"Hanu-Ancutei", Mihail Sadoveanu - comentariu

"Hanu-Ancutei", Mihail Sadoveanu - comentariu

Coordonate ale vietii si operei

Dupa debutul, din 1897, in revista umoristica bucuresteana "Liceu", a avut loc cel editorial, in 1904, cu patru volume ("Povestiri", "Soimii", "Dureri inabusite", "Crasma lui mos Petcu"), fapt remarcabil prin amploarea sa, ceea ce l-a si determinat pe Nicolae Iorga sa numeasca acel moment "Anul Sadoveanu". Chiar daca a colaborat la revista "Samanatorul", de a carei ideologie literara a fost inraurit la inceputul carierei sale artistice, Mihail Sadoveanu s-a atasat apoi, sufleteste, de spiritul "Vietii romanesti", al carei mentor, G. Ibraileanu, i-a devenit admirator si prieten.

Natura proteica si geniala, depasind prin talentul cuprinzator toate curentele literare cu care a fost contemporan, traditionalist si modernist in acelasi timp, Mihail Sadoveanu si-a pus condeiul in slujba literaturii peste sase decenii, implinind o creatie de peste o suta de volume. Prin monumentalitatea operei sale, prin capacitatea de a evoca, in paginile acesteia, viata poporului roman in aspectele ei fundamentale, prin vocatia de povestitor reinviind trecutul si anticipand viitorul, prin stilul narativ armonios si inconfundabil, M. Sadoveanu este, cu adevarat, un scriitor national cu deschidere catre universalitate. El a reusit sa imbine, intr-o maniera autohtona unica, varietatea formelor de manifestare ale socialului in viziunea lui Honore de Balzac, cu interesul acut dovedit fata de istorie de catre Victor Hugo si cu stiinta remarcabila de a surprinde viata monotona din targurile provinciale apartinand lui Guy de Maupassant. Asadar, un realism necrutator, un suflet romantic inspirat si un naturalism ce patrunde adand in ereditatea si in psihologia sufletului omenesc constituie dimensiunile estetice ale universului literar sadovenian. Elementele romantice (legendar-mitologice) si cele naturalist-realiste se armonizeaza in prezentarea istoriei, a fenomenelor sociale, a varietatii tipologiilor omenesti, a pitorescului naturii, a datinilor si a obiceiurilor circumscrise conditiei umane in ansamblul ei.

In opera lui Mihail Sadoveanu se disting:

a)dimensiunea istorica (pornind din epoca de inceput a neamului);

b)dimensiunea sociala oglindita in viata si conduita morala din lumea satului, conflictele sociale, revolta si haiducia, implinirea dreptatii, transhumanta, dramele omenesti; platitudinea vietii provinciale, dorinta bovarica de evadare din mediocritate si inertie, dintr-un conventionalism ipocrit;

c)feericul si fantasticul naturii ce reflecta perceptia frumosului natural, simtul maretiei terestre si cosmice, confruntarea omului cu natura, misterele universului inconjurator;;

d)dimensiunea contemplativ-filosofica in operele ideatic-speculative, etice si memorialistice.

Evocand, in 1961, personalitatea titanica a scriitorului, G. Calinescu ii creiona un portret pe masura: "Chipul lui Mihail Sadoveanu a capatat la senectute o frumusete superba, frumusetea geniului pe care numai Tizian in persoana ar fi putut sa o traduca in culori, iar ochii sai albastri au o adancime celesta. De l-as vedea pe Goethe, n-as fi mai tulburat".

Comentariu

Atent la spectacolul maret al naturii, dar si la cel tragic al pasiunilor omenesti, creatorul unei lumi exemplare invaluite intr-o aura mitica, desavarsit evocator al trecutului, Mihail Sadoveanu ilustreaza, prin ampla sa opera in proza - ca si Mihai Eminescu in poezie sau George Enescu in muzica, ori Constantin Brancusi in sculptura - bogatia si complexitatea lumii romanesti. Dupa aparitia mai multor volume de proza si de memorialistica, dupa inregistrarea primului succes notabil, in 1915, o data cu publicarea romanului istoric "Neamul soimarestilor", scriitorul isi incheia cea dintai etapa de creatie artistica cu o capodopera: "Hanu-Ancutei".

Incredintat tiparului in 1928, cand Mihail Sadoveanu avea aproape cincizeci de ani si o variata experienta literara, volumul are o structura aparte, de tip mozaicat, ansamblul naratiunii fiind alcatuit din noua povestiri independente. Prozatorul recurge la tehnica literara a naratiunii in naratiune, sau a povestirii in rama, dupa modelul renascentist al "Decameronului" lui Boccaccio, autohtonizat in spatiul de legenda al Moldovei. Liantul narativ al celor noua istorisiri il formeaza atat cadrul pitoresc al hanului stravechi, cat si personajele stranse in jurul focului, degustand "vin nou din ulcioare vechi" aduse de frumoasa Ancuta, "intemeid sfaturi" si rostind intamplari pilduitoare. Eroii sadovenieni manifesta o deosebita placere sa spuna si sa asculte povesti "din vremea veche, care astazi nu se mai vad", cercul povestitorilor si al ascultatorilor ramanand deschis oricui, criteriile de apreciere ale membrilor ocazionali fiind locvacitatea si putinta de a impresiona in mod spontan auditoriul: "Cine le spune mai frumos, acela are lauda mai mare", decide Ionita, comisul din Draganesti. In spatiul securizant al hanului cu ziduri groase "ca de cetate si cu porti ferecate", cum nu se mai gaseste altul "cat ai umbla pe drumurile pamantului", dupa mandra judecata a lui mos Leonte Zodierul, se aduna calatori apartinand celor mai diferite categorii sociale. Vechi tovarasi, ori necunoscuti, deosebiti ca varste, mentalitati si profesiuni, se cunosc, ospateaza laolalta, inchina ulcioare cu vin, devin apropiati deschizandu-si sufletele unii catre altii. Fapte legendare, istorii supranaturale, intamplari cu talc despre voievozii de odinioara, evocari din calatorii ori relatari dramatice din experienta lor de viata, toate ii indeamna la comunicare si la prietenie: "Iubitilor prieteni, mie mi-a placut totdeauna sa beau vinul cu tovarasi. Numai dragostea cere singuratate. Divanul nostr-i slobod si deschis, si-mi sunteti toti ca niste frati!" exclama capitanul de mazali Neculai Isac.

Povestile relatate "intr-o toamna aurie" sunt de o mare diversitate, avand - pe rand sau concomitent - caracter umoristic ("Iapa lui Voda"), fantastic ("Balaurul"), istoric ("Orb sarac"), justitiar ("Haralambie", "Judet al sarmanilor"), memorialistic ("Negustor lipscan"), dar, mai ales, erotic ("Fantana dintre plopi", "Cealalta Ancuta", "Povestirea Zahariei Fantanarul"). Preponderenta erosului se explica prin faptul ca eroii sadovenieni iubesc deasupra tuturor obstacolelor si a riscurilor, cu o daruire totala si cu acceptarea fireasca a ideii de sacrificiu: comisul Ionita il caracteriza astfel pe tovarasul sau din tinerete, Neculai Isac: "si pentru o muiere care-i era draga, isi punea totdeauna viata"; exasperat de perspectiva pierderii iubitei trimise silnic la manastire de catre fratele ei, pentru ca se indragostise de un taran, Todirita Catana "racnea ca el pentru duduca Varvara poate sa-si deie si viata"; Aglaita, odrasla boiereasca, intentiona sa se arunce in fantana nou zidita de catre mesterul Zaharia, deoarece parintii n-o lasau sa se marite cu alesul inimii ei, un tanar razes din Razboieni: "Vai, Zaharie, [] am hotarat in cugetul meu si-n inima mea ca altfel nu pot face decat sa-mi rapun viata. Eu, fara Ilies Ursachi, nu pot trai".

In povestirea "Fantana dintre plopi", naratiunea debuteaza cu evocarea reintalnirii dupa un sfert de veac, la hanul Ancutei celei tinere, dintre comisul Ionita din Draganesti si capitanul Neculai Isac, deja "un om ajuns la carunteala, dar care se tinea drept si sprinten pe cal". Cu finete epica, scriitorul prelungeste trecutul in prezent, stabilind si o legatura afectiva intre timpul real si cel legendar: "Iar calaretul pe cal pag parca venea spre noi de demult, de pe departate taramuri". Ionita si Isac s+au imbratisat cu frateasca bucurie, cel dintai intrebandu-l pe cel de-al doilea in ce imprejurari cumplite "a pierdut o lumina" oculara. Indemnat de prietenul regasit, el istoriseste o drama petrecuta in tineretea sa aventuroasa, ascultat cu grava atentie si de ceilalti oaspeti de la han. Capitanul le marturiseste cu tristete ca in acelasi spatiu, dar cu douazeci si cinci de ani inainte, "a avut loc o intamplare napraznica si Dumnezeu l-a intors iarasi prin locurile acelei dureri". El isi incepe confesiunea cu o terapie impotriva suferintei, dar constata uimit ca amintirile dureroase ramasesera la fel de vii. Protagonistul intamplarii recunoaste ca in tinerete "era buiac si ticalos", mama lui dand acatiste disperate ca sa-l cuminteasca si sa-l insoare. Ionita ii confirma reputatia demna de un Don Juan moldav, evocand viata aventuroasa si disponibilitatea erotica a prietenului sau. Indragostindu-se sincer de o tanara tiganca, pe nume Marga, capitanul va fi atacat intr-o noapte de complicii fetei, cu scopul de a-l jefui. Marga fusese invatata sa-l avertizeze abia in ultimul moment asupra primejdiei, ca el sa nu i se mai poata opune. Cand inteleg ca victima potentiala a aflat mai devreme decat trebuia despre intentiile lor, asteptandu-i inarmat si cu Lupei - cainele - alaturi de el, tiganii o ucid pe Marga si o arunca in fantana, facand-o sa plateasca tradarea neamului cu propria sa viata.

In aceasta impresionanta povestire, doua coordonate ale vietii noastre rurale, dar si ale existentei omenesti in genere, sunt evidentiate de catre narator: pasiunea erotica si constiinta demnitatii umane. Sentimentele sunt grave, implicarea eroilor este totala, iar dramele pasionale ating concentrarea maxima si forta sacrificiului pentru omul iubit din tragediile lui William Shakespeare. Vazand-o pentru prima oara pe Marga, capitanul "simti in el ceva fierbinte, de parca ar fi inghitit o bautura tare". Dorul de fiinta abia cunoscuta, insa intens dorita, era coplesitor: "nelinistea intrase in mine ca un pojar", recunoaste acesta. Intalnirea lor are loc intr-un cadru romantic si plin de mister, descris cu simtul naturii, caracteristic lui Sadoveanu: "Stele se aprinsesera in cerul curat () si campurile se intelenisera in liniste, ca intr-o taina." Marga era o adolescenta de 18 ani, obligata de conducatorul satrei sa mimeze dragostea, pe care ea n-o traise niciodata, fata de cei care-i erau impusi ca parteneri de-o clipa. Frumoasa si atragatoare, fusese destinata de judele tiganilor, Hasanache, sa-i captiveze pe calatorii bogati care poposeau la han, distragandu-le atentia cu farmecele ei, pentru a fi mai usor atacati si deposedati de bani, ori de bunuri. Desi o fata simpla, Marga suferea din cauza conditiei sale de obiect erotic, vandut in scopuri criminale sau de jaf, dar o accepta, nu numai de teama represaliilor, ci si pentru ca ii dispretuieste - deopotriva - pe cei care o vand si pe cumparatorii de ocazie. Discriminarea rasiala, alaturi de umilirea ei ca om si ca femeie, o transforma intr-o unealta docila, executand resemnata ordinele primite. Totusi Marga se indragosteste atunci cand Neculai Isac, un june capitan in drumul caruia este trimisa, ii vorbeste ales, o respecta ca pe o fiinta egala cu sine si nu o jigneste cumparandu-i intimitatea. Dupa ce vinde o importanta cantitate de vin in tinutul Sucevei, el se intoarce la han cu o suma mare de bani. Nerabdator sa-si reintalneasca iubita, revine singur si cu mult timp inaintea tovarasilor sai. Marga invatase din experientele erotice anterioare ca cei care ii plateau o noapte refuzau in ziua urmatoare chiar si s-o mai recunoasca. Astfel i se adreseaza, cu un lucid repros, si lui Neculai: "Aceea-i o biata fata din satra si dumneata numaicat saguiesti si te duci". Desi constienta ca nu reprezenta decat "o roaba si-o nemernica", ii promite, totusi, ca-l va astepta pana va muri langa fantana iubirii lor. Dar capitanul se intoarce la ea, aducandu-i in dar si "o scurteica de vulpe", dorita de Marga sa-i tina cald in noptile racoroase.

Pastrarea cuvantului dat, dragostea sincera a barbatului, nobletea comportamentului sau ii trezesc tinerei respectul de sine si responsabilitatea fata de propriile fapte. Pentru intaia oara, Marga se revolta impotriva conditiei sale si nu mai accepta sa fie complice la acte rusinoase. Ea simte nevoia sa se devoteze omului iubit, sa-l ocroteasca, avertizandu-l sa-si apere viata, in pofida consecintelor indraynelii ei de care era perfect constienta. Lupta violenta se soldeaza cu moartea unui atacator si ranirea altora, dar si cu mutilarea eroului ramas fara un ochi. Tiganii supravietuitori aplica imediat cruda lege a talionului, omorand-o pe Marga si ayvarlindu-i trupul in apa fantanii. Dupa ce sunt alertati carausii condusi de vatamanul Irimia si vad petele de sange de pe marginile fantanii si de la suprafata apei, inteleg cu totii tragedia. Ranit grav, incremenit de suferinta morala, eroul isi da seama ca Marga acceptase sa moara pentru ca el sa poata trai. Mos Leonte Zodierul comenteaza cu nostalgie ca "fantana dintre plopi nu mai este, s-a daramat ca toate ale lumii", sugerand ca pana si intamplarile cele mai dramatice isi pierd - o data cu trecerea timpului - acuitatea si semnele reale unde s-au petrecut. Dar privind cu ochiul ramas teafar "in neagra fantana a trecutului", batranul capitan Neculai Isac regaseste intact chipul celei indragite, care isi daduse viata pentru el. Fantana cu adancurile ei simbolizeaza atat viata, cat si moartea, reunite in amintirea de nesters a unei femei deosebite si a devotamentului ei absolut in numele iubirii.