"Paradis in destramare" - comentariu

"Paradis in destramare" - comentariu

Criticul literar George Gana apreciaza ca scrierea fundamentala a lui Blaga ramane "Filozofia stilului", din 1924, pe care o defineste drept o apologie a curentului literar expresionist. Blaga insusi explica arta expresionista in urmatorii termeni: "De cate ori un lucru e astfel redat incat puterea, tensiunea sa interioara il intrec, il transcend, tradand relatii cu cosmicul, cu absolutul, cu ilimitatul, avem de-a face cu un produs artistic expresionist." Concluzia ar fi ca un scriitor de factura expresionista are sentimentul cosmosului, intelege resorturile intime ale ordinii universale si incearca sa-i revele tainele. Din aceasta relatie a individului cu imaginea cosmocentrica rezulta dimensiunea metafizica a artei expresioniste. In fapt, din expresionism, Blaga a preluat relatia permanenta a eului cu spatiul cosmic, sentimentul metafizic, esentializarea imaginilor lumii, cultivarea miturilor, vizionarismul, cultul pentru arhaic si primitiv, raportarea la formele originare ale lumii, regresiunea spre vegetativ. George Gana considera ca in special volumele "Pasii profetului" si "Lauda somnului" sunt dominate de catre elemente expresioniste.

Trasaturilor deja mentionate li se adauga: frenezia dionisiaca din poemul "Vreau sa joc!", profetismul si viziunea apocaliptica din poemele "Peisaj transcendent", "Paradis in destramare", "Vraja si blestem", contemplarea estetica a naturii in poemele "Stalactita", "Noapte extatica", "Invierea de toate zilele". Acelasi critic citat asaza poemele "In lan", "Vara", "Viziune geologica" -din volumul "Pasii profetului"- printre cele mai reprezentative pentru imaginea regresiunii umane catre existenta larvara, spre gesturile si impulsurile primordiale ale fiintei.

Una dintre cele mai valoroase exegeze dedicate lui Blaga este publicata in volumul "Literatura romana si expresionismul", apartinand lui Ov. S. Crohmalniceanu. Daca in primele volume de versuri criticul mentionat vorbeste despre o conceptie panista la Blaga, considerand-o drept o forma de manifestare a vitalismului expresionist, inspirat din filosofia lui Nietzsche, in volumele ulterioare el semnaleaza o restrangere a perspectivei vitaliste si o amplificare compensatorie a meditatiei asupra mortii. Contopirea cu natura nu se mai realizeaza intr-o directie regresiv-spatiala, ci pe un fir descendent al timpului, coborand la "obarsii", la "mume", la tiparele ancestrale ale vietii. Impulsul frenetic manifestat in afara, eul poetic ii prefera acum retragerea in sine si in somnul constiintei. Expansivitatea manifestarilor este inlocuita de intimitatea gandului, iar visul se substituie faptei concrete. Poetul reflecteaza la faptul ca imparatia lui Pan, cea a miticei varste de aur, si-a pierdut forta modelatoare si agonizeaza. Zeul insusi este batran si orb, iar paganismul care il simboliza a fost detronat de crestinism si inlocuit de o alta gnoza. Blaga are intuitia unei amenintari secrete ce troneaza parca asupra intregii firi macinate, ireversibil, de o boala latenta. Ca in poezia expresionistului austriac G. Trakl, cu care Blaga se aseamana, natura se instraineaza in chip tainic de om, provocandu-i acestuia chinuitoare nelinisti si impresia de solitudine umana in univers. De aceea, poetul devine, in volumul "Lauda somnului" (1929), un cantaret al tristetii metafizice, coplesit de perspectiva vizionara a sfarsitului de lume.

Obsedat de ideea cataclismului final, el imagineaza, in poezia "Paradis in destramare" -publicata in volumul "Lauda somnului"-, o viziune apocaliptica ce destrama spatiul paradisiac. Tema predilecta este descompunerea ordinii ceresti si negarea tuturor simbolurilor biblie traditionale. "Portarul inaripat" al raiului de altadata mai tine in maini doar un ciot de spada, lipsit de putere si de caldura primara a fierului incandescent ("cotor de spada/ fara de flacari"); desi "nu se lupta cu nimeni", el traieste senzatia infrangerii produse de la sine; chiar si Edenul a fost atins de fenomenele imbatranirii si negatiei adevarului, caci "serafimii" au "parul nins", iar revelatiile lor nu mai sunt ascultate de nimeni. Chiar daca fiintele sunt "insetate" de adevarurile firii, apele din fantanile cunoasterii s-au retras in adancuri si "refuza galetile" care sa le aduca la suprafata, "arhanghelii" sunt obositi si coplesiti de "greutatea aripelor", diafanitatea lor materializandu-se si capatand consistenta teluricului.

Termenul predilect in lirica blagiana -"lumina"- primeste conotatii negative, devenind un simbol al stingerii universale; "ingerii goi" isi ascund nuditatea in noapte si au coborit pe pamant. Capatand fragilitate umana, ingerii resimt si ei frigul, "zgribulind" ca orice fiinta neputincioasa. Precum arhanghelii covarsiti de greutatea aripilor, ingerii dobandesc esenta biologica si vor "putrezi sub glie", ca pamantenii. Raiul decazut capata consistenta grea a taranii, in care toate elementele vii se vor descompune, spiritualitatea topindu-se in materie. Din pamantul care acopera trupurile "triste", apa vie a povestilor "va seca", punand capat miturilor traditionale referitoare la paradisul imaginar si la fapturile lui diafane.