Fantasticul in opera lui Mircea Eliade

Daca ar fi sa definim termenul de fantastic, acesta reprezinta un lucru creat de imaginatie, neobisnuit. Fantasticul este o trasatura distinctva a basmului popular, care adesea exprima fie aspiratii si idealuri ale umanitatii, fie reprezentari mitologice ale realitatii. Este prezent si in literatura stiintifica-fantastica, unde materializeaza ipoteze stiintifice indraznete.

Spirit inrudit si enciclopedic - asemenea lui Dimitrie Cantemir, Ion Heliade Radulescu, Bogdan Petriceicu - Hasdeu si Nicolae Iorga, Mircea Eliade se situeaza definitiv in galeria marilor fondatori ai umanismului universal. Vocatia pentru constructii monumentale il leaga de Eminescu si Hasdeu, de Iorga si de Balzac, fiind o figura de prim ordin in stiinta miturilor si in istoria religiilor. Anii de liceu i-a studiat la Spiru Haret din Bucuresti, remarcandu-se aici prin pasiunea sa de a citi mult si din domenii variate : literatura romana si universala, fizica, chimie, stiintele naturii, orientalistica, istoria religiilor, etc. Studiile universitare sunt sustinute la Facultatea de Litere si Filosofie din Bucuresti, printre profesorii sai numarandu-se si Nae Ionescu, titular al cursului de Logica si Metafizica, care va fi mentorul spiritual al marelui scriitor. Studiile in strainatate sunt de o mare importanta pentru Eliade, el adunand informatie cu informatie si astfel trasandu-si liniile dezvoltarii sale intelectuale. Studiaza in India cu istoricul filosofiei indiene - Dasgupta, aici el invata sanscrita si filosofia hindusa. Experienta de viata traita in casa lui Dasgupta reprezinta si sursa pe baza careia romanul Maitreyi a fost conceput .

Odata intors in tara obtine doctoratul in filosofie si preda la Fac. De Litere si Filosofie. Publica romane si nuvele : Intoarcerea din rai, Lumina ce se stinge, Domnisoara Cristina, Nunta in cer etc

In ceea ce priveste creatia sa, el da dovada de unitate, originalitate si complexitate. Cercetarile unor documente din cele mai variate domenii - religie, istorie, mitologie, lingvistica, folclor, antropologie, stau la baza operei sale stiintifice si filosofice. Seria de monografii tematice este consacrata studiilor despre tehnicile yoga, despre raportul dintre sacru si profan, despre morfologia miturilor si reintegrarea in ciclurile ranasterii universale, despre nostalgia originilor, despre religiile australiene sau geto-dacice.

Ideea centrala a cartilor este teza unitatii profunde si indivizibile a spiritului uman, in pofida dispersiunii manifestate in timp si spatiu. Spiritul analitic si puterea de sistematizare, greu de egalat, confera acestor carti viziune integratoare si coerenta arhitectonica. Aceste opere au intrat relativ repede in bibliografia fundamentala a uma- nismului universal, determinand, in acelasi timp, constituirea catedrei Mircea Eliade la Universitatea din Chicago.

Majoritatea ideilor fundamentale din opera stiintifica se regasesc in creatia artistica - raportul dintre sacru si profan, mitul eternei reintoarceri, mitul coborarii in infern, motivul labirintului, etc

Cea de-a doua partea a creatiei sale cuprinde faza fantastica, in care marile simboluri indice sunt confluente cu simbolurile folclorice romanesti. Trecerea spre aceasta perioada se face prin romanul Lumina ce se stinge, aparut, dupa marturisirea autorului, " ca o reactie inconstienta impotriva Indiei, ca o tentativa de a ma apara chiar impotriva mea ". Cartea este un roman "aproape joycian" dupa cum spune Eugen Simion, cultivand monologul interior dupa modelul din Ulise. Marile creatii grupate in a doua etapa sunt Domnisoara Cristina, Sarpele, Secretul doctorului Honingberger, Nopti la Serampore, La Tiganci, Noapte de Sanziene, Pe strada Mantuleasa, etc. Trasaturile acestor opere sunt interferenta planului real cu acela al visului, motivul folcloric al strigoiului, atmosfera de mister, practici magice, povestirea aici nu reprezinta un mod de expresie, ci un act de cunoastere.

Venind din fantasticul filosofic eminescian, din nuvela Sarmanul Dionis, fantasticul din opera lui Eliade isi are izvorul in folclorul autohton, dar si in gandirea filosofica orientala. Eugen Simion spune ca "Mircea Eliade, scrie in limba romana nuvele si romane de un fantastic intelectualizat , scrieri ce-l definesc ca cel mai important scriitor fantastic in proza romana moderna, comparabil cu Lovecraft si Tolkien". Fantasticul modern si-a imbogatit metoda prin contactul cu psihanaliza, etnologia si istoria religiilor. Eliade impinge fantasticul spre consultarea miturilor, diferentiindu-se de viziunile sumbre, grotesti, terifiante ale fantasticului desacralizat european.

Printre trasaturile si modalitatile de expresie artistica a fantasticului in opera lui Eliade se numara : Identificarea sacrului in profan, a miticului in faptele comune ale vietii, rolul literaturii fiind sa inregistreze manifestarile sacrului ; imaginarul si miticul reprezinta o cale de cunoastere si de mantuire ; frecventa temei iesiirii din timp si spatiu conduce la substituiri de planuri temporale ; destramarea coerentei universului concret, care uneori este verosimil, dar neconcordant adica enigmele nu se lamuresc si nici nu se descurca ci se creeaza o profunda ambiguitate ; personajul traieste rational in doua sfere de timp, in doua planuri diferite; labirintul devine un motiv frecvent, simbolizand probele initiatice din viata omului in drumul spre moarte.

Opera La tiganci scrisa la Paris in 1959, a aparut prima data in revista Destin de la Madrid in 1962, apoi in Cuvantul din exil din 1964. In Romania textul a fost reprodus in revista Secolul XX din 1967 si inclus apoi in volumul La tiganci si alte povestiri, cu un studiu introductiv de Sorin Alexandrescu. La tiganci marcheaza inceputul celei de-a doua faze a prozei fantastice a lui Eliade, unde cititorul asista la o adevarata camuflare a sacrului in profan, iesirea din timp si labirintul fiind motive fundamentale in nuvela.

Aici se pun in miscare opt episoade, distribuite simetric, intrari si iesiri ale personajului dintr-o existenta in alta. Constructia este sferica, intr-un sistem de universuri paralele, real - episodul I , ireal episoadele II, III, IV, din nou real in episoadele V, VI si VII, irealul concluzionand opera prin episodul al VIII-lea. Bucurestiul cotidian din deceniul al patrulea al secolului nostru face parte din cadrul fantastic. Cadrul misterios, simbolizat de bordelul cu obiecte stranii tine de ireal. Actiunea in planul realului relateaza intamplari si fapte prin care trece Gavrilescu, un modest profesor de pian in aventura sa neobisnuita. Gavrilescu se intoarce acasa de la lectiile de pian date domnisoarei Otilia , nepoata doamnei Voitinovici din strada Preoteselor nr.18. Intra in discutie cu ceilalti calatori din tramvai despre bordelul tigancilor, intrerupe subit calatoria amintindu-si ca si-a uitat servieta cu notele muzicale la doamna Voitinovici. Ajunge la tiganci unde este supus unei serii de intamplari confuze. Odata iesit din acest spatiu misterios incearca a-si recupera servieta dar nu mai cunoaste pe nimeni. Intors acasa afla ca sotia sa Elsa a plecat in Germania la familia ei in urma cu doisprezece ani. Dezamagit hotaraste a se intoarce la tiganci, intrand astfel in secventa finala a operei.

Nuvela este o alegorie a mortii sau a trecerii spre moarte. Gavrilescu, modest profesor de pian, marcat de esec, se vede o personalitate creatoare, care crede intr-o alta realitate- arta. Aceasta insa este o realitate iluzorie. El nu vrea sa ia act de conditia sa, refuzand astfel sa-si asume destinul.

Iesirea din timp presupune o ruptura in planul realului si o evolutie epica in doua universuri paralele. Cele doua dimensiuni temporale definesc traiectoria aventurii lui Gavrilescu, a drumului contorsionat, dar sigur, de la viata catre moarte. Inauntru in bordelul tigancilor, timpul este abolit, caci patrunderea personajului aici echivaleaza cu iesirea din timp. Acum incepe de fapt moartea clinica a eroului. In acest spatiu misterios cele 2 planuri temporale fuzioneaza total. Hildegard si birjarul fac parte din 2 lumi diferite pe care Gavrilescu nu le mai poate separa, timpul memoriei si timpul istoric confundandu-se.

Bordelul tigancilor defineste locul unor ritualuri izoterice , al unor experiente inedite prin care trece eroul, este un spatiu al initierii in riturile mortii. Cele trei fete care dansau in jurul lui cerandu-i s-o ghiceasca pe tiganca, amintesc de jocul ielelor, fiind Ursitoare, Parce ori Spiritele nascute de vechi civilizatii. Frecventa cifrei fatidice trei, dar si teroarea obiectelor din bordel sugereaza trecerea imperceptibila de la viata la moarte, astfel baba de la intrare poate fi intuita ca Cerberul iar vizitiul ca luntrasul Charon in conceptia lui Eugen Simion.

Un alt spatiu al initierii il reprezinta labirintul. Este un joc de lumini si umbre, cu spatii de trecere , cu oglinzi si ferestre. Ratacirea prin labirint este o scena halucinanta, un amestec de veghe si cosmar. Eroul, infasurat in giulgiu, simbol al mortii, are impresia ca viseaza. Isi da seama ca este imbracat altfel decat intrase " cu salvari si tunica de matase galben-aurie". Incearca o ultima solutie de a se salva, povestind tragedia vietii lui, dar nu este lasat sa comunice, si nici sa se intoarca in timpul afectiv, acest vis constituind antecamera mortii.

Intors pentru a doua oara la tiganci, Gavrilescu o gaseste pe Hildegard tanara cum o lasase cu ani in urma. Eroul trece de la starea de veghe la starea de vis "Hildegard, incepe el tarziu, Daca nu te-as fi auzit vorbind cu birjarul, as crede ca visez". Starea de confuzie a lui G., echivocul si ambiguitatea din finalul nuvelei potenteaza ideea alunecarii spre moarte.

Un ultim simbol al acestei opere il reprezinta mitul calatoriei, ce semnifica marea trecere spre o imaginara padure, spre moarte, aici Hildegard conducandu-l pe erou spre neant ca o noua Beatrice.

Ca structura narativa, nuvela este o creatie realista, cu elemente ce trimit la expresionism. Este un text de maxima ambiguitate, caldura, oboseala ce o simte G, precum si trimitirea obsedanta la colonelul Lawrence sunt liantul intre realitatea cotidiana si falsa realitate, acea iluzorie a timpului imperceptibil. Umbra si racoarea spre care tanjeste eroul semnifica puntea de legatura intre viata si moarte. Eroul se dezechilibreaza de tirania timpului, creindu-si posibilitatea trecerii de la profan la sacru. Relatia narator-personaj este una de asociere, de identificare. Naratorul isi interzice orice interventie subiectiva in text. El stie despre evenimentele in care Gavrilescu este implicat, tot atat cat stie personajul insusi. Astfel se explica ambiguitatea textului si finalul nuvelei, unde naratorul sugereaza aluziv prin cuvintele lui Hildegard, sensurile scenariului oniric.

In concluzie , La tiganci este o capodopera a fantasticului si a nuvelei romanesti moderne, sugestia mai profunda a acestei opere este ca de de la viata la moarte trecerea este imperceptibila, iar eroul operei refuza sa-si asume raspunderea destinului implacabil.

Mircea Eliade a reinnoit fantasticul autohton, apropiindu-l de marile mituri ale existentei moderne, conferindu-i lumina unei spiritualitati reflexive. Scrisa in limba romana si tradusa in numeroase limbi , opera lui Eliade duce cu sine pe reprezentantul cel mai de seama al literaturii fantastice si creatorul romanului exotic in literatura romana, pe autorul monumentalei istorii a credintelor si a ideilor religioase.

Carte de consultanta: Iustina Itu - Literatura romana pt bac si admitere