Hanu Ancutei

Hanu Ancutei

Povestirea este o naratiune subiectivizata in care atentia se focalizeaza nu asupra personajului, ci asupra actiunii. Alte definitii ale speciei:

"o actiune care se desfasoara";

"o actiune, o inlantuire de fapte";

"un personaj si o actiune principala";

"descrierea unei actiuni continue care are un sfarsit";

"relatarea actiunilor succesive ale unui personaj";

"reprezentare de actiuni, expunere de "fapte" reale sau imaginare".

Publicata in 1928, Hanu Ancutei face trecerea dinspre universul povestirilor tineretii spre cel al povestirilor maturitatii.

Tehnica de constructie a textului este cea a povestirii in rama( a povestirii cu cadru sau a povestirii cu sertare). Modelul este oriental( O mie si una de nopti) si occidental, cultivat din Evul Mediu tarziu si Renastere pana in epoca moderna. In literatura medievala si renascentista europeana capodoperele acestui gen de naratiune sunt Decameronul lui Giovanni Boccaccio, Heptameronul Margaretei de Navarra si Povestirile din Canterbury de Geoffrey Chaucer.

Ciclul narativ Hanu Ancutei se compune din noua povestiri( Iapa lui Voda- preludiul, Haralambie, Balaurul, Fantana dintre plopi, Cealalta Ancuta, Negustor lipscan- interludiul, Judet al sarmanilor, Orb sarac si Istorisirea Zahariei Fantanarul).Naratorul principal, numit si "narator auctorial", deoarece el este " purtatorul de cuvant" al autorului, se integreaza cercului ascultatorilor, din care se impun pe rand ceilalti noua naratori( comisul Ionita de la Draganesti, calugarul Gherman de la schitul Durau, mos Leonte Zodierul, capitanul Neculai Isac, Ienache coropcarul, negustorul Damian Cristisor, Constandin Motoc, cioban de pe Rarau, Orbul sarac si Zaharia Fantanarul). Rama ar putea constitui cea de-a zecea povestire cu personaj central Hanu Ancutei personificat(numarul 10 sugereaza perfectiunea, unitatea dintre Individualitate si Divinitate).

Fara a-si dezvalui pana la sfarsit identitatea, naratorul principal, vocea anonima ce relateaza la persoana 1 (si care nu intervine in povestirile personajelor, ci se limiteaza la rolul unui regizor aflat in spatele scenei), prezinta cititorilor un adevarat "turnir al povestirii", o competitie tacita intre povestitori.

Povestirile din Hanu Ancutei sunt de o mare diversitate, avand caracter umoristic( Iapa lui Voda),fantastic( Balaurul),istoric( Orb sarac),justitiar( Haralambie, Judet al sarmanilor),memorialistic(Negustor lipscan),erotic(Cealalta Ancuta, istorisirea Zahariei Fantanarul).

In prima povestire, Iapa lui Voda, naratorul principal fixeaza rama intregii structuri narative , proiectand faptele in illo tempore, procedeu caracteristic demersului epic in povestiri. In mod voit( este vorba despre o strategie narativa), naratorul auctorial impinge istoria in legenda, propunand pentru intalnirea de la han un timp mitic. Indicatiile temporale din text sunt vagi, menite sa sugereze timpul rememorarii (" intr-o toamna aurie"- metafora ce sugereaza abundenta, "intr-o departata vreme","demult", "vremea de care vorbesc", "vremea aceea"). Semne precum "ploile naprasnice de Santilie", " balaurul negru in nouri", pasarile vaslind spre rasarit sustin si ele valoarea mitica a timpului. Evocarea invie o Moldova patriarhala, in a carei vreme "era pace in tara si intre oameni voie buna". Granitele dintre trecut si prezent sunt anulate, unificandu-se intr-un continuum spatio-temporal("cronotop"). Se remarca de altfel frcventa constructiilor cu verbe la imperfect, timpul duratei. Totul este pastrat in formele initiale: au fost cu adevarat doua Ancute, mama si fiica, sau numai una singura, al carei destin se confunda cu istoria locului? Iapa comisului Ionita nu este aceeasi cu iapa din povestirea sa?Personajele insesi incremenesc in gesturi suspendate peste timp.Peste scurgerea ireversibila a timpului se suprapune existenta infinita a hanului, expresie a vechimii si a continuitatii. De aici substanta melancolica a naratiunii, izvorul perpetuu al lirismului sadovenian.

Hanul, adevarata lume a "petrecerilor si povestilor", a belsugului si armoniei, care stimuleaza fantezia fabulatorie si amintirile, este corespondentul Canaan-ului biblic. Are mereu "portile deschise ca la domnie", este asadar un spatiu deschis pentru toti drumetii obositi de drum, dar e si cetate cu "ferestre zabrelite" si "ziduri inalte", adica spatiu inchis cu o evidenta functie protectore, ferind de hotii si talharii de la drumul mare. Veritabila insula a fericirii, este situat la rascruce de drumuri, reprezentand in mic, Moldova de totdeauna, a oamenilor simpli cu obiceiuri arhaice si amintind si de cetatea ideala a lui Platon. Eroii vin din toate colturile Moldovei sa-si depuna aici comoara lor de intelepciune.

Ancuta(mama si fiica) asculta toate povestile, stie ce se petrece in tara Moldovei, este o carte vie a vremurilor.Scriitorul insista asupra ochilor ei, spre a sugera rolul de simbol al constiintei nationale si sociale pe care eroina il are. Ea este viata intr-o continua trecere, este vioaie, frumoasa si "clipeste ca o mata dezmierdata" cand o apuca de mana capitanul Neculai Isac.Ea este confidenta si sfatuitoarea drumetilor.

In enclava simbolica a hanului cel care initiaza si conduce "turnirul" narativ nu este naratorul auctorial, ci comisul Ionita, adevarat "maestru de ceremonii"al povestirilor. Facand aprecierea finala asupra intamplarilor istorisite si promitand de fiecare data o povestire mai "strasnica"si mai "minunata", a carei relatare este amanata stretegic, comisul Ionita incita si antreneaza memoria si apetitul narativ, stimuleaza capacitatea fabulatorie a mesenilor deveniti pe rand povestitori si competitori, provocand astfel continuu actul nararii. Ritualul nararii presupune anumite gesturi si atitudini specifice: ei gusta din puii fripti si inchina o ulcica noua cu vin proaspat. Vinul dezleaga limbile si destinde atmosfera.