Domnisoara Christina - Critica

Domnisoara Christina

Critica

" Scris in doua saptamani din graba de a-i da un text editorului nerabdator romanul Domnisoara Christina,apare la Editura din Bucuresti in a doua parte a lunii noiembrie 1936.

Surpriza editorului va fi pe masura celei a cititorilor,iar rapiditatea scrierii si a editarii nu vor fi egalate decat de promtitudinea recenzentilor:in decurs de o luna se vor aduna circa 17 comentarii.

Optiunea autorului pentru fantastic ilustra si o optiune ideologica opusa pozitivismului rationalist si istoricist,bref,secularismului modern din care dimensiunea metafizica a fost evacuata.

In Domnisoara Christina suntem introdusi intr-o lume cazuta prada destinului,pe care un tanar o salveaza ucigand pentru a doua oara strigoiul cu un drug de fier implantat in inima citim de fapt un basm in care fantasticul devine aproape supranatural de factura magica inferioara ca spiritualitate implica fata de caracterul sublim,sacru al fortelor declansate.

O lectura psiho-biografica aplicata scrierii in cauza de catre Ilina Gregori.Domnisoara Christina o lectura nu numai estetica pune in lumina radacinile fantastice ale misogismului auctorial in relatie cu optiunile sale ideologice din acel moment.Astazi dupa deplina emancipare sexuala eratismul difuz.al romanului ne apare de-a dreptul suav.Fapt semnificativ:nici un act sexual nu este consumat pana la capat privirile lubrice ale batranei daice a Siminei raman simple priviri relatia lui Egor cu Sanda ramane prin forta lucrurilor la stadiul platonic logodnica de-a pururi,sotie niciodata

Simina fetita de noua ani il agreseaza in pivnita conacului muscandu-l si zgariindul pana la sange dar nu il poseda,iar relatia cu Christina este intrerupta inaintea posesiunii prin forta liberului arbitru al barbatului.Actiunea romanului se petrece in imediata contemporaneitate,unde la un conac din Campia Dunarii,o zona blestemata,atinsa de o boala necunoscuta.Pe lacul vechilor paduri nebune ale Teleormanului mai cresc doar cativa salcami piperniciti si aproape totul are un aer superficial meschin.O prezenta difuza se manifesta prin imbolnavirea naturii inconjuratoare pasarile si animalele mor de molimi necunoscute.

Deplasarea subita a lui Eliade spre fantasticul folcloric se suprapune peste versiunea sa crescanda impotriva individualismului modern-resimtit drtept alienant si peste optiunea recenta pentru colectivism spiritual de sursa traditionala.Intr-un peisaj din Oceanografie autorul opina ca Prezenta fantastica intr-un individ este nevroza,prezenta fantastica intr-o colectivitate este folclor.Daca in cazul picturii lui Mircea avem de-a face cu o izbutita copie dupa natura,modernul Egor respinge estetica realist-mimetica a predecesorului sau.El isi doreste sa realizeze o pictura a fantasmei Christina asa cum nu se vede in tabloul celuilalt.

Fantasma devine prin urmare mai reala decat realitate pe parcursul romanului,ea tinde sa se instituie drept adevarata realitate.In fapt dorinta spectrului este de a reveni cu adevarat la viata prin abolirea dintre natural si supranatural iar acest lucru nu poate fi posibil decat prin contactul sexual

cu un muritor.Femeia de dincolo este deci cea care se intoarce in lumea de dincoace iar barbatul rezista chemarii celeilalte lumi o alunga si o ucide.Toata punerea in scena cu atmosfera de teroare progresiva incepand din prima noapte petrecuta la conac de cei doi barbati e redata magistral in tonuri crepusculare.

Romanul retro se naste astfel in rama romanului modern,dupa crepuscul,cand manifestarile strigoiului devin simtite,cand atmosfera de la conac devine batrana,ostenita,bolnava.Exista si unele deficiente compozitionale:insuficienta motivare deja mentionata a logodnei dintre Egor si Sanda petrecuta la doar cateva zile.Raman si cateva zone de indeterminare:edst greu de spus,bunaoara cine e acel obscur celalalt care ii priveste inauntru pe Egor si pe Nazarie,ingrozindu-i.

Personajul memorabil al cartii nu este Egor si Simina,copila cu dubla existenta de copil intelept si de medium al strigoiului.Finalul exceptional,este el insusi de o ambiguitate surprinzatoare.Esecul povestii de dragoste marcat prin uciderea magica a strigoiului,prin moartea simetrica a Sandei si prin apocalipsa vechii lumi arata un Egor in postura invingatorului invins.Dincolo de farmecele Christinei si de spectrele istoriei ramane farmecul povestii:melancolie feminina nostalgie moldoveneasca dupa splendoarea unei lumi sortite pieirii.Forta literara a romanului sta si in asemenea slabiciuni

Ecranizata pentru televiziune de catre Serban Marinescu Domnisoara Christina ar fi fost demna prin misterul ei pervers si atmosfera decadenta,otravita,prin poeticitatea suav-terifianta,de viziunea regizorala a unui David Lynch.Tulburatoare in pofida imperfectiunilor sale,ea anunta cu saptezeci de ani in urma,un maestru absolut al prozei fantastic

" Mircea Eliade a marturisit odata interdependenta paginilor lui realiste si fantastice inca din epoca debutului.

Romanul Domnisoara Christina(1936)creste direct din folclorul romanesc:o poveste cu strigoi,intr-o lume cazuta prada blestemului pe care un tanar o salveaza,ucigand a doua oara strigoiul,cu un drug de fier implantat in inima.Textul debordeaza insa schema initiala,devenind curand un soi de mister medieval,realizat in spatiul romanesc,comparabil cu unele piese de teatru ale lui Blaga.Mai mult ca in celelalte scrieri fantastice,personajele nu au o viata autonoma,existand-aproape impersonal-numai prin functia lor intr-un ritual stravechi.

Numai ca acum,spre deosebire de toate celelalte scrieri fantastice,nu intalnim in tesatura epicului nici dialectica sacru-profan,nici problematica teoretica familiara orientalismului,precum caracterul iluzoriu al spatiului si timpului din Nopti la Serampore,sau conceptul de om total din Sarpele.Conflictul nu mai apare din infruntarea unor sisteme de gandire diferite,ca in celelalte scrieri,ci,paradoxal de simplu,in confruntarea dintre doua supraforte de maxima generalitate,Viata si Moartea.De altfel,de n-ar fi atmosfera intens magica a textului,ne-am putea gandi chiar la o parabola.

Aceste forte se constituie destul de rapid dupa inceputul cartii,incat criza de semnificatie a evenimentelor din alte povestiri aici nu exista.Aproape cu constiinciozitate autorul releva pozitia fiecarui personaj in conflict,benefica ori malefica,fara ca nici o dezvaluire ulterioara sa o mai complice. Deplasarea cititorului de la un nivel esential la altul este inlocuita cu un pariu,singura suspense se refera la victoria ori secul Eroului Egor.

Certitudinea lumii demoniace a strigoilor este,de la inceput,totala,Egor si Nazarie convingandu-se prin teroarea pe care o resimt.In loc de dilema real-ireal,frecventa in alte scrieri fantastice,apare aici conflictul real-ireal.Dialogul intre cele doua lumi nu este efemer si privilegiat,prin fulguranta hierogamiilor si prin ritualul initierii,ci este permanent si general printr-o adevarata strategie a teroarei.Chiar daca problemele materiale ale Christinei sunt inefabile(parfumul de violete,o manusa pierduta,care se face scrum la atingere),fantasticul nu e generat de dubiu,ci de certitudine.In mod obisnuit,cei vii si cei morti raman in lumi diferite,necomunicante,conditie sine qua non a echilibrului.Aparitia strigoiului,cu statutul sau ambigen,tulbura acest echilibru,,iar capriciul de a iubii un muritor dezlantuie criza.Numim aceasta situatie fantastica,pentru ca ea deviaza de la sistemul logic rational al lumii noastre,desi fara ca ea sa devina posibila intr-un alt sistem.Ca urmare,fantasticul se rezolva,adica situatia incomoda este

eliminata,si sistemul triumfa.Nu ne ramane decat sa remarcam,inca de acum,diversitatea modalitatilor de fantastic in opera lui Mircea Eliade si sa observam ca cea din Domnisoara Christina ramane singulara in restul operei.

Viata si Moartea se infrunta prin doua grupuri de personaje.Moartea este reprezentata evident de Domnisoara Christina si de catre agentii sai:Simina,d-na Moscu,vizitiul si caii . Viata este reprezentata de Egor si de ajutoarele lui D-l Nazarie,doctorul si taranii.Dar Egor este totodata si obiectul disputei intre cele doua forte,lafel si Sanda ,iubita lui ,care, insa apartine aternativ celor doua tabere, victima si aliata invluntara. Egor lupta cu Domnisoara Christina pentru el insusi , cat si pentru Sanda, Christina lupta cu Sanda pentru Egor, Egor o distruge pe Christina , dar si Christina o distruge pe Sanda .

Arta romanului comsta in compozita sa impecabila . Debutul este unul rapid pentru ca strategia fantasticului cere aici, nu o descriere, eventual detaliata, a unei lumi profae , ci o rapida

Inclestare intre uman si nonuman.

Scenele intermediare care o anunta pe Christina se succed rapid : portwretul sfidator si dramatic din fosta ei camersa , atmosfera acestei camere , intalnirea Egor - Simina , aparitia probabila a Christinei in parc , povestirea lui Nazarie despre cruzimile si eretomania Christinei in viata . Urmeaza visul lui Egor, in care Christina se introduce firesc , dar dizolvand lumea onorica   prin simpla ei prezenta , transformand-o intr-o lume supranaturala .

Aceasta prima intalnire precizeaza nuante semnificative . Christina se refuza pe sine si incearca , patetic, o reintoarcere in lumea oamenilor , pe calea unei dragoste normale , transformand pofta de sange a strigoiului , in pofta de dragoste a femeii .

Prezenta Christinei , persuasiva prin Simina devine disuasiva , prin Sanda . Simetria personajelor interpse intre Christina si Egor este evidenta: Sanda obligata si la sangeroase ritualuri, de catre d-na Moscu , slabeste treptat prin transferul magic de viata si chiar de materialitate, de trup de femeie, savarsit in favoarea Christinei . De astfel Sanda se imbolnaveste exact in noaptea primei aparitii a Christinei , starea ei se inrautateste , in timpul celei de-a doua nopti ,si va murii dpa a treia noapte in zori ."

" Scena culminanta a romanului este a treia si ultima intalnire Egor-Christina. Dezgustul violent al celei dintai intalniri fusese depasit in a doua noapte prin introducerea, de catre Christin, a unui element suplimentar de tensiune , Diavolul , deci a unui dezgust si mai insuportabil, pentru a crea, comparativ, impresia "binefacatoare " a prezentei ei .

Capitolul XIV si mai ales capitolul XV , de evocare a acestei supreme intalniri , cuprinzand, dupa parerea mea, unele dintre cele mai inalt poetice pagini de dragoste din proza romana . Dupa o pregatire echivalenta cu o initiere in "cealalta existenta" , atitudinea si valorile lui Egor se inverseaza : erosul suprafiresc explodeaza in trupul si constiinta lui rezervele si spaimele fata de strigoiul "nelegiuit", ca si omeneasca dragoste pentru Sanda , ori credinta crestina, socotite , inainte , paveze sigure . In bratele Christinei , Egor simteacele mai nelegiuite bucurii , o data cu o cereasca risipire , impartasire in tot si in toate . Incest, crima, nebunie-amanta, sora, inger Totul se aduna si se mistuia alaturi de carnea aceea incendiata si totusi fara viata .

Delirul se rupe insa brusc , atunci cand Egor , simtind rana sangeranda a Christinei, din care sangele galgaia fara a curge ,isi reaminteste, isi reaminteste , adica atunci cand memoria si constiinta logica reapar, separand cele doua conditii existentiale, ce pareau gata a se unifica a se indentifica . Dezgustul , interdictia exprima deci acum limitele conditei umane , si nu demnitatea ei .

Lirismul acestei intalniri - momentul culminant al romanului - imi pare a functiona ca o valoare inversa a fantasticului . Liric este elanul "uman" al Christinei si "inuman" al lui Egor , efortul celor doi de3 a-si uita limitele , de a se realiza intr-un transcendent care inseamna , pentru fiecare , modulb celuilalt de existenta . Dar "modelul" insausi al acestei realizari erotice spirituale este tot uman , fireasca sete de implinire a oricaror indragostiti de pe pamant .

In constructia romanului Mircea Heliade , a simtit probabil necesitatea unorfiltre intrermediare , si atunci a apelat la basmul povestit de Simina si la Luceafarul eminescian, ca doua exemple paralele ale unui aceluiasi destin . Citatele eminesciene mult pre fregvente si neinspirat plasate in momente de maxima tensiune , ni se par stridente si inutile , o singura trimitere la principiu ar fi fost suficienta cititorului pentru a descifra sensul general de replica la poem fata de Domnisoara Christina pastreaza schema conflictuala si repartitia personajelor cheie , cu inversarea, insa , a rolurilor masculine si feminine .

Caracterul culminant al capitolelor XIV-XV , rezida si in precipitarea altor fire ale epicului , paralel cu intalnirea din camera lui Egor . Procedeul, aproape general in romanele realiste ale lui M. Heliade , nu exista insa si in celelalte scrieri fantastice ale lui , cu exceptia "Sarpelui" . Este vorba de montajul unor actiuni paralele , intr-un soi de contrapunct , procedeu posibil in

roman dar nu si in nuvela . Naratiunea nu mai curge acum linear ci discontinuu , personajele actioneaza separat , se angajaza autonom in marele Mister al acestei Nopti . Nazarie si doctorul o urmaresc pe Simina si au reveatia trasurii fantoma care o asteapta pe Christina . In camera ei , Sanda astaeapta inca pe Christina , impreuna cu d-na Moscu . Dupa momentul culminant al intalnirii Egor-Christina , actiunea incepe sa coboare vertiginos spre deznodaant , epicul se accelereaza .

In timp ce trasura fantoma dispare , impreuna cu Christina , maniata de esec , incendiul se extinde , si Egor o salveaza pe Sanda . Reintegrat realitatii logice si umane , Egor incepe sa actioneze violent . Cand erotismul Christinei se dovedeste neputincios , presiunea Mortii , lipsita de singurul ei punct de insertie in Real , scade , permitand fortelor Vietii sa se refaca .Interesant este ca Ego actioneaza rational si rece , dar in termeni magici , declarand ca are nevoie de fier impotriva vrajilor , distrugand portretul Christinei ca pe o imagine blestemata , cu putere malefica iradianta , si in sfarsit, infigand drugul de fier in inima Christinei .

Cu victoria finala , Erul se sacrifica pe el insusi : dincolo de justetea imolarii Christinei pe altarul Vietii , dincolo de functia sa inexorabila in conflict , Eroul , ca om, recade in otrava dulce a rasuflarii Dusmanului . Singur cu nostalgia si blestemul Christinei , care incepe deja sa-l chinuie , Egor ramane muritorul care a invins pierzand . Pierzand marea sansa a Mortii ca depasire a conditiei umane , ca intrare "ilegala" , dar superba in Absolut .

Infranta in constiinta si trupul lui Egor , Christina - sau Moartea - irupe in tot spatiul inconjurator , intr-o disperata explozie a fortelor , concentrate pana atunci numai asupra barbatului. Sanda moare lent , doica si maiu ales d-na Moscu se prabusesc definitiv in nebunie . Totul se spulbera , timpul curge inapoi , oamenii incep sa se comporte ca in 1907 , cuprinsi de acelasi vant de spaima , disperare si furie neputincioasa . Scena este grandioasa , cu o forta plastica amintind arta lui Rebreanu . Finalul magistral al romanului indica in Mircea Heliade , un romancier , matur , perfect stapan pe arta constructiei epicului , a desfasurarii lui pana la o consumare logica ."