STILISTICA FUNCTIONALA

STILISTICA FUNCTIONALA

1.Teoria functionala a limbii. Limbajul poetic ca limbaj ab­solut. Problema functiilor limbii a fost pusa prima oara de PLATON in Cratylos; pentru Platon, cuvantul este un semn pentru ca cineva sa spuna altcuiva ceva despre lucruri. Este un model instrumental al semnului lingvistic, un model de organon, cum il numeste B hler; pentru ca in definitia lui Platon semnul nu trimite la lucruri, ci spune ceva despre lucruri, un "ceva" ce se afla intre semnul material si lucruri, in filozofia scolastica medievala s-a spus ca prin cuvinte se trimite la lucruri, insa cu ajutorul notiunilor, adica al continuturilor mentale.

Problema functiilor limbii a fost reformulata, dupa l900, in numeroase conceptii (bi)functionale de catre: Georg Von Gabelentz, Charles Bally, J. Vendryes, J. A. Richards, Ch. R. Ogden, T. Vianu.

Prima teorie functionala a limbii a fost elaborata de psihologul german-austriac KARL B HLER, in Das Strukturmodell der Sprache, l936. El a stabilit trei functii fundamentale ale semnului lingvistic, corespunzatoare factorilor constitutivi ai comunicarii: Ausdruck, adica expresie a subiectului vorbitor, simptom al acestuia; Apell sau semnal pentru destinatar; Darstellung sau simbol cu privire la lucrul reprezentat. B hler considera ca fundamentala aceasta functie obiectiva, cu privire la realitatea extralingvistica (fizica, imaginara sau mentala).

Cea mai importanta teorie functionala a fost elaborata de ROMAN JAKOBSON; conform criteriului informational, el adauga factorilor lui B hler (emitator, receptor, referent) inca trei: cod, mesaj si canal, identificand astfel sase functii ale limbii . Functiilor: expresiva, apelativa, reprezentativa din teoria lui B hler le corespund la Jakobson functiile: emotiva, conativa si referentiala. Prin considerarea unor factori mai putin evidenti in functionarea limbii apar in plus functiile: poetica, fatica si metalingvistica.

Atitudinea fata de mesaj in sine, "centrarea" asupra mesajului ca atare reprezinta functia poetica a mesajului. Ea "proiecteaza principiul echivalentei de pe axa selectiei pe axa combinarii" ; aceasta functie reflexiva este exemplificata de Jakobson cu mesajul foarte scurt propus de propaganda electorala a lui Eisenhover: I like Ike. Formula este foarte construita (nucleul like contine extremele I si Ike - numele care se dadea lui Eisenhover) si se concentreaza asupra procedeelor de structurare a mesajului.

Functia fatica este definita astfel: "exista mesaje care servesc in primul rand la stabilirea comunicarii, la prelungirea sau la intarzierea ei; ele controleaza cum functioneaza canalul si circuitul, atrag atentia interlocutorului sau confirma faptul ca acesta ramane in continuare atent (.). Aceasta luare de contact sau, dupa Malinovski, functia fatica, se poate manifesta printr-un schimb abundent de formule ritualizate si prin intregi dialoguri care-si propun doar sa prelungeasca o comunicare" . Astfel: Alo, ma auzi?, Asculti? sau, in Shakespeare: Pleaca-ti urechea! sunt mesaje care controleaza canalul si circuitul.

Ori de cate ori transmitatorul sau receptorul sau controleaza daca folosesc acelasi cod, vorbirea se concentreaza asupra codului; aceasta foca­lizare instituie functia metalingvistica a mesajului.

Factorii comunicarii si functiile corespunzatoare se pot vizualiza in urmatoarea schema a actului lingvistic, situat la nivelul vorbirii, nu la nivelul limbii, ca sistem de semne:

Referent:context

Emitator mesaj: poem destinatar:

poet cod: limbaj cititor

canal: carte, radio,

TV, scena

Referentiala

Emotiva Poetica Conativa

Fatica

Metalingvistica

Orice mesaj este expresia emitatorului care comunica unui receptor prin intermediul unui canal. Mesajul este codificat si se refera la un context. Prezenta unui destinatar in orice act lingvistic justifica afirmatia ca limba are un caracter social si ca functiile sunt componentele unei superfunctii lingvistice: functia de comunicare. Din existenta codului comun emitatorului si receptorului, pe care nici unul nu-l poate schimba, decurge caracterul obiectiv al limbajului.

Caracterul de sistem al functiilor, coexistenta lor in acelasi mesaj, presupune ierarhizarea lor dupa tipul de comunicare. Functia referentiala domina, dar mesajul poate fi centrat asupra functiei expresive (la emitator), conative (la receptor); accentul poate sa cada pe cod (functia metalingvistica) ori pe contact (functia fatica). Mesajele centrate asupra lor insele sunt dominate de functia poetica (R. Jakobson) / retorica (Grupul

E. COSERIU a supus teoria jakobsoniana unei critici severe, invocand urmatoarele argumente:

l. Functiunea fatica nu poate fi deosebita de cea de apel, intrucat este partea initiala a acesteia: luarea de contact presupune ca destinatarul sa fie dispus sa accepte semnul. O functie ce priveste numai canalul, ca atare, o putem avea numai la comunicarea mecanica (la aparatele care transmit mesaje).

2. Nu exista o functiune metalingvistica separata de functia de repre­zentare, pentru ca intre lucrurile pe care le poate reprezenta limbajul se afla si limbajul: faptul ca se refera la limbaj nu justifica existenta unei alte functiuni.

3. Nu exista o functiune poetica, intrucat concentrarea in structura mesajului se poate prezenta in poezie, insa nu este ceea ce face ca poezia sa fie poezie. Stim de la Aristotel ca versul nu face poezie (vezi tratatele de filozofie / cronici scrise in versuri), dupa cum formula I like Ike isi are efectele ei ca formula de propaganda, in domeniul pragmatic, nu in domeniul poetic.

Concluzia: se ramane la schema lui B hler, corectata prin filozofia scolastica si prin considerarea nivelului vorbirii / al mesajului / al actului lingvistic, opus limbii, ca sistem. Desi cele trei functiuni adaugate de Jakobson nu sunt luate in consideratie, i se recunoaste celebrului poetician intuitia izolarii mesajului, a faptului ca se refera la sine insusi. R. Jakobson este anexat de catre E. Coseriu tezei ca limbajul poetic este absolut, in sensul ca el nu vorbeste despre o realitate data ca atare, ci creeaza o realitate ( Iliada nu vorbeste despre o realitate, ci este o realitate, construieste o realitate).

Pe de alta parte, E. Coseriu rastoarna perspectiva (clasica) de specialitate asupra limbajului poetic intr-o viziune de generalitate (in opozitie cu stilistica alegerii si a devierii): limbajul poetic este "plenitudinea functionala a limbajului - sau limbaj pur si simplu" . In el se actualizeaza toate functiile semnului, in timp ce limbajul de toate zilele si limbajul stiintific sunt devieri, pentru ca sunt reduceri functionale - drastice - ale limbajului ca atare.

In al treilea rand, teza identitatii dintre limbaj si poezie este demonstrata pe cale filozofica, prin discutarea esentei limbajului si a esentei poeziei ca activitati creatoare (cf. Hegel, Vico, Heidegger si, mai ales, Croce). Poezia este definita de Coseriu ca: "institutia universalului in faptul individual, concret"; prin limbaj, ea este anterioara distinctiei intre existenta si inexistenta, intre adevar si neadevar. Poetul creator de limbaj este un subiect absolut, deosebit de alteritatea subiectului intre subiecte, a omului vorbitor de limbaj. In timp ce limbajul este o comunicare cu cineva (si doar in al doilea rand comunicarea unui continut pentru cineva), limbajul poetic este dezlegat de alte subiecte, este limbaj absolut, identic cu poezia.

Aceasta ultima afirmatie a savantului este, probabil, o recunoastere involuntara a functiei poetice jakobsoniene, a rolului ei de a intemeia uni­versul ontologic secund in care se obiectiveaza subiectul creator de / prin limbaj.

In STILISTICA FUNCTIONALA, fiecarei functii predominante ii core­s­punde un limbaj functional, definit ca totalitatea mesajelor in care functia respectiva este dominanta.

In limba literara scrisa se disting cinci limbaje (cel fatic apare numai in comunicarea orala); pe ultima trepta a ierarhiei stilistice se afla mesajul - produsul functiilor limbii, caracterizat prin: limitare, coerenta si marca stilistica. Mesajul este o unitate stilistica, nu gramaticala.

Rolul stilisticii functionale consta in a descoperi, a descrie si a explica limbajele si stilurile functionale, ca elemente ale uzului lingvistic adaptat necesitatilor socio-culturale ale vorbitorilor: "Uzul limbii reprezinta deci o miscare permanenta de adaptare a structurii idiomului la necesitatile social-culturale ale vorbitorilor. Rezultatele cele mai importante sunt limbajele si stilurile, adica o serie de subansambluri care se deosebesc mai mult ori mai putin intre ele in functie de obiectul lingvistic exprimat"

Sub influenta teoriei informatiei, a formalistilor rusi si a lingvisticii structurale, stilistica isi reconsidera obiectul: textul literar nu mai este doar o expresie a individului, ca in stilistica genetica; celelalte forme de comunicare non-artistica devin obiective importante ale acestei stilistici pragmatice.

2. Un precursor: TUDOR VIANU In 1955, in Cercetarea sti­lului, T. Vianu facea observatia ca: " Domeniul cercetarii stilistice se intinde mai mult in afara si inainte de cel al operelor literaturii frumoase, de pro­ve­nienta zisa culta si cum numarul acestor stiluri este foarte mare, cercetarea stilistica a limbii literare are un intins domeniu de parcurs, inainte de a aborda operele literaturii frumoase"

Stilisticianul se referea la "stilurile vorbirii", o interesanta notiune a lingvisticii mai noi, pe care o definea astfel: " Prin «stil al vorbirii» intelegem conformarea exprimarii intr-un anumit domeniu al activitatii omenesti, pentru anumite scopuri ale comunicarii, adica modul de intrebuintare specific functional al mijloacelor lingvistice unitare, puse la indemana generala" si preciza ca stilurile vorbirii sunt tot atat de numeroase cate domenii de activitate exista.

Vianu concretizeaza variatia stilistica functionala in urmatoarele exemple: in fata unei paduri, vorbitorul indiferent va afirma: "Aceasta padure contine mai multe feluri de copaci", pe cand botanistul / silvicultorul va spune: "Aceasta padure contine esente felurite". Cand cineva moare, in stil administrativ / oficial se spune ca a decedat sau a incetat din viata, in timp ce preotul va spune ca si-a dat obstescul sfarsit sau a adormit intru domnul.

Inca din Cursul de stilistica (l942 - l943) Vianu se delimita de reductionismul stilisticii literare si anticipa stilistica functionala prin precizarea ca: "Nu orice stil e un stil literar. Avem astfel: stilul limbajului comun, care suprima nuantele sinonimice, n-are efecte de evocare. Spre deosebire de limbajul comun, avem limbaje cu efecte de evocare, cu stilul lor, diferite. Avem asa: limbajul de afaceri, limbajul medical, limbajul administrativ si, in fine, limbajul literar"

Opera scriitorilor realisti, a lui I. L. Caragiale cu deosebire, constituie o enciclopedie stilistica, un carnaval al stilurilor functionale insotite de efecte de evocare a mediului lingvistic si extralingvistic: "Nu exista - spune Vianu - document mai edificator despre stilul pre- si extraliterar al limbii romane din secolul al XIX-lea decat opera lui I. L. Caragiale" si aceasta pentru ca scriitorul noteaza "toate varietatile stilului popular si ale diferitelor «stiluri ale vorbirii», ale taranilor si targovetilor, ale gazetarilor, functionarilor si poli­ticienilor, ale profesorilor si avocatilor, ale argoului mahalalei, al carciumilor si cafenelelor, al jargoanelor de salon etc."

Pentru Vianu, limba populara si argourile sunt pline de fapte de limba "colorate" sau "pitoresti" si constituie o etapa intermediara intre expresie si co­municare. Problema stilului diferitelor limbi nationale il determina pe autor sa citeze locutiuni (cu valoare stilistica) evocand vechile traditii de viata rurala, pastorala si agricola: a bate campii, a intarca balaia, a nu pricepe o boaba, a nu-i fi boii acasa, a strange funia la par, a strica orzul pe gaste, a pune de mamaliga etc. "Stilurile vorbirii" sunt insotite de "efecte de evocare", cum le-a numit Bally; nucleul comunicarii a absorbit in mare parte zona expresiva a acestor metafore pastorale, gramaticalizandu-le. Unii lingvisti sustin ca toate formele si constructiile limbii provin din gramaticalizarea unor vechi procedee stilistice.

Remarcam faptul ca T. Vianu, ca si I. Iordan (in Lingvistica romanica. Evolutie. Curente. Metode) a dat stilului si o acceptie socio-lingvistica, func­tionala. In Stilistica limbii romane, Iordan vorbeste despre diferite subansambluri lingvistice, despre limbajele profesionale sau tehnice, termen acceptat si de I. Coteanu in Romana literara si problemele ei principale.

E. Coseriu a facut deosebirea intre limba istorica si limba functionala = "limba" lui Ferdinand de Saussure, adica limba ca sistem omogen si unitar

3. Stilistica functionala a limbii romane: I. COTEANU Din perspectiva functionala, stilul cuprinde nu numai modalitatile individuale de folosire a limbii, ci si pe cele colective, ale grupurilor de vorbitori cand se exprima in functie de diferite contexte.

Constrangerile social-culturale genereaza stiluri ale limbii, limbaje sau chiar registre stilistice care formeaza o ierarhie. Legatura intre ierarhii se stabileste prin figurile de stil si prin regulile de compozitie, fiind insotita de efecte de evocare. Expresivitatea, latenta sau dedusa lingvistic, se afla in raport direct proportional cu cantitatea de informatie (maxima in limbajul poetic) si este o valoare dependenta de contexte

In cea mai larga acceptie a termenului, stilistica este "studiul limbii in actiune" , cercetarea modului in care vorbitorii se folosesc de graiul lor in diferite imprejurari. Ea reprezinta o "lingvistica practica", careia B. P. Hasdeu ii fixa drept obiect limba "in concreto", deosebit de lingvistica, care se ocupa cu limba " in abstracto" (ceea ce reprezinta distinctia saussuriana langue - parole).

In redefinirea functionala a stilisticii, I. Coteanu considera utile notiuni­le structuraliste de competenta si performanta. Competenta presupune per­formanta, asa cum vorbirea (parole) presupune limba (langue). Actul stilistic functioneaza de la general la particular. Raportul dintre totalitatea deprin­derilor lingvistice si necesitatea unei exprimari particulare formeaza functia stilis­tica fundamentala a oricarei limbi. Uzul limbii reprezinta miscarea de adaptare a unui idiom la necesitatile socio-culturale ale vorbitorilor. Stilistica se inca­dreaza in pragmatica descriptiva, ca aplicare a limbajului la situatii specifice. Definirea functionala a stilisticii necesita apelarea pragmaticii, ca parte a unei semiotici a comunicarii:  " Stilistica ar fi deci studiul modului de manifestare a performantelor de care detinatorii unei limbi date sunt capabili in functie de codul / codurile social-culturale care conditioneaza aceste performante"

Rezultatele acestor performante sunt sistematizate in limbaje si stiluri functionale; varietatea lor e practic infinita, teoretic subsumandu-se functiilor limbii: stilul bisericesc, administrativ-juridic, tehnico-stiintific, jurnalistic (publicistic) si beletristic - ultimul avand calitatea de a le contine pe toate celelalte.

Determinarea limbajelor si a stilurilor conduce la construirea unui model functional al limbii care explica locul detinut in uz de diferite sub­ansambluri lingvistice. Chintesenta unui idiom natural intr un anumit moment constituie un diasistem el se diversifica functional in limbaje subcoduri restrictive ale limbii, iar acestea se materializeaza in mesaje unitatea stilistica minimala

Se considera non-artistice limbajele dominate de denotatii si care, in semnul verbal, trimit de regula la referent prin contrast, limbajele artistice sunt conotative si simbolice. Influentat de R. Jakobson, I. Coteanu apeleaza la functia poetica atunci cand explica poetizarea graiului: transformarea semnului in simbol, ambiguizarea voita a enuntului prin dubla semnificare - vizibila si sugerata.

Reprezentant al stilisticii lingvistice, autorul recunoaste - pe linia lui Bally, functionarea poetica a graiului. Supus analizei lingvistice, limbajul popular isi releva variantele si specificitatea in raport cu celelalte limbaje: polisemia, brevilocventa, simplitatea si uniformitatea sintactica, repetitia si anacolutul, elipsa, determinarile circumstantiale si dramatizarea discursului

Limbajul poeziei culte este in acelasi timp inventar si proces, sistem si reguli de producere, "gramatica" si literatura; el rezulta din remodelarea zonelor de variatie libera a graiului, cea mai libera fiind semantica, apoi sintaxa si morfologia. In ideea de "gramatica" a limbajului poetic, I. Coteanu prezinta detaliat constituentii expresiei poetice: grupul nominal si grupul verbal - substantivul si verbul fiind singurele clase morfologice care trimit direct la referent, asadar construiesc o "lume" textuala. Conditiile fundamentale ale exprimarii poetice raman concentrarea si ambiguitatea, expresivitatea fiind direct proportionala cu cantitatea de informatie.

Ca punct de referinta stilistica au fost propuse: limbajul standard, limbajul stiintific (matematic), fara a se ajunge la un consens in privinta gradului de exprimare zero, a unui punct fix si stabil la care sa raportam un mesaj.

In privinta limbajului literar standard, el reprezinta "vorbirea si scrierea culta nespecializata ", ca forma curenta a limbii literare . In studiul Varianta standard in ierarhia stilistica a limbii , Flora Suteu citeaza si definitia lui Emanuel Vasiliu: "romana literara folosita in mod curent (adica in imprejurari neoficiale) de un vorbitor instruit" Daca pentru E. Vasiliu varianta standard se caracterizeaza prin trasatura "neoficial", la I. Coteanu se retine trasatura "nespecializat".

Trebuie sa observam si ca ceea ce este marcat stilistic in raport cu ceea ce este nemarcat variaza nu numai fata de un punct fix, de limba ca sistem, ci si in functie de registrul propriu contextelor particulare. De exemplu, in limbajul stiintific se evita propozitiile active cu subiectul la persoana intai, preferandu-se propozitiile impersonale (s-a hotarat ca) si pluralul auctorial (Vom spune ca.), marcate stilistic in acest registru.

Pentru I. Coteanu, doi factori sunt determinanti in definirea stilisticii functionale:

1. existenta unor variante generale, obligatorii, ca urmare a presiunii contextelor mijlocitoare;

2. organizarea ierarhica a acestor variante, datorita careia amestecul lor intamplator nu este ingaduit.

Normele de congruitate stilistica sunt reliefate prin abaterea numita incongruitate stilistica. De exemplu, cei care vorbesc o limba straina se tradeaza prin juxtapunerea a doua expresii marcate stilistic diferit, una colocvial, alta literar.

Folosita deliberat, de cate scriitori, incongruenta stilistica genereaza efecte umoristice . Definitia generala data de J. Lyons stilisticii acopera si limba si literatura: "stilistica este studiul variatiei stilistice in limba si a modului in care aceasta este exploatata de catre utilizatori" . Ea este o ramura a macrolingvisticii si, conform definitiei, trebuie inclusa in socio-lingvistica si in pragmatica.

Variatia stilistica se intemeiaza pe faptul ca limba, ca sistem, ofera utilizatorilor mijloace alternative pentru a exprima acelasi lucru. Daca alegerea se face la nivelul lexemelor, vorbim despre sinonimie lexicala. Dar variatia stilistica nu afecteaza numai vocabularul, ci si fonetica si sintaxa. Cum creativitatea lingvistica a vorbitorilor este constransa de factori sociali, Lyons conchide ca: "variatia stilistica este determinata de contextul social si cade sub incidenta conceptului sociologic de registru

In stilistica anglo-saxona si in cea sovietica aproape tot ceea ce acopera notiunea de context este de natura sociala (nu lingvistica si apartine notiunii sociolingvistice de domeniu al discursului: "Stilistica este studiul functiei sociale a limbajului si este o ramura a ceea ce s-a numit sociolingvistica

Daca acceptam evidenta ca in literatura variatia lingvistica este complexa, constienta si motivata , trebuie sa punem in discutie calificativul "stil functional" acordat limbajelor non-artistice.

Pornind de la definitia lui S. Ullmann: "stilistica se ocupa cu valorile expresive si evocative ale limbii , Stefan Munteanu contesta proprietatea termenului stil functional, disociaza limbajul functional de stil, respectiv lingvistica de stilistica. Stil este propriu stilisticii literare, limbaj - stilisticii functionale: "noi credem ca termenul stil isi gaseste motivarea intrebuintarii lui in stilistica literara, pe care o concepem ca o stilistica a mijloacelor de expresie artistica. Celelalte stiluri ale limbii literare (neartistice): administrativ, stiintific, publicistic sunt variante functionale ale limbii literare si pot fi desemnate prin denumirea mai veche de limbaje, tot astfel stilurile popular, familiar, argotic - a caror cercetare ramane, ca si aceea a limbii literare, pe seama lingvistului, nu a poeticianului. Atat unele cat si altele intereseaza stilistica nu ca elemente apartinand unor stiluri constituite, ci ca procedee menite sa creeze efecte de evocare"

Ca si la Ullmann, limba coordoneaza stilul, nu-l subordoneaza; de aceea, studiile stilistice sunt de doua feluri: despre stilurile unei limbi si despre stilul scriitorului.

In legatura cu termenii limba - limbaj - stil, am semnalat ca sensul lor este imprecis si contradictoriu ; exista o omonimie a termenului limba, o dilema limba - limbaj si una limbaj functional - stil functional, dupa cum rezulta si din prezentarea de mai sus .

4. Stilistica / poetica literaritatii: R. JAKOBSON In baza premizei (inspirate de lingvistica structurala) ca textul formeaza un sistem de functii si relatii, stilistica functionala postuleaza posibilitatea unei analize obiective, stiintifice a mesajului literar. Aceasta posibilitate fusese respinsa de stilistica genetica pe motivul caracterului unic si irepetabil al operei literare.

Insistand pe caracterul "construit", elaborat, ferm structurat al mesajului literar, stilistica functionala tinde catre o poetica a textului axata pe conceptul de literaritate. Literaritatea se defineste prin redundanta anormala a textului, ca urmare a vizarii mesajului in si pentru sine. Stilul se identifica cu functia poetica, ceea ce inseamna proiectarea echivalentelor de pe axa paradigmatica (a alegerii) pe cea sintagmatica (a combinarii).

Teoria jakobsoniana incearca sa argumenteze ca literaritatea si implicit stilul isi au originea in redundanta voita si crescuta a textului literar, concretizata in echivalenta elementelor sale componente. Echivalenta este promovata la rangul de principiu constitutiv al secventei: in poezie, fiecare silaba este pusa in raport de echivalenta cu celelalte silabe ale aceleiasi secvente. Orice accent de cuvant este egal cu orice alt accent de cuvant; la fel, elementul neaccentuat, scurt sau lung, este echivalat cu altul, similar. In critica de text, Jakobson isi incepe analiza cu nivelul sonor / prozodic al textului, dovada a influentei exercitate asupra sa de catre formalistii rusi si de scoala functionala de la Praga

Pe de alta parte, ni se atrage atentia ca suprematia functiei poetice asupra celei referentiale nu anihileaza informatia, ci o face ambigua. Ambiguitatea este insusirea "intrinseca si inalienabila a oricarui mesaj centrat pe propriul sau continut, pe scurt ea este un corolar al poeziei

Intrebandu se daca Jakobson este un stilistician, P. Guiraud il situeaza la limita de sus a stilisticii, alaturi de Bally: "stilistica s-a constituit timp de o jumatate de secol, de la Bally la Jakobson . Dimpotriva, Jakobson se autoprezinta ca intemeietor al poeticii.

Pornind de la principiul echivalentei, S. K. LEVIN a elaborat teoria cuplajelor, pentru a demonstra teoria jakobsoniana a autoteliei textului poetic (= accentul pus pe mesajul care se transmite pe sine insusi). Tocmai acest aspect i s-a reprosat lui Jakobson: prin echivalente excesive pe seama carora e pusa literaritatea, textul este reificat, redus la artefact, anulandu-i-se dinamismul intern produs de scriitura si de lectura.

Axat pe dimensiunea formala, analizand textul ca obiect autarhic si autotelic, relevand in mod exhaustiv echivalentele si paralelismele care-i organizeaza fiecare nivel, Jakobson atenueaza caracterul tensionat al mesajului si risca sa piarda textul intr-o gramatica. M. Riffaterre i-a reprosat acest aspect, cu trimitere la analiza poemului Les Chats de Baudelaire : "Sonetul este transformat intr-un «superpoem», inaccesibil cititorului normal si totusi structurile descrise nu explica ceea ce stabileste contactul intre poem si cititor. Nici o analiza gramaticala a unui poem nu va putea sa ne ofere altceva decat gramatica poemului"

Faptul ca R. Jakobson este autorul studiului Poezia gramaticii si gramatica poeziei nu indreptateste reprosul lui Riffaterre privind optiunea sa pentru principiul paradigmatic al recurentei, ca mod cognitiv. Cum se stie, poeticianul ridica la rangul de principiu poetic repetitia simetrica: paralelismul, chiasmul, opunerea contrastanta a semnificatiilor gramaticale si alte structuri binare. La Jakobson, analiza formelor este in mod sistematic raportata la semnificatia locala si globala a textului, iar teoria functionala se subordoneaza notiunii ierarhice de dominanta stilistica.

5. Stilistica receptarii / stilistica efectului: M. RIFFATERRE

M. Riffaterre rafineaza teoria jakobsoniana si intemeiaza o stilistica a efectului; el accepta continutul notiunii functie poetica, insa o numeste functie stilistica Accepta, de asemenea, definitia stilului ca exagerare (expresiva, afectiva sau estetica) adaugata informatiei exprimate de structura lingvistica: "S-ar putea spune ca limba exprima, iar stilul accentueaza Studierea modalitatilor de accentuare scoate analiza stilistica de sub tutela gustului, a reactiei subiective a receptorului, pentru a deveni instrument analitic obiectiv. Abaterile de la norma nu mai constituie criteriul pentru descoperirea constantelor stilistice acest rol diagnostic il indeplinesc insa elementele imprevizibile generate de context; ele nasc un efect de ruptura si provoaca intensificarea stilistica.

Stilistica textuala orientata spre lector si imanenta textului este fondata, alaturi de contrast, pe criteriul convergentei (discutat de Marouzeau) prin care Riffaterre intelege "o acumulare de trasaturi actionand impreuna" intr-un context stilistic.

Practicand o stilistica structuralista imanenta, Riffaterre se orienteaza spre o metoda care sa scoata stilistica din zona interpretarilor impresioniste, subiective. Comparatia pe care G. Genette o face intre Spitzer si Riffaterre este edificatoare pentru cele doua extremitati ale stilisticii: "In esenta, interpretarea spitzeriana este cauzalista, ansamblul trasaturilor stilistice caracteristice pentru un individ, un grup sau o epoca raportandu-se ca un simptom general inconstient la un etymon psihologic care isi gaseste confirmarea in anumite trasaturi tematice. Interpretarea riffaterriana e finalista, chiar voluntarista: faptul stilistic este intotdeauna constient si organizat, instrument de constrangere asupra atentiei destinatarului. Pentru Spitzer, stilul e un efect revelator; pentru Riffaterre, o functie deliberata. Cea a lui Spitzer e pur intuitiva, declicul initial fiind ulterior coroborat de un du-te-vino intre detaliu si ansamblu; cea a lui Riffaterre se inconjoara cu mai multe garantii tehnice, fiecare «stimulus» stilistic fiind dezvaluit de raspunsul statistic al unui «arhicititor colectiv»"

In fapt, daca stilul este definit prin reactia lectorului, aceasta reactie depinde de o forma marcata; o forma a acestei marci este efectul de contrast ce rezulta din aparitia in discurs a unui termen neasteptat (un arhaism, o figura intr-un context neutru). Contrastul depinde mai putin de valoarea termenului contrastant, cat de opozitia cu un termen neutru in discurs = marca zero (de exemplu, efectul unui arhaism izolat nu e identic cu al arhaismului intr-un context arhaizant, deci omogen). Este necesar si al doilea semnal stilistic convergenta un cuvant arhaic poate trece neobservat, dar daca se combina cu o ortografie sau cu o constructie arhaica, va fi simtit ca atare.

Convergenta corespunde principiului proiectiei echivalentelor de pe axa selectiei pe aceea a combinarii (Jakobson) si cuplajelor (Levin). Riffaterre are dreptate sustinand ca atat contrastul, cat si convergenta, n-au realitate decat in text, prin lectura.

Este definit pe larg contextul stilistic - microcontextul si macro contextul, insistandu-se asupra variabilitatii si caracterului sau relevant.

In opinia sa, analiza stilistica trebuie sa se limiteze la faptele accesibile cititorului in consecinta, stilul nu poate fi masurat prin raportarea la norma. Oricum, Riffaterre ne spune mai mult ce nu este stilul decat ce este el. Premisele behavioriste ale stilisticii efectului sunt evidente; li se poate reprosa pozitivismul excesiv, care reduce stilul la un act voluntar, constient, planificat. De asemenea, faptul ca principalul operator - arhilectorul - ramane nedefinit, ca si notiunea de micro-/ macrocontext.

Daca, citandu-l pe Genette, am semnalat polarizarea stilisticii literare intre Spitzer si Riffaterre, acelasi poetician releva interferentele dintre cele doua metode: "Spitzer cel din Studii de stil si Riffaterre cel din Eseuri de stilistica structurala se intalnesc intr-o aceeasi viziune atomista care pulverizeaza stilul intr-o colectie de detalii semnificative (Spitzer) sau de elemente marcate (Riffaterre) contrastand cu un context "nemarcat", fundalul lingvistic banal pe care s-ar desprinde niste efecte stilistice oarecum exceptionale. Interpretarea isi va lua apoi sarcina de a le lega intre ele intr-o convergenta psihologica (Spitzer) sau pragmatica (Riffaterre) care, departe de a le atenua, le accentueaza si mai mult autonomia fata de continuumul discursiv

Ideea (atomista sau punctualista) ca stilul este o problema de marci si de elemente risca sa intampine dificultati in identificarea elementelor marcate si, mai ales, sa favorizeze (involuntar) o estetica manierista pentru care stilul cel mai remarcabil va fi cel mai incarcat. Aceasta critica a fost formulata de H. Meschonnic, pentru care o astfel de stilistica sfarseste prin "a face din Jean Lorraine cel mai mare scriitor", a valorifica scrisul "artist", a identifica "frumosul cu straniul si bizarul" In prefata la Essais de stylistique structurale, Daniel Delas a replicat cu argumentul ca saturatia suprima contrastul si ca prea mult stil ucide stilul. Oricum, se recunoaste faptul ca stilul, astfel definit, este un fel de condiment supraadaugat, a carui absenta ar scoate la iveala functionarea pur denotativa a limbajului. Aceasta idee presupune posibilitatea separarii limbii de stil - pentru Genette de neconceput: "Stilul este versantul perceptibil al limbajului, care il insoteste prin definitie (.) fara intrerupere" Ceea ce poate fluctua e atentia cititorului si sensibilitatea sa. Oricum, pentru Riffaterre producerea textului este o problema de stilistica interferand cu semiotica si cu neoretorica.

Cu exceptia stilisticii genetice, inspirata din idealismul lui Vossler, Croce si Bergson, toate celelalte tipuri de stilistica sunt edificate pe baze lingvistice pozitiviste, riguroase si obiective.

Marea problema a stilisticii este faptul ca ramane dependenta de lingvistica. Nefiind autonoma, ea nu poate pretinde statutul de stiinta de sine statatoare: nu se poate desprinde de lingvistica, dar nici nu se confunda cu aceasta, pentru ca orice analiza lingvistica nu releva decat lingvisticul. In acelasi timp, a postula stilul numai ca element al textului literar si a propune analiza sa fara a recurge la lingvistica este imposibil. A spune ca stilistica nu poate fi autonoma pentru ca se sprijina pe lingvistica este ca si cum am contesta fizicii caracterul de stiinta pentru ca se sprijina pe matematica sau neurobiologiei pentru ca face apel la fizica si la chimie

Fara a nega posibilitatea stilisticii de a evolua spre o stiinta autonoma, Conrad Bureau sustinea, in 1976, ca termenul analiza ar fi mai indicat pentru stilistica decat acela de stiinta: "Vom defini stilistica - nu stilistica generala, ci pe cea particulara, care se ocupa de obiectivele partial sau in intregime pro­duse printr-un travaliu asupra limbajului - in felul urmator: o analiza care are drept obiect stilul, obiectivitatea drept conditie si lingvistica drept fundament"

Cu tot caracterul sau de stiinta, stilistica nu se confunda nici cu rigoa­rea, nici cu obiectivitatea, conditii necesare, nu si suficiente. Reprosul funda­mental se refera la faptul ca, daca nu exista stiinta decat a generalului, stilul se opune generalului. A cauta legi inseamna a ucide stilul, care e mereu abatere. Generalizarea conceptului de scriitura, elaborat sistematic de R. Barthes si definit ca "ceva intre limba si stil" confirma caracterul deschis al stilisticii ca stiinta care a promovat echivalenta dintre organizarea lingvistica si subiectivitate.

Bibliografie obligatorie

Coteanu, Ion, Stilistica functionala a limbii romane. Stil, stilistica, limbaj, Ed. Academiei, Bucuresti, 1973

Iordan, Iorgu, Stilistica limbii romane, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1975

Irimia, Dumitru, Introducere in stilistica, Polirom, Iasi, 1999

Parpala-Afana, Emilia, Introducere in stilistica, Ed. Paralela 45, Pitesti, 1998

Bibliografie facultativa

Alexandrescu, Sorin, Nasta, Mihail, Poetica si stilistica. Orientari moderne,Ed. Univers, Bucuresti, 1972

Exercitii de autoevaluare

Analizati, prin grila stilisticii lingvistice, un fragment din Amintiri din copilarie de Ion Creanga;

Aplicati metoda lui Spitzer la un text poetic de L. Blaga

Prezentati, in cel mult o pagina, caracteristicile stilului publicistic