"Ion", Liviu Rebreanu - comentariu

"Ion", Liviu Rebreanu - comentariu

Activitatea de nuvelist a romancierului a fost dublata de o intensa perioada de cat mai exacta documentare (in satul natal Prislop, devenit in roman Pripas) si de elaborare a romanului, care a durat sapte, ani, din 1913 pana in 1920. Prima redactare, de circa trei sute de pagini, s-a intitulat "Zestrea", semn distinctiv al importantei covarsitoare al dotei in lume rurala, aceea care fixeaza statutul uman din punct de vedere economic si social. Proiectul initial a fost abandonat si reluat de cateva ori, forma finala aparand cu titlul "Ion", pentru ca autorul insusi a marturisit intentia de a face din protagonistul operei sale un tip reprezentativ pentru intreaga clasa taraneasca din Transilvania la inceputul secolului al XIX-lea. Dupa aparitia cartii, al carui impact a fost urias, un critic atat de reticent, precum E. Lovinescu, o compara entuziast cu « ingramadirea unui fluviu curgator de fapte ce se perinda aproape fara inceput si fara sfarsit". Aceeasi voce critica de mare autoritate in epoca il fixeaza pe Liviu Rebreanu drept "creatorul obiectiv" prin excelenta al romanului romanesc, conceput in forme moderne si dispunand de o arhitectura narativa impecabila. Anul 1920 este -in beletristica nationala- "o data, istorica am putea spune, in procesul de obiectivare a literaturii noastre epice". ("Istoria literaturii romane contemporane").

Structura romanului este riguroasa si constituita din doua parti narative ample, care se deschid simetric intr-un numar echilibrat de "evantaie epice". Titlurile acestora sunt metaforice si evidentiaza dilema din sufletul protagonistului pus mereu sa opteze pentru "glasul pamantului" sau pentru "glasul iubirii". Datorita mentalitatii ancestrale a lumii in care s-a nascut, dintr-un instinct atavic, tanarul flacau sarac din Pripas vrea, in primul rand, pamant. In desfasurarea romanului exista doua scene simetrice, dar cu semnificatii antitetice, in care protagonistul este prezentat in relatia sa cu pamantul descris ca o fiinta: prima scena apartine capitolului "Zvarcolirea" din "Glasul pamantului" si il infatiseaza pe Ion contempland fostele terenuri agricole vandute de familia sa. In timp ce personajul uman "se simtea mic si slab, cat un vierme pe care il calci in picioare, sau ca o frunza pe care vantul o valtoreste cum ii place", pamantul capatase statura unui "falnic si neindurator stapan". Regretul ca acel spatiu nu-i mai apartine si evlavia resimtita in fata intinderilor nesfarsite sunt formulate in exclamatiile: "Locul nostru, saracul!" sau "Cat pamant, Doamne!". El recunoaste ca dragostea de teluric l-a stapanit inca din copilarie, promitandu-si ca va redeveni candva proprietarul acestuia: "vesnic a pizmuit pe cei bogati si vesnic s-a inarmat cu o hotarare patimasa: trebuie sa aiba pamant mult, trebuie! De atunci pamantul i-a fost mai drag ca o mama."; a doua scena apartine capitolului "Sarutarea" din "Glasul iubirii", care surprinde schimbarea raportului sufletesc dintre erou si pamant. Desi se casatorise cu Ana Baciu si invinsese cerbicia socrului sau care ii cedase intreaga avere, Ion constata ca posedarea pamantului, dupa care tanjise atata, nu-i mai crea voluptatea initiala. Ion devine un urias, iar pamantul ajunge umilit si cucerit ca o iubita credincioasa: "pamantul se inchina in fata lui tot si tot era al lui, numai al lui acuma. [] Apoi incet, cucernic, fara a-si da seama, se lasa in genunchi, isi cobori fruntea si-si lipi buzele cu voluptate de pamantul ud. [] isi infipse mai bine picioarele in pamant, ca si cum ar fi vrut sa potoleasca cele din urma zvarcoliri ale unui dusman doborat. Si pamantul parca se clatina, se inclina in fata lui."

Instinctul posesiei in sens material este dublat si de constiinta unei inferioritati sociale mostenite, impotriva careia el se revolta. Ion vrea sa fie respectat si stie ca, intr-o societate rurala cu legi consfintite din timpuri stravechi, consideratia morala este direct proportionala cu marimea si cu valoarea pamantului posedat. In afara dorintei legitime de a fi respectat de consateni, eroul simte nevoia sa refaca -prin efort propriu- prestigiul pierdut al neamului Glanetasilor din motive obiective si subiective, familia cazuta in saracie si tocmai de aceea mai dispretuita de chiaburii satului decat cei care nu avusesera niciodata avere. O alta motivatie profunda o constituie entuziasmul eroului pentru munca pamantului, in care vede depozitarea energiei umane si telul esential al vietii: "Glasul pamantului patrunde navalnic in sufletul flacaului, ca o chemare, coplesindu-l" si acoperind -mult timp- toate celelalte voci interioare.

In partea a doua a romanului, cand a obtinut pamantul ravnit, dupa umilinte, certuri, batai, judecati, compromisuri, lasitati si cruzimi, Ion descopera ca terenurile cu holde smulse lui Vasile Baciu cu forta nu-i mai aduc satisfactia de odinioara si ca el nu se simte un om implinit, asa cum isi inchipuise. Trebuie sa recunoasca faptul ca viata omului este lipsita de sensul ei fundamental, atata timp cat sentimentele lui de dragoste sunt ignorate si zagazuite. Iubirea pentru ispititoarea Florica revine in prim-planul existentei sale si, cu vointa lui bine cunoscuta, ce nu admitea oprelisti, nici cutume morale (fata se casatorise intre timp), ajunge la intentia de adulter, care ii va fi fatala. Drama sentimentala a lui Ion iese din tiparul strict al vietii in mediul rural si capata valoare generalizatoare, caci numai afectivitatea implinita -concentrata in "glasul iubirii"- asigura fiintei omenesti echilibrul interior atat de necesar si justificarea rostului pe lume al existentei sale individuale.

Romanul debuteaza cu descrierea minutioasa (procedeu tipic realist) a satului Pripas, coplesit de caldura unei zile toride de vara. Fiind o zi de duminica, intreg satul se reunise la hora traditionala, prilej pentru autor de a fixa, ca-ntr-o rama sociala si umana, relatiile dintre personaje, stratificarea lor in ierarhia rurala, conflictele vizibile ori inca latente intre diferitele grupuri de interese, ezitarile dureroase ale lui Ion, care isi da intalnire cu Ana, fiica lui Vasile Baciu, sub privirea mustratoare a Floricai, fata vaduvei lui Maxim Oprea. Alexandru Pop-Glanetasu, tatal eroului, incearca umil, "ca un caine" sa fie luat in seama de chiaburii satului, care il ignora vadit si se retrag din calea celui saracit. Tot astfel va proceda G. Calinescu in ultimele pagini ale "Enigmei Otiliei", facand portretele tuturor personajelor in jurul mesei de joc, in casa din strada Antim, ca si Marin Preda, descriind fieraria lui Iocan, unde adunarile taranesti duminicale sunt prezidate, cu autoritate nedezmintita, de catre Ilie Moromete.

Vasile Baciu, om instarit si avar, doreste sa-si conserve averea prin casatoria fetei sale tot cu un flacau avut, in persoana lui George a Tomii. Atentia premeditata pe care fiul Glanetasului o acorda Anei declanseaza un dublu incident: Baciu, alcoolic inveterat, starneste un scandal, risipind atmosfera sarbatoreasca a horei si insultandu-l public pe tanar; acesta isi ia revansa, imbatandu-se la carciuma lui Avrum si batandu-se salbatic cu George Bulbuc. Radacinile mai adanci ale conflictului sunt insa altele: Vasile fusese, ca si Ion, un "sarantoc" si urcase in ierarhia rurala prin metoda clasica: se insurase cu o fata urata, dar bogata, viitoarea mama a Anei; Ion ii rascoleste amintirile neplacute ale tineretii sale, frustrarile uitate si compromisurile jenante de odinioara. Ion este propria imagine a setei de pamant si a arivismului care il stapanisera candva; pe de alta parte, Ion si George erau tineri, in putere, mereu in frunte la muncile agricole si la petrecerile campenesti, disputandu-si intaietatea in fata tineretului din Pripas, indeosebi ascendentul asupra fetelor curtate de ei.

In dimineata urmatoare, Ion se duce sa coseasca locul unic care mai ramasese familiei din zestrea Zenobiei, dar sufletul lui "se zvarcoleste" intre imboldul de a asculta de "glasul pamantului" sau "de cel al iubirii". Se intalneste cu Ana, care-i duce de mancare parintelui ei, dar si cu Florica, pe care o saruta fara sa se mai poata opri. Ana observa cuplul inlantuit si se intristeaza, asteptand cu rabdare ca flacaul iubit sa-si intoarca afectiunea catre ea. Intre timp, satul afla despre bataia care avusese loc in noaptea precedenta, opiniile fiind impartite: invatatorul Zaharia Herdelea si fiul sau, Titu, trec de partea lui Ion, iar preotul Belciug ii sustine pe Vasile Baciu si pe familia Bulbuc. Furios si indarjit, parintele il jigneste pe Ion in plina biserica, in duminica urmatoare, dandu-l ca exemplu negativ in predica sustinuta cu acest prilej. Obidit, tanarul se consoleaza in bratele Floricai, promitandu-i ca o va lua de sotie, in ciuda conditiei sale de fata saraca si a opozitiei familiei Glanetasilor. Zenobia fusese avuta si nu tolera ideea unei nurori fara zestre, batjocorindu-si fiul ca trage a saracie si ca nu se va dovedi in stare sa-si scoata neamul din conditia paupera in care-l adusesera indolenta si alcoolismul tatalui.

Dragostea de pamant se dovedeste, insa, mai tiranica, si Ion, instiintat ca George o curteaza insistent pe odrasla Baciului, se indeparteaza temporar de Florica. In familia invatatorului se declanseaza o mare tulburare, atat din cauza neintelegerilor cu preotul, cat mai ales din cauza Laurei, fiica cea mare; aceasta il iubeste pe Aurel Ungureanu (student la medicina), dar este ceruta in casatorie de George Pintea (student la teologie), care primise deja o parohie si era dispus sa o ia fara zestre, spre usurarea parintilor ei. Razvratita la inceput, ea consimte in cele din urma si le permite parintilor sa dea un raspuns afirmativ tanarului preot.

Ion, stapanit de patima pentru pamant, trage cu plugul brazda noua, luand o parte din ogorul lui Simion Lungu, care, intaratat de Belciug, il da in judecata. Desi de impacase neoficial cu acesta chiar in ziua stabilita pentru proces, va fi condamnat la doua saptamani de inchisoare. Invatatorul intervine, scriindu-i o "jalba" catre forurile juridice superioare, dar este preocupat mai ales de sosirea noului ginere, care trebuia intampinat cum se cuvine. Ion se intorsese in sat, cu intentia precisa de a-l obliga pe chiaburul Baciu sa-i dea fata cu o zestre cat mai apreciabila. In acest scop, o curteaza insistent pe Ana, o asteapta rabdator in fiecare seara, dupa plecarea lui George, pretendentul ei oficial, abuzeaza de credulitatea ei si o seduce, lasand-o insarcinata. Banuind relatia celor doi, George ii pandeste o noapte intreaga si, capatand dovada, se retrage mandru. In timp ce familia Herdelea si cea a lui Pintea asista cu solemnitate la oficierea logodnei celor doi tineri, Ana, tot mai ingrijorata ca Ion o ignora voit, iar George o ocoleste cu repros nedisimulat, asteapta ca "rusinea" maternitatii ei nelegitime sa fie data in vileag. Tot satul cleveteste pe seama fetei inselate, numai tatal acestuia crede ca Ana a pacatuit cu logodnicul ei si asteapta ca flacaul sa i-o ceara oficial de sotie. Nerabdator, batranul parinte se duce personal sa lamureasca lucrurile, dar afla consternat ca nu George este tatal viitorului prunc. Intrezarind adevarul, isi loveste fata cu o furie dementa si o trimite la cel cu care pacatuise. Ion refuza sa-i vorbeasca, recomandandu-i sa se intoarca acasa. Periplul bietei fete, alungate de peste tot, ca o intruchipare a acelei "mater dolorosa" (in viziunea lui Tudor Vianu), bataile crunte administrate de tatal ei, cu scopul invederat de a-i provoca un avort, starnesc mila satenilor. Atat in mana tatalui denaturat, cat si a omului indragit de ea, dar care are un suflet cinic si o comportare josnica, Ana nu poate fi decat o victima si un instrument docil: Vasile Baciu, bogat, insa pastrand constiinta originii sale modeste, doreste un ginere care sa-l inalte pe treapta sociala; in schimb, Ion se comporta ca un arivist si calca in picioare demnitatea si sentimentele sincere ale fetei pangarite chiar de el.

Ca sa-si ajute familia confruntata cu dificultati materiale, Titu accepta sa devina ajutor de notar in satul Gargalau, unde declaratiile sale patriotice nu sunt bine primite de notabilitatile de origine maghiara ale locului si este concediat dupa numai doua luni de practica. Acasa, necazurile urmeaza unul dupa altul: Ion marturiseste judecatorului ca invatatorul i-a redactat jalba si acesta intentioneaza sa se razbune pe Herdelea; invatatorul fusese dat in judecata de banca la care nu mai achitase de mult ratele pentru mobila din salon si se temea sa nu fie destituit, pentru ca protectorul sau fusese inlocuit de un oficial ungur, caruia nu-i placeau lectiile cu tenta patriotia tinute copiilor de tarani.

La interventia impaciuitoare a preotului Belciug, Ion accepta in sfarsit sa se tocmeasca cu Vasile Baciu asupra zestrei oferite Anei. Dupa indelungi parlamentari, acuze si insulte reciproce, chiaburul ii cedeaza toate pamanturile si cele doua case, pentru a-si vedea fata maritata inainte sa nasca si a nu se face definitiv de rasul satului. Batranul pregateste totusi ceva, deoarece nu consimte deocamdata decat la o punere in posesie stabilita printr-un acord verbal cu martori. Capitolul intitulat "Nunta" infatiseaza atat cununia Laurei cu George Pintea cat si aranjamentul marital dintre Ana si Ion. In mijlocul veseliei generale, tanara mireasa, umilita de compromisurile la care asistase, uratita de efectele sarcinei avansate si de bataile la care a fost supusa permanent, surprinde cu tristete privirile incarcate de dragoste ale mirelui, indreptate tot asupra Floricai, invitata la nunta.

Partea a doua a romanului incepe cu dezvaluirea planului lui Vasile Baciu, care intentioneaza sa-si insele ginerele nedorit si sa nu-i mai ofere nimic din zestrea promisa. Afland adevarul, furia, dar si confuzia lui Ion nu mai cunosc margini, descarcandu-se tot asupra nevinovatei femei de langa el. Vrajmasi de moarte, ginerele si socrul merg la invatator pentru a media o intelegere intre ei, dar nu reusesc decat sa le ia la bataie si apoi s-o alunge amandoi pe Ana, adapostita de o vecina cu suflet milos.

Sfatuit de preotul Belciug, care urmareste deja un interes personal si trece de partea lui, Ion isi da socrul in judecata. Intre timp, se pregatesc alegerile locale pentru deputati, in care Titu se implica plin de entuziasm, incercand sa-i atraga pe taranii cu drept de vot de partea candidatului roman. Tatal sau este confruntat cu numeroase probleme: licitatia mobilierului din casa avusese loc, Belciug cumparase si el o masa, dar, cand vine a doua zi s-o ridice, dascalita il jigneste poftindu-l afara, motiv pentru preotul ultragiat sa o dea in judecata; invatatorul insusi este implicat intr-un proces de calomnie, initiat de judecatorul ungur, care nu-l iertase ca l-a ajutat candva pe Ion impotriva deciziei sale; in fine, inspectorul scolar ii cere intr-o scrisoare sa-l sprijine pe candidatul de origine maghiara, promitandu-i diferite avantaje, spre indignarea lui Titu. Apropierea datei alegerilor sporeste tensiunea dintre tata si fiu, cel dintai -fiind incredintat ca numai astfel va fi ajutat la proces- trece de partea candidatului ungur, care castiga alegerile cu numai cinci voturi in plus. Deceptionat, Titu isi gaseste un alt post de ajutor de notar in satul Lusca, unde se ataseaza de o tanara invatatoare, Virginia Gherman. Bucuria familiei Herdelea renaste o data cu scrisoarea Laurei, care ii asigura pe cei dragi ca este fericita. Convins la proces ca nu i se va intampla nimic rau, Herdelea il invata pe Ion ce trebuie sa spuna, pentru a fi declarati amandoi nevinovati. Dar taranul este preocupat de propriul lui proces cu Vasile Baciu, la care nu renunta defel, desi batranul ii cedase, de data aceasta cu acte, jumatate din averea detinuta.

Nefericita Ana intelege ca Ion n-a iubit-o niciodata, dorind exclusiv averea ei. Totusi mai spera ca maternitatea apropiata si aducerea pe lume a unui mostenitor vor imblanzi atitudinea rece si dusmanoasa a barbatului sau. Ea va da nastere unui baietel voinic, chiar pe camp, in timpul seceratului, producand singura bucurie acestui suflet feminin atat de chinuit. Pentru Ion, setea de avere se dovedeste mai puternica decat afectiunea paterna, in sufletul lui vazand in copil o legatura indestructibila cu Ana, fapt ce-l indeparta iremediabil de fosta lui iubita. Nici la proces nu are castig de cauza, autoritatile condamnandu-l la o luna de inchisoare si la o suta de coroane amenda.

Zaharia Herdelea primeste si el o condamnare de opt zile si o amenda de cincizeci de coroane, fiind si suspendat din functie, cu toate compromisurile facute anterior. Dupa o asteptare incordata, isi face aparitia in sat tanarul invatator Nicolae Zagreanu. Ghighi, mezina familiei Herdelea, pleaca in parohia unde locuiesc Laura si sotul ei, iar Titu, dezamagit de preferinta Virginiei Gherman pentru un plutonier de jandarmi ungur, se muta in satul Magura, tot ca practicant notarial. Ironia sortii face ca batranul sau tata destituit sa primeasca postul de "scriitor" la cancelarie chiar de la Grofsoru, candidatul care pierduse alegerile din cauza lui.

Ion este in fine, multumit, caci socrul, inspaimantat de perspectiva procesului, ii incredinteaza toata averea sa. In schimb, Ana devine tot mai preocupata de gandul mortii, mai ales dupa ce contemplase linistea si seninatatea chipului lui mos Dumitru, care-si daduse sufletul in ograda Glanetasilor, unde se pripasise.

Invatatorul si sotia lui se muta intr-o casuta din Armandia, mai apropiata de locul unde-si avea slujba Herdelea. Ghighi se intoarce acasa cu vestea ca Laura nascuse o fetita. Noul invatator din Pripas incepe s-o curteze pe Ghighi, in vreme ce fratele ei, Titu, munceste indarjit ca sa stranga banii necesari pentru a trece muntii si a ajunge in Regat. Belciug, ocupat cu ridicarea noii biserici la care visase intreaga viata, incepe sa regrete plecarea lui Herdelea, colegul sau de generatie.

Intr-o zi, Ion afla ca Florica se marita cu rivalul sau dintotdeauna; neputandu-se stapani, se duce la nunta, urmarind-o cu o privire mustratoare si totusi incarcata de regrete si de dorinte refulate. Ana il observa resemnata si, avertizata de oloaga satului, Savista, ca barbatul ei tot n-a renuntat la Florica si ca il va denunta lui George, se sinucide; mereu inselata, nefericita, lipsita de afectiunea tatalui (dupa moartea prematura a mamei), ca si de iubirea barbatului in care si-a pus toate sperantele unui suflet zdrobit, Ana se duce in grajd si se spanzura (asa cum il vazuse pe carciumarul Avrum), pentru a regasi pacea launtrica, descoperita candva pe chipul lui mos Dumitru.

Dupa sfarsitul tragic al tinerei fete, un blestem parca apasa asupra lui Ion al Glanetasului. Este din ce in ce mai ingrijorat de soarta fiului sau, Petrisor, pentru ca, in cazul mortii copilului, o clauza a mostenirii averii lui Baciu prevedea retrocedarea pamanturilor catre proprietarul lor initial. Un gand premonitoriu, amestecat cu dorul pentru Florica, nu-i da pace pe durata executarii pedepsei de o luna in inchisoare. Cand se intoarce isi gaseste fiul -intarcat prea devreme- grav bolnav. Dupa o saptamana, Petrisor moare, iar Vasile Baciu isi cere averea inapoi. Intr-o zi, secerand pe camp, o intalneste pe Florica si-si astampara patima pentru ea chiar sub marul unde Ana nascuse cu un an in urma, fiind acum convins ca aceasta ar fi trebuit sa fie, de la inceput, perechea lui. Zaharia Herdelea revine in Pripas, dupa ce suspendarea din functie i-a fost anulata, ingrijorat de apropierea sfarsitului de an scolar, cand urma sa fie inspectat. Controlul didactic se incheie negativ si i se cere sa se pensioneze. Familia se mai insenineaza la vizita sotilor Pintea, care o iau la Sangeorz, unde Titu este incurajat sa vina in Regat de catre doi dintre cumnatii sai, care ii promit tot sprijinul lor.

Ion isi infrange resentimentele si simuleaza o prietenie brusca pentru George. Savista, ocrotita de George, isi idolatriza stapanul si o supraveghea pe nevasta lui sa nu-i devina infidela. Ea ii aduce la cunostinta despre frecventele intalniri ale lui Ion cu Florica, instigandu-l la razbunare. Prieten cu Titu, care se pregatea de plecare, flacaul i se confeseaza recunoscand ca era stapanit de o patima neinvinsa. Titu se opreste mai intai la Sibiu si participa, in calitate de trimis al ziarului "Tribuna Bistritei", la adunarea generala a societatii "Astra". Ion afla ca George urma sa plece din Pripas cu tatal sau si o convinge pe Florica sa-l primeasca. Avertizat de Savista, George se intoarce, sub un pretext, producand groaza femeii. El asteapta calm lasarea noptii si, cand aude zgomote in gradina, iese cu sapa, lovindu-l de cateva ori pe musafirul nepoftit. Avand o robustete deosebita, Ion se taraste pana sub nucul de langa poarta casei lui George, unde isi da duhul in chinuri cumplite, fiind gasit mort in dimineata urmatoare. Jandarmii il ridica pe criminal, Florica ramane singura, iar ramasitele celui decedat vor fi ingropate chiar in curtea lacasului de cult, pentru ca Belciug il convinsese ca -in cazul mortii sale inopinate- sa-si lase averea bisericii satesti. Multi il regreta pe Ion, mai ales familia invatatorului, care i-a iertat greselile comise in trecut. Batranul Herdelea se pensioneaza, Titu pleaca la Bucuresti, Ghighi si tanarul Zagreanu vor forma un cuplu, Herdelea se impaca apoi cu Belciug, participand la sfintirea noii biserici. Viata satului merge inainte.

Cativa oameni au murit (Ion, Ana, Avrum, mos Dumitru, copilul Petrisor), altii se vor naste pentru a le lua locul. In curand, va fi uitat si Ion, impreuna cu obsesia lui pentru pamant, alte doruri si suferinte profund omenesti venind sa le inlocuiasca pe cele abia trecute.

In ansamblul dezvoltarii romanului romanesc, "Ion" este cea dintai realizare monumentala, pe deplin obiectiva, care-si propune investigarea unui mediu social pe toata intinderea sa. Imagine ampla si complexa a vietii sociale si nationale din Transilvania inainte de Unirea din 1918, "Ion" a fost precedat, in literatura noastra, de alte doua opere insemnate: "Mara" (1906) de Ioan Slavici si "Arhanghelii" (1914) de Ion Agarbiceanu, apartinand -deloc intamplator- tot unor scriitori de origine ardeleana.

Ca scriitori al romanului vietii de la tara si al psihologiei colective a taranimii, observate intr-o anumita etapa istorica a devenirii sale in timp, Liviu Rebreanu, prin tematica abordata, se inscrie printre cei mai de seama scriitori realisti ai literaturii universale, al caror obiect de studia a fost -chiar inaintea sa- viata taranimii in cadrul relatiilor social-materiale din lumea burgheza.