MODERNISMUL

MODERNISMUL

1. Semantica termenului Daca acceptam ca multe dintre stilemele barocului si ale romantismului sunt "moderne" (dupa Hugo Friedrich, poezia moderna este romantism deromantizat ), inseamna ca perioade istorice indepartate intre ele au concurat la cristalizarea, in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, a spiritului modern. E. A. Poe, Baudelaire, A. Rimbaud, cu tentativa lor temerara de a reinvia poezia, sunt citati printre precursori; Mallarm , Val ry, Saint-John Perse, Eluard (Franta), Garc a Lorca, Alberti, Guill n, Aleixandre (Spania), Montale, Quasimodo (Italia), Eliot (Anglia), Benn (Germania), Arghezi, Blaga, Barbu (Romania) sunt clasici ai poeziei moderne.

Dupa celebra Cearta dintre Antici si Moderni (sfarsitul secolului al XVII-lea - secolul al XVIII-lea), Baudelaire a fost unul dintre primii artisti care au opus vremelnicia moderna universalitatii clasice; in Florile raului, l857, el scrie, amendand imaginea de "pitici pe umerii unor uriasi", ca modernitatea este tranzitoriul, fugitivul, contingentul, jumatatea artei a carei cealalta jumatate este eternul si imuabilul.

Conceptul de criza defineste, genetic si formal, modernitatea. Rapor­tata la traditie, cultura moderna instituie discontinuitatea, ruptura. In celebrul studiu al lui H. FRIEDRICH, relatiile modernismului cu precedenta sunt profund antitetice: " Epoca mai veche se referea in aprecierea operelor cu precadere la calitatile de continut, descriindu-le prin categorii pozitive. Desprindem din recenziile de poezie ale lui Goethe aprecieri ca: tihna, bucurie, plenitudine concordanta in iubire, omul e inaltat, are «seninatate launtrica», o «privire fericita inlauntrul realului», ridica individualul la general-uman. Calitatile formale se numesc: insemnatatea cuvantului (continutul sau de semnificatie), o «limba strunita» care «procedeaza cu previziune si acuratete linistita

Prin categoriile sale negative, modernismul aduce suferinta, confuzia, solipsismul, izolarea, nestatornicia, elitismul, purismul etc. Alaturi de ele, sentimentul de nou, de originalitate, de complexitate rafinata socanta (cf. centrul Pompidou din Paris, simbol al tehnologiei retorice si decorativ triumfaliste a modernitatii

Ca suprastil, modernitatea nu este o constanta stilistica, precum clasicismul, barocul si romantismul. Faptul se datoreaza, credem, complexitatii si faramitarii conceptului in substiluri cu o individualitate pregnanta pana la contradictoriu. MATEI CALINESCU pune sub "umbrela" modernitatii cinci "fete" considerate, prin traditie, directii (cvasi)independente: modernism, avangarda, decadentism, kitsch si postmodernism . Ceea ce le uneste este deviatia voita fata de traditia poetica acceptata, incercarea de a elibera poemul de orice constrangeri - de unde dificultatea pe care o prezinta pentru cititorul mediu ("vorbeste in enigme si obscuritati", spune H. Friedrich ). Intemeindu-se pe intelect, pe mitul progresului, poezia modernista este avansata de unde neasimilarea, lipsa ei de popularitate. Baudelaire lansase deja "placerea aristocratica de a displacea" printr-o estetica a uratului care promova satanismul, bizarul, grotescul, absurdul.

Structura liricii moderne Structura liricii moderne prezentata de H. Friedrich in cartea cu acest nume, datand din l956, a devenit loc comun analiza sa constituie un ecou tarziu, dar exemplar, al criticii stilistice. Daca s-ar putea formula o obiectie, aceasta s-ar referi la faptul ca nu s-a procedat la o grupare a semelor care definesc modernitatea in fascicule de seme redun­dante, de unde impresia de faramitare analitica.

Vom incerca o reductie a caracteristicilor modernitatii lirice in urmatoarele izotopii metalingvistice:

2.1. Tensiunea disonanta inteleasa astfel

a) la nivelul receptarii: interactiune de ininteligibilitate si fascinatie;

b) la nivelul mesajului: trasaturi de provenienta arhaica, mistica, oculta con­trastand cu o taioasa intelectualitate; modul simplu de expresie - cu comple­xitatea exprimatului; precizia - cu absurdul; precaritatea motivelor - cu cea mai violenta miscare stilistica

Disonanta moderna este compatibila cu modelul binar al articularii semice dupa o axa semantica opozitiva de tipul alb vs. negru, mare vs. mic, adica s vs. non s . Desi H. Friedrich nu este preocupat de modelare, binarismul jakobsonian este prezent in ceea ce autorul numeste dramatism agresiv - "teme sau motive mai curand opuse decat coordonate si o miscare stilistica nelinistita care distanteaza semnul si semnificatul in mod extrem" . La nivel retoric, acest sem al modernitatii afecteaza comparatia si metafora, care evita termenul natural de comparatie si provoaca o contaminare ireala de lucruri obiectiv si logic incompatibile.

La nivel semiotic, agresivitatea discursului modern se manifesta ca distantare a formei (semnificant) de continut (semnificat): continut crepus­cular vs. vointa formei si a stilului. Privilegierea limbajului se manifesta atat in vointa de constructie formala a volumelor (Baudelaire si-a ordonat arhi­tectonic Les fleurs du mal, distantandu-se de romantismul care a dat, de obicei, simple traiecte de inspiratie, neordonate, haotice), cat si la nivelul semnificantului - eufonic, "magic".

Poezia moderna tinde sa suprime distanta dintre litera si sens, deci literalitatea limbajului materializeaza fiinta insasi a poeziei. H. Friedrich remarca, de asemenea, "echivalarea moderna a poeziei cu reflectia asupra poeziei" , de unde ponderea poeziei metalingvistice, ca expresie a functiei fatice si metalingvistice.

2.2. Categoriile negative In opozitie cu aprecierea mai veche a poeziei, pozitiva si continutistica, in modernism apar categorii negative, astfel ca "nu exista alta cale de a defini arta noastra decat prin concepte negative" . Ele inseamna

a) fragmentarism, haos, discontinuitate. T.S. Eliot punea, la inceputul poemului The Waste Land, versul "Caci nu cunosti decat un maldar de icoane sparte" - ceea ce constituie o aderare la tehnica descompunerii intregului intr-un montaj de fragmente eterogene;

b) derealizare = antimimesis: nu reprezentarea unui lucru, ci inde­partarea de el. Evantaiul lui Mallarm nu se refera la evantaiul cuiva, ci, metaforic, la poezie ca absenta, ca ipoteza, ca nedefinire. In acest mod mallarmean / barbian de reprezentare, realitatea trebuie anulata, pentru ca lucrurile sa existe "mai pur" si "secund", in jocul limbajului. In reprezentarile care focalizeaza functia referentiala, lumea exterioara (pentru ca sufera de claritate) este prezentata banal, indiferent, ca o prezenta antepusa brutal omului;

c) dezumanizare = instrainare implicand stilizare. Poemul face ab­s­tractie de traire, de sentiment, de inima: "Sentiment? Sentiment nu am" - marturisea G. Benn. Se reactioneaza ironic la patetismul artei mai vechi;

d) depersonalizare = separarea liricii de eul empiric. Angoasa este sentimentul transpersonal al liricii moderne, in opozitie cu melancolia romantica si cu toposurile ei (luna, dorul).

2.3. Stilul incongruent si autotelic Acest tip de stil caracterizeaza atat semantica, cat si sintaxa "noului limbaj". Polisemic, ambiguu, iradiant, limbajul poetic modern sugereaza, nu finalizeaza comunicarea. "Serbare a intelectului", sintaxa obscurizeaza si ea, adancind fisura dintre poem si publicul mentinut in stare de soc prin permanentizarea surprizei. Intre stilemele definitorii pentru lirica moderna H. Friedrich mentioneaza:

a) stilul preponderent nominal, depotentarea verbului si, din perspec­tiva fragmentarismului, asintaxismul poemelor alcatuite din expresii nominale dezarticulate. Intr-o scrisoare din l926, G. Benn isi propunea: "Mai intai, de scos toate verbele. De comasat totul in jurul unui substantiv, de inaltat turnuri de substantive". Prin nominalizare si degajarea de verb, poemul modern pro­pune entitati abstracte, statice, atemporale - universalia ante rem (ca la I. Bar­bu). Poemul evita descriptivismul si anecdoticul narativ, pentru ca schema sa ontologica este alta: Cartea "invinge hazardul cuvant cu cuvant" (Mallarm ). Se pare ca cel mai departe in eliminarea verbului a ajuns J. Guill n.

Alte procedee asintactice: verbe la infinitiv, cuvintele in simpla juxtapunere, fara morfeme cazuale (P. Eluard si-a intitulat un volum din l929 L'amour la po sie), eliminarea punctuatiei, exprimarea eliptica, cu suprimarea raporturilor logice, contractia (poeme scurte, laconice) pana la a instaura poetica tacerii, a necuvintelor polisemice. Poemul ideal ar fi poemul tacut, numai in alb;

b) intitularea "anormala in raporturi semantice incongruente cu poemul;

c) functia de nedeterminare a determinantilor, indiciu stilistic principal al liricii moderne, reperat la Rimbaud, ilustrabil cu un vers de G. Benn: "Se-ntoarna alba perla iar in mare", unde lexemul perla apare articulat, desi nu are nici o ocurenta in contextul precedent. Prezentand-o cu o certitudine lingvistica de parca ar fi trebuit sa fie demult cunoscuta, perla e astfel inglobata in celelalte lucruri si fiinte simbolice care se rostogolesc in valuri. Prin functia de determinare, articolul hotarat polarizeaza atentia asupra omogenizarii cuvantului in contextul inserat. T.S. Eliot, S. J. Perse, J. Guillén utilizeaza curent acest artificiu deconcertant;

d) simboluri autarhice (personale) in locul celor conventionale, pro­venind dintr-un patrimoniu al traditiei culturale; aceste simboluri aglutineaza zone arhaice, mitice, onirice, realiste intr-un stil al arbitrariului, al amalgamarii si al incoerentei (cf. poezia suprarealista

e) coordonarea concretului cu abstractul (de exemplu: "scrumul rusinii", la S. J. Perse); in plan vizual si auditiv se ajunge la culori ireale (predomina verdele - "ochi verzi de purpura Trakl), la adjective paradoxale care nu-si precizeaza substantivul, ci-l instraineaza. Transferul atributiv este reperabil la Macedonski, Bacovia, Nichita Stanescu, ca tehnica de derealizare, de omogenizare semantica, de stilizare;

f) tehnica insertiei consta in echivalarea a doua zone semantice distincte. In Marina, poemul linistit si laconic al lui Rimbaud, sunt abordate doua domenii: maritim (corabie, mare) si terestru (care, landa Fara a se ajunge la metafora, un domeniu este inserat in celalalt: peisajul marin este totodata terestru si invers, delimitarea normala fiind suspendata

"Carele de argint si de arama

Prorele de otel si de argint -

Bat spuma, -

Rascoala maracinilor tulpinile.

Caile landei

Si matcile uriase ale refluxului,

Se rasucesc rotind spre rasarit,

Catre coloanele padurii,

Catre butucii digului

Izbit in colturi de vartejele luminii"

Insertia apare si la Proust in episodul pictorului Elstir, orasul este prezentat in termeni maritimi;

g) metafora devine cel mai fecund mijloc stilistic al fanteziei nelimitate a poeziei moderne. Practicand o "sintaxa a fulgerului"(S.J. Perse), metafora moderna conexeaza prin limbaj ceea ce, sub aspect material, este inconexabil; Apollinaire spunea: "Limba e un peste rosu in cupa vocii tale".

Inventarul tipurilor metaforice cuprinde, alaturi de uzata metafora predicativa traditionala:

a) metafora apozitiva, prin omiterea articolului si a verbului a fi: "chip, scoica sunand"(Eluard); "octombrie, insula cu profil exact" (Guill n);

b) metafora genitivala tipul cel mai frecvent in lirica moderna, isi datoreaza efectele disonantei semantice a termenilor intersectati. Ea realizeaza functia atributiva ("scrumul stelelor" - Montale) si de identificare ("paiul apei", "oglinzile buzelor" - Eluard).

2.4. Mitul Cartii. In locul mitului romantic al geniului, modernismul edifica un mit al Cartii care situeaza creatorul intr-un camp de forte contradictorii

1. producerea ca activitate rece, lucida, de "fabrication" (Val ry) a formelor severe ale modernismului, in care culmineaza cultul romanic al formei. Luand locul lui Dionyssos (= inspiratia), Apollon aduce atitudinea reflexiva fata de mijloacele formale, constiinta metalingvistica a faptului ca travaliul artistic are loc "in lumina fara umbre a poeticii" (Stravinski);

2. fantezia dictatoriala, creativitatea uluitoare a poetilor moderni, incepand cu Rimbaud: "Un procedeu posibil, desi rareori intalnit in lirica mai veche, a devenit o lege in lirica moderna, anume paradoxul ca relatiile dintre obiecte sau evenimente sunt distruse prin eliminarea unor constructii cauzale, finale, adversative sau de alta natura, pe cand, dimpotriva, lucruri sau evenimente fara relatii intre ele sunt corelate tocmai prin asemenea conjunctii: imperiu spectral al fanteziei"

2. Prioritatea criticii stilistice Ca act de limbaj, poezia moderna solicita drept interpretanti disciplinele care se apleaca mai rabdator asupra tehnicii de expresie decat asupra continuturilor, motivelor, temelor (stilistica, poetica). Ea refuza, ca irelevanta, critica tematica, impresionista, de conservare a "inefabilului". R. Caillois marturisea, la inceputul cartii sale despre S. J. Perse: "Nu ma cufund in abisuri. Meditez asupra folosirii articolului sau adverbului. E o metoda mai sigura, desi te poate duce si ea pe nesimtite in abisuri".

3. AVANGARDA. Termen metaforic cu conotatii militare, agonale, avangarda cunoaste, in diacronie, doua referinte

1. avangarda numita azi "istorica", care la inceputul secolului XX a desemnat: dadaismul, suprarealismul, expresionismul, futurismul, inte­gra­lismul, constructivismul, absurdul etc;

2. neoavangarda (numita in critica italiana experimentalism), care coincide partial cu postmodernismul, ca stil al culturii actuale.

Definitorie pentru ambele ipostaze este retorica provocarii si a distrugerii, cu amendamentul ca neoavangarda adauga dimensiunea integratoare, constructiva. Aceasta distanteaza factorii comunicarii, suspenda functiile comunicativa si fatica, altereaza structura codului: "Se vorbeste in general de o ruptura violenta la toate nivelurile: traditia este rasturnata si reconsiderata, gustul dominant al epocilor anterioare e contestat, structurile formale si manifestele estetice sunt negate, raporturile consacrate dintre emitentul de text si referentul-destinatar sunt deplasate intr-o directie sau alta in mod arbitrar"

"Varf de lance al modernitatii" si parodiere a ei, avangarda se distanteaza de modernism prin extremismul negatiei, prin utopizarea dogmatica a noului si a nihilismului (antiarta pentru antiarta a dadaistilor), prin vocatia sinucigasa despre care vorbeste Matei Calinescu: "Avangarda e mai radicala decat modernitatea, mai putin flexibila (.), mai dogmatica - in sensul autoafirmarii, cat si invers, in sensul autodistrugerii. Avangarda isi imprumuta practic toate elementele de la traditia moderna, dar, in acelasi timp, le dinamiteaza, le exagereaza si le plaseaza in contextele cele mai neasteptate, facandu-le adesea de nerecunoscut (.) Putem concepe avangarda ca pe o parodie a modernitatii insesi, deliberata si constienta de sine"

Si Eugen Ionescu o defineste conjunctural, in termenii opozitiei si ai rupturii: "avangardistul e adversarul unui sistem gata constituit"

Violent novatoare, insolite si insolente, gruparile avangardiste au socat printr-o "politica de manifeste" care a eclipsat, de fapt, creatia propriu-zisa (functia poetica a fost substituita prin cea metalingvistica). Procedeele sunt denudate in mod sistematic in aceste programe excentrice in care transparenta ar trebui sa ia locul ambiguitatii moderniste. Ironia este ca, practic, arbitrariul abuziv nu duce la transparenta textului, ci la opacizarea si la manierizarea lui.

Neincrederea in ratiune a generat ipostaze avangardiste care au exploatat fie excesul, fie absenta logicii. Dicteul automat suprarealist generalizeaza experienta dadaista a cuvintelor ridicate aleatoriu din palarie si sintagmatizate ca un colaj: "Emmy Henings a scris: «fata pescarului din Batavia» / pe vreme de razboi simpla veste de la prietenii mei din Svitera, / data 915, Z rich, cabaret Voltaire" (I. Vinea, Dicteu).

Intrucat "credinta in conexiunea cauzala e o superstitie" (Wittgenstein), cauzalitatea si motivarea sunt eliminate, iar semnificatii, juxtapusi in voia hazardului, nu se mai subordoneaza logicii referentiale. Destructurarea acestor poeme este sinonima cu functionarea in gol a semnificantilor desprinsi de rigorile sintaxei. Devenite independente, lexemele prolifereaza mecanic, in­­tr-un joc gratuit al semnelor, joc producator de umor negru. Ele sunt, ca la I. Vinea, cuvinte in libertate

"Metro, metronom, mecanic, constructiv, nikel,

expres, radium, telefon, T.F.F. cablu,

ascensor, termometru, bitum, calcul

integral, vermont, viteza, pasaport,

radiator, arc voltaic, pneumatic, motor,

alcool, turbina etc.

- l'opinion courante est que rien qu'en

employant un vocabulaire de contre

maitre d'usine, en quise de parole en

libert on devient pour cela, po te

moderne.

C'est un r volution de lexique

c'est une conception

de gar on - coiffeur autodidacte.

A quand la r volution de la sensibilit , la vraie (s.n.)

De observat ca, o data cu schimbarea codului (de la romana la franceza), logica revine in text, experienta-limita este abandonata, procedeul este exhibat, conexiunea inversa introduce un nejustificat racord la poetica sensibilitatii; chiar si in primul segment textual exista o conexiune fonico-semantica a cuvintelor configurand un camp semantic omogen (al tehnicismului modern), asa incat poetica "palariei" este mai mult jucata si teoretizata decat practicata.

Neincrederea in limbajul corupt, semn al fiintei corupte care e omul cazut din gratia divina, si-a gasit expresia in poetica tacerii, pe de o parte, si in irationalismul oniric, pe de alta parte. Directia suprarealist-absurda inaugurata la noi de Urmuz socheaza prin demolarea conventiilor literare (cf. antifabula Cronicari) si, mai ales, prin ireverenta lingvistica, ceea ce o apropie de caracterul ludic al creatiilor infantile.

Constrangerea referentiala fiind suprimata, "distinctia dintre cuvinte si lucruri devine fractura". Dar faptul ca "lumea reprezentarii simte ca-si pierde contactul cu lumea realitatii obiective" nu este asumat ca drama ontica, ci "rezolvat" prin maltratarea limbajului. Absurditatea lingvistica se manifesta prin nonsensul consensurilor, prin scleroza cliseelor, prin institutionalizarea retoricii. Culpabil si culpabilizat, codul lingvistic este supus unui bombardament de initiative eliberatoare care afecteaza in primul rand axele comunicarii:

a) patologia axei paradigmatice presupune selectia aleatorie, de unde "ciocnirea" cuvintelor, incompatibilitatea lor contextuala

b) asintaxismul, ca disfunctie a operatiilor combinatorii, pe axa sintagmatica.

Creatiile lui Urmuz, care pastreaza intacta "rama" metalingvistica a textului (fabula, roman) sunt o demonstratie logico-lingvistica a ceea ce se intampla daca se elimina referentul din semn. In genere, el respecta imperativul corectitudinii sintactice pentru a releva, prin contrast, abaterea semantica.

Efectul stilistic se bazeaza pe ceea ce ulterior a fost teoretizat ca "asteptare frustrata"; rationamentul subiacent experimentului urmuzian extrapoleaza premisa arbitrariului semnului lingvistic: daca semnul e nemotivat in raport cu referentul, utilizarea lui poate deveni arbitrara. Se cunoaste predilectia avangardei, a absurdului indeosebi, pentru rationamente si jocuri logice eliberate de constrangerile logicii, pentru conexiunile ilogice, bazate pe false analogii . "Lumea" rezultata din aceste operatii lingvistice este o "posibila" a suprarealismului: antilirica, deconcertanta, "intoarsa" absurd: "O masa fara picioare, la mijloc bazata pe calcule si probabilitati, suporta un vas ce contine esenta eterna a "lucrului in sine", un catel de usturoi, o statura ce reprezinta un popa (ardelenesc) tinand in mana o sintaxa si (.) 20 de bani bacsis (.) Restul nu prezinta nici o importanta

Desprinderea de referent este primul pas spre "imponderabilitatea semnului lingvistic, spre ceea ce G. L. Beccaria a numit autonomia semnificantului Predominarea semnificantului in poezia moderna este benefica, pentru ca ea organizeaza o "tematica fonica", o "propagare timbrica" prin care se produce evaziunea semantica.

Avangarda procedeaza destructiv in doi timpi: la cel de-al doilea nivel de articulare, limbajul este redus la minimele sale - cuvintele; al doilea nivel regreseaza spre primul, cuvintele fiind desfacute in morfeme, foneme, sunete. Poezia fonemica surpa cuvintele in ele insele, intr-un joc asemantic de sunete si de litere. Semn al invingerii, apare o limba moarta, formata din foneme fara urma de sens

Cu observatia ca avangarda romaneasca, mai moderata, nu a atins asemenea record absolut al negarii, citam socantul poem Eleonora de I. Vinea, publicat in Unu, 2, l928:

"Tu o

Tu Ah tu

Ah tu

T u u u u u u u

Ah - tu ah - tu ah - tu ah - tu ah

Tu Ah Tu Ah T u u u u

Ah - tu - ah, ah - tu - ah, ah - tu - ah

ah- ha - ah - ha - ah - ha - ah -ha - ah

ah - Ha ah - ha ah - Ha ah - Ha A H

a --- a --- ah h a

a a a a a a H

T U U U U u u u u

E E L E e oo noo ra"

Scopul anarhic, dezintegrator al acestui poem antiliric nu este atins, pentru ca orientarea experimentului pe aurita cale de mijloc (intre pastrarea si dis­trugerea sensului si a limbii) il invecineaza cu gratuitatea si chiar cu kitsch-ul.

M. Calinescu enumera, printre trasaturile arhetipale negative ale avangardei: spargerea unitatii discursului, colajul, iconoclasmul, cultul neseriozitatii, mistificarea, farsele de prost gust, umorul intentionat stupid, mitul stiintei cultivat pentru potentialul sau antiartistic, orientarea antiteleologica, tacerea, pagina alba, exilul elitist etc.

Din pacate, nonconformismul sistematic al avangardei s a inchis intr-o "crisalida de reglementari" echivalente cu un nou tip de conformism si de indiferenta. Atunci, ca si acum, supraexpunerea genereaza echivalente si obisnuinte.

4. DECADENTISMUL. Mitul decadentei, legat de trecerea timpului si de fatalitatea destinului, este comun tuturor popoarelor antice: epoca de fier opusa epocii de aur (la greci si la romani), Apocalipsa (la evrei). Pornind de la premisa ca timpul inseamna declin, Platon credea, firesc, ca oamenii primelor timpuri erau mai buni decat noi si mai aproape de zei. Versul lui Verlaine: "Je suis l'Empire la fin de la d cadence" denunta starea de spirit a maturitatii crepusculare.

Decadentismul este legat de individualism si de ideea de progres. Nietzsche ataca romantismul decadent din perspectiva vitalitatii dionisiace a lui Goethe; boala romantica, intrupata de Schopenhauer si de Wagner este, pentru filozoful declinului, punctul de plecare al intregii decadente.

Decadentismul literar isi are si un "organ" - revista Le D cadent (l886 - l889), cu principalul colaborator - Verlaine.

Ca stil, decadentismul este de un extrem rafinament, mai complex si mai analitic decat perioadele care-l preced. In prefata la Les fleurs du mal, T. Gautier rezuma atributele stilului decadent stil ingenios, complicat, savant, impingand mereu mai departe limitele limbajului (.). Acest stil de decadenta este ultimul cuvant al verbului (.). Se poate aminti, cu privire la el, limba marmorata de verzimea descompunerii si cea fezandata a imperiului roman in declin si rafinamentele complicate ale scolii bizantine (.); acesta e idiomul necesar si fatal al popoarelor si civilizatiilor, in care viata factice a inlocuit viata naturala"

Fiind o cultura a subiectivitatii, coincidenta cu descoperirea subconstientului, decadentismul presupune analiza rafinata a sinelui, ceea ce inseamna, in planul structurii textuale:

a) accentul pus pe detaliu, opera dezintegrandu-se in fragmente excesiv lucrate. Este evident ca Nietzsche l-a parafrazat pe P. Bourget atunci cand (in Cazul lui Wagner) dadea celebra definitie a stilului decadentei: "Care este semnul oricarei decadente literare? Acela ca viata nu mai salasluieste in intreg, cuvantul devine suveran si sare afara din propozitie, propozitia se extinde si intuneca sensul paginii, pagina capata viata pe seama intregului - intregul nu mai este intreg. Dar aceasta e comparatia pentru oricare stil al decadentei; de fiecare data, anarhia atomilor, dezagregarea vointei"

b) accent pe imaginatie, in detrimentul ratiunii, rafinament excesiv, complicatie;

c) interferenta dintre arte: pasiunea pentru produsele excesiv rafinate, dar si pentru cele naive, primitive

d) cultul artificialitatii: estetizarea naturii (O. Wilde, cel mai repre­zentativ pentru estetismul decadent);

e) retorica a provocarii: creatii neregulate, anarhism si spirit critic, dupa sloganul "uimiti-i pe burghezi!"

Din aceasta perspectiva, poezia franceza de dupa Baudelaire este tipic decadenta si partial sinonima cu simbolismul.

KITSCH-ul Cuvant german intraductibil, termenul kitsch a intrat in vocabularul estetic al celui de-al treilea deceniu al secolului XX, iar in circulatie curenta dupa al doilea razboi mondial. In limba romana a fost utilizat prima oara de L. Blaga in Arta si valoare, l939, cu sensul de "frumusete deplasata". Prima inregistrare lexicografica apare in Dictionar de estetica generala, l972, urmat de editia a treia a Dictionarului de neologisme de F. Marcu si C. Maneca. Este definit ca stil al prostului gust.

Estetic, se remarca variabilitatea concreta a kitsch-ului (care poate fi "vulgar"sau "rafinat", "sanatos" sau "decadent", realizat cu talent sau fara talent) si larga lui sfera: in artele vizuale, in muzica, in literatura, in pictura, in sfera obiectelor si mai ales in artele intermediare ( arta decorativa, mobilier, bibelouri etc.).

Sociologic, kitsch-ul este un "hedonism de relaxare" al clasei de mijloc, expresia stilului de viata si al eticii consumiste a burgheziei; el satisface valenta numita bovarism cultural: o lume a iluziei, a autoamagirii estetice in proportie de masa. Disneyland, ca produs al kitsch-ului, se prezinta, prin categoria adorabilului, ca infantilism estetic.

Ca disjunctie intre esenta si aparenta, intre mijloc si scop, ca reificare si moft, lumea eroilor lui Caragiale este o lume a kitsch-ului. Moftul - spune Stefan Cazimir - este "numele romanesc al omului-kitsch, exprimand sintetic vacuitatea lui funciara, asociata pretentiei de valoare si importanta. Iar mahalaua - matricea fundamentala a moftului"

Po(i)etic, kitsch-ul produce artizanat: mesaje previzibile in forme stereotipe, eclectice, dar comercial-accesibile; de unde ambiguitatea semiotica a acestor produse.

Stilistic, kitsch-ul este o pseudo-arta care se defineste prin previzibilitate. Avangarda a utilizat scandalos manierismele kitsch (cf. Mona Lisa cu mustati a lui M. Duchamp, el insusi kitsch-izat in arta pop de serialistul Andy Warhol). Interesul pentru forme mai vechi de scriitura proasta, utilizarea constienta a prostului gust semnifica, in avangarda si in postmodernism, subminarea "bunului gust" care duce la scleroza academismului.

6. POSTMODERNISMUL

6.1. "Gandirea slaba" postmoderna Notiunea "epoca postmoder­na" a fost formulata de istoricul englez A. Toynbee si fixata aproximativ dupa l870; in anii '60 ai secolului nostru, postmodernismul era legat de contra­cultura (anarhism, antinomism); in cursul anilor '70, '80 termenul, utilizat aproape exclusiv in critica arhitecturala, a devenit international.

Dintre criticii care au adoptat notiunea postmodernism, primul care i-a formulat criteriile de utilizare a fost Ihab Hassan ; pentru el, postmodernismul este mai mult decat o miscare literara, e un fenomen social, poate chiar o mutatie in umanismul occidental. Aceeasi pozitie adopta Dan Grigorescu in analiza sincretica a postmodernismului ca fenomen de ofensiva a culturii pop si de respingere a "Marii despartiri" . Globala este si analiza lui Fr. Lyotard si a lui G. Vattimo, realizata din perspectiva filozofica . Conditia postmoderna opune diferite metanaratiuni ale modernitatii axate pe o finalitate universala, multimii de "povestioare" eterogene si locale, paradoxale si paralogice prin care universalismul a fost depasit.

Postmodernismul are o epistemologie proprie care emfatizeaza locul hazardului si al dezordinii in procesele naturale, principiul nedeterminarii, problema timpului ireversibil, alianta integratoare, holismul

Are o hermeneutica filozofica atribuita lui Heidegger, "primul postmodern" (la randul sau influentat de Nietzsche, cel mai antimodern filozof modern). Notiunile heideggeriene: Andenken "reamintire, regandire", Verwindung "vindecare, convalescenta, resemnare, acceptare", pietas impun "gandirea slaba (Fr. Lyotard) aparuta la sfarsitul modernitatii. Ea se opune "gandirii tari" a modernitatii: metafizica, gandire care domina, care impune, universala, atemporala, agresiv egocentrica, intoleranta fata de contraziceri. Rationalitatea si universalitatea sunt valori centrale in modernism. Gandirea "slaba practica o "slabiciune metodologica atentia fata de cerintele interne ale obiectului interpretarii, respect pentru fragilitatea lui, disponibilitatea de a asculta ce are acesta de spus inainte de a-i pune intrebari si efortul de a nu-i impune propria rationalitate sau propriile convingeri.

Pentru Jean Baudrillard insa, realitatea s-a risipit, lasandu-ne in mijlocul unei hiperrealitati (cf. Hipermateria, volumul de versuri al Mag­dalenei Ghica) - un simulacru de coduri repetate, in-diferente. De aici cele­brarea indiferentei imaginile apocaliptice incorporate in cultura pop nu sunt plasate in planul afectului, pentru ca ele nu au nici un sens, evenimentele sunt lipsite de consecinte. Teoreticianul francez crede ca diferenta nu mai este eficienta: diferentele s-au prabusit, toate constructiile binare ale unei realitati purtatoare de semnificatie au devenit inoperante. Primatul semnificantului a inlocuit puterea semnificatului, teritoriul sensurilor a disparut. Baudrillard critica statutul comercial al operei de arta in contextul larg al comercializarii: imaginea devine mai reala decat realitatea.

Strategiile postmoderne au o conotatie negativa, deoarece neaga totalitatea, coerenta, expresia, originalitatea, reprezentarea, sensul, libertatea, creativitatea, ierarhia. Pozitiv este considerat faptul ca sustin discontinuitatea, fragmentarea, ruptura, suprafata, diversitatea, hazardul, contextualitatea, egalitarismul, pastisa, citatul, parodia.

6.2. Stilul postmodern Punctul de vedere restrictiv percepe post­modernismul ca stil hibrid, definitoriu pentru perioada contemporana si definibil prin raportare la precedenta. Pentru ca intotdeauna este imprudent sa definesti prezentul, L. Ciocarlie presupune ca "unele lucruri despre post-modernism se pot afla prin deductie si simpla rasturnare a imaginii literaturii moderne" Ideea este un loc comun in critica stilistica estetica a postmodernismului si se intemeiaza pe observatia, sistematizata de formalistii rusi, ca o lege a evolutiei spiritului este tendinta de a alterna, de a pendula prin opozitie: privilegierii la un moment dat a structurilor (in structuralism) i s­a raspuns prin preferinta pentru procese (noua critica franceza intuitia romantica a cedat locul rationalismului modern metafizica transcendenta a romanticilor a fost substituita, o data cu descoperirea subconstientului, cu alteritatea (Je est un Autre), haosul, absurdul, lipsa de sens, cu autoreferenti­alitatea moderna.

Asa cum modernismul a intretinut o relatie complexa cu literatura anterioara (antitetic cu romantismul s-a vrut parnasianismul), se subintelege o anumita continuitate a postmodernismului fata de modernism, dar si un spirit nou, antitetic. Prefixul post-, cu denotatia temporala de succesiune si cu o conotatie peiorativa pentru unii, ar trebui inteles si, poate, inlocuit, cu ana- "inapoi, in sus", "din nou", "de-a curmezisul".

In sensul celor enuntate, vom proceda anaciclic, adica vom incepe cu ceea ce sfarsesc studiile despre postmodernism: cu analogiile dintre postmo­dernism si modernism, in ideea unei continuitati prin ruptura. Astfel

a) opozitia fata de principiul autoritatii

b) eclectismul rafinat al postmodernismului; faptul ca pune sub semnul intrebarii unitatea si atribuie valoare partii in detrimentul intregului ne reaminteste de euforia decadenta din anii l880

c) codul popular pe care il foloseste poate face ca postmodernismul sa semene cu kitsch-ul sau cu camp-ul, cu care adversarii sai il identifica in mod deliberat

d) postmodernismul poate aparea uneori fratele geaman al avangardei, in special in versiunile ei nominaliste (de la scoala metafizica a lui De Chirico la suprarealisti).

Pentru majoritatea cercetatorilor, modernismul, avangarda, cultura populara au intrat intr-un nou sistem de relatii reciproce, creand o noua paradigma care a primit numele de postmodernism. Eclectic si paradoxal, desi dominat de luciditate si de spirit critic, postmodernismul nu se lasa prins intr-o definitie comoda. Este operata, de obicei, definirea in opozitie cu modernismul. Dupa G. Scarpetta , postmodernismul poate fi definit prin patru principii

IMPURITATEA, eterogenitatea codurilor: artele fuzioneaza, genurile sunt impure, ideea specificitatii lor este respinsa. Impuritatea fundamentala a esteticii postmoderne, in antiteza cu puritatea modernista, inseamna practicarea (manierista a intertextualitatii, ca pluralism dialogic si a hipercodificarii.

La nivel superficial, Numele trandafirului de Umberto Eco este un thriller medieval captivant, care utilizeaza schemele romanului politist intr-un cadru istoric exotic: o manastire din nordul Italiei, din secolul al XIV-lea. La un nivel profund, descoperirea misterului evidentiaza un cod filozofic, unul cultural (aluziile la carti si autori, de la Biblie la Borges), unul semiotic (paradoxurile legate de producerea si interpretarea de semne). Codificarea multipla ofera celor mai variate categorii de cititori placeri pe masura asteptarilor. Mijloacele poetice prin care se realizeaza supracodificarea sunt: aluzia, citatul, referinta inventata sau deformata, remodelarea, anacronismul intentionat, amestecul a doua sau mai multe moduri istorice sau stilistice etc.

Poetica postmoderna este citationista, in opozitie cu avangardele care condamnau referinta ca impura. In notele explicative la Numele trandafirului, U. Eco rescrie ironic celebra Filozofie a compozitiei in care E. A. Poe explica logic cum a compus poemul romantic Corbul; semioticianul italian subliniaza ca redescoperirea postmoderna a trecutului, a ceea ce "a fost deja spus" nu poate fi inocenta

RECICLAJUL, opus teoriei originalitatii si a productiei, sustinute de modernism si de avangarda, consacra postmodernismul ca stil pluralist. Reinterpretarea trecutului se face dintr-o multime de perspective ludica, ironico-nostalgica, cu ireverenta umoristica. Omagiul direct, amintirea pioasa, citatul spiritual, comentariul paradoxal insotesc dubla / multipla codificare.

In timp ce modernismul si-a elaborat programul in termeni rationalisti, antihermeneutici, postmodernismul are o atitudine flexibila, dialogica, interpretativa. Modernismul se situa pe o pozitie de certitudine logica si de forta metodologica ("gandire tare"), postmodernismul a fost totdeauna constient de avantajele unei anumite "slabiciuni" metodologice. Logica "ori.ori" a celui dintai lasa drum liber logicii "sau.sau" a celui din urma. Prin predilectia pentru formele complicate si pentru varietatea elaborata, postmodernismul a fost comparat cu manierismul secolului al XVI-lea

Fuga inapoi, salvarea codurilor din trecut (Istoria literaturii ridicata la rangul de model scris ) atinge ordinea arhetipala, exotismul culturii colective . J. Habermas a sesizat ca, prin gestul radical de ruptura cu modernismul, postmodernismul reinnoieste energiile premoderne si chiar primitive In cazul lui M. Sorescu, trecerea de la poezia demitizanta la poezia epica din La lilieci, cu inventarierea mitologiei si a unei lumi pe cale de disparitie este, dupa E. Simion, un simptom al depasirii modernitatii in perspectiva postmoderna . Si in cazul teatrului, depasirea existentialismului / absurdului (cf. Iona) se face spre recuperarea istoriei.

TRATAREA RAULUI PRIN RAU: coruperea kitsch-ului, nu refuzul lui. Postmodernismul celebreaza imitarea, derivarea, in acord cu evolutia imaginii tehnologizate care a semnalat trecerea de la productie la reproducere. Imagine reflexiva a labirintului de lentila, parodia si pastisa compromit atat mimesis-ul premodernilor (imaginea referentiala a oglinzii), cat si imaginatia productiva a modernitatii (imaginea expresiva a lampii

Daca modernismul s-a constituit prin exigenta, printr-un inalt standard al literaritatii, printr-o strategie constanta a excluderii culturii populare, prin lupta impotriva prostului gust, criteriile sale calitative fac din el un apogeu al artei. Dimpotriva, postmodernismul aduce o relaxare a standardelor estetice, o arta mai putin pretioasa, asimilarea kitsch-ului, de unde populismul ei, euforia libertatii. Bucuria jocului, importanta acordata cotidianului creeaza impresia unui "realism" (in realitate, functia referentiala e ironizata). In postmodernism, esentiala este "reumanizarea", "re-personalizarea" si "re-biografizarea" fiintei psihologice si sociale care-si descopera integralitatea si paraseste utopia izolarii in limbaj

O NOUA ERA A BAROCULUI: acceptarea simularii si a artificiului. Inlocuirea inventatorului productiv cu bricoleur-ul care se joaca asambland fragmente sau reproduceri, cu seducatorul care-si manipuleaza publicul - corespunde unei teleologii a artei centrate pe placut si ludic, categorii excluse din estetica austera a modernismului.

Tehnicile narative ale postmodernismului corespund marcilor baroce; in inventarul lui M. Calinescu, acestea sunt

a) utilizarea ontologica a perspectivismului narativ, in opozitie cu cea psihologica din modernism

b) dublarea si multiplicarea inceputurilor, a finalurilor si a actiunilor narative (de exemplu, finalurile alternative din Iubita locotenentului francez de J. Fowles);

c) tematizarea parodica a autorului (autorul manipulator, in tratare autoironica, ca in Lolita lui Nabokov);

d) tematizarea parodica a cititorului (cititorul "implicat" devine un personaj sau o serie de personaje, ca in Intr-o seara de iarna, un calator de Italo Calvino);

e) tratarea pe picior de egalitate a actiunii si a fictiunii, a realitatii si a mitului (ca in Femeia-vulpe de David Garnett), a adevarului si a minciunii, a originalului si a imitatiei, ca mijloc de a acentua imprecizia;

f) autoreferentialitatea si metafictiunea ca mijloc de dramatizare a inevitabilei invartiri in cerc (cf. Ruinele circulare de Borges);

g) din punct de vedere stilistic, alaturi de utilizarile parodice ale marilor procedee retorice traditionale, se remarca preferinta pentru figuri neconventionale (anacronismul deliberat, tautologia si palinodia sau retractarea) care joaca rol structural

h) postmodernistii nu mai pot scrie pornind de la procedeul poetic al ipotezei si al contraipotezei, caracteristic prozei mederniste ( vezi Omul fara insusiri al lui Musil sau opera lui Proust, cu optiunea pentru ipoteze care exprima ceva incert si provizoriu). Pentru ca pornesc de la imposibilitate , postmodernii recurg la respingere, indreptare si retractare

i) dominanta literaturii moderniste este epistemologica, cea a literaturii postmoderniste este ontologica (Ce este o lume?, Ce fel de lumi exista?, In ce mod exista un text si in ce mod exista lumea / lumile proiectate de el?).

6.3. Postmodernism vs. modernism Trasaturile stilistice ale post­modernismului au fost inventariate, intre primii, de catre Ihab Hassan; ele alcatuiesc un cod stilistic opus modernismului. Analiza semica ramane dschisa pentru investigatiile altor cercetatori, dupa cum rezulta din cele ce urmeaza

6.4. Precursori si reprezentanti Corpus-ul de scrieri postmoderne include scriitori precum: García M rquez, Julio Cortaz r, Carlos Fuentes (America Latina); Italo Calvino si Umberto Eco (Italia); Iris Murdoch, John Fowles (Marea Britanie); Michel Butor, A. Robbe-Grillet si Claude Simon (Franta); Milan Kundera (Cehoslovacia); John Barth, Thomas Pynchon, D. Barthleme (America); promotia '80 (Romania), cu ascendent in I. Barbu, N. Stanescu, M. Sorescu.

Romanele supracodificate ale lui Nabokov (Lolita) apartin ironiei, autoparodiei si jocului postmodern. J. Joyce (Veghea lui Finnegan) introduce "un sentiment de tesatura lingvistica", un stil dominat de calambur, de paro­nomaza, de jocul de cuvinte etimologice etc. S. Beckett exploreaza poetica imposibilitatii, esecul - "eu lucrez cu neputinta, cu ignoranta" - spunea el.

Bibliografie obligatorie

Calinescu, Matei, Cinci fete ale modernitatii. Modernism, avangarda, decadenta, kitsch, postmodernism, Ed. Univers, Bucuresti, 1995

Friedrich, Hugo, Structura liricii moderne, E.P.L.U., Bucuresti, 1969

Parpala-Afana, Emilia, Introducere in stilistica, Ed. Paralela 45, Pitesti, 1998

Bibliografie facultativa

Cioranescu, Al., Barocul sau descoperirea dramei, Ed. Dacia, Cluj, 1980

Hocke, Gustav, Rene, Manierismul in literatura, Ed. Univers, Bucuresti, 1977

Rousset, Jean, Literatura barocului in Franta. Circe si paunul, Ed. Univers, Bucuresti, 1976

Autoevaluare

Argumentati afirmatia : «  Tiganiada - epopee baroca »

Argumentati modernitatea Florilor de mucigai de T. Arghezi

Analizati o arta poetica postmoderna