Noapte de Decemvrie - comentariu

Noapte de Decemvrie - comentariu

Poet, prozator si dramaturg reprezentand perioada de trecere din sec. al XIX - lea catre sec al XX - lea, Al Macedonski a contestat si a fost contestat in numele unui orgoliu care se voia a geniului neinteles. El ramane in literatura in special ca autor al "Noptilor", ce se inscriu in sfera romantismului si al ciclului de "Rondeluri" acestea apartinand clasicismului.

Cu mult inainte de 1901, cand creeaza capodopera sa, "Noapte de decembrie", poetul publica "Noapte de noiembrie", "Noapte de ianuarie" si "Noapte de februarie", cu un pronuntat caracter critic, social si protestatar, in timp ce in "Noptile de mai" sunt evocate cu multa maiestrie puritatea si frumusetile unice ale naturii.

"Poem delirant al mirajului", "Noapte de decembrie" face parte din ciclul macedonskian intitulat "Flori sacre". In acest poem Macedonski nu face altceva decat sa fixeze conditia poetului de geniu in cadrul unei lumi prea inguste pentru maretia acestuia. Poezia poate fi considerata o drama a cautarii absolutului existential, realizata "intr-o evocare de mari incandescente, reprezentativa pentru intreaga conceptie a poetului".

Punctul de plecare al "Noptii de decembrie" se afla intr-o proza a lui Macedonski intitulata "Meka si Meka", publicata mai intai in ziarul lui C. A. Rosetti, "Romanul"(1890), republicata in "Literatorul" si transpusa apoi in limba franceza.

"Meka si Meka" este o legenda orientala, parabola dictata de inspiratia "cu limba de foc" a unui poet sarac, in dezacord cu lumea guvernata de vanitate si aur. Ali-ben-Mohamet-ben-Hassan primeste de la tatal sau, impreuna cu o imensa avere, indemnul de a nu se abate niciodata de la drumul drept. Principiul acesta este cu sfintenie respectat de tanarul print care, hotarat sa plece la Meka, cetatea sfanta a musulmanilor, strabate calea cea dreapta insotit fiind de o stralucitoare caravana. Tot spre Meka pleaca si cersetorul Pocitan-ben-Pehlivan, care prefera calea ocolita si umbroasa. Convoiul lui Ali piere in mijlocul pustiei, iar el are impresia ca il vede pe cersetor intrand pe poarta "Mekai pamantesti", pe cand el trece pragul "Mekai ceresti".

Dupa 11 ani, Macedonski revine asupra subiectului si da nastere celei mai valoroase dintre "Noptile" sale.

In poemul macedonsckian, printul este simbolul credintei nestramutate in ideal, al capacitatii omului superior de a ramane ferm pe drumul ales, pe drumul drept, de a face fata tuturor obstacolelor care se ivesc in calea lui spre acel ideal.

La randul ei, cetatea sfanta Meka, se incarca cu semnificatiile simbolice ale acestui ideal. Nu are importanta daca emirul atinge sau nu idealul sau, pentru ca scopul poemului nu a fost sa transmita un asemenea mesaj, ci sa infatiseze etica omului superior, atitudinea lui in relatia cu viata.

Drumetul pocit este simbolul omului comun, al muritorului de rand, dispus la orice compromis in lupta lui pentru supravietuire si amagitoare fericire. Izbanda este dobandita in urma unui sir intreg de compromisuri simbolizate in poem de drumul serpuit pe sub pomii umbrosi si intovarasit de susurul vesel al izvoarelor.

Drumul ocolit devine simbolul eticii inferioare a omului comun dispus in orice moment la compromisuri in timp ce traversarea pustiei bantuita de soarele dogoritor reprezinta conduita omului superior, inflexibil in hotararea lui de a nu face concesii asprimilor vietii.

Pe de alta parte este vorba de drama geniului in aspiratia lui spre absolut, de "tragedia idealului in veci neatins", cum zice Lovinescu. Imaginea emirului fascinat de frumusetea Mekai este simbolul sufletului omenesc mereu incercat de alte si alte tentatii ale necunoscutului.

Structura poemului se organizeaza pe trei momente principale sau, altfel spus, pe doua parti legate intre ele de motivul inspiratiei: 1) imaginea creatorului infatisat in context social la modul simbolic (versurile 1 -28); 2)motivul inspiratiei (vers. 29 - 40) 3)lupta pentru atingerea absolutului, prezentata in chip alegoric - simbolic (versurile 40 - 227).

Prima parte il infatiseaza pe poet intr-un mediu ambiant si natural ostil, o realitate neconvenabila ce trebuie inlocuita cu una convenabila. In primele sase strofe cat cuprinde prima parte se contureaza un tablou hibernal al pustiului si al mortii, al tacerii si al vietii. Tabloul nu este numai pictural ci izbaveste toate simturile conform dezideratului simbolist al sintezei.

In centrul tabloului se afla poetul surprins intr-un moment de meditatie, asezat la gura sobei si asaltat de nalucile noptii de decembrie. Cadrul apare in extensie, caci initial el este reprezentat de "camera moarta" "pustie si alba", gemand "cumplit" "sub viscolul albastru". Epitetele "pustie si alba" se repeta spre a defini insingurarea poetului si lipsa de perspectiva a conditiei celui "cu nici o scanteie in ochiul adormit".

Atmosfera sociala se construieste sub imperiul unui vis de cosmar si este sugerata prin elementele naturale: poetul este amenintat de "nameti de umbra" si "lupi groaznici" de "un tremol sinistru de vant - nabusit". Se marcheaza astfel un crescendo dramatic exterior care va avea repercusiuni interioare, caci "urgia e mare si-n gandu-I s-afara", iar "lumile umbra chiar fruntea i-o cer".

In acest context, pozitia lunii este aici cu totul aparte, mai intai "luna-l priveste cu ochiu-otelit", fiind in "negura noptii un alb monolit", apoi ea devine "rece in el si pe cer". Intre cele doua ipostaze se comunica pozitia geniului insusi, in fata marilor amenintari din jur: "Dar fruntea tot mandra ramane in luna". Prin urmare luna ar fi inexplicabila sursa de inspiratie "vesnic rece" precum conditia geniului "nemuritor si rece".

Culminatia dramatica a textului comunica in ritm cadentat tragic: "E moarta odaia si mort e poetul". Viziunea lirica a revenit la cadrul mic in care este posibila moartea materiala ("Faptura de huma de mult a pierit") sub semnul covarsitor al contextului exterior social.

Damnarea poetului pare definitiva, cand adversativul "dar" introduce lumina si caldura dincolo de umbra si raceala. Poetul geniu isi cauta salvarea in conditia de artist, in "flacara vie" a inspiratiei si, drept urmare, se disloca integral sub semnul elementului spiritual.

Inceputul poemului izbeste prin tehnica impletirii refrenelor. Structura poemului este esential auditiva, poetul studiindu-si indelung mijloacele in vederea sugestiei muzicale, care trece inaintea celei vizuale (refrenul, repetitia, acumularile sintactice de verbe).

Toate acestea, impletirea refrenelor si acumularile sintactice, dau o puternica tensiune momentului de meditatie a poetului, asezat la gura vetrei, moment ce culmineaza in partea a doua cu intrebarea:

" - Arhanghel de aur, cu tine ce-aduci?" adresata flacarii de foc a inspirarii.

Astfel se realizeaza saltul din cotidian in fantastic, din material in spiritual. Cititorul patrunde pe nesimtite prin aceasta poarta, fiind intampinat de imaginea mirifica a Bagdadului, in care poetul e insusi emirul stralucitului oras al lumii orientale.

Partea a treia a poemului dobandeste o mai pronuntata tenta epica. Strofele devin mai ample, tehnica utilizata fiind impletirea elementelor vizuale, auditive si olfactive.

Un sir de momente infatiseaza succesiv pe bogatul emir in diferite ipostaze ale evolutiei sale simbolice.

a) Mirajul cetatii preasfintite, Meka, devine pentru printul "rozului Bagdad" o adevarata obsesie. Meka e "cetatea preasfanta" si-i rapeste "credinta-vointa", "ii cere simtirea, ii cere fiinta", "Ii vrea frumusetea - tot sufletu-I vrea - Din talpi pana-n crestet ii cere fiinta". Dincolo de epitetele care defineau posibilul miracol material, metaforele sublime sustin absolutul care "e-n zarea de flacari - departe" si "De ea o pustie imensa-l desparte". Se impune astfel antiteza dintre fericirea "de-o clipa" si cea eterna, caci "dulce e viata in rozul Bagdad", "dar Meka-i rapeste credinta-vointa".

b) Despartindu-se de "roza idila" a Bagdadului, emirul intalneste pe drumetul ""zdrentos si pocit" "mai slut" ca "iadul" / "Viclean la privire si searbad la fata", de care apoi se desparte, fiecare urmandu-si drumul sau simbolic:

"Si pleaca drumetul pe-un drum ce coteste.

Pocit, schiop si searbad, abia se taraste.

Si drumu-ocoleste mai mult - tot mai mult

Dar mica poteca sub pomi serpuieste,

O tanara umbra de soare-l fereste,

Auzu-I se umple de-un vesel tumult

Si drumu-ocoleste mai mult - tot mai mult.

Iar el, el emirul, de-asemenea pleaca -

Pustia l-asteapta in largu-i sa treaca.

Prin prafu-i se-nsira camile si cai,

Se mistuie-n soare Bagdadul, si piere

Mai sters decat rozul de flori efemere,

Mai stins decat visul pierdutului rai".

c) Printul din Bagdad strabate drumul drept peste intinsurile fara sfarsit ale desertului, lasandu-si in nisipurile si arsita lui neiertatoare stralucita-i caravana si ajungand el insusi la sfarsitul puterilor.

e) Din amorteala desperarii el scoate viziunea inselatoare a Mekai:

"Emirul puterea si-o strange.

Chiar portile albe le poate vedea.

E Meka! E Meka! S-alearga spre ea.

Spre albele ziduri alearga - alearga".

e) In timp ce frumoasa lui Meka "ramane naluca in zarea pustie", emirul vede cum drumetul "zdrentos si pocit" de care se despartise la plecarea din Bagdad, intra in cetatea sfanta.

Numai pentru o clipa se pare ca victoria apartine pocitaniei, caci ultima secventa va propune antiteza dintre Meka acestuia - Idealul fals al pamanteanului, norocul trait in "cercul stramt" eminescian si "Meha cereasca", "Meka cea mare" - Idealul antitetic.

f)In final, Macedonski reduce poemului echilibrul structural, iar versul "Si moare emirul sub jarul pustiei" sustine mesajul pornit inca din debutul sau:

"Dar luna cea rece, s-acea dusmanie

De lupi care urla - s-acea dusmanie

Ce-aluneca zilnic spre ultima treapta,

Sunt toate pustia din calea cea dreapta,

S-acea izolare, s-acea dezolare

Sunt Meka cereasca, sunt Meka cea mare.".

In concluzie, viata intreaga a geniului este un parcurs continuu in cautarea idealului, mereu infruntand greutati, mereu suportand esecuri, dar credinta in el fiindu-I perpetuu alimentata, pentru ca ea sa-i ramana si dincolo de moarte.

Descifrand simbolurile, ultimele versuri indeplinesc inca o importanta functie in plan compozitional: ele readuc pe cititor la realitatea de la care poemul a plecat, dand operei o structura unitara.