FIGURA

FIGURA

Concept central al retoricii, pastrat si extins in lunga sa istorie, figura desemneaza un ansamblu de fenomene variate: sintactice, semantice (= tropi), pragmatice, stilistice.

In ciuda extensiei, termenul si-a conservat capacitatea unificatoare si caracterul constant, in primul rand datorita ideii de forma, atribuita de Quintilian: "figura este orice forma data expresiei unui gand, asa cum corpurile au un mod de a fi" . In gramatica filozofica a secolului al XVIII-lea si in definitiile lingvistice contemporane, figura este forma lingvistica investita cu un rol, deci orice discurs contine o figura. Acestei conceptii generice trebuie sa i-o adaugam pe aceea care defineste figura drept abatere intentionala: "o schimbare facuta intentionat in sens si in cuvinte prin care ne abatem de la calea obisnuita si simpla"

Geneza si functii Cu privire la geneza si la functiile figurilor exista mai multe conceptii:

1. FIGURA CA EXPRESIE A MENTALITATII PRELOGICE - cu referinta la metafora, considerata figura a figurilor si "poezia insasi"

M. T. Cicero aratase ca metafora s-a nascut dintr-o indigenta a limbii, adica din slabiciunea funciara a limbii care nu poseda suficienti termeni pentru a numi toate obiectele si fenomenele lumii inconjuratoare. Pentru ca lipseau termenii proprii pentru notiunile noi cu care oamenii veneau in contact, s-a recurs la expresii vechi: piciorul muntelui, cotul raului etc. Pentru evolutia ulterioara a acestor metafore (azi catachreze), Cicero recurge la o comparatie: asa cum vesmintele, aparute din nevoia de a ocroti corpul, s-au transformat in podoabe, tot astfel metafora, impusa la inceput de lipsurile limbii, a devenit un obiect al desfatarii retorice.

Explicatia lui Cicero, preluata de retoricile antichitatii pana tarziu, in secolul al XVIII-lea a fost rectificata radical de G. Vico (Scienza nuova, l725); pentru Vico, metafora nu este, ca pentru Cicero, produsul unei operatii logice, simplu transfer de notiuni, ci produsul unei mentalitati prelogice, caracterizand prima faza a civilizatiei omenesti - faza ei poetica, anterioara celei filozofice. G. Vico, precizeaza T. Vianu, este "primul teoretician al animismului primitiv" si, potrivit lui, oamenii sunt inclinati sa denumeasca aspectele universului prin cuvinte intrebuintate la origine pentru realitatile corpului: gura unui rau, o limba de mare, vana de apa, maruntaiele pamantului etc. Orice metafora, inainte de a se fi gramaticalizat, continea o personificare si chiar un mit. O data cu trecerea la faza logica sau filozofica, metafora isi micsoreaza frecventa.

Pe linia lui G. Vico, Ch. Bally explica limbajul figurat prin imperfectiunea spiritului uman de a abstractiza in afara contactului cu realitatea concreta. La noi, G. Ibraileanu avanseaza o teza contrara: faptul ca in opera lui Homer ori a lui Creanga metafora este slab reprezentata il conduce la ipoteza ca operatiile complexe pe care le presupune metafora sunt straine gandirii lineare si realiste a oralitatii. Pentru criticul roman, primul stadiu al inteligentei figurative este comparatia; metafora vine dupa aceea.

FIGURA CA DEVIERE. Incepand cu Cicero, figurile erau definite in raport cu o norma sau o regula a literalitatii, cu o alta expresie care s-ar putea gasi in locul lor. Figura era novata forma - abatere / greseala in raport cu codul, o deviere fata de modurile uzuale de folosire a limbii. Scopul "abaterii" se realizeaza cu respectarea integrarii figurilor in unitatea comunicarii. Regula de integrare a figurii in unitatea comunicarii era numita in tratatele latine aptum, accomodatum (Quintilian) si pr pon in cele grecesti: "Pr pon este virtutea partii de a se subordona armonic intregului"

Studiul figurilor se constituie ca un domeniu limitrof intre gramatica (care preia figurile intr-un cuvant si tropii) si retorica (care prefera figurile de gandire). Ambele discipline considera figurile drept vicii, improprietati scuzabile doar ca devieri ornamentale.

Intrebandu-se ce sunt figurile, Dumarsais a vazut in ele devieri, termenul tehnic insusi fiind o metafora: "Acest cuvant are el insusi un sens figurat. Este o metafora (.); expresiile figurate au si o modificare particulara si in virtutea acestei modificari particulare recunoastem o specie aparte a fiecarei figuri". Prin preocuparea pentru semnificatia cuvintelor in discurs, Dumarsais deschide gramatica spre semantica si chiar spre dimensiunea pragmatica a notiunii de figura

3. FIGURA CA SUBSTITUTIE - conceptie mai evoluata, conform careia figura este definita ca deviere si calificata ca arta ce tine de o alegere si de o elaborare estetica, ornamentala.

Pierre Fontanier considera substitutia bazata pe polisemie drept baza a figurativitatii limbajului: "Figurile discursului sunt aspectele, formele, intorsaturile mai mult sau mai putin deosebite (.) prin care discursul (.) ne indeparteaza mai mult sau mai putin de ceea ce ar fi fost exprimarea simpla si banala" . Daca figura si tropul substituie formularea neutra, opunandu-i-se prin expresivitate, atunci catachreza se exclude din domeniul figurilor (pentru ca nu intra in concurenta cu vreun termen propriu - nu exista un termen propriu pentru urechile acului, de pilda).

Pentru G. Genette, Fontanier este "ultimul mare retorician francez (.), un Saussure al retoricii" , datorita efortului sau de a structura repertoriul haotic al figurilor limbajului. Stilistica va prelua devierea ca esenta a stilului.

4. FIGURA CA UN COMPLEX ETIOLOGIC SI FUNCTIONAL. Abordarile ac­tuale: neoretorice, semantice, filozofice, pragmatice, poetice, semiotice au largit notiunea figura; ea nu mai desemneaza un anumit numar de operatii, ci poate desemna orice manifestare lingvistica. Aceste revizuiri fac ca utilizarea rigida a opozitiilor propriu / figurat, denotatie / conotatie, discurs figurat / discurs fara figura sa devina problematica.

Retorica si filozofia au rezervat domeniul figural in exclusivitate discursului literar; or, aceasta restrangere este contestata de poetica, cu argumentul prezentei figurii si in alte genuri - filozofic, stiintific. Filozofia limbajului manifesta interes pentru limbajul figurat, indeosebi pentru metafora, perceputa nu ca figura ornamentala, ci ca figura centrala in raport cu adevarul, investita, deci, cu o functie cognitiva . Teoria actelor de limbaj, teoriile interactiunii descriu figurile in termeni de context lingvistic si pragmatic.

In poetica structurala (influentata de stilistica), figuralitatea releva caracterul diferential si autoreflexiv al faptului literar. Figurile caracterizeaza functia poetica a limbajului (Jakobson), asigura vizibilitate discursului (Todorov), semnaleaza literatura ca atare (Genette). A defini figura prin conotatie, la nivelul vorbirii, inseamna a o percepe ca distanta in raport cu o exprimare neutra, pe baza notiunii de grad zero introdusa de R. Barthes

Taxinomii Traditia retorica a impus o clasificare a figurilor dupa operatiile specifice aplicate cuvantului, frazei ori textului.

FIGURILE DE CUVANT (de semnificant) constau in repetarea unei trasaturi vocalice / consonantice, ca in: asonanta, aliteratie, paronomaza (traduttore - traditore), afereza, apocopa, derivari, cuvinte-valiza etc.;

FIGURILE DE CONSTRUCTIE (legate de sintaxa frazei): permutarea sau inversiunea, simetria (chiasm, antimetabola), sustragerea (elipsa, asin­de­tul), repetitia (anafora, epifora, anadiploza, epanadiploza, parigmenonul etc.);

TROPII (schimbari de sens), identificati prima oara de Quintilian, se impart in: tropi de un cuvant (metafora, metonimia) si tropi de mai multe cuvinte (personificare, alegorie, aluzie, litota, reticenta, ironie). De la Aristotel la Fontanier (care insista aupra specificitatii lor in raport cu figurile), tropii sunt considerati figuri semantice, cu transfer al unui cuvant in afara sferei sale conceptuale: se atribuie unui cuvant o semnificatie care nu-i e proprie.

Apreciata la timpul sau ca o capodopera, tropologia lui Dumarsais a primit o replica prin Figurile limbajului. Manual clasic pentru studiul tropilor sau elemente de tropologie, l821. Pentru P. Fontanier, tropii sunt "anumite sensuri mai mult sau mai putin diferite de sensul primitiv, pe care le ofera, in exprimarea gandirii, cuvintele aplicate unor noi idei" . Ei nu epuizeaza figurile discursului si, din acest motiv, partea secunda a tratatului sau "general si complet" are ca obiect studiul celorlalte figuri in afara tropilor (figurile de constructie, de elocutie, de stil si de gandire).

Spre deosebire de alti retoricieni care au confundat operatiile semiotice de constituire a semnului figurat, Fontanier precizeaza ca:

a) TROPII (de unul sau mai multe cuvinte) inseamna inlocuirea unui semnificat cu altul, semnificantul ramanand identic;

b) FIGURILE NON-TROPI apar prin substituirea unui semnificant cu altul, semnificatul ramanand acelasi.

Desi dedica un capitol catachrezelor, Fontanier exclude stilistica lingvistica; folosirea libera, la alegere, face din stiinta figurilor o stiinta a literaturii.

Propunand ca unitate de baza a tratatului sau figura, retoricianul face efortul de a depasi studiul atomizant: evidentiaza relatiile de opozitie si de asemanare dintre ele, descrie si prescrie, le priveste din unghiul emitatorului, dar si al receptorului, reverbereaza spre lingvistica si filozofie, intr-un efort totalizant, cu o inteligenta taxinomica uimitoare.

Criteriul de clasificare a tropilor este semantic (sensul literal divizat in: sens propriu si sens figurat sau tropologic), iar operatia este substitutia. Suprimarea, adjonctia, permutarea - criterii folosite de Fontanier in definirea figurilor de constructie sunt operatii pe care Grupul , preluandu-le de la Fontanier, le-a generalizat la toate figurile de stil.

In dictionarele limbii romane, termenii trop si figura sunt sinonimi, iar definirea lor - circulara, deci vicioasa: figura trimite la trop, tropul este definit ca figura de stil

FIGURILE DE GANDIRE afecteaza intreg discursul: apostrofa, deliberatia, imprecatia, portretul, prosopopeea, tabloul etc.

Clasificarea celor peste 250 de figuri catalogate de-a lungul istoriei bimilenare a retoricii a suferit modificari: de la doua clase in Retorica catre Herennius (figuri de cuvant si figuri de gandire), la sapte clase in retorica lui Fontanier.

Aristotel (Poetica) distinge patru tipuri de transfer si patru tropi centrali:

1. asemanarea, in cazul metaforei, prezentata ca o comparatie prescurtata;

corespondenta, in cazul metonimiei (intre cauza si efect, intre continator si continut etc.);

3. conexiunea, in cazul sinecdocei (intre tot si parte, intre gen si specie, intre concret si abstract);

4. opozitia sau contrastul, in cazul ironiei.

Quintilian adopta o clasificare ternara (tropi, figuri intr-un cuvant, figuri de gandire) si un numar restrans de operatii logice. Astfel, din punct de vedere morfologic, se disting figuri formate prin: adaugare (anafora, paranteza), prin suprimare (asindetul, zeugma), prin schimbarea ordinii cuvintelor (antiteza, paronomaza).

Retorica propune si clasificari de tip functional:

a)figuri de elocutie si de stil destinate sa placa, in calitate de ORNAMENTE;

b) FIGURI PERSUASIVE, destinate sa convinga, in calitate de argumente; Cicero lega utilizarea figurilor de cele trei genuri de stil: simplu, masurat si inalt, raportate la finalitate = a instrui, a placea, a emotiona.

Teoria ornarii, care detinea un rol preponderent in vechea retorica, este considerata de neoretoricieni ca fara atingere cu teoria argumentatiei. Seductia prin forma artistica a discursului nu-i intereseaza, iar figurile de stil n-au importanta decat in masura virtutii lor argumentative. C. PERELMAN acorda acest rol metaforei "proportionale". De indata ce o figura se dovedeste ornament, ea iese din preocuparile noii retorici filozofice: "Pentru noi, cei care ne interesam mai putin de legitimarea unui mod literar de exprimare decat de tehnicile discursului persuasiv, este importanta nu atat cercetarea problemei figurilor in ansamblul ei, cat de a arata prin ce si cum folosirea unor anumite figuri determinate se explica prin nevoile de argumentare. Noi consideram o figura ca argumentativa daca, antrenand o schimbare de perspectiva, intrebuitarea ei pare normala in raport cu noua situatie sugerata. Daca, din contra, discursul nu antreneaza adeziunea autorului la aceasta forma argumentativa, figura va fi perceputa ca ornament, ca o figura de stil"

c) FIGURI PRAGMATICE, in care se valorifica relatia cu interpretantul: obsecratia (vorbirea implorativa), apostrofa, interogatia retorica, dialogul fictiv - "figuri ale orientarii spre public" (Lausberg) sau "figuri implorative" (Plett).

Din perspectiva semiotica, orice figura traditionala permite, de regula, o interpretare sintactica, una semantica si una pragmatica. O metafora, de pilda, reprezinta (sintactic) o abatere de la contextul de sens, (semantic) o substitutie de sens specifica, (pragmatic) o forma deosebita de expresie si de efect. Conform lui H. Plett, "o sintactica sau o semantica a metaforei, fara luarea in considerare a pragmaticii, este o abstractiune"

3. Modele retorico-stilistice pentru text Inca din antichitate, figurile retorice erau organizate in sisteme cu caracter de model. Prezentam patru dintre cele mai reprezentative:

1. MODELUL LUI QUINTILIAN. Punctul de plecare al sistemului cate­gorial retorico-stilistic elaborat de Quintilian il constituie deviatia (mutatio), cu o baza cvadripartita data de criteriile de clasificare: adjunctia (adiectio), reductia (detractio), mutatia (transmutatio) si substitutia elementelor de text (immutatio). Deviatiile cantitative date de primele trei operatii se numesc figuri, produsele ultimei clase - calitative - se numesc tropi.

Principiul stilistic (estetic) director este podoaba (ornatus), scopul sau este placerea (delectatio) receptorului. Vorbirea neimpodobita e comparata cu pozitia inexpresiva a corpului omenesc relaxat, figura - cu pozitia modificata a corpului fata de pozitia de relaxare.

MODELUL LUI G. N. LEECH. In articolul Linguistics and the Figures of Rhetoric, l966, Leech imparte categoriile stilistice in sintagmatice (dimen­siunea orizontala a combinarii) si paradigmatice (dimensiunea verticala a substitutiei). Figurile paradigmatice iau nastere printr-o violare a selectiei predictibile; se pune in ecuatie: deviatie estetica = non-gramaticalitate. Figurile sintagmatice, ca pattern superimpus pe fundalul limbajului obisnuit, pun in ecuatie deviatia estetica cu principiul echivalentei.

Articolul din l969, A Linguistic Guide to English Poetry prezinta opt tipuri de deviatii: lexicale, gramaticale, fonologice, semantice, grafologice, dialectale, istorice si de registru.

3. MODELUL GRUPULUI (J. Dubois, F. Edeline, J.M. Klinkenberg). In Retorica generala, autorii preiau schema claselor stilistice ale lui Quintilian (cele patru operatii fiind: suprimare, adjonctie, permutare, suprimare-adjonctie) si o depasesc prin subtilitatea sistematizarii.

Punctul central in acest model il constituie tot deviatia lingvistica, baza de la care se porneste fiind numita "treapta zero". Antipodul il formeaza unitatea fundamentala a deviatiei, numita metabola. Ea este actualizata in forma de metaplasme, metataxe (figuri care privesc expresia, semnificantul), metalogisme si metasememe (figuri care privesc continutul, semnificatul sem­nului lingvistic).

Metaplasmele si metasememele sunt orientate spre cuvant, metataxele si metalogismele sunt orientate spre propozitie. Metaplasmele sunt figuri morfologice si fonologice; metataxele, ca figuri sintactice, si metasememele, ca figuri semantice, alaturi de metalogisme, apartin figurilor clasice ale "gandirii". Privite semiotic, primele trei clase de metabole apartin sintacticii, ultima clasa are tangente cu semantica si cu referinta semnului lingvistic.

Remarcabile sunt in acest model analiza si sistematizarea. Prin notiunea de transformare, aceasta retorica structurala se apropie de o retorica generala si generativa, cu caracter dinamic. Aspectele pragmatice nu sunt insa considerate.

4. MODELUL LUI H. PLETT. Dupa ce prezinta modelele sus-men­ti­onate, H. Plett propune, la randul sau, un model retoric in care apar cinci tipuri de deviatii estetico-lingvistice:

-figuri fonologice (figuri sonore si figuri prozodice);

-figuri morfologice (figuri in cuvinte, metamorfe);

-figuri sintactice ( figuri propozitionale, metataxe);

-figuri semantice ( figuri de sens, metasememe);

-figuri grafemice (figuri de grafica, metagrafe).