Hanu - Ancutei de Mihail Sadoveanu comentariu

Hanu - Ancutei

de M. Sadoveanu

Povestirea

v    Atunci cand se identifica cu naratiunea, povestirea inseamna relatarea/ nararea unor evenimente in succesiunea lor de catre un povestitor care se adreseaza unor ascultatori de care trebuie sa tina seama, ceea ce determina minimalizarea/ exagerarea/ selectarea unor evenimente si etape in functie de impactul lor asupra ascultatorilor

v    Ca notiune de teorie literara, povestirea este

specia genului epic in versuri sau proza,

cu dimensiune apropiata de a nuvelei,

cu actiune mai putin riguroasa decat a nuvelei

in care este narata o singura intamplare, de catre un narator

naratorul, de cele mai multe ori, este direct implicat in faptele relatate, ceea ce presupune o perspectiva narativa subiectiva (prezenta unui narator-personaj/ narator-martor, utilizarea persoanei intai)

timpul este trecut refacut prin intermediul evocarii

se acorda mai mult interes faptelor narate decat in cadrul nuvelei unde accentul se pune pe constructia personajelor

un rol foarte important il are ceremonialul spunerii ce consta in

o      crearea atmosferei, descrierea personajelor, spatiului si timpului

o      captarea atentiei

o      nararea unor fapte semnificative si mentinerea treaza a interesului ascultatorilor/ cititorilor

o      inserarea unei sfarsit moralizator

Povestirea in rama/ cu cadru/ in povestire forma de incardare a uneia sau mai multor naratiuni intr-o alta naratiune

Opere reprezentative O mie si una de nopti; G Boccaccio, Decameronul; G Chaucer, Povestiri din Canterbury

Hanu - Ancutei

Volum compus din 9 povestiri diferite, cu teme, motive si structuri autonome, apare in 1928.

Are structura mozaicata datorita celor noua povestiri cu tematica diversa:

1. Iapa lui Voda (relatia omului simplu cu stapanirea): Comisul Ionita povesteste o intamplare din vremea lui Mihai Voda Sturza cand, aflat la han, intalneste un boier caruia ii povesteste pricina pentru care merge sa-l vada pe Voda. Necajit ii spune ca, in cazul in care nici Voda nu ii va face dreptate, il pofteste sa-i pupe iapa "nu departe de coada". Cand ajunge la domn, are surpriza de a descoperi ca boierul necunoscut este tocmai Voda, care insa ii face dreptate
2. Haralambie (haiducia): Calugarul Gherman povesteste istoria haiducului Haralambie, tatal sau, ucis de Gheorghie Leonardi, fratele sau, trimis de Voda Ipsilant. Mai tarziu, macinat de remuscari, Gheorghie construieste in Iasi o biserica in cinstea acestuia
3. Balaurul (dragostea): Leonte Zodierul povesteste cum, in copilaria sa, a vazut un balaur rasarit din negurile unei furtuni. Boierul Nastasa Bolomir, casatorit pentru a treia oara, dupa ce ucisese doua sotii, este invins de aceasta ultima tanara. Convins ca fata il inseala, boierul vrea sa o ucida Leonte si tatal sau vor sa o avertizeze si o asteapta la han, dar boierul, viclean, ii pandeste si cand cuconita Irina apare cu Alixandrel ii prinde. Sunt salvati de un balaur de furtuna pe care toti banuiesc ca l-ar fi chemat tanara dracusor.
4. Fantana dintre plopi (dragostea): Capitanul de mazili Neculai Isac se indragosteste de o tigancusa, Marga, care insa fusese pusa de satra ei sa il atraga la fantana dintre plopi pentru a-l jefui. Tanara isi da seama ca baiatul este sincer si il avertizeaza la timp asupra capcanei, salvandu-i viata, desi ea stie ca va fi ucisa pentru tradare
5. Cealalta Ancuta (dragostea)
6. Judet al sarmanilor (haiducia)
7. Negustor lipscan (relatia cu alte culturi materiale si spirituale)
8. Orb sarac (relatia omului simplu cu stapanirea)
9. Istorisirea Zahariei Fantanarul (dragostea)

Titlul: Hanul - motivul central al povestirilor, spatiu privilegiat situat la rascruce de drumuri, facand astfel posibila intalnirea unor oameni foarte diferiti, dar si la rascruce de vremuri, hangita Ancuta pastrand legatura cu timpul trecut prin asemanarea cu mama ei.

Prin cele doua elemente de continuitate, hanul si hangita, se face trecerea din universul real in cel fictional, facilitandu-se astfel povestirea celor noua intamplari.

Timpul: este dublu:

1. timpul nararii:

a)     timpul naratorului auctorial (cel care povesteste rama, intrunirea de la han si intermediaza nararea celor noua povestiri): timpul in care ne este povestit Hanu-Ancutei

b)     timpul naratorilor celor noua povestiri/ timpul ramei, toate timp mitic romanesc, un timp al credintelor stramosesti, cand oamenii se conduc dupa legi nescrise, dar bine inradacinate in constiinta si spiritualitatea romaneasca (este prezent astfel motivul romantic al intoarcerii in timp spre trecutul vazut de toti superior prezentului decazut): "Intr-o toamna aurie am auzit multe povesti la Hanul Ancutei. Dar asta s-a intamplat intr-o departata vreme, demult, in anul cand au cazut de Santilie ploi naprasnice si spuneau oamenii ca ar fi vazut balaur negru in nouri [.] veste de razboi intre imparati si bielsug la vita de vie

Sadoveanu da senzatia de verosimilitate prin amintirea unui eveniment real - anul 1853 cand incepe Razboiul Crimeii. Trecerea spre timpul fictional este aproape imperceptibila, la nivelul textului aparand in cadrul ramei expresia vaga "departata vreme" ce face saltul catre timpul fictional al povestirilor

2. timpul evenimentelor: diferit in fiecare dintre cele noua povestiri:  vremea lui Mihai Voda Sturza in Iapa lui Voda, in urma cu 34 de ani in Haralambie, in urma cu 25 de ani in Fantana dintre plopi,

Spatiul: hanul Ancutei este un spatiu privilegiat, ocrotitor, securizant, expresie a vechimii si a continuitatii, loc aflat la rascruce de drumuri, in care se intersecteaza destine, dar si momente temporale diferite: ".hanul acela al Ancutei nu era han - era cetate. Avea niste ziduri groase de ici pana acolo, si niste porti ferecate cum n-am mai vazut de zilele mele. In cuprinsul lui se puteau oplosi oameni, vite si carute si nici habar n-aveau dinspre partea hotilor." Hanul devine un centru al lumii, spatiu sacralizat, deschis catre eternitate si eternizare.

Personajele pot fi impartite in doua clase distincte:

1. naratorii:

a)     Naratorul auctorial, acel "eu" care a auzit povestirile de la han si le repovesteste pentru noi

b)     Naratorii celor 9 povestiri, calatorii ce innopteaza la han fiindca "asa le sunt sortii" si care "in mahnirea inserarii, starniti de focul mulcom si de vin spun intamplari auzite sau traite: comisul Ionita, calugarul Gherman, Leonte zodierul, capitanul de mazili Neculai Isac, Ienache corobcarul, ciobanul, negustorul Damian Cristisor, orbul/ rapsod si calic orb, matusa Salomia si Zaharia fantanarul

2. personajele propriu-zise ale celor noua povestiri: haiduci, domni, tigani.

Dincolo de acestea se remarca doua personaje deosebit de importante:

Comisul Ionita, cel care porneste sirul celor noua povestiri si se transforma intr-un adevarat maestru de ceremonii, amintind mereu o povestire mult mai minunata pe care vrea sa o spuna, dar care nu va fi auzita niciodata. Aceasta povestire constituie liantul celor noua, naratorul ei intervenind la sfarsitul fiecareia pentru a capta atentia auditoriului si a distribui rolul fiecarui povestitor

Ancuta, legatura cu traditia, cu timpul de odinioara, intretine buna dispozitie, mareste suspansul amintind fapte auzite de la mama ei si accentueaza poezia universului evocat

Incipit constituie o parte din rama povestirilor, naratiunea - cadru fiind de fapt rasfirata de-a lungul intregului text, la inceputul fiecarei povestiri in parte. Interesul este sustinut intre povestiri de promisiunea comisului Ionita de a spune "o poveste cum nu s-a mai auzit"

Inaintea inceperii povestirii propriu-zise se desfasoara un ritual complicat cu adanci semnificatii simbolice: se creeaza o atmosfera propice povestirii prin descrierea timpului, misterios, deschis povestirii - inserarea/ noaptea, si a spatiului, securizant, ocrotitor, astfel incat nici o amenintare nu opreste sirul povestirilor, naratorii si ascultatorii se aduna in jurul focului, element purificator, ciocnesc o ulcica de vin, licoare bahica ce dezleaga limbile, in cinstea celor prezenti captandu-le astfel bunavointa, este creat suspansul, asigurandu-si atentia auditoriului si abia apoi incepe povestirea propriu-zisa sfarsita odata cu stingerea focului, cu disparitia luminii, de parca o perdea este trasa peste cele povestite, pentru ca decorul sa fie schimbat si o alta piesa sa prinda viata

Final: "Povestitorul lasa sa se inteleaga ca intreruperea povestilor si a petrecerii este fortata de ceasul necurat si de semnele noptii. Iesirea din poveste si reintrarea in timpul real se face prin poarta misterelor." (Stefan Badea)

Fantana dintre plopi

Este a patra dintre cele noua povestiri

Tema este erotica, aducandu-se in prim-plan istoria tragica a iubirii dintre capitanul de mazili Neculai Isac si tigancusa Marga

Titlul anunta inca de la inceput finalul nefericit al povestii de dragoste.

Fantana singuratica sugereaza pe de o parte viata fiind locul in care cei doi tineri se intalnesc, dar, marginita de patru plopi, arbori sterpi, ea devine un simbol al mortii.

Intamplarea constituie totodata un pas in traseul de maturizare al personajului, context in care fantana sugereaza cunoasterea, cel mai adesea, in mitologia universala, fantana/ apa in general fiind detinatoarea unor adevaruri fundamentale, dat fiind ca in ea se reflecta nemarginirea spatiului cosmic cu toate misterele sale, adevaruri ce nu pot fi revelate decat celui demn de revelatie, celui care a depasit "probele de foc" ale maturizarii.

Incipitul sta sub semnul unei temporalitati fabuloase: " Moldova curgea lin in soarele auriu intr-o singuratate si-ntr-o liniste ca de veacuri; si campurile erau goale si drumurile pustii in patru zari; iar calaretul pe cal pag parca venea spre noi de demult, de pe departate taramuri" alaturate unei intruziuni a destinului devenita factor imediat al povestirii, care indreapta pasii calatorului spre taramul magic al hanului: " Si cum ajunse drept la han coti, caci aici ii erau sortii sa se opreasca"

Odata cadrul creat se trece la desenarea ritualului complicat de dinaintea naratiunii, portretul personajului-narator incluzand primele elemente misterioase ce capteaza atentia cititorului: "si ochiul drept stans si inchis ii dadea ceva trist si straniu". Suspansul este accentuat de marturisirea pe care i-o face comisului Ionita ca "Am avut o intamplare naprasnica.." si de interventia Ancutei care pune o intrebare ce le starneste si mai mult interesul celor prezenti "Aista-i omul cel din Tara-de-Jos, de care vorbea maica-mea, cand eram copila? [.] Era o poveste infricosata"

Capitanul este invitat sa spuna istoria nefericita si toti se aseaza in jurul focului. Dupa ce gusta din vinul bun, inchinand in cinstea celor prezenti, Neculai isi incepe povestirea adresandu-se direct  ascultatorilor, apropiindu-si printr-o formulare familiara: "Domnilor si fratilor [.] ascultati ce mi s-a intamplat"

Intoarcerea in trecut este lenta prin impunerea unui sentiment de nostalgie, de tristete, adecvat intamplarii povestite.

Actiunea urmeaza o linie simpla:

Expozitiunea: Neculai Isac face popas intr-o toamna la Hanul Ancutei. Abia iesit dintr-o aventura amoroasa tanarul cauta sa-si limpezeasca gandurile intr-o plimbare in jurul hanului. Pe malul raului intalneste un grup de tigani din care se desprinde frumoasa tigancusa Marga.

Intriga: Intalnirea cu fata, tulburatoare, sta inca de la inceput sub semnul misteriosului si tragicului asa cum avertizeaza momentul inserarii, sunetul clopotelor si imaginea deformata pe care si-o zareste in apa: "Intr-un rastimp au inceput clopotele de la biserica din Tupilati. Am oprit calul si le-am ascultat cu jale, pana ce au contenit. Si-mi aduc aminte ca, dupa ce au stat clopotele acelea, am auzit altele, de la bisericile altor sate - si picurau departate si stanse: parca bateau in inima mea. M-am trezit intr-un tarziu privindu-ma intr-o revarsare de apa ca-ntr-o oglinda si m-am spariat de mine, ca de o vedenie" Noaptea, oglinda si chipul himeric sunt toate simboluri ale mortii, ale irealului, ale nefiintei.

Capitanul ii da fetei si batranului Hasanache un ban de argint

Desfasurarea actiunii: Fata apare a doua zi la han pentru a-i multumi si a-i arata ciubotelele cumparate cu banul primit, isi petrec noaptea la fantana dintre plopii, unde tanarul o vazuse dupa despartirea din seara precedenta ca pe o aratare privind in urma lui. In zorii zilei capitanul pleaca, nu inainte de a-i promite o alta intalnire la intoarcerea lui de la Pascani cand ii va aduce si o scurteica de vulpe. Desi nu crede in promisiunea lui, fata il asteapta si are surpriza de a-l vedea aparand.

Punctul culminant: Marga il avertizeaza asupra pericolului care il pandeste in ciuda faptului ca pentru tradare o astepta moartea. Tanarul si salveaza viata fugind, dar in confruntarea cu tiganii isi pierde un ochi

Deznodamantul: intorcandu-se la fantana realizeaza ca salvarea lui a insemnat moartea fetei.

Neculai Isac, personajul-narator al povestirii, poate fi incadrat unei tipologii romantice, portretul lui insusi fiind construit pe principiul antitezei intre omul matur de acum si tanarul nesabuit de odinioara.

Primele trasaturi sunt introduse prin caracterizarea directa realizata de narator: "Era un om ajuns la carunteta, dar se tinea drept si sprinten pe cal.[.] Obrazu-i smad cu mustacioara tunsa si barba rotunjita, cu nas vulturesc si sprancene intunecoase, arata inca frumuseta si barbatie, desi ochiul drept stans si inchis ii dadea ceva trist si straniu" - om matur, mandru, distins, serios, voluntar, navalnic, razbunator.

Pierderea ochiului sugereaza dobandirea intelepciunii, dat fiind ca in traditia chineza si indiana inchiderea catre exterior echivaleaza o deschidere catre interior. Maturitatea inseamna in primul rand cunoastere de sine, iar autocunoasterea nu poate fi dobandita decat prin (re)negarea lumii exterioare

Comisul Ionita recreeaza portretul capitanului de odinioara, in totala opozitie cu imaginea de acum: "Sa stii dumneata, draga Ancuta, ca acest mazal de la Balabanesti, care se uita acum linistit la noi si graieste asezat, a fost un om cum nu erau multi in tara Moldovei. Voinic si frumos - si rau. Batea drumurile, cautandu-si dragostele; se suia la manastiri si cobora la podgorii. Si pentru o muiere care-i era draga, isi punea totdeauna viata. Asa om a fost. S-a avut ibovnice catra toate zarile. S-adulmeca pe drumuri fara odihna si fara astampar". Esential este spiritul aventuros al tanarului, nesabuinta in dragoste.

Veridicitatea trasaturilor enumerate de comis este sustinuta prin autocaracterizare: "Eram un om buiac si ticalos. Calul meu sta hojma cu saua pe dansul si batranii mei nu-mi vedeau obrazul cu saptamanile. Maica-mea ma bocea in fiecare duminica si ma blastama si dadea leturghii lui popa Nastasa, ca sa ma linistesc si sa ma-nsor".

Aventura prin care trece il maturizeaza sufleteste, tanarul intelegand adevaratele sensuri ale dragostei. El trece dincolo de superficialitatea initiala a sentimentului si intelege profunzimea sentimentelor ce determina sacrificiul de sine al fetei. Constientizarea vine insa prea tarziu, astfel incat salvarea fetei nu mai este posibila

Eroina tragica a povestirii, Marga, este caracterizata atat direct de catre naratorul povestitor, care reda o perspectiva subiectiva, cat si indirect prin faptele sale.

Tigancusa de optsprezece ani este seducatoare prin aparenta inocenta: "Era o fetiscana de optsprezece ani. Ii vazusem in apa trupul curat si frumos rotunjit. [.] Obrazul ii era copilaresc". Sunt prezente totusi elemente care indica jocul ticluit de tigani: "nasul arcuit cu nari largi, si ochii iuti"

Gesturile ei sunt de asemenea mimate. Se desfasoara un adevarat ritual al seducerii, fata aratandu-se din apa, ca o "stima" seducatoare, numai in camasa si-n fusta rosa

Faptele ulterioare o transforma insa intr-o adevarata eroina tragica, pentru ca, desi e o "roaba si-o nemernica", dupa cum se autodefineste, accepta sa se sacrifice in numele unei iubiri imposibile, fiind omorata de tigani. Marga se revolta impotriva conditiei sale, redobandindu-si respectul de sine si aparand omul care ii oferise incredere in sine, dezvaluindu-i adevarata masura a vietii - dragostea.

Finalul aduce o nota nostalgica prin tristele comentarii ale Ancutei si ale comisului Ionita, la care se adauga fraza cu semnificatii filosofice a mosului Leonte: "Nu mai este. S-a daramat ca toate ale lumii.", care sugereaza trecerea ireversibila si nepasatoare a timpului peste toate faptele lumii.

Limbajul artistic:

Arta narativa a lui Sadoveanu consta in imbinarea epicului cu liricul, a povestirii cu geniul sau poetic. Asa cum afirma G.Calinescu, Sadoveanu a creat o limba limpede, armonioasa si pura, in care se impleteste graiul popular al taranilor cu fraza vechilor cronici, o limba capabila sa redea poezia sentimentelor omenesti, frumusetile tainice ale naturii, pastrand farmecul atmosferei acelor vremuri vechi.

Arhaismele si regionalismele ("catastih", "mazili", "buiac", "imas", "hojma") sunt folosite cu naturalete de catre personajele povestirilor, creand o limba literara usor accesibila, scriitorul ramanand fidel declaratiei sale din discursul rostit la Academie, aceea ca "taranul roman a fost principalul meu erou".

Figurile de stil apar cu moderatie, dand astfel stilului sobrietate. Metafora lipseste aproape de tot, iar epitetele si comparatiile au rol caracterizator, particularizand trasaturi ale personajelor ("nari largi, si ochii iuti", "am simtit in mine ceva fierbinte; parca-as fi inghitit o bautura tare"

De remarcat in mod deosebit, in volumul Hanu-Ancutei, este muzicalitatea frazelor, prin care Sadoveanu creeaza trairi tulburatoare in sufletele ascultatorilor.