Mesterul Manole

Geneza:

- A aparut in 1927.

- Are ca principala sursa de inspiratie mitul jertfei creatoare (balada "Manastirea Argesului").

Relatia cu mitul de referinta presupune elemente de conformitate cu modelul, precum si momente originale apartinand esteticii expresioniste, mitologiei crestine si doctrinei bogumilice.

Tema este conditia eterna a creatorului.

Specia literara - mit dramatic (reprezinta o rescriere in spirit modern a unui mit consacrat autohton adaugandu-i si elemente din alte surse).

In spiritul teatrului modern, piesa poate fi tratata si ca o tragedie mai ales pornind de la natura conflictului ce se dovedeste insolubil. Personajele nu sunt caractere, individualitati complete ci simboluri - artistul, ctitorul, jetfa.

Relatia cu mitul de referinta

Autorul preia din balada substanta mitica (ideea jertfei obligatorii, situatia epica (motivul esecului repetat, motivul zidirii treptate si personajele principale). Deosebirile se constituie in argumente ale originalitatii si modernitatii viziunii lui Blaga. Astfel, ideea jertfei nu apare ca in balada in urma unui vis prevestitor ci este prezenta in constiinta eroului inca de la inceputul actiunii dramatice. Prin aceasta, personajul dobandeste adancimea si complexitatea; el refuza initial sa accepte inevitabilul incercand sa actioneze cu armele logicii si ale creatiei. De asemenea, el se deosebeste de modelul sau mititc prin revolta impotriva divinitatii si chiar impotriva propriei opere.

Un alt element original il constituie finalul prin sinuciderea lui Manole si supravietuirea mesterilor.

Blaga introduce (de asemenea) doua personaje, absente din actiunea baladei: staretul Bogumil care introduce un motiv important, acela al dualismului, si Gaman, un spirit al locului, pamantului, adancului.

Dimensiunea tragica

In structura dramei se regasesc toate elementele tragediei:

Conflictul tragic are drept termeni doua valori egal indreptatite ce nu pot actiona decat lezandu-se reciproc. In drama lui Blaga, acest conflict se desfasoara in constanta eroului si are ca dimensiuni vointa creatoare si imperativul jertfei: "Biserica mi se cere, jertfa mi se cere." Se poate vorbi si despre un conflict intre artist si om precum si despre o contradictie intre credinta in Dumnezeu ce impune interzicerea omorului si jertfa impusa de puterile obscure, drept conditie a creatiei.

Caracterul (personajul) tragic - Manole - care isi asuma vina tragica in momentul in care epuizeaza toate solutiile logice.

Relatia dintre om si destin - Introducand ipoteza dualitatii instantei divine "Dar daca intru vesnicie bunul Dumnezeu si crancenul Satanail ei sunt frati?" Blaga situeaza personajul tragic in opozitie cu o putere absoluta, arbitrara, ce poate fi considerata chiar destinul. Eroul traieste permanent cu aceasta constiinta a inevitabilului "Fara putinta de a ne impotrivi, un destin se implineste in noi", "Suntem noi oare chemati sa judecam ceea ce mai presus de vrerea noastra prin noi se face?"

Solutia tragica este reprezentata prin moartea lui Manole si impunerea valorii estetice iar concilierea tragica este reprezentata de purificarea sub impresia operei de arta care anuleaza si sublimeaza in estetica suferinta, jertfa. "Atat ramane dupa noi: infaptuirea si poate tristetea unei legende dar nimic din zbucium."

Personajul principal - Manole reprezinta ca si modelul sau mitic un simbol al artistului etern. Asemanarea cu prototipul mitic se intemeiaza pe o identitate de substanta: amandoi sunt unicizati (in balada Manole este cel care-i si intrece) prin pasiunea creatiei si predestinati jerfei de sine (Ana si Mira simbolizand dimensiunea sufleteasca, umanitatea personajului). Destinul acestor eroi este inchinat unei infaptuiri unice si irepetabile ("Manastire-nalta/ Cum n-a mai fost alta", "Lunga si fara de sfarsit minune"). Deosebirile sunt determinate de noutatea viziunii poetului modern.

Personajul dramatic apare inca din prima scena ca o constiinta problematica si conflictuala. El cunoaste imperativul jertfei si traieste sub presiunea acesteia ceea ce implica o lupta interioara, un refuz intemeiat pe credinta: "A fost sapat in piatra: sa nu ucizi! Si alt fulger n-a mai trecut de-atunci sa stearga poruncile."

Refuzul sacrificiului este accentuat intr-un prim dialog cu staretul Bogumil in care personalitatea aristului scindata, sfasiata de indoieli si contradictii: "Suntem drepti si ni se raspunde stramb si fara nadejde suntem tinuti in umbra infaptuirii", "Intre pietrele atator impotriviri care vointa nu s-ar fi macinat pana acum?"

Spiritul lucid, rational al artistului e contrazis de incertitudini, de neputinta de a intelege natura fortei care ii pretinde jerfa: "Jertfa aceasta de neinchipuit cine o cere? Din lumina Dumnezeu nu poate s-o ceara fiindca e jertfa de sange, din adancimi puterile necurate nu pot s-o ceara fiindca jertfa e impotriva lor."

Solutia bogumilica exteriorizeaza conflictul latent situand vointa creatoare in opozitie cu o putere absoluta, invincibila, ce poate fi asimilata chiar destinului.

"Si daca intru vesnicie bunul Dumnezeu si crancenul Satanail sunt frati? Si daca isi schimba obrazarele inselatoare ca nu stii cand e unul si cand e celalalt? Poate ca unul slujeste celuilalt. Si-atunci toate socotelile mintii stangace sunt fara rost si singura stapanitoare ramane credinta sangeroasa pe care noi oamenii o aducem cu noi din intunecime de veac."

Creatorul isi asuma vina tragica in momentul in care devine constient de forta pasiunii artistice care actioneaza fara putinta de impotrivire. El isi defineste propria vocatie drept vina, "foc ce mistuie in preajma si purtator, pedeapsa si blestem". "Stiinta noastra nu ajunge pana unde se intinde vina noastra.

Spre deosebire de eroul baladei care accepta fara sa se revolte pierderea fiintei iubite, desi traieste aceeasi sfasiere interioara, personajul dramatic se razvrateste impotriva propriei creatii incercand s-o distruga si impotriva divinitatii.

Revolta este traita cu intensitate in momentul in care intelege ca sacrificiul Mirei inseamna renuntarea la propria umanitate prin care existenta sa devine lipsita de sens: "Cand El a cladit, ce-a jertfit? Nimic n-a jertfit nici pentru tarii, nici pentru taramuri. A zis si s-a facut. Si totusi mie totul mi-a cerut."

Vocatia artistica ii apare damnare tragica: "Doamne, pentru ce vina nestiuta am fost pedepsit cu dorul de a zamisli frumusetea?"

Manole, asemeni eroilor tragici intelege si accepta in final inferioritatea fiintei umane in raport cu divinitatea si destinul. "Eu am fost numai o netrebnica unealta, o scandura in schelele pe care le daram [.] asa suntem noi toti, unelte si scanduri in schele, unii isi dau seama mai curand, altii mai tarziu."

Printr-o originala sinteza, spiritul tragediei asimileaza si mitul cristic. Blaga sugereaza astfel ca insotitorii lui Manole sunt asemeni apostolilor insufletiti de credinta intr-o opera unica si resimpt dureros imposibilitatea de a renunta. Suferinta traita de Manole , ce a asudat sange, se apropie de valoarea martirului acceptat iar strigatul sau disperat "Doamne, de ce m-ai parasit?" este o reluare a cuvintelor cristice.

Personajul dramatic se deosebeste de arhetipul mitic si prin sfarsitul sau. In balada, Manole si mesterii sunt pedepsiti din orgoliu de domnitorul gelos ce refuza o posibila reluare a miracolului creatiei. Ei incearca sa se salveze; moartea lor simbolizeaza desprinderea definitiva a creatorului de opera, a efemerului de etern.

Personajul dramatic modern nu este constrans de imprejurari exterioare astfel incat sfarsitul sau este o sinucidere, un act de libertate. Acesta se explica printr-o constiinta lucida a anularii sale ca personalitate umana prin chiar accceptarea jertfei. In acelasi timp, asemeni personajelor din literatura existentialista, eroul a devenit constient si de imposibilitatea unei noi creatii, de vreme ce a sacrificat totul.

Gestul sau are desigur, ca si in balada, sensul unei detasari a artistului de miracolul operei sale. Supravietuirea mesterilor, care contaminati de maiestria creatorului, se simt "cu rostul pierdut", constienti de propria inutilitate, este menita sa accentueze prin raportare la modelul mitic sensurile si imlicatiile actului artistic. Acesta absoarbe continutul sufletesc al fiintei umane pe care o devasteaza launtric. Devenit fiinta creatoare, omul, spre deosebire de divinitate, se jertfeste pe sine. "Infaptuirea bisericii cere tot si te duce de-a dreptul in moarte sau saracie, in cer sau nebunie."

Ultima replica ilustreaza contrastul dintre valoarea estetica, suficienta siesi, si fiinta umana care sacrifica totul pentru atingerea perfectiunii: "Doamne, ce stralucire aici si ce pustietate acolo!"