"Din ceas, dedus

"Din ceas, dedus" - comentariu

Dintre toate influentele exercitate asupra liricii barbiene (parnasiaa, baldesca, ermetica), G. Calinescu o stabileste drept pregnanta pe ultima, cea care il si apropie mai bine pe autor de rigoarea si lapidaritatea matematica: "Poetul s-a ridicat la un ermetism veritabil, bizuit pe simboluri, intr-o lirica de mare tensiune". Frecventand cenaclul "Sburatorul" si publicandu-si multe poeme in paginile revistei aferente, Ion Barbu a fost interpretat si de E. Lovinescu in capitolul "Poezia cu tendinta spre ermetism". Criticul interbelic definea ermetismul ca pe o "tendinta de refulare a lirismului, fie prin abstractia fondului, fie prin simple mijloace de expresie retinuta, discreta sau, de-a dreptul si voluntar, torturata, eliptica, cu asociatii de idei strict personale, ce transforma poezia intr-un joc de cuvinte incrucisate". Interferenta poeziei cu matematica a fost interpretata de poetul insusi, inca din 1929: "Oricat ar parea de contradictorii acesti doi termeni la prima vedere, exista undeva, in domeniul inalt al geometriei, un loc luminos unde se intalneste cu poezia []. Ca si in geometrie, inteleg prin poezie o anumita simbolica pentru reprezentarea formelor posibile de existenta. Pentru mine, poezia este o prelungire a geometriei, asa ca, ramanand poet, n-am parasit niciodata domeniul divin al geometriei".

Chiar in epoca, poezia lui Barbu a fost acuzata de obscuritate in exprimare si de incifrare a simbolurilor. Tudor Vianu, citandu-i pe Valery si pe Mallarme, atragea atentia ca nu trebuie confundate facilitatea lecturii cu valoarea textului propus, nici in sens opus, identificata dificultatea lecturii cu nonvaloarea lui, chiar cu acuzarea acestuia de obscuritate. Tudor Vianu sublinia faptul ca "nu exista un alt poet roman care sa spuna mai mult in mai putine cuvinte. Concizia este virtutea capitala a stilului sau si ar fi o grava eroare sa luam drept lipsa ceea ce este considerata drept lipsa prisosului." Dificultatea intelegerii poeziei barbiene este si de natura filologica, caci el foloseste un lexic aparte si o sintaxa originala: predomina terminologiile stiintifice, indeosebi din geometrie, neologismele au functii de epitete, capatand semnificatii mai greu accesibile; sintaxa poetului recurge la elipse, dislocari, inversiuni topice, anacoluturi, obligandu-l pe rector sa reconstituie coerenta clasica a discursului liric. Asadar, efortul de a intelege poezia lui Barbu se explica prin cultura stiintifica a autorului ei si prin "extrema condensare" a stilului sau (Tudor Vianu).

Intuitia matematica a lui Barbu cuprinde o lume de esente ideale, ce refuza sa fie identificate in obiecte concrete. "Jocul secund" semnifica o asemenea combinatie in campul fanteziei eliberate de tendintele unei gandiri practice si desfasurate in zona simbolurilor ideale. Poezia devine negatia prioritatii concretului in lume, sublimarea materialitatii in spirit, printr-un joc desfasurat in plan imaginativ, nu in contingent, formand, "joc secund". Ca si in "Timbru"- cealalta arta poetica barbiana- definirea actului creator in genere si a celui poetic, in special, este facuta tot din perspectiva "jocului" mintii si a afectivitatii lirice. Daca trairile sufletesti pot fi exprimate prin instrumente neobisnuite ("cimpoi", "fluier"), actul pur al oglindirii de sine nu se poate revela prin mijloace comune, aflate la indemana intelegerii tuturor.

Tudor Vianu, in studiul dedicat poetului, identifica urmatoarele teme specifice etapei ermetice din creatia barbiana: mitul oglinzii ("Joc secund"), spiritualismul ("Ritmuri pentru nuntile necesare"- adica trecerea sufletului prin cele trei etape cosmice, pana la atingerea desavarsirii spirituale, traversand cercul Geei, al Venerei si al lui Mercur), treptele viziunii ("Timbru"-poezia ca viata in spirit) si poezia ca joc de limbaj (ciclul "Uvenderode").

Criticul Serban Cioculescu defineste "Jocul secund" drept "reflectarea ideala si spiritualizata a cosmosului in constiinta". Asa cum imaginile sunt reflectate intr-o oglinda sau pe suprafata apei, lumea se rasfrange, dupa propriile ei legi, in constiinta umana. Imaginile reproduse de artist nu sunt copiate exact din lumea exterioara, ci transformate prin spiritualizarea lor. « Jocul secund » ar putea fi expresia metaforica a artei care se inspira si se desprinde, totodata, din si de realitatea ideala pe care artistii o contempla. Poetii au capacitatea intuitiva de a trece dincolo de aparente, pentru a desprinde sensurile incifrate ale lumii. Din "jocul" multiform al fenomenelor, poetii reconstituie esenta lucrurilor, in aceasta privinta Barbu inrudindu-se cu Lucian Blaga, care, in arta sa poetica, sustine ca nici o forma de cunoastere, inclusiv cea artistica, nu trebuie sa distruga "corola de minuni a lumii".

Integrand poemul studiat in tematica "mitului oglinzii", T. Vianu reliefeaza tocmai faptul ca "Jocul secund" barbian iese din lumea experientei si patrunde in suprastructura ideala. Poetul insusi defineste spatiul poetic drept "o lume purificata pana la a nu mai oglindi decat figura spiritului nostru. Act clar de narcisism. Desigur, ca tot absolutul, este o pura directie, un semn al mintii."

Asadar, in viziunea barbiana, arta este un proces exclusiv intelectual, conceput precum in lirica ermetica a lui Paul Valery si Stephane Mallarme. "Jocul secund" al artei este "mai pur", nu in sensul moral al cuvantului, ci in sens intelectual, deoarece poezia este inteleasa ca o forma de a trai "sub semnul mintii". Este adevarat ca arta se inspira din realitatea ce formeaza jocul prim al existentei, pe care omul il interpreteaza nemijlocit sau prin intermediul creatiei artistice. Insasi perspectiva artistului asupra creatiei este subiectiva, modificand intelesul primar al cuvantului si, astfel, accesul lectorului la opera literara reprezinta o subiectivitate de gradul al doilea. Operele de arta ajung sa formeze un univers mental deosebit de realitatea concreta, suficient siesi, care genereaza efectul cunoasterii si al emotiei estetice. In puritatea esentialitatii ei, ideea poetica se rasfrange in imaginea lirica, precum se reflecta omul in oglinda lumii. "Jocul secund" este cel desfasurat pe un plan izolat de viata, identificandu-se cu lumea sublimata in idee, cu omul reflectat in oglinda sau in limpezimea apei, cu imaginea altei imagini. Platon insusi considera arta o copie a lucrurilor reale, dar pe ele insesi le numea copii ale ideilor eterne, creand o rasfrangere la puterea a doua a realitatii. "Jocul secund" si toate poeziile volumului din 1930 sunt o incercare de evadare din contingent in spatiul ideilor, al absolutului intelectual.

Substantivul cu care debuteaza poezia "Din ceas, dedus" sugereaza ideea de timp, dar unul neclintit, fara curgere parca. Timpul barbian nu este nici cel eterogen si discontinuu, descris de Henri Bergson, nici cel omogen cronologic, conceput de Immanuel Kant, care -dupa aprecierea lui Alexandru Paleologu- este "mediul in care se construieste intuitia eterna prin juxtapunerea starilor de constiinta, in care se inseriaza clipele pe care Bergson le-a denuntat ca "timp spatializat", masurat in mod mecanic si practic", ci este "dedus", adica sustras oricarei temporalitati curente. Asa cum il concepe Barbu, "ceasul" creator devine insasi negarea timpului.

Poetul recurge la doua simboluri astrale atonimice, si anume "zenitul" si "nadirul". Daca primul termen metaforic defineste spatiul real, echivalent cu punctul de maxima stralucire solara, cel de-al doilea defineste universul artistic, reflectat in lumina tainica a asfintitului. Tudor Vianu remarca faptul ca "daca lumea experientei se inalta in piramida pana la "zenit", rasfrangerea acesteia alcatuieste "nadirul" ei". Daca in spatiul real elementele nesemnificative sunt dispersate, prima calitate a artistului este aceea de a "insuma" si coerenta lor interioara, adica "harfele dispersate".

Epitetul metaforic, exprimat gramatical printr-un adjectiv participial care capata si un alt inteles, daca termenul scris cursiv -"invers"- de pe langa substantivul "zbor" este disociat in elementele sale componente: prepozitia simpla "in" si substantivul "vers". Asadar, arta poate fi considerata un "zbor", dar nu spre inaltimile ceresti, vizibile oricui, ci intors spre profunzimea elementelor lumii, un zbor coborat catre esentele nevazute ale lucrurilor. Efortul creator nu este simplu, caci el "istoveste" cantecul care rasuna in personalitatea omului de arta. Orice creatie isi are riscurile si jertfele ei de sine, pentru ca intelesurile aflate pot fi numai revelate, dar si pierdute: [] "Poetul ridica insumarea/ De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi/ Si cantec istoveste".

Ion Barbu asociaza struna poetica, ramasa ascunsa intelegerii umane obisnuite, imaginii "meduzelor". Prin transparenta lor, vitatile marine inlesnesc privirea catre adancurile apelor, insa, totodata, ele si schimba culoarea marii, formand -la suprafata ei- adevarate "clopote verzi". Transparenta aparenta a meduzelor pastreaza si modifica, concomitent, limpezimea marii, asa cum orice creatie metamorfozeaza realitatea: cititorul recunoaste elementul real la care poetul se refera, dar, in acelasi timp, el participa la actul estetic imaginar, care reflecta realitatea in forma specifica sensibilitatii aperceptive a fiecarui artist.