EVOLUTIA SI CONTINUTUL MANAGEMENTULUI

EVOLUTIA SI CONTINUTUL MANAGEMENTULUI

Cu toate ca practica conducerii se poate identifica, ca vechime, cu civilizatia umana, marea majoritate a cercetatorilor in domeniu considera ca punct de plecare, pentru managementul stiintific, inceputul secolului XX. Promotorul noului mod de gandire si cel care a marcat depasirea stadiului empiric al conducerii, a fost Frederic Winslow Taylor.

Prin publicarea lucrarilor "Shop Management" in 1903 si "The Principles of Scientific Management" in 1911, F.W. Taylor a pus bazele managementului ca stiinta.

Ulterior acestuia, contributii substantiale la dezvoltarea managementului si-au adus si: H.L. Gantt, autorul diagramelor de incarcare si de lansare ce-i poarta numele; Franck si Lillian Gilberth, care au evidentiat independenta anumitor categorii de operatii tehnologice fata de sarcina de munca, aducandu-si un important aport in procesele de normare a muncii, dar si in identificarea componentelor psihologice ce se manifesta in cadrul sistemului om-masina; Walter Shewhart, ca unul din primii specialisti ce au argumentat necesitatea utilizarii conceptului de sistem; Walter Rautenstrauch, cel care, in 1930, a conceput si demonstrat utilitatea diagramei pragului de rentabilitate in activitatile de planificare; Henry Fayol, autor al lucrarii "Industrial and General Management" prin care a sintetizat si imbogatit principiile conducerii si ale organizarii industriale; Wassily Leontief, laureat al Premiului Nobel pentru metoda "Input-Output" sau "Balanta legaturilor intre ramuri"; L.D. Miles care, prin lucrarea "L'Analyse de la valeur", a capatat dreptul de a fi considerat parintele parintele analizei/ingineriei valorii etc.

Evident, acestia nu reprezinta decat o mica parte dintre specialistii care au merite importante la progresul managementului, lor putandu-li-se alatura - dar fara a incheia lista enumerarilor - si Elihu Root, O. Sheldan, L. Urwich s.a.

Din punct de vedere etimologic, notiunile de management-manager, introduse de catre americani in literatura de specialitate si in vorbirea curenta - cu semnificatia lor actuala de conducere/administrator-conducator - au ca origine cuvantul latin "manus" (mana). Ulterior, derivate din acesta, italienii si francezii au introdus, in vocabularul propriu, verbul "mannagio" (a prelucra manual) si, respectiv, substantivul "manège" (loc de dresare a cailor").

Preluand numai semnificatia de strunire, manevrare, dirijare, termenul a fost adaptat limbii engleze, ocupand un loc distinct - prin continutul sau mult mai bogat decat cel al verbului "to lead" (a conduce) - in terminologia de specialitate.

Istoria conducerii a fost peridiocizata de multi autori, stabilindu-se urmatoarele etape de dezvoltare: conducerea primitiva sau empirica (pana la F.W. Taylor); inceputurile conducerii stiintifice (pana la cel de-al doilea razboi mondial); conducerea moderna; conducerea stiintifica.

Acestei etapizari a evolutiei mangementului ii corespunde o serie de curente sau scoli de conducere, care se pot sintetiza in sapte grupe principale, dupa cum urmeaza:

1. scoala clasica;
2. scoala empirica (neoclasica);
3. scoala comportamentului uman;
4. scoala sistemului social;
5. scoala teoriei deciziilor;
6. scoala matematica;
7. scoala dinamicilor.

Literatura de specialitate, cuprinzand cvasitotalitatea lucrarilor din domeniul managementului, trateaza aceasta stiinta din doua puncte de vedere si anume:

d.p.d.v. functional (managerial functions approach), prin care sunt precizate si definite procesele si functiile managementului;

d.p.d.v. institutional (managerial roles approach), prin care sunt descrise persoanele sau grupurile care indeplinesc sarcini manageriale, precum si activitatile si rolurile acestora.

Cele doua puncte de vedere privind abordarea managementului - incluzand contributiile semnificative ale promotorilor principalelor curente si scoli de conducere - converg spre acelasi scop, de eficientizare a activitatilor, conform reprezentarii din fig. 1.

Figura 1. Convergenta principalelor curente si scoli ale managementului

In ceea ce priveste orientarile, actuale si de perspectiva, ale managementului modern, se pot retine, ca principale caracteristici, urmatoarele: viziunea globala, integratoare, de abordare a problemelor, asigurata in doua planuri: in interiorul organizatiei si intre aceasta si mediu; interdisciplinaritatea managementului; accentuarea caracterului previzional al acestuia, amplificarea dinamicii manageriale; accentuarea caracterului finalist al activitatilor manageriale, prin axarea preocuparilor pe realizarea obiectivelor generale ale organizatiei; universalitatea managementului; cresterea gradului de informatizare al activitatilor manageriale.

Legat de aceasta ultima tendinta, de puternica informatizare si cibernetizare a tuturor activitatilor sociale si economice, trebuie evitata exagerarea imortantei limbajului matematic, deoarece nu toate aspectele vietii umane se pot exprima sub forma de ecuatii. In acest sens, Goethe afirma ca "cifrele nu conduc lumea, dar ele arata daca este bine sau rau condusa".

Importanta de necontestat a informatiei, in epoca actuala, nu poate anula si importanta factorilor psihosociali si motivationali in asigurarea eficientei oricarei activitati. Daca aprecierea facuta de H. Ford, precum ca "nici un produs nu poate fi de calitate atat de buna, incat sa duca in spinare o echipa slaba de conducatori", este valabila si azi, acest lucru inseamna ca alaturi de complexul de cunostinte tehnice, tehnologice, organizatorice, managerii trebuie sa detina si temeinice cunostinte despre comportamentul si relatiile interumane.

In fine, se impune a fi mentionat in incheiere si un a lot mod de abordare al managementului si anume managementul comparat. Principalele curente sau scoli de management comparat se delimiteaza in urmatoarele patru categorii:

socio-economica, care accentueaza rolul critic al conducerii in cresterea economica;

ecologica, care subliniaza, intr-o viziune de ansamblu-extinsa la scara planetara - influenta factorilor asupra managementului;

comparatista sau behaviorista, care se focalizeaza pe comportamentul conducatorilor, comportament raportat la natura activitatilor, la zone, tari sau culturi;

ecletic-empirica, constituita dintr-un cumul de abordari de management comparat, abordari ce au trasaturi distincte, dar includ elemente derivate din investigatiile practice.