Conceptul de personalitate si de personalitate interpersonala

CONCEPTUL DE PERSONALITATE SI DE PERSONALITATE INTERPERSONALA

Complexitatea semantica a conceptului de personalitate determina rezistenta sa la incadrarea intr-o definitie stricta. De aceea utilizarea termenului personalitate ridica multe probleme.

R. Linton (1968) sublinia faptul ca exista o confuzie considerabila in ceea ce priveste conceptiile si definitiile utilizate in studiile despre personalitate, aratand ca "sensul exact care trebuie dat termenului de personalitate nu este inca stabilit". "Principala problema pe care o ridica definirea personalitatii este una de delimitare" (Linton, 1968, p. 116-117).

Majoritatea celor care s-au ocupat de studiul personalitatii umane sunt de acord cu termenul personalitate care deriva din cuvantul persona care, la origine, semnifica masca folosita de actori in teatrul antic. Ulterior, termenul personalitate a dobandit si alte sensuri, avand astazi, in mai toate limbile, un inteles polisemantic.

Definirea personalitatii

Personalitatea noastra este cunoscuta ca atare doar prin judecatile altora despre noi. Allport spunea: " Daca nu influentam oamenii, cum putem fi noi cunoscuti? Acest lucru e adevarat, dar ce se intampla daca influentam oameni diferiti in moduri diferite? Inseamna ca avem mai multe personalitati? Oare nu inseamna mai curand ca un judecator poate avea o impresie corecta despre noi si altul una proasta? Daca e asa, trebuie sa existe ceva inlauntrul nostru care constituie "adevarata" noastra natura (desi aceasta poate fi variabila)" De aici se observa ca definitiile in functie de efectele externe confunda personalitatea cu reputatia, iar cineva poate avea mai multe reputatii in contacte relationale diferite.

M. Prince (1924) spune ca personalitatea este: "suma totala a tuturor dispozitiilor, tendintelor, dorintelor si instinctelor biologice innascute ale individului, precum si a dispozitiilor si tendintelor dobandite prin experienta." Aceasta definitie nu reuseste sa sublinieze integrarea in structura a numeroaselor parti componente inregistrate.

Definitia data de H.C. Waren si L. Carmichael (1930) e mai structurala: "Personalitatea este intreaga organizare mentala a fiintei umane in orice stadiu al dezvoltarii sale. Ea imbratiseaza fiecare aspect al caracterului uman: intelect, temperament, abilitate, moralitate si fiecare atitudine care s-a format in cursul vietii cuiva". Definitia data de R. Linton (1945) este asemanatoare: "Personalitatea este ansamblul organizat al proceselor si starilor psihologice apartinand individului.

Alte definitii subliniaza factorul cognitiv subiectiv care participa la organizarea interna. O astfel de definitie este data de P. Lecky (1945), care afirma ca personalitatea este: "o schema unificata a experientei, o organizare de valori care sunt compatibile intre ele."

Ceea ce cunoastem despre personalitate sunt numai " operatiile". Din punct de vedere pozitivist, personalitatea este un mit, "un simplu construct legat de un nume propriu". Ceea ce se poate face este incercarea de a formula ipoteze despre ea, de a o conceptualiza. Iar conceptualizarea nu trebuie sa treaca de metodele stiintifice. D.McClelland (1951) a dat urmatoarea definitie personalitatii: "conceptualizarea cea mai adecvata a comportamentului unei persoane in toate detaliile sale, pe care omul de stiinta o poate da la un moment dat."

Aici apare o asemanare cu definitiile prin efect extern. Personaliatea nu este ceea ce cineva are, ci este perceptia altcuiva, a omului de stiinta. Astfel, personalitatea este un "construct", ceva gandit dar care nu exista realmente.

Nu exista definitii corecte sau incorecte. Termenii pot fi definiti numai in modalitati care sunt folositoare pentru un scop dat. Definitia data personalitatii de Allport este "esentialista": "Personalitatea este organizarea dinamica in cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determina gandirea si comportamnetul sau caracteristic".

In aceasta definitie apar cateva concepte cheie:

Organizarea dinamica. Problema centrala a psihologiei este organizarea mentala (formarea structurilor sau ierarhiilor de idei si deprinderi care ghideaza in mod dinamic activitatea). Integrarea si alte procese organizationale sunt necesare pentru a explica dezvoltarea si structura personalitatii. De aceea "organizarea" trebuie sa apara in definitie. Termenului implica si procesul reciproc de dezorganizare, mai ales la acele personalitati anormale care sunt marcate de o dezintegrare progresiva.

Psihofizic. Acest termen aminteste ca personalitatea nu este nici exclusiv mentala, nici exclusiv nervoasa . Organizarea sa atrage dupa sine functionarea atat a "spiritului", cat si a "trupului" intr-o unitate inextricabila.

Sisteme. Un sistem este un complex de elemente intr-o interactiune reciproca. O deprindere este un sistem, la fel si un sentiment, o trasatura, un concept, un stil de comportare. Aceste sisteme exista in mod latent in organism chiar cand nu actioneaza. R.R. Sears (1951) defineste personalitatea ca "potential de activitate".

Determina. Personalitatea este ceva si face ceva. Sistemele psihofizice latente motiveaza sau directioneaza o activitate si o gandire specifia atunci cand intra in actiune. Toate sistemele care compun personalitatea trebuie considerate ca tendinte determinante. Ele exercita influenta directoare asupra tuturor actelor adaptative si expresive prin care personalitatea ajunge sa fie cunosuta.

Caracteristic. Orice comportament si orice gandire sunt caracteristice persoanei si sunt unice pentru aceasta. Actele si conceptele pe care in mod aparent le "impartasim" cu ceilalti sunt la baza individuale si caracteristice.

Comportament si gandire. Acesti doi termeni constituie o eticheta pentru a desemna tot ceea ce poate un individ sa faca. Ele sunt moduri de adaptare si desfasurare provocate de situatia ambientala in care ne aflam, totdeauna selectionate si conduse de sistemele psihofizice care alcatuiesc personalitatea.

Modalitati de abordare a personalitatii

O examinare globala a problematicii personalitatii releva existente mai multor teorii si modele teoretice aferente curentelor si scolilor psihologice traditionale sau moderne.

Pluralismul modelelor de abordare a personalitatii este corelat cu relativismul acestora, apreciindu-se ca fiecare model trateaza personalitatea umana dintr-un anumit unghi de vedere, dintr-o anumita perspectiva.

Varietatea si diversitatea modelelor teoretico-explicative ale personalitatii este determinata, pe de o parte, de complexitatea fiintei umane, iar, pe de alta parte, de inexistenta unui consens asupra esentialului prin care sa se defineasca Umanul ca mod ontologic. De aceea o psihologie fundamentala a personalitatii umane generice este dificil de explicat, daca nu cumva imposibil.

P. Popescu-Neveanu a preluat sugestia lui J. Stöetzel care situeaza modelele de abordare a personalitatii umane pe un continuu, intre un pol substantialist (unde s-ar plasa modelele de personalitate caracterizate prin stabilirea unor structuri si seturi de trasaturi interne, manifestate pregnant in comportament) si un pol contextual-situational (la care s-ar situa modelele de personalitate elaborate in spatiul psihologiei sociale, modele caracterizate prin mobilitate, plasticitate, deschidere catre mediu etc.).

Astfel, el arata ca "pornind de la polul situational, se va dispune in ordine modelele biomorfologice sau constitutive, hormismul lui Mc.Dougall, tipologia pavloviana, modelul psihanalitic freudian, modelul morfogenetic al lui Allport, modelul motivational al lui Murray, modelele neopsihanalitice si cele ale psihanalizei culturale, modelul fenomenologic umanist, tipologia lui Eysenck, modelul factorial al lui Cattel, modelul vectoro-operational al lui P.P.Neveanu, modelul triadic Pamfil-Ogodescu, modelul consonantanist al lui Odobleja, teoria constructelor personale a lui G. Kelly, modelul vectorial al lui K.Lewin, modelele antropologiei culturale, modelul behaviorist si reflexologic, personalitatea interpersonala a lui Sullivan, tipologia in grup a lui Bales, modelul axiologic a lui Rocheach, personalitatea in situatie descrisa se Stöetzel". [Popescu-Neveanu, P., 1988, p. 293-294]

Fiecare dintre aceste modele incearca sa surprinda esenta personalitatii utilizand moduri de abordare si tehnici psihodiagnostice specifice. Ele se completeaza reciproc, temperandu-si unul altuia excesele si realizand, in cele din urma, un echilibru. Cu toate acestea nici unul dintre modele de abordare a personalitatii luat in sine, nu este pe deplin satisfacator ceea ce creeaza adesea neincredere si chiar deruta in randul cercetatorilor si a oamenilor obisnuiti.

M. Zlate (1986), analizand evolutia ideilor, conceptiilor si teoriilor despre personalitate, identifica patru perspective sau modalitati de abordare a acesteia: perspectiva atomista, perspectiva structurala, perspectiva sistemica si perspectiva psihosociala. Dupa ce prezinta fiecare din cele patru modalitati de abordare a personalitatii, evidentiind valentele si limitele lor, M.Zlate conchide ca "nici una dintre cele patru perspective de abordare a personalitatii, luata in sine, nu este capabila sa explice si sa interpreteze adecvat realitatea pe care o avem in vedere". [M. Zlate, 1986, p.10]

Autorul arata ca modalitatea sistemica si cea psihosociala de abordare a personalitatii, reunite intr-una singura, denumita, perspectiva sistemica-psihosociala, ar conduce la o interpretare mai adecvata a personalitatii, ea integrand si modalitatea atomista si structurala si depasindu-le, astfel, limitele.

Cele mai frecvente tipuri de modele de abordare a personalitatii sunt: modelele de tip structural-sistemice si modelele de tip sintetic-integrativ.

Modelul de tip structural-sistemic

In viata cotidiana, ceea ce observam la o persoana sunt aspectul fizic, activitatile pe care le desfasoara, faptele sale de conduita, modul sau de relationare. Analizand toate aceste aspecte putem constata ca manifestarile persoanei difera de la o situatie la alta, dispun de o variabilitate situationala. Dar, pe de alta parte, persoana se manifesta relativ la fel in diverse situatii, in ciuda variabilitatii lor, ceea ce arata ca ea dispune de o anumita consistenta interna, de o anumita stabilitate structural-functionala, care-i determina comportamentul. Aceste elemente structurale care confera personalitatii ei, sunt numite uneori trasaturi, alteori factori de personalitate.

Asadar, putem vorbi de doua dimensiuni tipice in abordarea personalitatii, de doua modele interpretative: modelul trasaturilor si modelul factorilor. Ele au la baza o viziune pozitiva asupra personalitatii, bazata pe cercetarea obiectiva, riguroasa a acesteia.

Potrivit modelului trasaturilor, personalitatea este o constelatie de trasaturi, structurate in chip particular la nivelul fiecarei persoane. Abordarea personalitatii, in termenii modelului trasaturilor, ridica cel putin doua probleme.

O prima problema este aceea daca trasaturile - in calitatea lor de concept fundamental de analiza si descriere a personalitatii - sunt reale, veridice sau, dimpotriva, sunt simple constructe teoretice, ipotetice. In aceasta chestiune se confunda doua pozitii: pozitia realista (trasaturile sunt determinari reale ale personalitatii) si pozitia constructivista (trasaturile sunt concepte necesare psihologului / cercetatorului preocupat de studiul personalitatii, constructe teoretice create de acesta care nu corespund in mod necesar realitatilor fizice).

Referindu-se la caracterul real sau nereal (ipotetic, teoretic) al trasaturilor de personalitate, G. Allport subliniaza ca trasaturile si dispozitiile de personalitate nu pot fi inventate, ele trebuie descoperite. Allport face si o distinctie intre trasaturi de personalitate comune mai multor oameni si trasaturi individuale, denumite dispozitii personale.

Trasaturile comune "sunt acele aspecte ale personalitatii, in raport cu care majoritatea oamenilor dintr-o cultura data pot fi comparati avantajos" [Allport, G., 1981, p.341]. Ele desemneaza niste dispozitii generalizate in raport cu care oamenii dintr-un spatiu socio-cultural tind sa dezvolte moduri de adaptare comparabile.

Dispozitiile personale sunt trasaturile de personalitate individuale, in baza carora putem interpreta constanta comportamentului unei persoane in raport cu varietatea situatiilor in care se gaseste, cu multitudinea de solicitari externe carora trebuie sa le faca fata pentru a se adapta.

G. Allport arata ca atat trasaturile comune cat si dispozitiile personale "trebuie considerate, cel putin in parte, ca verificate", pentru ca ele "rezida in personala", spre deosebire de tipurile psihologice care sunt nominale, fiind "un punct de vedere exterior persoanelor" in functie de care acestea se grupeaza subsumandu-le unui tip de personalitate.

A doua problema pe care o ridica modelul trasaturilor in abordarea personalitatii se refera la numarul optim de trasaturi prin care se poate caracteriza personalitatea, precum si modul de organizare (structurare) a acestora la nivelul persoanei.

Ca elemente structurale ale personalitatii, trasaturile interactioneaza, sunt organizate ierarhic, piramidal. Unele au o semnificatie majora in descrierea si caracterizarea personalitatii, altele au o semnificatie minora, secundara.

In cazul fiecarei persoane se pot identifica (descoperi) trei tipuri de trasaturi (dispozitii personale), cu roluri si functii diferite in analiza si descrierea personalitatii:

trasaturi cardinale, situate spre varful piramidei, cu rol definitoriu pentru personalitatea omului;

trasaturi centrale care diferentiaza oamenii unii se altii;

trasaturi secundare (de fond), in numar foarte mare, situate la baza piramidei si care sunt mai putin evidentiate, mai putin generalizate, mai putin constante si mai putin active decat dispozitiile centrale.

Abordarea personalitatii in termeni de trasaturi, releva cateva idei cu valoare teoretico-metodologica:

a)   trasaturile (dispozitii) personale sunt structuri neuropsihice generalizate care au o existenta reala, veridica, gasindu-se in persoana;

b)   trasaturile de personalitate nu pot fi observate in mod direct pentru ca ele tin de existenta personalitatii, de structura ei interna; existenta lor poate fi inferata pe baza corelatiei dintre raspunsurile unei persoane si situatiile-stimul care au determinat aceste raspunsuri;

c)   fiind structuri neuropsihice generalizate, dispozitiile personale confera individului uman capacitatea de a receptiona, prelucra si interpreta stimulii functional-echivalenti si de a (se) orienta si initia forme constante de comportament adaptativ;

d)  trasaturile personale sunt structurate ierarhic, in chip specific, la nivelul fiecarui om, facand din el o individualitate;

e)   pentru a cunoaste si evalua personalitatea, structura ei, este necesara descoperirea trasaturilor sau dispozitiilor care exista realmente la nivelul persoanei.

Un alt model de analiza a personalitatii umane este modelul factorial. El se bazeaza pe cercetari experimentale ale caror rezultate sunt supuse interpretarii statistica-materiale prin intermediul analizei factoriale. Analiza factoriala urmareste sa descopere un numar cat mai mic, dar semnificativ, de variabile sau caracteristici cu semnificatie psihologica (factori) cu ajutorul carora sa definim si sa caracterizam personalitatea.

Un factor este o unitate structural-functionala ce defineste si caracterizeaza personalitatea, un invariant ce se exprima, cu o anumita frecventa, in comportamentul acestuia.

In conceptia lui Eysenck - unul din promotorii acestui model - personalitatea este organizata ierarhic, pe niveluri si instante:

- nivelul actelor sau raspunsurilor specifice, care pot fi caracteristice sau necaracteristice unui individ;

- nivelul raspunsurilor habituale, care tind sa se repete in imprejurari similare;

- nivelul trasaturilor, ca rezultat al organizarii raspunsurilor habituale;

- nivelul tipurilor, ca urmare a organizarii, in ansambluri specifice, a trasaturilor de personalitate.

Fiecarui nivel de organizare a personalitatii ii corespund anumiti factori (determinati prin analiza factoriala). Astfel, nivelului raspunsurilor specifice ii corespund factori de eroare, nivelului raspunsurilor habituale ii corespund factori personali, nivelului trasaturilor ii corespund factori de grup, iar nivelului tipurilor de personalitate ii corespund factori generali.

Analiza factoriala este o metoda de determinare a caracteristicilor structurale ale personalitatii umane si nu o teorie a acesteia. Ea este relativ neutra in raport cu interpretarile psihologice date personalitatii, nu conduce la o teorie particulara a personalitatii.

Aceste doua dimensiuni de abordare a personalitatii (modelul trasaturilor si modelul factorial), au anumite elemente comune (ambele incearca sa reduca diversitatea datelor referitoare la comportamentul persoanei in diverse situatii, la un numar cat mai mic de variabile structurale: trasaturi sau factori), dar si elemente diferentiatoare (modelul trasaturilor procedeaza sintetic in sensul sesizarii condensarii dispozitiilor personale intr-o configuratie individuala, in vreme ce modelul factorilor procedeaza, mai degraba analitic, incercand sa determine, prin subdiviziune, factori comuni si specifici ce caracterizeaza persoana).

De fapt, cele doua dimensiuni de abordare a personalitatii sunt complementare. Se poate spune ca este vorba de unul si acelasi demers realizat pe cai (metode) diferite.

Modelul sintetic - integrativ

Abordarea personalitatii genereaza o serie de dificultati si controverse. Cu toate ca exista mai multe teorii in cercetarea personalitatii, trebuie remarcat faptul ca nici una dintre acestea, luata in sine, nu este satisfacatoare. Fiecare mod de abordare accentueaza, uneori excesiv, un aspect sau altul al personalitatii neacordand o atentie corespunzatoare personalitatii in totalitatea si integritatea sa.

Dificultatea in elaborarea unor modele adecvate ale personalitatii provine nu din limitele fiecarei teorii in parte, ci din insuficienta considerare a personalitatii insasi ca realitate concreta.

In personalitatea concreta, integrala a omului au semnificatie deosebita nu atat insusirile, configuratiile de trasaturi cat mai degraba, modul particular de integrare si utilizare comportamentala a acestora.

Astfel, o importanta deosebita o au: "ce este omul in realitate, ce crede el ca este, ce doreste sa fie, ce gandeste despre altii, ce considera ca gandesc altii despre el, comportamentul sau manifestat fiind in functie de unul sau altul dintre aceste elemente sau de modul particular de integrare si functionare a acestora" [Zlate, M., 1987, p. 20].

M. Zlate considera ca in personalitatea omului, exista mai multe fatete ale personalitatii:

- personalitatea reala (asa cum este ea in realitate);

- personalitatea autoevaluata (imaginea individului despre sine);

- personalitatea ideala (cea dorita, cea pe care individul aspira sa si-o formeze);

- personalitatea perceputa (imaginea individului despre altii);

- personalitatea proiectata (ce crede individul ca gandesc altii despre el);

- personalitatea manifestata (cea exteriorizata, obiectivata in comportament).

Valoarea personalitatii omului nu consta in valoarea uneia sau alteia dintre aceste fatete luate in sine, separat, cat mai degraba in interactiunea si integrarea lor intr-un sistem unitar.

Modul concret de interactiune a celor sase fatete, cristalizarea si solidificarea lor la nivelul individului real, concret, determina constituirea mai multor tipuri de personalitate:

a)          personalitatea unitar si armonios dezvoltata, caracterizata prin coerenta si concordanta de sens a tuturor fatetelor personalitatii;

b)          personalitatea instabila, generata de actiunea necorelata a fatetelor personalitatii;

c)          personalitatea dedublata, ca urmare a discrepantelor dintre interior si exterior, latent si manifestat real si imaginar, esenta si aparenta, ceea ce conduce la o duplicitate a persoanei;

d)         personalitatea accentuata, caracterizata prin excelenta uneia sau alteia dintre fatete care uneori le subordoneaza pe celelalte, alteori le anuleaza.

Personalitatea interpersonala sau despre tipologia comportamentelor interpersonale (teoria lui R.F.Bales)

R.F. Bales (1970) a elaborate teoria cu privire la specializarea interactiunii psihosociale si relatia acesteia cu tipologia comportamentelor interpersonale. Aceasta dezvoltare sta la baza evaluarii, analizei si interpretarii personalitatii. Acaasta teorie are la baza analiza factoriala a caracteristicilor personalitatii, iar autorul propune un model de studiu al personalitatii care se fundamenteaza pe asertiunea ca personalitatea se organizeaza si functioneaza pe baza unor structuri specializate in procesul denumit de autor, al interpersonalizarii.

Astfel, in procesul interpersonalizarii personalitatea umana tinde sa se organizeze (specializeze) in procesul interactiunilor psihosociale si sa se exprime prin comportamente tot cu character interpersonal, dat fiind ca personalitattea nu se releva decat in si prin relatii interpersonale. Conceptul de personalitate interpersonala este fundamentat de Bales, atat ca sursa a specializarii personalitatii, dar si ca forma de manifestare.

Principalele dimensiuni ale personalitatii interpersonale au fost extrase tot prin analiza factoriala dintre principalele dominante cu character antagonic, surprinse in relatiile interpersonale:

a) tendinte de dominare pana la tendinte de supunere ( expresie a pozitiei Upward(U) - downward (D);

b) tendinte conservatoare pana la tendinte dadicale ( expresie a pozitiei anterior, forward F, - posterior, backward,B);

c) tendinte de sociabilitate pana la izolare, (expresie a tendintelor de investitie energerica si relationala, denumite Pozitive P si negative N.

Pe baza acestor trei factori cu cate doua directii, Bales a construit modelul tridimensional al personalitatii, ca expresie a tipurilor de interactiuni ale persoanei cercetate cu grupul grupurile din istoria personala. Astfel fiecare individ poate fi evaluat in aceasta structura tridimensionala, care are un indicator (caracteristica) principala si altele secundare,

Autorul a dezvoltat pe baza acestei teorii un util chestionar de evaluare a tipului de personalitate, reyultat din si prin relatiile interpersonale. Astfel au fost obtinute un nr. De 27 de tipouri de personalitate, descries prin configuratia celor trei tendinte enuntate mai sus. De renarcat ca acesta teorie si criteriu de analiza al personalitatii soluttioneaza cel putin partial, caracterul dynamic si interactional al personalitatii:

a) dupa structura si tipul de grup caruia ii apartine:

b) tipul de valori pe care le promoveaza in grup;

c) auto si interapreciere

d) imaginea de sine si perceptia interpersonala.

Personalitatea ca sistem

Pornind de la conceptele de relatie si cel de activitate, prin care se realizeaza relationarea individului cu sine insusi si cu mediul exterior, modelul structural sistemic si relational-dinamic ofera o anumita viziune asupra structurii si dinamicii personalitatii umane. Potrivit acestuia personalitatea umana este un sistem cu o structura complexa care contine mai multe elemente componente (subsisteme) aflate in interactiune si interdependenta.

Cele mai importante subsisteme sunt:

Subsitemul de orientare al personalitatii care include intr-un ansamblu unitar conceptia despre lume si viata a individului: trebuintele, motivele, aspiratiile, interesele, credintele, convingerile, ideile, etc. toate acestea determina un anumit mod de manifestare a personalitatii, atitudinile si comportamentul acestuia, in raport cu anumite valori ce caracterizeaza comunitatea umana din care face parte individul. Subsistemul de orientare este esential atat pentru structura de ansamblu a personalitatii cat si pentru formarea si restructurarea ei. El directioneaza, orienteaza si sustine activitatea individului contribuind la relationarea sa optima, eficienta cu mediul.

Subsistemul biopsihoenergetic al personalitatii (temperamentul) include componente de natura afectivo-reactiva cu rol de dinamizare si energizare a activitatii individului. Temperamentul reprezinta componenta sau latura dinamico-energetica a personalitatii deoarece depinde de tipul de activitate nervoasa superioara si de cantitatea de energie de care dispune si mai ales de modul in care e consumata de individ. El reprezinta o caracteristica "formala" a personalitatii, ceva ce tine de forma, de stilul, de modul de a fi si de a se comporta al individului, neavand conotatii valorice: nu exista temperamente bune sau rele, dezirabile sau indezirabile, ci fiecare individ are un mod propriu de a fi si a se comporta in care valorifica continutul psihic al personalitatii sale. Temperamentul poate fi luat in stapanire si valorificat optim in activitatea individului prin relationarea si autoreglarea individului in raporturile sale cu mediul, in functie de anumite valori sociale dezirabile.

Subsistemul instrumental al personalitatii (aptitudinile) se refera la ceea ce stie, ceea ce poate sa faca si ceea ce realizeaza efectiv persoana, "instrumentele" de care aceasta dispune pentru a realiza activitati de o anumita calitate, eficienta si utilitate, cu anumita valoare. Aptitudinile sunt insusiri sintetice ale intregii personalitati, cristalizari la nivelul individului ale diferitelor particularitati dominante ale proceselor psihice, moduri de a realiza activitati de o anumita calitate, conferindu-i individului o anumita competenta si valoare.

Subsistemul relational-valoric si de autoreglare al personalitatii (caracterul ) reprezinta configuratia sau structura psihica individuala, relativ stabila si definitorie pentru om care asigura relationarea individului cu mediul si autoreglarea activitatii si comportamentului acestuia in raport cu solicitarile externe, determinate social-cultural. Caracterul confera individului un stil propriu, personal de orientare, relationare si manifestare in viata sociala, care-l paricularizeaza si diferentiaza de altii, determinandu-i profilul sau psihologic. Caracterul exprima valoarea morala personala a omului constituind astfel profilul psihomoral al acestuia. In cadrul sistemului personalitatii, caracterul e responsabil de modul in care oamenii se orienteaza in functie de anumite valori, relationeaza unii cu altii, isi autoregleaza comportamnetul in functie de solicitari. Caracterul subodoneaza si controleaza celelalte componente ale personalitatii.

Stima de sine ca aspect de evaluare afectiva a personalitatii

Stima de sine, considerata componenta afectiva a Eului, este definita de Lawrence ca fiind trairea subiectiva a diferentei dintre Eul real si cel ideal, acestea din urma conceptualizate in acest mod de catre Rogers. Astfel, Eul real reprezinta aspecte care tin de personalitate manifestate realmente in comportamentul individual, pe cind Eul ideal se refera la aceste aspecte asa cum le proiecteaza fiecare intr-un plan ideal. Eul real se refera la ceea ce este o persoana, pe cind cel ideal se refera la ceea ce si-ar dori sa fie. Diferenta dintre Eul real si cel ideal este cunpscuta ca fiind congruenta sau incongruenta Eului, in functoie de distanta dintre planul real si cel ideal, in primul caz aceasta distanta fiind mica, in cel de al doilea fiind mare.

Referitor tot la stima de sine, cercetarile derulate in aceasta arie arata ca exista un nivel global al stimei de sine sau o stima de sine globala, ca traire afectiva a imaginii de sine per ansamblu, precum si o stima de sine legata de diferite compartimente ale vietii individuale, cum ar fi cel al relatiilor interpersonale, cel privat sau cel profesional.