GANDIREA (I)

Delimitari conceptuale

Senzatiile, perceptiile, reprezentarile reflecta obiecte si fenomene concrete, cu insusirile lor esentiale si neesentiale. Aceste forme de reflectare, cu toata importanta lor pentru cunoastere, singure nu sunt suficiente pentru a-i permite omului cunoasterea legilor naturii, prevederea fenomenelor, modificarea si transformarea naturii in conformitate cu tendintele si trebuintele sale. Pentru aceasta este necesara o forma superioara de reflectare a realitatii, reflectarea insusirilor generale si esentiale ale obiectelor si fenomenelor si a realitatilor dintre ele, reflectare care nu este posibila decat prin mijlocirea limbajului. Aceasta forma de reflectare a realitatii este gandirea.

Gandirea este reflectarea generalizata si mijlocita a obiectelor si fenomenelor si a relatiilor dintre ele.

La baza gandirii sunt insa senzatiile, perceptiile si reprezentarile, care apar in procesul activitatii practice a omului, ca efect al actiunii obiectelor si fenomenelor lumii obiective asupra analizatorilor. Fara ele gandirea ar fi lipsita de orice continut si practic n-ar fi posibila.

Dar apare o contradictie in ceea ce priveste definirea gandirii, plecand de la imposibilitatea stabilirii unor linii de demarcatie intre senzorial si logic datorita faptului ca procesele senzoriale se intelectualizeaza, fiind integrate verbalo-logic, iar cele logice capata forme de manifestare intuitiva (conceptele figurale). Convertirea senzorialului in logic si a logicului in senzorial este demonstrata foarte bine in geometrie; intre perceptiv si intelectiv exista o stransa interdependenta: figura (imaginea) este sursa pentru deductie, in timp ce deductiile (structurile logice) sunt verificate prin desen (imagine).

In conditiile existentei acestor dificultati, psihologia traditionala recurge la o definitie de tip descriptiv-explicativ: gandirea este procesul psihic de reflectare a insusirilor esentiale si generale ale obiectelor si fenomenelor, a relatiilor dintre acestea, in mod mijlocit, generalizat, abstract si cu scop, prin intermediul notiunilor, judecatilor si rationamentelor.

Dar psihologia contemporana, luand in calcul si dinamica si evolutia gandirii a dat o definitie operativa a acesteia: gandirea este un sistem ordonat de operatii de prelucrare, interpretare si valorificare a informatiilor, bazat pe principiile abstractizarii, generalizarii si anticiparii si subordonat sarcinii alegerii alternativei optime din multimea celor initial posibile.

Daca in rezolvarea situatiilor comune, familiare, psihicul face apel la memorie, deprinderi etc., in solutionarea situatiilor noi, neobisnuite, mai putin sau chiar deloc familiare, el pune in functiune gandirea.

Trebuie sa consideram cele doua tipuri de definitii ale gandirii complementare, de aici reiesind notele definitorii ale gandirii.

Caracterizarea psihologica a gandirii

Cele mai semnificative caracteristici psihologice ale gandirii sunt:

Caracterul subiectiv - se refera la faptul ca orice proces de gandire este atributul unui individ concret si se desfasoara in capul lui si la faptul ca, la acest nivel, reflectarea atinge punctul sau cel mai inalt de selectivitate, activism si constructivism.

Caracterul ideal al reflectarii gandirii - daca imaginea perceptiva se afla intr-un raport de similaritate cu obiectul, avand un caracter concret, in cazul reflectarii prin intermediul gandirii, avem de-a face cu o realitate ideala, nonsubstantiala. Caracterul ideal al gandirii mai consta si in relativa ei autonomie fata de lumea materiala externa. Astfel, ca obiect al gandirii apar nu numai situatiile, lucrurile si fenomenele externe. Ci si produsele proprii: ipoteze, idei, planuri, proiecte, decizii etc., precum si alte stari subiective: emotii, sentimente, dorinte, aspiratii etc., toate de natura ideala.

Caracterul informational-operational - gandirea se prezinta ca un proces de organizare specifica a informatiei, bazata pe principii si criterii logico-gramaticale de ordin sintactic, semantic si pragmatic. Prin gandirea sa omul reproduce relatiile obiective, le construieste mental, introduce in realitate noi relatii pe baza anticiparii posibilului. Ea nu se multumeste cu insusirile exterioare ale obiectelor si fenomenelor, asa cum face perceptia, ci accede la surprinderea insusirilor interne ale acestora si , mai ales, a relatiilor dintre ele.

Caracterul mijlocit - gandirea nu oprereaza direct asupra obiectelor si fenomenelor, ci asupra informatiilor furnizate de senzatii si perceptii, asupra celor evocate din memorie sau obtinute prin combinarile imaginative. Ea este mijlocita de limbaj care favorizeaza nu doar interiorizarea informatiilor, ci si exteriorizarea lor.

Caracterul mijlocitor - gandirea mijloceste si influenteaza toate celelalte mecanisme psihice, atribuind un inteles imaginilor perceptive, ale reprezentarilor, utilizand denumiri verbale, construind scheme mnezice, implicandu-se activ in majoritatea procedeelor imaginatiei, directionand fluxurile afectiv-motivationale. Totodata, ea se mijloceste pe sine, prin propriile produse pe care le introduce in circuitul sau informational si operational.

Caracterul generalizat si abstractizat - gandirea opereaza cu insusirile generale, abstracte, cu modele ideale ce nu pot fi traduse in reprezentari intuitive si care nu au un corespondent obiectual concret, dar care au un rol important in cunoasterea teoretica a realitatii. Functionand pe principiul generalizarii-abstractizarii-formalizarii, gandirea permite trecerea de la simpla constatare si inregistrare a faptelor de observatie sau experimentale la prelucrarea si interpretarea lor, la dezvaluirea relatiilor si semnificatiilor lor profunde.

Caracterul actional - potrivit acestei caracteristici, baza si punctul de constituire a schemelor si operatiilor gandirii vor fi cautate in actiune; gandirea izvoraste din actiune si se finalizeaza in ea.

Caracterul finalist - aceasta caracteristica se refera la faptul ca, inainte de a fi executata, activitatea este planificata in minte, fundamentata din punct de vedere al scopului, oportunitatii, eficientei, consecintelor.

Caracterul multidirectional - spre deosebire de unele mecanisme psihice care sunt orientate spre o singura dimensiune temporala (perceptia spre prezent, memoria spre trecut, imaginatia spre viitor) gandirea se intinde pe toate cele trei dimensiuni temporale. Gandirea foloseste informatia despre trecutul obiectului pentru a explica prezentul lui, integreaza informatia despre trecutul si prezentul obiectului pentru a prevedea starea lui in viitor.

Caracterul sistemic - gandirea contine elemente structurate, ierarhizate (operatii, continuturi informationale) intre care sunt posibile o multitudine de combinatii, fapt care-i asigura autoreglabilitatea. Marimile de iesire le controleaza si le regleaza pe cele de intrare, asigurand astfel, conexiunea inversa.

Laturile gandirii

Gandirea are doua mari laturi: latura informationala si latura operationala.

LATURA INFORMATIONALA

Contine acele unitati de baza ale gandirii care dispun de cea mai mare incarcatura informationala si asupra carora se aplica operatiile gandirii. Intre acestea mentionam: conceptele/notiunile, prototipurile, judecatile, rationamentele.

Conceptele/notiunile, ca unitati cognitive esentiale ale gandirii, sunt forme generalizate de reflectare a insusirilor obiectelor si fenomenelor. Ele se formeaza nu numai prin contactul direct cu obiectele si situatiile, ci si prin contactul cu simbolurile sau cu semnele (literele si cuvintele) pentru acele obiecte sau situatii.

Pentru psihologi, conceptele sunt sisteme de raspunsuri invatate care permit organizarea si interpretarea elementelor furnizate de perceptii si care influenteaza comportamentul independent de orice stimulare provenind din mediu, permitandu-ne aplicarea automata a experientei noastre trecute la situatiile prezente.

Multi cercetatori sustin ideea ca notiunea/conceptul nu este un dat, ci rezultatul unui proces evolutiv. M. Golu afirma ca pana sa ajunga la stadiul notional/conceptual propriu-zis, gandirea (individuala) parcurge urmatoarele etape:

etapa prenotionala/preconceptuala, in care domina in mod absolut imaginile senzoriale;

etapa complexelor notionale/conceptuale, in care sunt puse laolalta, in aceeasi categorie, pe baza unei insusiri accidentale, obiecte calitativ diferite; de exemplu lucruri si fiinte;

etapa pseudonotionala/pseudoconceptuala in care are loc ingustarea zonei notiunii/a conceptului pana la a cuprinde un singur obiect;

etapa notiunilor concrete

etapa notiunilor abstracte

Conceptele nu exista izolat unele de altele, ci ele sunt interdependente si ierarhizate, ele se leaga unele de altele, trec unele in altele, se evoca sau se actualizeaza unele pe altele.

Conceptele se afla la diverse niveluri de constituire, ocupand locuri diferite in sistemul intelectual al individului. Conceptele/notiunile pot fi clasificate dupa mai multe criterii:

dupa gradul de generalitate: individuale, particulare si generale;

dupa existenta sau inexistenta unui corespondent concret, imediat, in realitatea inconjuratoare: concrete si abstracte;

dupa calea de formare si continutul lor: empirice si stiintifice.

Conceptele empirice, numite si spontane sau cotidiene, sunt rezultatul sistematizarii si integrarii informatiei provenite din experienta cotidiana a individului. Acestea se formeaza pe cai neorganizate, nesistematizate, ca urmare a relatiilor cotidiene de comunicare dintre copii, copil si adult, dintre adulti. In continutul lor intra insusirile neesentiale, accidentale, restrictive ale obiectelor si fenomenelor, insusirile concrete, particulare, locale, cele dependente de necesitate.

Conceptele stiintifice, numite si formale sau artificiale, sunt rezultatul elaborarii sistematice, in procesul invatarii organizate, prin asimilarea datelor semnificative, obiectiv verificate ale stiintei. Ele contin insusiri selectate pe baza aplicarii riguroase a criteriilor de esentialitate si generalitate, recunoscute ca atare la momentul dat al dezvoltarii cunoasterii. Pe baza lor, devine posibila intelegerea relatiilor cauzale si formularea de predictii in legatura cu desfasurarea evenimentelor intr-un domeniu sau altul al realitatii. Cuprinzand in ele condensari si corelari ale notelor definitorii ale obiectelor si fenomenelor, conceptele stiintifice faciliteaza formularea definitiilor.

In desfasurarea gandirii, conceptele/notiunile nu sunt dispuse la intamplare, haotic, ci se ordoneaza si se ierarhizeaza in retele si sisteme in care fiecare concept reprezinta un "nod", o "intersectie". Tocmai pentru a sugera organizarea si ierarhizarea conceptelor, Vagotski a introdus ceea ce s-a numit piramida notiunilor. Aceasta este structurata pe verticala dupa criteriul gradului de generalitate, iar pe orizontala, dupa criteriul coordonarii semantice modale. Spre baza piramidei sunt dispuse conceptele/notiunile cu sfera cea mai mica si volumul cel mai mare - conceptele/notiunile individuale. In etajele superioare, se situeaza conceptele/notiunile cu sfera din ce in ce mai mare si volumul din ce in ce mai mic - conceptele/notiunile generale, iar in varful piramidei se situeaza conceptele/notiunile cu cel mai inalt grad de generalitate posibil - categoriile supraordonate (materie, spirit, existenta etc.).

Conceptele, fie ele empirice sau stiintifice, se regasesc rareori separate unele de altele in mintea omului. Ele se inlantuie, se intretaie, se interfereaza, dand nastere astfel unor structuri conceptuale complexe. Rolul acestora este de a reproduce in plan mental relatiile obiective aflate intre obiecte.

O data cu analiza structurilor conceptuale, deci a relatilor dintre concepte, s-a facut deschiderea catre operatiile gandirii, care sunt instrumentele acestei relationari si care, impreuna, constituie latura operationala a gandirii.

CURS 5:GANDIREA (II)

Latura operationala

Ca proces psihic activ de cunoastere si cu rol adaptativ in viata omului, gandirea presupune existenta unei laturi operationale, de procesare si transformare a informatiei.

Latura operationala cuprinde ansamblul operatiilor si procedeelor mintale de transformare a informatiilor, de relationare si de prelucrare, combinare si recombinare a schemelor si notiunilor in vederea obtinerii unor cunostinte noi, a intelegerii unui context informational, a luarii unei decizii sau a rezolvarii de probleme.

Operatiile gandirii pot fi clasificate dupa mai multe criterii, dar cea mai cunoscuta clasificare este dupa forma de aplicabilitate, operatiile gandirii fiind: fundamentale (generale) si particulare (specifice, instrumentale).

Operatiile fundamentale sunt prezente in orice act de gandire si constituie scheletul ei. Ele intervin in abordarea si rezolvarea tuturor sarcinilor de cunoastere, indiferent de domeniu. Aceste operatii fundamentale sunt: analiza, sinteza, abstractizarea, generalizarea si comparatia.

Operatiile particulare sunt folosite in anumite acte de gandire, se manifesta cu o anumita categorie de probleme, cu un anumit domeniu de cercetare. La nivelul acestor operatii, intalnim mai multe modalitati operationale si procedee, cum ar fi: modalitati algoritmice si euristice, productive si reproductive, convergente si divergente etc.

Operatiile fundamentale ale gandirii

Analiza si sinteza

Aceste doua operatii sunt corelative. In timp ce analiza porneste de la actiunea directa in plan extern, de descompunere a obiectelor materiale in parti componente in vederea determinarii insusirilor esentiale, sinteza, pornind de la elementele sau insusirile date izolat, reconstruieste mintal obiectul.

Asa cum analiza nu se limiteaza la simpla dezmembrare a obiectului in insusirile lui componente, cui orienteaza acest act spre finalitatea diferentierii insusirilor, tot asa sinteza nu este o simpla asociere sau insumare ci o operatie care presupune relationarea logica a insusirilor obiecttului, numai in acest fel fiind posibila ajungerea la dezvaluirea specificului lor. Sinteza include, de asemenea, obiectul ganditintr-o clasa de obiecte, il coreleaza cu alte obiecte, despriinde intr-un ansamblu haotic de date, un principiu logic de dezvoltare si interactiune.

Sinteza presupune aceeasi cale ca si analiza, numai ca in sens invers: de la notiunile si judecatile abstracte, degajate prin analiza, ea trece la explicarea si reconstruirea mintala a fenomenelor.

Intre analiza si sinteza nu exista o ruptura, ele nu sunt despartite una de alta, dimpotriva, nu numai ca se presupun reciproc, dar chiar trec una in alta. Din acest punct de vedere, putem considera gandirea ca fiind, in esenta ei, o activitate analitico-sintetica. La nivelul gandirii, analiza trece in abstractie si sinteza in generalizare.

Atat analiza, cat si sinteza au ca instrument principal de mediere pe plan intern cuvantul, limbajul intern.

Abstractizarea si generalizarea

Aceste operatii sunt, de asemenea, corelative, strans legate de analiza si sinteza, continuari ale lor in plan mental.

Abstractizarea este operatia mentala de departajare, de extragere si de considerare selectiva a anumitor aspecte, laturi sau insusiri din contextul lor sensibil imediat pentru a le transforma in obiecte distincte ale gandirii. Cu alte cuvinte, abstractizarea inseamna retinerea a ceva si lasarea la o parte a altceva.

Exista doua tipuri de abstractizare:

abstractizarea prin izolare: desprinderea totala a unui element de celelalte;

abstractizarea prin subliniere: elementul abstract nu este detasat complet, ci situat mental pe prim-plan, celelalte elemente constituind fondul, planul al doilea.

In psihologia cognitiva, abstractizarea este asimilata atentiei selective. Rezultatul cel mai semnificativ al abstractizarii il constituie conceptele/notiunile abstracte (intelepciune, libertate, bunatate, fericire, onestitate, dezvoltare etc.).

Abstractizarea este mediata de analiza si operatiile ei subiacente, iar suportul ei primar este limbajul.

Generalizarea este operatia prin care extindem o relatie stabilita intre doua obiecte sau fenomene asupra unei intregi categorii. Mai vorbim de generalizare si atunci cand includem un element particular intr-o clasa mai larga de obiecte, fenomene sau insusiri.

In procesul cunoasterii, prin generalizare reusim:

fie sa ne ridicam de la insusirile concrete, particulare la insusiri din ce in ce mai generale;

fie sa extindem insusirile unui obiect asupra unei categorii de obiecte.

Prin generalizare, gandirea reuseste sa depaseasca limitele datului senzorial imediat si sa acceada la categorial, universal. Generalizarea nu este o simpla selectie de insusiri comune din randul celor date empiric; ea este o sinteza deoarece reuneste intr-o noua organizare informatia oferita de abstractizarea pozitiva.

Chiar daca, in orice gandire individuala, sunt prezente si interactioneaza permanent cele patru operatii de baza, pe parcursul viatii individului se produce o anumita accentuare a ponderii si rolului fiecareia in structura stilului cognitiv. Aceasta este, mai ales, valabila pentru analiza si sinteza. Este posibil ca una sa devina dominanta si sa-si puna amprenta pe tipul gandirii; in acest context, gandirea poate fi preponderent analitica sau preponderent sintetica. In plan comportamental, persoanele cu o gandire de tip analitic vor proceda prin delimitari succesive; au tendinta de a supraestima detaliile, amanuntele in defavoarea ansamblului. Persoanele cu o gandire de tip sintetic vor manifesta tendinta de a surprinde (si supraestima) intregul, subestimand rolul detaliilor.

Comparatia

Este acea operatie a gandirii implicata ca premisa si ca mijloc in toate celelalte; consta intr-o apropiere pe plan mintal a unor obiecte sau fenomene cu scopul stabilirii asemanarilor si deosebirilor dintre ele. Din comparatie deriva nu numai operatiile simple ale gandirii, cum ar fi serierea, clasificarea, ci si altele mai complexe, precum generalizarea.

Temeiul comparatiei il formeaza generalul, esentialul, necesarul. Ea se formeaza in procesul insusirii generalului, esentialului, proces realizat treptat, gradual.

Studiul sistematic al comparatiei a evidentiat utilitatea ei pentru celelalte operatii ale gandirii, cu deosebire pentru analiza si sinteza. Comparatia incepe cu un act sintetic (care consta in corelarea insusirilor), continua cu unul analitic (de desprindere a asemanarilor si deosebirilor pe baza unui criteriu) si se finalizeaza printr-o noua sinteza si generalizare. Prin urmare, comparatia este o analiza prin sinteza, finalizata printr-o noua sinteza.

Operatiile si procedeele mentale cu ajutorul carora prelucram informatiile, ca urmare a relationarilor stranse si active formeaza, la nivelul mintii, structuri operationale complexe.

Activitatile gandirii

Complexitatea gandirii provine nu doar din cele doua laturi ale ei, intercorelate si coordonate in structuri cognitive, ci si din activitatile pe care le realizeaza. Prin gandire omul intra in posesia concepteklor, le sesizeaza sensul, utilitatea si aplicabilitatea, se implica in solutinarea solicitarilor ce-i sunt adresate, judeca si face rationamente, ia decizii, creeaza produse noi.

Conceptualizarea, intelegerea, rezolvarea problemelor, rationamentele, decizia si creatia sunt activitatile fundamentale ale gandirii care o individualizeaza in raport cu alte mecanisme psihice si-i acorda un caracter de maxima eficacitate.

Conceptualizarea

A conceptualiza inseamna a forma concepte, "a ajunge" la concept, a intra in posesia conceptului, a asimila concepte. Conceptualizarea este capacitatea fiintei umane de a abstractiza insusirile unei clase de obiecte ce sunt apoi incorporate intr-o imagine sau intr-o idee-concept; de asemenea, este capacitatea acesteia de a sesiza atributele distinctive ale unei clase de obiecte.

In formarea conceptelor s-au confruntat doua orientari: cea empirista si cea rationalista. Potrivit celei dintai, conceptele se formeaza prin extragerea invariantilor din multitudinea si diversitatea elementelor. Pentru ca un copil sa-si formeze conceptul de "caine", el trebuie sa fi vazut sau sa fi intalnit multi "indivizi" de acest tip numiti prin termenul de "caine". Conceptul de "caine" rezulta dintr-o asociatie intre un ansamblu de atribute si un cuvant. Pentru rationalisti conceptele sunt entitati mentale prezumate in vederea explicarii si actiunii.

Intelegerea

Reprezinta semnul distinctiv al activitatii gandirii. Intelegerea este trasatura esentiala si permanenta a gandirii umane, ea asigurand si buna desfasurare a celorlalte activitati ale gandirii.

A intelege inseamna a constientiza, a conceptualiza, a integra intr-un sistem de referinta, a desprinde o semnificatie si a pune in evidenta, cu ajutorul ei, o relatie esentiala sau o apartenenta categoriala. A intelege inseamna a stabili o relatie importanta intre ceva necunoscut si ceva dinainte cunoscut, a incadra si icorpora noile cunostinte in cele vechi, care in felul acesta se modifica si se imbogatesc.

Incorporarea noilor cunostinte in cele vechi se poate face prin:

subsumarea derivata - ideea noua este un caz partuicular al celei vechi;

subsumarea corelativa - ideea noua presupune o transformare a ideii vechi;

supraordonare - ideea noua este mai generala decat cea veche;

relationare combinatorie - noile idei sunt congruente cu un fond corespunzator de idei relevante.

Din punct de vedere operational, intelegerea este un proces analitico-sintetic, debutand cu desprinderea elementelor esentiale ale materialului si incheindu-se cu reunirea lor intr-un intreg inchegat.

Intelegerea ca activitate fundamentala si permanenta a gandirii, contribuie la continua sistematizare si resistematizare a informatiilor si experientelor noastre, la producerea unor pasi importanti in dezvaluirea lumii in care traim.

Rezolvarea de probleme

Constituie o activitate esentiala a gandirii, datorita faptului ca aceasta nu intra in functiune decat in situatiile problematice care cer o rezolvare.

Rezolvarea de probleme consta in depunerea unui efort in vederea atingerii unui obiectiv fara a avea inca pregatite modalitatile de atingere a acestuia.

O problema apare si exista ori de cate ori in activitatea noastra practica si teoretica (in plan real si mental) ne confruntam cu o dificultate careia nu ii putem face fata cu ajutorul cunostintelor si priceperilor existente, daca situatioa nu actualizeaza automat o schema (sau mai multe) adecvata eliminarii obstacolului.

Permanent in timpul activitatii sale rezolutive, subiectul cauta, extrage si prelucreaza informatia. Sursele de informatie la care el apeleaza in mod obisnuit sunt:

spatiul problematic insusi - fiecare informatie poate fi utilizata pentru a alege operatia urmatoare sau pentru astabili daca procesul trebuie continuat;

ambianta sau spatiul cadrului problematic dat - diferitele semnale pe care subiectul le capteaza din ambianta sunt utilizate ca informatie auxiliara in organizarea operatiilor;

informatia prelucrata si stocata anterior - cea mai mare cantitate de informatie utila o furnizeaza memoria de lunga durata.

Abilitatea de a rezolva o problema depinde foarte mult de modul de reprezentare a acelei probleme. Uneori este mai eficienta reprezentarea sub forma de enunt (de propozitie), alteori este mai adecvata o imagine vizuala. Adesea in rezolvarea unei probleme se intampina dificultati fie pentru ca sunt omise din reprezentare unele elemente esentiale ale problemei, fie au fost incluse elemente care nu sunt importante.

Conduita rezolutiva a individului este extrem de diferentiata, ea particularizandu-se in functie de anumite criterii:

durata procesului rezolutiv

natura problemei

gradul de structurare a problemei

gradul de dificultate a problemelor

specificul proceselor psihice cognitive implicate in gasirea solutiei

specificul sarcinii subiectului

conditiile rezolvarii problemelor

Etapele rezolvarii problemelor nu au doar o importanta teoretica, ci si una practic-actionala. De altfel, ele au si fost convertite in "sfaturi practice", atat de utile procesului rezolutiv. Ellis (1978) a identificat urmatoarele reguli practice: intelegerea problemei; reamintirea problemei; identificarea ipotezelor alternative; achizitionarea strategiilor de rezistenta; evaluarea ipotezelor finale. Alti autori adauga la aceste reguli, inca doua : explicarea problemei unei alte persoane; sa nu ne preocupam un timp de problema.