CRIMINOLOGIE

OBIECTUL CRIMINOLOGIEI

Evolutia criminologiei ca stiinta a fost marcata de numeroase controverse teoretice care au vizat obiectul sau de cercetare, functiile, metodele si tehnicile stiintifice de exploatare a criminalitatii, aptitudinea de a face aprecieri pertinente asupra starii si dinamicii fenomenului infractional si capacitatea de a elabora masuri adecvate pentru prevenirea si combaterea acestuia.

Majoritatea autorilor inclina a crede ca obiectul de studiu al criminologiei il constituie fapta penala(infractiunea, crima si delictul). Alti autori, ca de exemplu E.H.Sutherland sustin ca obiectul de studiu al criminologiei il constituie infractiunea ca fenomen social incluzand in concept nu numai faptele penale ci si pe cele care privesc incalcari ale legii de natura civila sau administrativa. In alte opinii criminologia a fost considerata ca o anexa a dreptului penal.

Opiniile potrivit carora fapta anti-sociala constituie obiectul criminologiei sunt specifice acestor specialisti care abordeaza criminalitatea de pe pozitiile sociologiei si psihologiei sociale. In cadrul acestei orientari, spre exemplificare, sociologul Thorsten Sellin intelege prin crima, orice incalcare a normelor de conduita din societate, indiferent daca acestea fac sau nu obiectul unor reglementari juridice iar criminologul german Hans Goppiniger sustine ca infractiunea, ca obiect al criminologiei trebuie considerata atat ca fenomen juridic cat si non-tehnic, in stransa legatura cu religia, morala si cultura.

Dupa al doilea razboi mondial s-a ajuns la o conceptie mai larga asupra obiectului criminologiei, incercandu-se chiar o unificare a diverselor sale laturi, pe baza unei analize multifunctionale a cauzelor criminalitatii.

Considerand ca obiectul il constituie factorii sociali si individuali ce stau la baza comportamentului criminal teoria multifunctionala asupra cauzelor criminalitatii reprezinta un remarcabil progres in raport cu pozitiile anterioare dar ea nu este apta sa integreze diferitele niveluri de analiza cauzala intr-un model explicativ, unitar, ci mai degraba, o lista bogata de factori implicati in geneza crimei.

In concluzie apreciem ca obiectul de studiu al criminologiei il constituie criminalitatea ca fenomen social, fapta penala comisa sau infractiunea, infractorul, victima si reactia sociala impotriva criminalitatii.

CRIMINALITATEA CA FENOMEN SOCIAL

Ca orice fenomen social criminalitatea reprezinta un sistem cu proprietati si functii proprii distincte calitativ de cele ale elementelor componente. Modelul nostru de analiza evita considerarea criminalitatii ca totalitate a infractiunilor savarsite pe un anumit teritoriu, intr-o perioada determinata, pozitie care subliniaza doar latura cantitativa a fenomenului studiat.

Analiza noastra face o distinctie intre criminalitatea reala, aparenta si legala. Astfel, criminalitaea reala este un concept cantitativ ce presupune totalitatea faptelor penale savarsite pe un anumit teritoriu, intr-o perioada determinata, indiferent daca sunt sau nu cunoscute.

Criminalitatea aparenta cuprinde totalitatea infractiunilor aduse la cunostinta puterii publice si inregistrate ca atare. In acest sens in foarte multe cazuri nu intervin condamnari cu toate ca interventia infractiunii este incontestabila, unul dintre motive putandu-l constitui faptul ca intre 50 si 60% din infractiunile savarsite, autorii nu sunt identificati.

Criminalitatea legala reprezinta totalitaea faptelor penale pentru care s-au pronuntat hotarari de condamnare ramase definitive.

INFRACTIUNEA

Infractiunea reprezinta manifestarea particulara a fenomenului infractional avand identitate, particularitati si functii proprii.

In limbaj criminologic echivalarea notiunilor de infractiune si de crima nu sunt riguros exacte deoarece notiunea de crima desi o include pe cea de infractiune, cuprinde in plus si alte fapte carora este posibil sa le lipseasca unul dintre cele trei elementedefinitorii ale infractiunii, asa cum este reglementata in art.17 din C.pen. (fapta ce reprzinta pericol social, savarsita cu vinovatie si prevazuta de legea penala). In aceste conditii, vom spune ca in sens criminologic, notiunea de crima esemneaza fapta penala.

INFRACTORUL

In conditiile in care infractiunea este inainte de toate un fapt uman, savarsirea oricarei infractiuni presupune un infractor, vazut in sens strict juridic ca o persoana care, cu vinovatie, savarseste o fapta sanctionata de legea penala.

Din punct de vedere criminologic conceptul de infractor are o semnificatie complexa datorita conditionarilor bio-psiho-sociale care il determina pe om sa incalce legea.

Intrucat pana in prezent nu s-a dovedit existenta unor trasaturi de ordin bio-antropologic care sa diferentieze infractorul de non-infractor, persoana care incalca legea penala este considerata ca un esec al procesului de socializare.

VICTIMA INFRACTIUNII

Lucrarile criminologice de data recenta au demonstrat existenta unor relatii complexe dintre faptuitor si victima, constatandu-se ca in producerea actului infractional contributia victimei nu poate fi exclusa din sfera unui model cauzal complex.

Studiile intreprinse in domeniu au demonstrat ca peste tot in lume numarul victimelor este mai mare decat al infractorilor, ca riscul de a fi victimizat in cazul infractiunilor cu violenta este mai mare la barbati decat la femei; cei care ucid de regula sunt cu 5-10 ani mai tineri decat victimele lor, la femei rata cea mai mare a victimizarii apare la 20-28 de ani iar la barbati la 30-39 de ani in cazul infractiunilor grave, violente, 50% din victime avand antecedente penale.

REACTIA SOCIALA IMPOTRIVA CRIMINALITATII

Aceasta reactie poate imbraca forma unor programe care prin masurile propuse sa duca la diminuarea fenomenului ca atare, poate contribui la o mai buna indeplinire a actului de justitie sau poate ajuta la organizarea unui tratament al celor condamnati, in conformitate cu normele internationale privind drepturile omului. Deasemenea poate oferii solutii viabile de resocializare a celor care si-au ispasit pedeapsa sau chiar de calificare a lor in diferite profesii in timpul executarii pedepsei.

Influenta educatiei umane este mai importanta in domeniul justitiei decat in alte domenii ale judecatii individuale iar in acest caz, reactia sociala trebuie sa fie prompta.

Includerea reactiei sociale in obiectul de studiu al criminologiei este determinata de necesitatea stabilirii nivelului de adecvare a acesteia la realitatea fenomenului infractional si la tendintele sale evolutive.

SCOPUL CRIMINOLOGIEI

In ansamblul preocuparilor sale criminologia are drept scop general fundamentarea unei politici penale eficiente care sa apere valorile fundamentale ale societatii, sa previna fenomenul infractional, iar atunci cand s-a comis o infractiune cei vinovati sa fie trasi la raspundere penala.

Identic cu scopul stiintei penale, scopul general al criminologiei se deosebeste prin modurile diferite de concretizare, criminologia fiind o disciplina a fenomenologiei penale iar dreptul penal fiind o stiinta normativa.

Scopul imediat al criminologiei il constituie stabilirea cauzelor care determina producerea criminalitatii, sau, cum s-a mai spus, reconstituirea infractiunilor particulare cu specific criminologic ce l-au determinat pe individ sa comita infractiunea.

DEFINITIA CRIMINOLOGIEI

Criminologia este stiinta care studiaza fenomenul social al criminalitatii in scopul prevenirii si combaterii acestuia.

ORIENTAREA BIOLOGICA

In cadrul orientarii biologice sunt reunite teorii care confera factorilor biologici o importanta hotaratoare in geneza crimei. Caracteristic pentru ansamblul acestei orientari sunt:

limitarea obiectului criminologiei la studiul infractorului

incercarea de a demonstra existenta unor trasaturi specifice de ordin bioantropologic care diferentiaza infractorul de non-infractor, trasaturi care determna comportamentul antisocial al individuluui

TEORIA ATAVISMULUI EVOLUTIONIST - CESARE LOMBROSO

Lomboso este considerat drept creatorul criminologiei antropologice. Premisele aparitiei operei lombrosiene coincid cu cele ale poitivismului in general. Ca surse directe de inspiratie se citeaza de obicei: "Tratatul de fizionomie" al lui Della Porta, publicat in anul 1640, unde se subliniaza existenta unor raporturi intre caracterul individului si fizionomia acestuia;studiile de frenologie ale lui Gall si cele de psihiatrie al lui Morel.

La originea cercetarilor lui Lambroso a stat descoperirea unei adancituri accentuate(foseta), la craniul unui criminal, in zona occipitala medie, trasatura ce se regasea la unele cranii primitive. Aceasta descoperire a dat nastere ipotezei atavismului, adica oprirea in dezvoltarea pe lantul filogenetic.

Prin numeroase masuratori, Lombroso a reusit sa distinga unele trasaturi craniene ce se regaseau intr-o proportie sporita la infractori, asa zisele stigmate ale omului criminal: sinusurile frontale foarte pronuntate, pometii si falcile voluminoase, orbitele mari si departate, asimetria fetei si a deschiderilor nazale, apendice lemurian al falcilor, aspecte redate in opera "L'antropologie criminelle et ces recentes progres". O alta constatare interesanta, facuta in urma cercetarilor pe criminalii in viata, este aceea de lipsa a durerii care il aproprie pe criminal de omul salbatic.

Ulterior Lombroso a largit aceasta ipoteza a atavismului evolutionist incluzand degenerescenta epileptica, precum si alte anomalii de natura fiziologica, constitutionala si psihologica.

Astfel, cand la o persoana sunt intrunite mai multe anomalii, mai ales de natura atavica, acesta ar fi considerat un criminal innascut, adica un individ cu puternice inclinatii criminogene care nu pot fi neutralizate prin influenta pozitiva a mediului. Totusi aceste anomalii nu presupun in mod necesar savarsirea de infractiuni, ci constituie doar o predispozitie in acest sens.

Ulterior, Lombroso a expus o tipologie mai complexa, adaugand, alaturi de criminalul innascut tipurile: pasional, epileptic, ocazional sau din obisnuinta. Studiile de psihiatrie efectuate l-au dus la concluzia unor asemanari intre criminalul innascut si criminalul alienat, aparand astfel o categorie intermediara aceea de nebunul moral.

Astfel se poate spune ca in teoria lombrosiana criminalitatea reprezinta o anormalitate biologica bazata pe atavism organic si psihic si pe o patologie epileptica.

In concluzie, contributia fundamentala a lui C.Lombroso la dezvoltarea gandirii criminologice consta in negarea ideii de liber arbitru si implicit a celei de raspundere morala, ca temei al represiiunii.

ORIENTAREA PSIHOLOGICA

Controlul comportamentului periculos al mentalului si emotionalului a constituit o preocupare din cele mai vechi timpuri.

In acest context, unul din obiectivele scolii naturaliste de gandire medicala din Grecia antica, a fost DEMONOLOGIA, care reprezinta o explicatie adecvata atat pentru crima facuta cat si pentru starea de nesanatate a celui care a comis-o. Acest sistem de gandirre pleca de la ideea ca cel ce a comis-o era sub influenta spiritelor rele sau ale Diavolului, gandire bazata pe teoriile lui Pytagonas, Empedeocles din Agrigentum si Hipocrates-parintele medicinei.

Mult timp datorita influentei scolii lombroziene, caracterul psihologic in etimologia criminalitatii se apropia de orientarea biologica. Odata cu trecerea in plan secund a scolii antropologic-criminologice, s-a dezvoltat studiul psihologic asupra infractorului fara a tine seama de trasaturile de tip bioantropologic.

Orientarea psihologica cuprinde o serie de teorii criminologice ce se bazeaza pe conceptul de personalitate criminala pentru explicarea fenomenului infractional.

TEORIA PSIHANALITICA A LUI SIGMUND FREUD

Initial, pregatit ca medic, interesul lui Freud in neurologie l-a condus la specializarea in tulburarile nervoase. El a observat ca majoritatea tulburarilor nevrotice manifestate la pacientii sai, pareau sa isi aiba originea mai degraba in experientele traumatice din trecut si nu in bolile fizice.

Freud a elaborat faimosul sau tratament psihanalitic al tulburarilor emotionale si de personalitate. Psihanaliza implica utilizarea celor trei tehnici importante:

asociatia libera;

analiza viselor;

interpretarea erorilor de vorbire si a altor evenimente accidentale.

Instinctul ca forta propulsiva a personalitatii

Instinctul reprezinta comportamentul spontan, innascut si variabil, comun tuturor indivizilor dintr-o specie si care pare adoptat unui scop de care subiectul nu este constient.

Bazandu-se pe principiul conservarii energiei, Freud afirma ca energia fizica poate fi transformata in energie psihica si vice-versa. Asadar, energia fizica influenteaza mintea prin intermediul instinctului, care constituie veriga de legatura dintre fizic si mental.

Structura personalitatii:sinele, eu, supraeu

Psihanaliza a constituit punctul de trecere de la psihologie criminala la criminologia psihologica. Prin studiile sale, Freud a incercat sa demonstreze existenta unei personalitati antisociale ce tine de sfera psihologiei, cat si mecanismul de formare al acestuia. Astfel, aspectele gandirii psihanalitice pot fi mai mult sau mai putin relevante pentu intelegerea mecanismului ce il determina pe individ sa comita infractiuni.

In faza initiala, Freud distinge o functionare nivelara a psihicului uman, in functie de gradul de constientizare a continuturilor si mecanismelor, distingand 3 niveluri: constient, inconstient si preconstient.

CONSTIENTUL=cuprinde aspectele sesizabile ale functionarii psihice la un momentdat, reprezinta o zona restransa a psihismului, ca varful unui iceberg.

INCONSTIENTUL=cuprinde instinctele, dorintele care energizeaza si directioneaza comportamentul; inconstientul este un concept central al teoriei, prezentat ca un depozit energetic inaccesibil constientizarii. Reprezinta partea invizibila a icebergului care formeaza cel mai larg, si intr-un anume fel, cel mai puternic sector al mintii noastre, care cuprinde toate impulsurile instinctive ale omului si memoria sa, refulata din sfera constientului in inconstient.

PRECONSTIENTUL(Subconstientul)=depoziteaza toate informatiile de care nu suntem constienti la un moment dat, dar pe care le putem constientiza cu usurinta. Memoria noastra este situata in aceasta zona unde functioneaza traficul intre constient si preconstient, facandu-se permanent in ambele sensuri.

In acest sens, el argumenta ca experientele traumatice din copilarie, care si-au lasat amprenta asupra individului, ii pot justifica comportamentul chiar si atunci cand acesta nu este constient de acele fapte.

Intr-o a doua etapa pe masura ce viziunea asupra personalitatii se contureaza mai precis, Freud renunta la modelul nivelar in favoarea unui model structural al personalitatii. Cele trei componente structurale ale personalitatii sunt: id(sinele), ego(eul), si superego(supraeul).

SINELE este determinat biologic si este partea primitiva a personalitatii. El reprezinta toate pulsurile instinctuale sexuale, agresive si cele care intereseaza satisfacerea nevoilor corporale. Este irational, impulsiv si nu este afectat de restrictiile sociale. Se manifesta in permanenta sub forma unei stari tensionate legate de homeostazia organismului, stari tensionate care se cer imperios satisfacute si imping individul printr-un mecanism de afectiune reflexa sa reduca tensiunea si prin satisfacerea imediata, netolerand amanarea placerii. Este o structura primitiva, egoista, amorala, insistenta, nesabuita.

EUL reprezinta constiinta de sine, nucleul personalitatii compus din cunostinte, imaginea de sine si atitudinile constiente sau inconstiente despre interese si valori. El este o structura preponderent constienta, un "stapan rational" al personalitatii, dar are zone subconstiente si chiar inconstiente. Relationarea organismului cu mediul are ca scop final satisfacerea pulsiunilor sinelui. Functionarea eului se subordoneaza principiului realitatii: chiar daca sinele impinge activitatea in directia satisfacerii imediate si neconditionate a pulsiunilor sale, eul este cel care orienteaza comportamentul, in functie de conditiile reale. Eul trebuie sa tina seama nu numai de impulsurile sinelui si de conditiile reale ale situatiei in care se gaseste, ci si de restrictiile de natura morala prin care societatea reglementeaza relatiile dintre oameni si implicit satisfacerea trebuintelor fiecaruia. Eul este o instanta mediatoare intre sine si mediu.

SUPRAEUL reprezinta constiinta morala, expresia individului in mediul social, purtatorul normelor etico-morale si al regulilor de convietuire sociala. Supraeul constituie un element al constientului, element ce devine evident pe masura maturizarii individului. Geneza lui este legata de internalizarea legilor si interdictii morale in copilarie pe care societatea le impune individului prin educatie, dar continuturile sale, odata formate, devin in mare masura inconstiente. El asigura conformitatea comportamentului cu legile morale ale societatii in absenta oricarui control extern, incalcarea normelor morale impuse astfel dinlauntrul individului. Supraeul actioneaza in scopul perfectiunii morale, nu pentru placere ca sinele si nici pentru a atinge scopuri realiste ca eul.