Criza sistemului instituit la Bretton Woods

Cauzele renuntarii la principiile de la Bretton Woods

Diverse pareri

Propria parere

Urmarile renuntarii la sistemul monetar de la Bretton Woods

Cauzele renuntarii la principiile de la Bretton Woods

Diverse pareri

CRIZA SISTEMULUI ETALON AUR-DEVIZE

Dupa prabusirea sistemului etalon aur-devize a urmat o adevarata "dezordine monetara".

Politica legimitatii cursurilor flotante. Politicile monetare ale tarilor dezvoltate, ca si a majoritatii tarilor in dezvoltare dependente de ele din punct de vedere economico-financiar au fost reorientate in directia crearii conditiilor pentru manifestarea libera a fortelor pietei, a mecanismelor specifice acesteia. In acest nou context, flotarii cursului de schimb valutar, in raport cu oscilatiile cererii si ofertei, ii revine un rol de prim ordin, cu largi implicatii asupra dezvoltarii economice in general.

Politica de neinterventie pe pietele valutare a avut drept consecinta un sir de fenomene negative. Evolutia evenimentelor a demonstrat ca un regim de schimb valutar fondat pe cursuri variabile nu pune economia diverselor tari la adapost fata de perturbatiile externe. Instabilitatea monetara s-a accentuat, facand extrem de dificila definirea si transpunerea in practica a unor programe nationale de redresare.

Multi teoreticieni au crezut ca regimul cursurilor fluctuante ar rezolva in mod automat problema echilibrului pietei valutare, variatiile cursurilor de schimb ar asigura echilibrul cotidian si permanent intre cererea si oferta de valuta. Dar. aceasta conceptie se bazeaza pe o falsa intelegere a echilibrului. Piata de schimb valutar tinde, intr-adevar. sa adapteze cantitatile de devize oferite si cele cerute, insa ea nu asigura decat un echilibru intre tranzactiile efectiv incheiate indiferent de natura lor. Raman astfel, in orice moment, nesatisfacute parti de oferta, ca si de cerere.

In conditiile noului regim valutar, exportatorii nu mai pot conta pe o anumita regularitate, stabilitate, a veniturilor in devize, tocmai datorita deselor oscilatii ale preturilor exporturilor, chiar si pe termen scurt. La randul lor, estimatiile costurilor importurilor in moneda nationala devin tot mai incerte. Dificultati sporite intampina si activitatile turistice, sector in care previziunile privind fluxurile de turisti din alte tari au fost adeseori rasturnate.

Instabilitatea a devenit cu atat mai mare, cu cat variatiile cursului valutar au ajuns sa se repercuteze asupra preturilor si veniturilor pe plan intern. O data cu extinderea fara precedent a comertului international, s-a conturat un angrenaj care leaga preturile interne de cursurile de schimb valutar, angrenaj care, de regula functioneaza in sens unic: cresterea cursurilor valutare -cresterea preturilor interne cresterea cursurilor valutare s.a.m.d. Tot asa, deprecierea monedei nationale pe plan intern atrage deprecierea externa care, la randul ei, provoaca o noua depreciere interna. Este vorba despre un nou cerc vicios.

Cursurile flotante au incitat fluxurile speculative de capitaluri, care, in cautare de plasamente rentabile au declansat adevarate furtuni pe pietele monetare occidentale. La scurte intervale de timp, uriase cantitati de valuta sunt manevrate, trecand de la un proprietar la altul. Se exercita astfel o formidabila presiune asupra cererii si ofertei de moneda si, ca urmare asupra cursului de schimb valutar a carui flotare devine extrem de frecventa. In acest mod. se dezvolta un fenomen "autoaccelerator". Cu cat cererea pentru o moneda va fi mai mare, cu atat cursul sau de schimb va urca iar miscarea capitalurilor speculative ("hot money") in directia acestei monede se va intensifica, ceea ce va determina o noua crestere a cererii s.a.m.d.. In aceste conditii nu se mai poate sti unde se afla limita, sau daca exista intr-adevar o limita.

De pe urma cursurilor flotante au profitat mai ales societatile transnationale. Avand rezerve valutare imense si diversificate datorita insusi modului de organizare si functionare fiind din aceleasi motive prezente pe mai multe piete "transnationalele" prin transferuri rapide a unor parti din rezervele lor valutare au speculat diferentele de curs valutar obtinand profituri uriase.

Flotarea cursurilor diverselor monede de rezerva n-a avut implicatii asemanatoare pe plan international. Aceste implicatii sunt mai mari sau mai mici in functie de ponderea uneia sau alteia dintre monedele de rezerva in ansamblul activelor internationale. Or in pofida profundei crize pe care a cunoscut-o, dolarul american continua sa aiba greutatea specifica cea mai ridicata. In consecinta, flotarea dolarului a antrenat flotarea celorlalte monede nationale in mod proportional cu gradul de dependenta al tarilor respective de comertul exterior. Pana si tari dezvoltate ca Japonia si Germania care sunt insa mai vulnerabile fata de influentele externe decat economia americana au fost silite in repetate randuri sa-si alinieze masurile pe plan monetar la deciziile Bancii Federale de Rezerve a S.U.A. Se poate vorbi asadar despre un anumit "minetism" pe planul politicilor monetare nationale.

Repercusiunile negative ale fluctuatiilor valutare au fost cel mult resimtite de tarile in dezvoltare. Incertitudinile in utilizarea unei anumite valute in tranzactiile internationale au crescut: riscul valutar s-a amplificat. Confruntate cu aceste fenomene tinerele state independente lipsite nu numai de o cantitate corespunzatoare de rezerve in devize forte ci si de experienta necesara pentru o actiune eficienta intr-un domeniu imprevizibil. cum este cel valutar au inregistrat pierderi uriase de pe urma participarii la schimburile economice cu strainatatea.

FLUCTUATIILE MONETARE ale dolarului si implicatiile sale internationale

In evolutia postbelica a cursului de schimb al dolarului de departe cea mai puternica moneda de pe glob se pot distinge doua perioade diametral opuse, denumite, in mod plastic. in literatura de specialitate: "foamea de dolari"-(1946-1960)-si fuga de dolari (1960-1970).Aceasta a doua perioada a culminat cu puternica criza a dolarului din anul 1971 cand Administratia S.U.A condusa atunci de Richard Nixon a anuntat la 15 august suspendarea convertibilitatii in aur a ,biletului verde si instituirea unui curs de schimb flotant al acestuia. In decembrie 1971 s-a decis realinierea cursurilor de schimb ale principalelor monede occidentale (Acordul Smithsonian) in cadrul careia dolarul a fost devalorizat oficial cu 7,80% fata de aur si Drepturile Speciale de Tragere (D.S.T.).

Obiective si nerealizari

Sistemul monetar international creat in 1944 prin acordurile de la Bretton Woods trebuia sa corespunda cerintelor carora odinioara le faceau fata sistemele monetare bazate pe etalonul aur. El urma sa aiba o vocatie mondiala; sa garanteze constanta valorica a mijloacelor de rezerva si de plata, prin stricta limitare a fluctuatiei cursurilor valutare; sa asigure lichiditatea internationala prin adaugarea la rezervele oficiale de aur a unor rezerve de dolari si in subsidiar de lire sterline sau de alte valute considerate "forte"; sa promoveze libertatea circulatiei internationale a mijloacelor de plata prin adoptarea convertibilitatii in aur pentru dolar, reciproca pentru celelalte monede; sa liberalizeze schimburile internationale prin desfiintarea restrictiilor si discriminarilor care franau aceste schimburi.

Criza a izbucnit atunci cand au aparut tot mai pregnant dezechilibrele care dovedeau carenta sistemului. In cele ce urmeaza vor fi trecute in revista cateva secvente ale acestei crize, mai putin in scopul unei consemnari descriptive si mai mult pentru a incerca pe baza lor o precizare a originilor crizei, a stratificarii cauzale a fenomenelor de criza, marcarea punctelor nevralgice ale sistemului, a imperfectiunilor native ale etalonului aur-devize, germeni initiali ai autodistrugerii, care cu timpul, s-au transformat in defectiuni generatoare de criza.

Criza sistemului monetar international din 1944 a constituit un fenomen permanent intre anii 1960, data primelor accese de criza ale dolarului S.U.A., si 1971, data cand sistemul a fost lichidat de fapt.

Cronologic, in cursul acestei perioade au existat faze febrile, de rabufnire violenta a fenomenelor de criza, de zdruncinare profunda a intregului esafodaj al sistemului capitalist, alternand cu faze in care aparent nu se intampla nimic.

Geografic, criza a cunoscut localizari in spatiu, ascutisul ei indreptadu-se cand spre o moneda, cand spre alta. Insa chiar atunci cand accesele acute ale crizei s-au declansat intr-una sau alta din principalele tari capitaliste, ele s-au intins ca o pata de ulei, depasind perimetrul in care functioneaza un anumit sistem monetar national, granitele unei anumite tari. Acce­sele locale de febra n-au intarziat sa afecteze intreaga lume capitalista, si nu numai aceasta lume. Criza sistemului monetar international a fost deci o criza cronica.

Crizele "in sistem" si criza "de sistem"

S-a mai facut distinctia intre fazele de criza "in sistem"(criza lirei sterline, a francului francez, "febra" aurului) si fazele crizei "de sistem" care au afectat insusi sistemul si care in final au dus la prabusirea lui.

Crizele "in sistem" au avut desfasurari aproape stereotipe si au fost in general combatute printr-o tehnica la fel de stereotip. La un moment dat, dintr-un motiv sau altul, la unele burse occidentale s-au declansat valuri de cereri pentru o anumita valuta, provocate in cele in mai multe cazuri de miscari masive de capitaluri externe pe termen scurt, dornice de castiguri speculative obtinute pe calea usoara a diferentelor de curs. Ca urmare, cursul valutei solicitate incepea sa creasca, amenintand cu depasirea limitei superioare impuse de sistem. O asemenea crestere a cursului valutar determina banca centrala, responsabila cu echilibrul monetar, sa intre in alerta si sa intervina pentru mentinerea cursului in limitele stabilite. Daca, cu toate eforturile financiare facute de banca pentru intampinarea solicitarilor de valute, echilibrul pe piata nu putea fi restabilit, astfel incat cursurile amenintau sa depaseasca limitele admisibile, bursele erau inchise pentru un timp, in aceasta scurta perioada de acalmie fortata, se incheiau intelegeri de cooperare financiara pentru continuarea luptei cu forte sporite, sau se proceda la revalorizarea monedei mai puternice sau, in sfarsit, se renunta total la principiul fixitatii si se trecea la principiul opus al flotarii libere a cursurilor, aceasta nemaipretinzand o interventie costisitoare pe piata. Lucrurile se produceau invers in cazul in care aparea, dimpotriva, fenomenul ofertei masive a unei valute al carei curs trebuia sustinut pentru a nu cadea sub limita inferioara admisibila.

Criza "de sistem" a fost aceea care a afectat insasi moneda cheie a sistemului, dolarul S.U.A,. Ea a atins punctul culminand la 15 august 1971, adica atunci cand S.U.A. au luat cunoscutele masuri de "aparare" a dola­rului. Aceste masuri au fost fatale intregului sistem.

Manifestarile anterioare de slabiciune ale dolarului, desi nu de proportiile celor din 1971, trebuie sa fie si ele incadrate in criza "de sistem", avand in vedere importanta mare a valutelor de rezerva pentru sistemul monetar international. Dar dolarul nu era numai valuta de rezerva a sistemului; el mai indeplinea si functia de etalon, precum si pe aceea de moneda comerciala internationala, aproximativ 75% din comertul mondial efectuandu-se prin mijlocirea dolarului. Toate aceste functii presupuneau, pentru a fi bine indeplinite, o conditie comuna: stabilitatea.

Pentru ca dolarul sa fie stabil, ani de-a randul pretul oficial al aurului a fost mentinut cu strictete la nivelul de 35 de dolari uncia, desi valoarea reala a dolarului fata de alte marfuri era departe de a face dovada aceleiasi stabilitati. Totusi, se crease legenda, minutios regizata de cercurile interesate din S.U.A., ca dolarul ar fi fost "tot atat de bun ca aurul". Fusese pus in circulatie, din aceleasi surse, sloganul apologetic "sanatos ca un dolar". Realitatea deteriorarii treptate a dolarului nu a putut fi insa ascunsa multa vreme. Cu multi ani inainte de evenimentele din 1971, criza dolarului fusese semnalata de unii dintre cei mai de seama economisti americani cum ar fi: K. Galbraith, R. Griffin, G. Haberber, R. Harrod.

Criza dolarului

O prima manifestare de proportie a crizei dolarului a constituit-o in 1960 cresterea pretului liber al aurului, in octombrie din acel an, inainte ca administratia Kennedy sa fi fost instaurata in S.U.A., dolarul S.U.A., pivotul intregului sistem, dadea pentru prima oara dupa cel de-al doilea razboi mondial semne neindoielnice de slabiciune. Pretul oficial al aurului, fixat in sensul propriu al cuvantului, la 35 de dolari uncia prin acordurile monetare internationale de la Bretton Woods, crescuse pe piata libera pana la 40 de dolari. Din punctul de vedere al stabilitatii sistemului, aceasta crestere a pretului aurului a fost considerata drept inadmisibila.

In vederea sustinerii valorii dolarului si implicit a readucerii pretului de pe piata al aurului la nivelul stabilit cu 16 ani in urma (pretul de 35 de dolari uncia de aur fin fusese stabilit inca din 1934 si preluat ca atare de acordurile de la Bretton Woods), a fost constituit asa-zisul "cartel" al aurului (engl. Gold Pool) de catre principalele puteri financiare ale lumii capitaliste. Scopul acestei coalitii a fost acela de a supraveghea pietele aurului si indeosebi piata Londrei, unde au loc cele mai importante tranzactii cu acest metal si de a interveni prin vanzari de aur ori de cate ori pretul metalului ar fi avut tendinta sa creasca. Se spera in felul acesta ca situatia se va normaliza, ca dolarul va fi pus la adapost de depreciere. Era de fapt aplicarea, in conditii noi a principiului echivalentei intre dolar si aur.

Nu este mai putin adevarat ca insasi necesitatea unei asemenea actiuni de "aparare" a dolarului incepea sa dea de gandit, stiut fiind ca moneda nationala a S.U.A. era considerata drept cea mai puternica dintre toate monedele tarilor capitaliste. A fi atat de puternic si a avea nevoie de apararea altora mai slabi se putea intampla, bunaoara, intr-o fabula de La Fontaine, insa nicidecum in viata economica.

La 4 februarie 1965, dolarul si, impreuna cu el, intregul sistem monetar international au suferit un nou atac, nu mai putin semnificativ, de data aceasta pe plan, sa spunem, psihologic. Intr-o declaratie care unea curajul cu clarviziunea si care din aceasta cauza a provocat o adanca impresie in Occident, presedintele Frantei, generalul de Gaulle, lua taurul de coarne si se pronunta categoric impotriva utilizarii dolarului ca valuta de rezerva si de plati internationale. De altfel, inca din 1964, cand in cadrul sesiunii anuale de la. Tokio a Fondului Monetar International si a Bancii Mondiale avusese loc o dezbatere importanta asupra problemelor monetare ale capitalismului, delegatul Frantei afirmase ca "experienta ultimilor aii ne invata, in afara oricarei preferinte doctrinare, ca aurul (si nu dolarul S.U.A.) ramane suportul esential al sistemului mondial al platilor.

Aceasta pozitie evident contestatara era un semn al timpului. Cu putini ani in urma, nimeni nu ar fi avut indrazneala sa se indoiasca in public de capacitatea dolarului de a indeplini "tot atat de bine ca aurul" functiile de instrument de rezerva si de plata in intreaga lume a capitalului.

Criza lirei sterline

La 18 noiembrie 1967, lira sterlina practic, a doua valuta de rezerva dupa dolar trecea printr-o criza acuta care a declansat o actiune de negare in masa a capacitatii acestei monede de a mai functiona ca valuta de rezerva. Detinatorii de capitaluri in lire sterline si-au pierdut increderea in stabilitatea monedei, a inceput fuga de lirele sterline.

Detinatorii de lire sterline din Marea Britanie au incercat sa evite o pierdere fie pastrand cat mai multa vreme asupra lor valutele straine pe care le detineau (atunci cand aveau calitatea de exportatori si incasau pretul in valuta straina), fie cumparand cat mai curand valutele care le erau necesare pentru achitarea datoriilor lor din strainatate (atunci cand aveau calitatea de importatori), aceasta pentru a detine cat mai putin timp posibil lire sterline si astfel a reduce din riscul valutar.

Repudierea lirei sterline a devenit atat de in noiembrie 1967, incat guvernul britanic, in timpul interventiilor pe piata pentru apararea cursului monedei nationale, s-a aflat in situatia de a nu mai putea oferi pe piata valute straine intr-o suma suficienta pentru a mentine cursul monedei. Pe de alta parte, neputand redresa balanta de plati prin mijloace economice, conducatorii Marii Britanii au reflectat sa recurga in acest scop la artificii monetare. Ca urmare, lira sterlina a fost devalorizata cu 14,3% (cursul a devenit astfel 1 lira. sterlina 2,40 de dolari, fata de 2,80 de dolari inainte de devalorizare). Devalorizarea a fost considerata drept o cale de iesire din criza, atat in sensul restabilirii echilibrului intre cerere si oferta pe piata valutara, cat si in acela al imbunatatirii balantei de plati a Marii Britanii, marfurile engleze ieftinindu-se prin devalorizare pentru detinatorii de valute straine.

CRIZA IN TANDEM A VALUTELOR DE REZERVA: "FEBRA AURULUI"

Devalorizarea lirei sterline in 1967 nu a restabilit armonia pe pietele valutare, ci dimpotriva, a trezit suspiciuni ca si dolarul va fi devalorizat. Atunci cand o moneda serveste pe plan international ca valuta de rezerva, recunoasterea oficiala - prin devalorizare - a procedeului de slabire a monedei pune sub semnul intrebarii nu numai calificarea viitoare a monedei respective ca valuta cheie, dar insasi viabilitatea intregii asezari a sistemului monetar international cu dolarul (si lira sterlina) ca valuta de rezerva. in 1967, prestigiul lirei sterline s-a clatinat intr-atat, incat factorii de raspundere din S.U.A. au intrezarit pericolul ca de atunci inainte dolarul, ramas singur sau aproape singur in indeplinirea functiilor monetare internationale, sa devina tinta principala a atacurilor frontale intreprinse de adversarii lui. Aceasta primejdie era cu atat mai mare, cu cat din 1965, de cand presedintele Lyndon Johnson hotarase intensificarea razboiului din Vietnam si finantarea lui pe seama inflatiei, slabirea continua a dolarului nu mai putea fi camuflata si cu atat mai putin oprita.

Cu toate acestea administratia Johnson a decis la inceputul anului 1968 sa aplice un program de masuri pentru "apa­rarea" dolarului. Acest program cuprindea: interzicerea de noi investitii in Europa si indeosebi in tarile Pietei comune; limitarea calatoriilor turistice in afara zonei dolarului; apel adresat bancilor pentru restrangerea creditelor pe termen scurt acordate altor tari. De asemenea, programul prevedea sporirea exportului de marfuri. in sfarsit, s-a incercat sa se determine celelalte tari capitaliste sa faca sacrificii mai mari pentru sprijinirea dolarului, in sensul majorarii cotei de participare la cheltuielile de intretinere a bazelor militare americane, al participarii la razboiul din Vietnam, al cumpararii de arme americane, al subscrierii de bonuri de tezaur emise de S.U.A.

Acest program, a carui eficienta a fost pusa de la inceput la indoiala, a aparut fragil si tardiv in lumina evenimentelor din 1968, an in care manifestarile crizei sistemului monetar international au capatat proportii rare chiar si pentru istoria. deloc idilica a sistemelor monetare din capitalism. in acest an, trei faze acute de criza au zdruncinat sistemul.

Prima faza, din martie, a fost o criza de incredere in dolar oare a luat forme atat de dramatice incat pentru a se face fata situatiei de la burse ar fi trebuit aruncate in joc majoritatea rezervelor monetare de care mai dispuneau americanii.

Aceasta criza a fost determinata de cumpararile masive de aur pe pietele mondiale ("febra aurului), expresie a neincrederii in dolar si in lira sterlina. Principalele piete ale aurului se afla in Anglia, Belgia, Elvetia, Franta si R.F.G., cea mai veche si mai importanta dintre ele fiind la Londra. La mijlocul lunii martie 1968, aceste burse au avut de facut fata unei asemenea avalanse de cumparatori, incat unele - inclusiv cea din Londra - n-au mai rezistat presiunii si au fost provizoriu inchise. La bursa din Parie, care a continuat sa functioneze, aurul a ajuns sa coteze la 15 martie 44,36 dolari uncia, adica cu aproape 10 dolari - foarte mult pentru vremea aceea -peste pretul oficial de 35 de dolari. in timpul acestei "febre", sute de tone de aur au trecut din mana in mana.

Cererile de aur proveneau fie de la bancile centrale, care urmareau sa transforme in aur o parte din rezervele oficiale de dolari pentru a se pune la adapost de pierderi, fie din partea particularilor, care nu aveau dreptul sa ceara direct aur in schimbul dolarilor, dar puteau cumpara aur pe piata, unde autoritatile monetare americane si intentionale trebuiau pe atunci sa intervina prin oferte de aur pentru a mentine pretul oficial de 35 de dolari uncia. Dintre acestea, cererea particulara in vederea tezaurizarii este cea mai semnificativa, ea indeplinind rolul unui barometru al increderii in stabilitatea banilor din tarile capitaliste, in perspectivele conjuncturii economice, in intentiile politicii fiscale, in capacitatea guvernelor de a conduce treburile publice. Or, cererea particulara a luat spre sfarsitul anului 1967 si in martie 1968 formele unei panici colective, detinatorii de capitaluri vagabonde cumparand cu ele aur in convingerea ca valoarea metalului galben este mai sigura decat a valutelor de rezerva.

Intrucat cercurile valutare fixe ale unor monede definite in aur, cum era dolarul si lira sterlina, inerente statutului de valuta de rezerva, presupun fireste un "pret invariabil al aurului" - asa cum era prevazut in statutul F.M.I. -, autoritatile monetare au fost obligate sa intampine aceasta avalansa de cereri cu punerea in vanzare pe piata a unor mari cantitati de aur din rezervele proprii, astfel incat cererile sa fie complet satisfacute, iar pretul sa se apropie de cel oficial.

S.U.A. insa au ezitat sa arunce in lupta, considerata lipsita de per­spectiva, cantitati tot mai mari de aur dintr-o rezerva tot mai mica. Ca urmare, americanii au luat la mijlocul lunii martie 1968, impreuna cu ceilalti membrii ai "polului aurului , decizii menite sa salveze aparentele si sa dea un ragaz pentru alte decizii de fond. Pentru a nu se risca epuizarea stocurilor oficiale de aur, s-a renuntat la mecanismul compensator al "poolului" si s-a procedat, conform acordului realizat la Washington, la scindarea pietei aurului. A fost creata, pe de o parte, piata oficiala, destinata exclusiv bancilor centrale. Stocurile oficiale de aur erau pe viitor rezervate exclusiv tranzactiilor dintre autoritatile monetare si vehiculate prin aceasta piata. Aceasta insemna ca bancile centrale, inclusiv sistemul federal de rezerve din S.U.A., nu mai fumizau aur pietei de la Londra, si nici altor piete, aurul lor urmand sa se vanda numai intre ele la pretul oficial de 35 de dolari uncia. 4 ramas, pe de alta parte, sa functioneze in continuare piata libera - adica vechile piete ale aurului - pe care pretul nu mai era sustinut de vreo autoritate, ci se forma pe baza cererii si ofertei libere.

Acordul de la Washington a reprezentat, practic, lichidarea "poolului aurului". Teoretic, dolarul ramanea cu vechea definitie in aur, corespun­zatoare pretului de 35 de dolari uncia, insa aceasta definitie nu mai avea un suport real in pretul aurului care se forma pe piata libera. Convertibilitatea in aur a dolarului, si pana atunci ingradita, a fost si mai mult restransa, astfel incat nu mai putea fi considerata decat ca o fatada. Autoritatile monetare vest-europene, manifestandu-si solidaritatea cu cele americane, s-au angajat - cu exceptia celor franceze - sa sprijine sistemul federal de rezerve, nemaipretinzand convertirea in aur a dolarilor pe care ii detineau.

In urma acestor evenimente, guvernatorii celor 7 banci centrale ale tarilor participante la cartelul aurului, constituit in vederea apararii pretului oficial de 35 de dolari al unciei de aur fin, au decis la 16 martie 1968 sa dizolve cartelul, care nu mai era capabil sa-si asume mai departe aceasta sarcina din cauza pierderilor prea mari de aur.

Parerea proprie

Inaplicabilitatea in ansamblu a principiilor generale

Crizele valutare din 1968, ca dealtfel si celelalte crize care si-au avut sorgintea in tari diferite si au afectat monede diferite, au fost de fapt expresii ale uneia si aceleiasi crize valutare occidentale, pe fundalul crizei latente a intregului sistem monetar de la Bretton Woods. Dealtfel, daca se vorbea pe atunci despre o criza a lirei sterline sau despre o criza a francului francez, adica despre o criza valutara limitata la un teritoriu national sau altul, realitatea era in mod vadit trunchiata, deoarece chiar daca starile acute ale crizei se manifestau la un moment dat cu predilectie intr-o tara sau alta, afectand o moneda nationala sau alta, ele depaseau de fapt limitele unui sistem monetar national si granitele unei tari. De fiecare data, fenomenele de criza nu au putut fi localizate. Aparent izolate, ele s-au intretesut, demonstradu-si filiatia dintr-o aceeasi si unica criza a sistemului monetar international, iar aceasta -din criza generala a sistemului capitalist.

Pentru stabilirea unui diagnostic al crizei sistemului monetar international este deci necesara depasirea nivelului fenomenelor locale de criza. Privita in ansamblu, aceasta criza a sistemului, prabusirea lui au fost determinate de imposibilitatea crescanda de aplicare a principiilor pe care sistemul era construit.

In primul rand, punand la baza sistemului etalonul. aur-devize, acordurile de la Bretton Woods au facut ca bolile contractate de una sau alta dintre monedele principale sa fie transmise intregului organism. Asa cum s-a spus de catre unii comentatori, datorita mecanismelor care il caracterizau, sistemul de le Bretton Woods a purtat in sine germenii propriei sale descompuneri.

Astfel, universalitatea sistemului nu a putut fi realizata. Desi un numar crescand de tari au aderat in cursul anilor la Fondul Monetar International angajandu-se implicit sa se conformeze disciplinei prescrise de sistem, un numar de tari socialiste, intre care unele care au o importanta deosebita in economie mondiala, cum sunt U.R.S.S. si China, nu au fost atrase la aplicarea lui.

Fixitatea paritatilor si cursurilor valutare, conditie primordiala pentru instaurarea disciplinei in relatiile de plati internationale si implicit pentru asigurarea unui climat de destindere si de incredere, nu a putut fi mentinuta. Acest principiu era deosebit de important in contextul sistemului, el constituind o reactie impotriva convulsiilor economice si financiare caracteristice perioadei interbelice si celui de-al doilea razboi mondial. Tocmai pentru evitarea deficientelor care aparusera atunci in domeniul relatiilor valutare internationale, se stabilise ca paritatile si cursurile valutare sa fie fixe.

In realitate, paritatile au suferit numeroase modificari, in functie de devalorizarile si revalorizarile operate in diferite tari. La randul lor, cursurile valutare au trebuit sa se modifice in functie de paritati. Principalul impediment in mentinerea fixitatii paritatilor si cursurilor valutare l-a constituit dezvoltarea inegala a tarilor capitaliste, care nu a permis mentinerea la acelasi nivel a monedelor respective pe o perioada mai indelungata.

Este evident ca in conditiile unei asemenea dezvoltari inegale, monedele respective nu s-au putut mentine la acelasi raport valoric: tara care s-a dezvoltat mai repede si-a intarit moneda fata de celelalte.

O alta cauza a nerespectarii fixitatii cursurilor valutare a constituit-o instabilitatea inflationista a monedelor din tarile capitaliste. Daca fenomenul inflatiei este general in Occident, intensitatea lui in fiecare tara este diferita, ceea ce face ca procentul deprecierii inflationiste a monedelor nationale sa fie si el diferit. in aceste conditii, cursurile nu pot ramane fixe decat prin interventia pe piata a statului. O asemenea interventie poate fi insa foarte costisitoare si sansele de reusita nu sunt intotdeauna certe. Astfel, in timpul crizei din 1968, Franta a pierdut in curs de 6 luni o treime din rezervele ei de aur (de la 6,1 miliarde dolari, la 3,9 miliarde). Anuarul international Pick's a evaluat la peste 250 numarul devalorizarilor care au fost necesare pana la sfarsitul anului 1970 pentru restabilirea temporara a echilibrului pe piata, din oare 60 de devalorizari cu peste 40% din continutul aur initial al monedelor respective.

Fixitatea valorica ar fi trebuit in primul rand sa fie realizata de moneda-pivot a sistemului, dolarul S.U.A. De fapt dolarul insusi a suferit in timp o depreciere masiva atat in interior, in S.U.A., cat si in exterior, in raport cu celelalte monede nationale si cu aurul.

Daca pana in 1971, supraevaluarea oficiala a dolarului, mentinut fix cu ajutorul unor subterfugii, a putut fi mai mult sau mai putin acceptata, incepand din august 1971, S.U.A. au adoptat o alta politica, suprimand convertibilitatea in aur, deci legatura cu aurul devenita incomoda, procedand la devalorizarea monedei si, in cele din urma, trecand la flotarea libera pe piata a dolarului in functie de cerere si oferta.

Nu este lipsit de interes faptul ca tocmai sustinatorii cursurilor fixe la Conferinta de la Bretton Woods din 1944 care a pus bazele sistemului au devenit intre timp propagatori al cursurilor flotante. La Conferinta din 1944, solutia adoptata in aceasta privinta a fost un compromis intre punctul de vedere al delegatiei S.U.A., condusa de Harry Dexter White, care urmarea stabilirea unui sistem de cursuri valutare fixe, similar aceluia care exista odinioara in cadrul etalonului aur, si cel al delegatiei britanice, condusa de John Maynard Keynes, care pleda pentru adaptarea cursurilor la realitatile economice, in dorinta de a evita ca o tara sa aiba ca obiectiv final echilibrul balantei de plati, in loc sa-l aiba pe acela - preferabil in conceptia lui Keynes - al uti­lizarii depline a fortei de munca. Astazi, reprezentantii S.U.A. propaga dimpotriva flotarea, in timp ce unele tari din Europa occidentala se straduiesc sa limiteze fluctuarea valutelor prin mecanismul "sarpelui".

Aceasta schimbare de atitudine in problema cursurilor valutare este explicabila prin prisma optiunii politice intre fixitate si flotare.

In 1944, cand S.U.A. se situau pe o pozitie dominanta fata de restul lumii, americanii au optat pentru fixitate deoarece aceasta presupune, in capitalism, coordonarea politicii monetare a diferitelor tari, instituirea unui control international asupra echilibrarii balantelor de plati, combaterea inflatiei, chiar cu riscul cresterii somajului, utilizarea unei singure valute de rezerva. Cursurile fixe constituiau deci pentru S.U.A. instrumentul cel mai potrivit pentru ralierea monetara a restului lumii in jurul S.U.A., pentru asigurarea dominatiei dolarului asupra celorlalte monede.

Dimpotriva, flotarea cursurilor fusese considerata de catre tarile vest-europene drept un mijloc de realizare a autonomiei lor fata de S.U.A., de exercitare a unei politici economica proprii determinata de interese nationale.

In prezent, S.U.A. urmaresc acelasi scop ca in 1944, insa nu prin utilizarea mecanismului de la Bretton Woods, depasit de vreme, ci prin scheme mai elastice, printr-un dolar flexibil care sa nu mai fie impus printr-o lege internationala altor tari, ci sa se dovedeasca indispensabil prin disparitia aurului si prin crearea unui instrument lipsit de o baza materiala - drepturile speciale de tragere - care cu greu isi poate croi o cale spre recunoastere.

Celelalte monede n-au putut fi nici ele mentinute la cursurile fixe impuse de Bretton Woods, indeosebi din cauza inflatiei care, desi generalizata, a inregistrat ritmuri diferite de la tara la tara. In felul acesta s-au creat in timp decalaje valorice tot mai mari intre diferitele valute.

In aceste conditii, flotarea cursurilor valutare, adica opusul fixitatii promovate la Bretton Woods, s-a generalizat in 1973 in 1975, dintr-un total de 121 monede nationale ale tarilor membre ale F.M.I., 92 flotau independent sau erau legate do alte monede care flotau, tarile respective reprezentand 60,8% din totalul comertului tarilor membre ale F.M.I. Alte monede s-au desprins de dolar si de alte monede si au fost legate de un grup de monede sau de dreptul special de tragere (D.S.T.), astfel ca valoarea lor sa fie exprimata intr-o unitate de masura mai stabila. Din aceasta categorie faceau parte 19 monede ale unor tari care reprezinta 12,6% din totalul comertului mondial. Aceste date sunt extrase dintr-un tabel instructiv al Fondului Monetar International.

Din acest tabel rezulta ca monedele tuturor tarilor industrializate floteaza fie independent - cum este cazul dolarului S.U.A. si al dolarului canadian, yenului, lirei sterline, francului francez -, fie in comun, cum este cazul monedelor emise de tarile vest-europene care sunt interdependente din punct de vedere economic - Belgia, Luxemburg, Danemarca, R.F.G., Olanda, Norvegia si Suedia - si care in prezent participa la "sarpele" valutar al Comunitatii Economice Europene.

Marea majoritate a tarilor in curs de dezvoltare au legat moneda lor de moneda principalului partener comercial sau de un grup de monede. In felul acesta, monedele lor floteaza in comun, cu deosebirea ca in cazul legarii de un grup de monede (inclusiv de D.S.T.), amplitudinea flotarii este mai mica decat in cazul legarii de o singura moneda. Concluzia este limpede: in actualele conditii, monedele tarilor care in 1975 reprezentau impreuna 96,4% din comertul mondial aveau cursuri flotante.

Sistemul monetar international din 1944 nu a reusit deci sa. creeze premisele stabilitatii monetare ca factor al echilibrului economic.

Lichiditatea internationala, unul dintre elementele financiar global, a constituit una dintre cele mai gresit solutionate probleme din intregul complex al sistemului de la Bretton Woods. Aceasta lichiditate nu a putut fi mentinuta aproape niciodata la un nivel corespunzator cerintelor vietii economice. La inceputul aplicarii sistemului monetar international, acesta nu a reusit sa combata lipsa acuta de lichiditate din anii de dupa cel de-al doilea razboi mondial (asa-numita "foame de dolari"). Ulterior, lichiditatea a fost superioara acestor nevoi (excesul inflationist de dolari din anii crizei valutare acute). Tot timpul, lichiditatea existenta a fost injust repartizata intre tari, cea mai mare parte a ei concentrandu-se in tarile dezvoltate, iar tarile in curs de dezvoltare ducand permanent o mare lipsa de lichiditate.

Totodata, structura lichiditatii internationale a suferit o degradare calitativa. Ponderea dolarilor[2] a crescut mult, in dauna celorlalte elemente si indeosebi a aurului. Acumularile inflationiste de dolari in conturile principalilor parteneri al S.U.A. au ajuns sa depaseasca mult detinerile de aur ale S.U.A., ceea ce a contribuit la aparitia unor tensiuni crescande in sistemul monetar, inclusiv neincrederea in dolar.

Prin crearea in 1970 a unui nou instrument do rezerva de catre Fondul Monetar International, dreptul special de tragere (D.S.T.), "pentru suplimentarea activelor de rezerva existente", mai prejos pentru realizarea unui echilibru al lichiditatii internationale in ipoteza redresarii balantei de plati a S.U.A., problema lichiditatii a capatat un aspect nou. Acest aspect a avut insa pana in prezent o importanta mai mult teoretica, deoarece D.S.T. nu au reusit sa aiba decat o pondere de circa 5% In totalul lichiditatii internationale, in conditiile continuarii deficitului balantei de plati a S.U.A. care a alimentat permanent lichiditatea.

S-a dovedit ca cresterea rolului D.S.T. ca activ de rezerva nu se va realiza decat in cazul in care F.M.I. va putea exercita un control asupra acumularii celorlalte mijloace de rezerva de catre tarile membre si indeosebi asupra aurului si dolarilor. Un asemenea control nu a fost insa posibil, astfel incat, pana in prezent, D.S.T. nu au putut exercita vreun rol in echilibrarea lichiditatii internationale.

Dealtfel, in S.U.A. a existat intotdeauna un climat de suspiciune si chiar de opozitie fata de D.S.T., considerat drept un concurent potential al dolarului in cadrul sistemului monetar international.

Nici alte mecanisme ale sistemului n-au functionat asa cum se astepta. Astfel, convertibilitatea principalelor monede din tarile capitaliste (cu exceptia dolarului S.U.A.) nu a putut fi realizata decat in 1958, pana atunci schimburile interoccidentale efectuandu-se pe baza de troc, prin compensatii bi si apoi multilaterale in majoritatea cazurilor, aceasta convertibilitate a avut un caracter partial (numai pentru nerezidenti - asa-numita convertibilitate externa -- sau numai pentru plati curente, deci cu excluderea sumelor reprezentand transferuri de capital), iar paritatile metalice pe baza carora urma sa se faca convertirea si care in conceptia initiatorilor sistemului trebuiau sa fie fixe, au variat in realitate foarte mult ca urmare a numeroaselor devalorizari si revalorizari efectuate in timp. Totodata, "echivalenta" dolarului in raport cu aurul a fost mentinuta fortat pentru motive de prestigiu, precum si pentru justificarea pozitie dominante a dolarului in cadrul sistemului, prin pastrarea neschimbata a pretului de 35 dolari uncia de aur stabilit in 1934. In sfarsit, la 15 august 1971, convertibilitatea in aur a dolarului a fost suprimata.

Liberalizarea schimburilor si platilor internationale nu a putut nici ea sa fie pusa decat partial in practica. Cu toate eforturile facute indeosebi in cadrul G.A.T.T. ("rundele Kennedy") pentru desfiintarea restrictiilor de tot felul din calea schimburilor si platilor, politica protectionista nu a putut fi ingradita, iar uneori, sub impulsul crizei, ea a fost amplificata. Sistemul monetar international si-a dovedit limitele si deficientele si in acest domeniu: o serie de tari au trecut la o politica de restrictii in vederea combaterii crizei valutare si realizarii unui echilibru al balantei de plati. Asadar, incercarile laborioase care s-au facut in trecut pentru inlaturarea restrictiilor si discriminarilor din calea comertului mondial au fost contracarate, in numele salvarii unor monede nationale din paienjenisul crizei.

Din cele aratate rezulta ca principalii piloni pe care s-a construit siste­mul monetar international din 1944 n-au mai fost capabili sa-l sprijine. Intr o asemenea situatie, intregul edificiu s-a prabusit.

Cauze ale carantei principiilor generale

De ce n-au putut fi traduse in viata principiile stabilite?

De ce n-a fost posibila universalitatea sistemului? La aceasta intrebare este greu de dat un raspuns. Au existat desigur atat cauze politice, cat si economice. Daca o serie de state au ramas in afara sistemului, acesta se datoreste probabil faptului ca. aderarea la sistem este sinonima. cu aderarea la Fondul Monetar International. Acest organism, desi face parte din familia O.N.U., nu a reusit, ca alte asemenea organisme sa intruneasca unanimitatea sau cvasiunanimitatea tarilor lumii. De vina sunt, poate, anumite prevederi ale vechiului statut al F.M.I. care nu au fost de natura sa determine o structura si functionare a sistemului monetar international corespunzatoare intereselor legitime ale tuturor statelor si nici sa asigure un sistem democratic de luare a deciziilor. Procesul de elaborare a unui sistem cu adevarat mondial este deosebit de complex, el cere un timp indelungat si o vointa de cooperare tot de proportii mondiale. Acest proces este de-abia la inceputul drumului.

De ce n-a fost posibila realizarea fixitatii paritatilor si cursurilor valutare? In primul rand, din cauza instabilitatii generale, economice si politice, a sistemului capitalist. Sistemul monetar nu este o insula, el reflecta starile de lucruri din lumea in care functioneaza. Intr-o lume in care exista instabilitate nu pot exista paritati si cursuri fixe. Aceasta antinomie a fost demonstrata pe scara larga in cursul aplicarii sistemului din 1944.

Un factor determinant al instabilitatii raporturilor valorice dintre monede a fost dezvoltarea inegala a tarilor capitaliste. O asemenea dezvoltare influenteaza in permanenta aceste raporturi. Ea este incompatibila cu principiul stabilitatii. A existat deci o contradictie initiala in structura sistemului: nu poate exista fixitate a paritatilor si cursurilor valutare in conditiile in care tarile nu se dezvolta uniform din punct de vedere economic.

Al treilea factor, care trebuie citat atunci cand este vorba despre rapor­turile valorice dintre monede, este inflatia. Trasatura dominanta a circulatiei banesti din tarile capitaliste in perioada aplicarii sistemului monetar international de la Bretton Woods a fost, asa cum s-a vazut, deprecierea inflationista a banilor. Pretutindeni, cu intensitati variate, inflatia a degradat puterea de cumparare interna, a subminat cursurile valutare fixe, a dezmintit paritatile metalice stabilite. Din aceeasi cauza, interventiile pe piata ale autoritatilor monetare pentru sustinerea cursurilor de schimb au trebuit mai devreme sau mai tarziu sa fie sistate, ca urmare a imposibilitatii sustinerii in timp a acestor cursuri. Scaderea inegala a puterii de cumparare a monedelor nationale a impiedicat, fireste, mentinerea neschimbata a paritatilor si cursurilor.

Principala lovitura adusa principiului fixitatii a fost aceea a instabilitatii dolarului S.U.A. Un intreg cortegiu de fenomene economice si politice a dus la deprecierea interna si externa. a dolarului. Politica de forta, cursa inarmarilor, aventurile razboinice, "injectiile monetare" pentru redresarea economiei - politica de inspiratie keynesista care a fost promovata frecvent in S.U.A. - creditele obtinute de organizatiile monopoliste nord-americane pentru cucerirea unor pozitii in tarile Europei occidentale si in alte parti ale lumii, toate acestea au fost generatoare de depreciere inflationista a dolarului.

Fermentul acestui proces a existat in insusi sistemul monetar international. Daca in 1944, White, reprezentantul S.U.A. la conferinta de la Bretton Woods, a sustinut punctul de vedere potrivit caruia in centrul viitorului sistem trebuia sa se afle o moneda. nationala - dolarul si nu una internationala, dirijata de un for international, aceasta s-a datorat interesului Statelor Unite de a valorifica o asemenea situatie. Sistemul adoptat a permis emitentului acestei monede sa cumpere oricate marfuri si servicii, sa exporte oricat capital, prin simpla emisiune de moneda nationala, fara sa se teama prea mult ca detinatorii externi de dolari vor cere americanilor In schimbul lor marfuri, servicii sau alte contraprestatii.

Cu alte cuvinte, ca tara emitenta a valutei de rezerva, S.U.A. au finantat cea mai marc parte a deficitului cvasipermanent al balantei lor de plati prin simpla emisiune de bani proprii. Este limpede ca cea mai buna afacere care se poate realiza in conditiile capitalismului contemporan este sa emiti bani, sa cumperi in strainatate orice te intereseaza si sa. nu fii obligat sa dai ceva in schimb.

Procedeul a constituit un privilegiu unic pentru S.U.A., deoarece cele­lalte tari trebuiau, in asemenea situatii, sa-i cheltuiasca din activele lor de rezerva sau din substanta. Cu aceasta insa. echilibrul sistemului monetar international, bazat pe stabilitatea dolarului, s-a transformat el insusi in dezechilibru, emisiunea si exportul abuziv de dolari ducand la deprecierea dolarului.

Cat despre lichiditatea internationala, aceasta nu a putut fi adaptata nevoi lor vietii economice. Sistemul imaginat in 1944 a cautat sa realizeze un echilibru intre doua marimi care nu au nici o legatura una cu alta. Volumul lichiditatii international este determinat in principal de volumul dolarilor S.U.A. aflati in circulatie pe pietele din afara Statelor Unite, iar acest ultim volum este determinat la randul sau de deficitul balantei de plati a S.U.A., adica de suma de dolari care ramane in strainatate ca urmare a unor cheltuieli mai mari decat incasarile S.U.A. din strainatate. La randul lor, nevoile de lichiditate internationala sunt determinate de mersul economiei mondiale. Ce acord se poate realiza intre nevoile de lichiditate ale economiei mondiale si deficitul balantei de plati a S.U.A.? Nici unul.

Aceasta legare a lichiditatii de deficitul balantei de plati a S.U.A. a creat o situatie inacceptabila. Nu este admisibil ca atunci cand deficitul acestei balante este "suficient", lichiditatea sa fie acoperitoare, atunci cand deficitul este "prea mic", lichiditatea sa fie insuficienta, iar atunci cand balanta S.U.A. este echilibrata, schimburile internationale sa se asfixieze din lipsa de lichiditate. O asemenea legare putea fi considerata drept o invitatie adresata S.U.A. de a cheltui mai mult decat incasau, in scopul finantarii razboaielor de agresiune, intretinerii de baze militare in alte tari, acordarii de "ajutoare" unor regimuri politice perimate, expansiunii monopolurilor americane pe pietele straine etc., deoarece numai astfel nu s-ar fi creat o criza de lichiditate in lume.

Atata vreme cat interesul S.U.A. de a-si finanta expansiunea prin simpla emisiune de dolari a coincis cu interesul' altor tari de a dispune de rezerve de mijloace de plata internationale indestulatoare, lucrurile au mers relativ bine. Atunci insa cand s-a ajuns la un exces de lichiditate intr-una sau alta dintre tarile dezvoltate, consecintele negative ale inflatiei externe de dolari si-au facut aparitia.

Cu toata pozitia dominanta a dolarului in sistemul monetar international, rezistenta impotriva expansiunii S.U.A., indeosebi impotriva penetratiei capitalului american in alte tari, s-a intensificat, rivalitatea dintre S.U.A. si partenerii lor pe pietele internationale a crescut. in dauna S.U.A. si in sprijinul rivalilor acestora a venit imprejurarea ca exportul de inflatie este posibil pe scara larga numai atata vreme cat moneda respectiva se bucura de incredere neconditionata. Atunci cand increderea slabeste, moneda incepe sa fie contestata, apar cereri de rambursare a ei in aur sau in alte valute considerate mai sigure, ca expresie a decalajului intre marimea rezervelor si nevoile de rezerve ale circulatiei.

Asa cum era de asteptat, atunci cand decalajul dintre o marime si alta a crescut, criza sistemului monetar international s-a agravat, prabusirea lui nu a mai putut fi oprita.

INCERCARE DE SINTEZA

Incercand o sintetizare a parerilor exprimate cu privire la cauzele crizei si prabusirii sistemului monetar international din 1994, se poate face o distinctie intre carentele proprii ale sistemului si caracteristicile etapei istorice in care a fost pus sa functioneze.

Intre carentele sistemului s-au mentionat:

insuficienta mijloacelor financiare de care a dispus sistemul in vederea influentarii relatiilor valutar-financiare internationale. Comparativ cu marimea dezechilibrelor existente care ar fi trebuit corectate prin finantare, aceste mijloace au fost atat de reduse, incat echilibrarea balantelor de plati ale tarilor membre s-a realizat adeseori (de sute de ori, dupa statistica oficiala Pick's) prin devalorizari si revalorizari, deci prin mijloace monetare si nu prin cele financiare ale sistemului, mai precis ale Fondului Monetar International. Asemenea reforme, ca si instabilitatea monetara care le-a provocat, au dus la mari perturbari in viata economica a tarilor si a lumii in ansamblu.

Insuficienta mijloacelor de interventie ale sistemului a contribuit de asemenea la falimentul incercarilor de renuntare la restrictii si discriminari comerciale si valutare. Unul dupa altul, principalele state occidentale au recurs la arsenalul protectionist, la controlul miscarilor de capitaluri, la barierele tarifare, la "razboaiele" comerciale, in totala contradictie cu telurile tratate la Bretton Woods.

ridicarea unei monede nationale - dolarul la rangul de valuta de rezerva a sistemului. Prin aceasta, sistemul a devenit un fel de curea de transmisie a deficientelor valutei de rezerva, determinate de cauze proprii tarii de bastina, asupra intregului sistem. O criza locala, un dezechilibru local au capatat o extindere generala. Totodata sistemul a fost; utilizat de S.U.A. ca instrument al expansiunii economice si al dominatiei lor politice.

datorita aceleiasi transformari, s-a ajuns la situatia ca lichiditatea internationala sa depinda de deficitul balantei de plati a S.U.A. S-a creat in felul acesta, asa cum s-a aratat, nonsensul ca fenomenul negativ al deficitului de balanta al acestei tari - fenomen care trebuie combatut - sa stea la baza formarii lichiditatii internationale care trebuie sa creasca in pas cu dezvoltarea schimburilor economice mondiale.

Caracteristicile istorice ale epocii contemporane au avut o parte esentiala de contributie la prabusirea sistemului.

Criza sistemului monetar international este si expresia dezechilibrelor profunde, economice si financiare, ale tarilor occidentale. Astfel, este cert ca neincrederea in dolar si in lira sterlina care a declansat in martie 1968 febra aurului s-a datorat unor fenomene proprii economiei si finantelor S.U.A. si Marii Britanii, dupa cum crizele din mai-iunie si noiembrie 1968 s-au datorat contradictiilor specifice economiei franceze, iar criza marcii vest-germane din noiembrie acelasi an - unor trasaturi care caracterizeaza economia R.F.G.

Mai presus insa de dezechilibrele economico-financiare ale tarilor occiden­tale luate izolat, la baza crizei sistemului s-au aflat schimbarile profunde in raportul de forte din lumea capitalista si contradictiile dintre marile puteri ale acestei lumi. Dezvoltarea inegala, lege permanenta a capitalismului, a facut. ca o serie de puteri aflate altadata, sub dependenta economica si financiara, a S.U.A. sa tinda la lichidarea acestei dependente, sa conteste americanilor dreptul la hegemonie, iar dolarului dreptul de a fi valuta cheie a sistemului monetar international.

De unde la infiintarea sistemului, suprematia dolarului asupra celorlalte monede occidentale era absoluta, ca urmare a pozitiei dominante, economice si politice a S.U.A. in lumea occidentala, dupa 20 de ani a fost cu putinta sa se lanseze lozinca "smulgerii din mainile americanilor a suprematiei pe oare o detin in domeniul monetar". Chiar daca s-ar putea sustine ca. lozinca a fost prematura, simplul fapt ca ea a putut fi lansata fara sa produca ilaritate dovedeste cat de multe s-au schimbat in lume.

Departe deci de a fi emanatia exclusiva a unor carente organizatorice sau functionale, criza sistemului monetar international din 1944 a avut cauze adanci, economice si politice, care tin de esenta sistemului de relatii. Lupta puterilor capitaliste pentru piete de desfacere, pentru sfere de plasare a capita­lurilor, pentru materii prime si forta de munca, pentru dominatie mondiala constituie fermentul dezvoltarii contradictiilor economice, politice, de clasa si nationale proprii societatii burgheze. Cu tot gradul foarte inalt al dezvoltarii capitalismului mondial, cu toata inlocuirea progresiva a liberei concurente cu capitalismul monopolist de stat, cu toata pregatirea de catre banci si de catre uniunile de capitalisti a unui aparat pentru reglementarea centralizata. a proceselor de productie si de repartitie a produselor, capitalismul contemporan nu a putut realiza echilibrul economic si financiar-monetar.

Oricat s-au straduit economia politica si filozofia sociala. a burgheziei sa convinga masele ca actuala economie capitalist-monopolista de stat ar fi "democratizat" capitalul si l-ar fi domesticit, ca ea ar detine capacitatea de a imprima activitatii economice si financiare o dezvoltare ritmica si armonioasa, realitatea s-a prezentat in asa fel incat a contracarat definitiv aceste stradanii. Dealtfel, este adanc semnificativ ca reprezentanti de frunte al stiintei economice burgheze, cum ar fi laureatul premiului Nobel pentru economie, profesorul american Paul A. Samuelson, au inceput sa se indoiasca de viitorul economiilor "mixte" (capitalismul monopolist de stat), ele nereusind - dupa cele ce arata profesorul american - sa dovedeasca posibilitatea unei coexistente a expansiunii si stabilitatii.

Organizarea sistemului monetar international din 1944 a insemnat deci:

un succes al Statelor Unite care, profitand de conjunctura celui de-al doilea razboi mondial, au intarit pozitiile lor fata de celelalte tari occidentale si ale dolarului S.U.A. fata de celelalte monede capitaliste;

un succes al conceptiei potrivit careia o moneda nationala poate indeplini functii internationale si, ca atare, poate functiona ca pivot al sistemului monetar international; in felul acesta, S.U.A. au obtinut castig, de cauza fata de Anglia care, la Bretton Woods; promova ideea crearii unei monede internationale in relatiile dintre statele implicate.

asumarea de catre guvernul S.U.A. a unor raspunderi internationale si, in primul rand, pe aceea a asigurarii stabilitatii dolarului fata de aur si de celelalte monede nationale, ceea ce presupunea in primul rand un anumit echilibru al balantei de plati a S.U.A.

In concluzie, sistemul monetar international nu a reusit sa corecteze intr-o masura suficienta deficientele etalonului aur-devize pe a carui baza a functionat, astfel ca sa asigure ordinea in relatiile valutare, stabilitatea, lichiditatea internationala, sa propage sentimentul increderii. Este greu sa se determine influenta acestui sistem asupra comertului international deoarece nu exista instrumente cu care aceasta. influenta. sa se poata masura. Din cele aratate rezulta insa. ca el nu a avut merite deosebite in expansiunea acestui comert si ca, in cele din urma, a fost obligat sa. paraseasca fara., glorie scena istoriei.

Este stiut ca fenomenele monetare semnaleaza de obicei existenta altor fenomene mai putin perceptibile, dar cu semnificatii mai adanci care caracterizeaza viata societatii intr-o perioada data. Gravele dificultati financiar-monetare cu care au fost confruntate in perioada data marile puteri capitaliste au dat in vileag, pe limba lor, accentuarea puternica a contradictiilor sistemului.

Urmarile renuntarii la sistemul monetar de la Bretton Woods

Noua ordine monetara internationala trebuia sa fie bazata pe un management multilateral, cu caracter limitat, al sistemului, management furnizat de institutii interna­tionale. Pentru prima data in istorie, doua institutii inter­nationale publice urmau sa indeplineasca functii mone­tare pentru un sistem international (FMI si Banca Mon­diala). Insa contextul economic si politic international, complet nefavorabil a determinat SUA sa preia controlul in SMI, pentru ca singura moneda suficient de puternica pentru a satisface nevoile crescute de lichiditate interna­tionala era dolarul. Puterea economiei americane, fixi­tatea raportului de schimb intre dolar si aur (35$ uncia), precum si angajamentul SUA de a converti dolarii in aur la acel pret, toate faceau dolarul la fel de "bun" ca si au­rul. De fapt, dolarul era mai avantajos decat aurul, atat timp cat era purtator de dobanda si putea fi utilizat in comert si in plasamente financiare.

Exista, pe de alta parte, o problema care impiedica dolarul sa devina principala moneda a lumii: cantitatea scazuta de dolari existenta pe piata. Statele Unite aveau excedente masive ale balantei comerciale, iar rezervele sale de dolari, obtinute in urma exporturilor mari, erau imense si in continua crestere. Pentru ca sistemul sa functioneze, trebuia insa, ca acest flux sa se inverseze: Statele Unite trebuiau sa aiba deficit comercial. De aceea SUA au incurajat iesirile de dolari pe mai multe cai:

prin intermediul programelor de ajutor: Planul Truman, destinat sa ajute Turcia si Grecia, planuri de ajutorare a tarilor subdezvoltate, si, in principal, Planul Marshall, care din 1948 pana in 1952 a adus celor 16 tari europene beneficiare 17 miliarde $. Astfel, dolarul a ajuns cea mai importanta moneda a lumii, iar Statele Unite au devenit bancherul lumii prin emisiunile de dolari destinati sistemului monetar international.

prin controlul dezechilibrelor din sistem. Astfel au facilitat ajustarea pe termen scurt a deficitelor balantelor de plati ale unor tari prin ajutoare si prin cheltuieli militare.

tolerarea politicilor protectioniste si discriminarile fata de dolar ale Europei si Japoniei. De exemplu, SUA a absorbit mari volume ale exporturilor japoneze, in timp ce accepta restrictiile Japoniei la exporturile americane. Totodata, a sustinut Uniunea Europeana de Plati, acel sistem european de clearing care avea efect descrimina­toriu asupra dolarului si promova exporturile europene in Statele Unite.

Cu toate ca la sfarsitul anilor '50 un asemenea defi­cit nu mai era necesar pentru ca economia mondiala in­trase deja pe o panta ascendenta, cheltuielile masive ale SUA in diverse scopuri a facut ca acesta sa devina in­controlabil. In atare situatie, posibilul esec al aranjamen­tului de la Bretton-Woods este recunoscut pentru prima data de un economist american, Robert Griffin. Conform paradoxului lui Griffin, pentru ca stocul de rezerve mon­diale sa evolueze odata cu comertul mondial era necesar ca, principalul furnizor al acestor rezerve, SUA, sa detina o balanta de plati in deficit, masura prin care celelalte tari puteau acumula rezerve. Insa, cu toate ca acest deficit al balantei de plati americane era dorit, cu cat era mai mare, cu atat alimenta neincrederea in dolar si in capacitatea Trezoreriei americane de a converti aurul la pretul oficial.

Odata cu proliferarea speculatiilor SUA au renuntat la asigurarea unui control unilateral asupra sistemului. Ca atare, a aparut necesitatea unei cooperari, a unui ma­nagement colectiv, au fost necesare concesii. Se remarca astfel trei forme ale managementului multilateral al Sis­temului Monetar International:

In primul rand putem considera cooperarea din­tre bancile centrale. In 1961, s-a hotarat infiintarea unui pool al aurului, care urma sa reduca speculatiile prin centralizarea comertului cu aur, astfel incat, daca pretul aurului scadea sub 35$ uncia aurul era cumparat de pe piata, iar daca pretul crestea peste limita oficiala, aurul era vandut;

In al doilea rand trebuie luat in calcul "Grupul ce­lor Zece". Avand ca membri reprezentanti ai zece state industrializate, Grupul a urmarit crearea Aranjamentelor Generale de Imprumut, un fond de 6 miliarde $ care ser­vea la controlul asupra ratelor de schimb. Totodata Gru­pul a devenit un forum de discutie si de schimb de infor­matii, un mecanism de reglare al crizelor de sistem. De altfel, in 1968 criza dolarului a fost stopata de catre Gru­pul celor Zece prin crearea unui sistem bazat pe doua piete ale aurului: o piata privata, in care pretul aurului putea fluctua liber, si o piata publica, unde Grupul deci­sese sa vanda aurul la 35$ uncia.

In al treilea rand putem urmari intentia SUA de a revigora Sistemul prin reducerea deficitului balantei de plati si prin cresterea increderii in dolar. Eforturile State­lor Unite au inclus:

impunerea unei taxe de echilibrare a ratei doban­zii (interest equalisation tax) pentru valorile mobiliare straine emise pe piata americana, taxa menita a reduce interesul fata de imprumuturile din SUA, avand drept scop diminuarea iesirilor de capital;

restrictii de capital in cazul investitiilor directe;

diminuarea sumelor utilizate drept ajutor acordat altor state;

programe de incurajare a exporturilor.

Acest tip de management a adus cateva elemente de reforma indispensabile. Astfel, s-a incercat rezolvarea problemei referitoare la lichiditatile inadecvate, problema considerata majora odata cu diminuarea deficitului ba­lantei de plati americane. Deci, lipsa dolarilor trebuia sa aduca alte forme de lichiditate internationala. In 1968, dupa cativa ani de negocieri, Grupul celor Zece a decis crearea Drepturilor Speciale de Tragere, ca unitati de rezerva internationale create de FMI care puteau fi utili­zate pentru a oferi statelor mijloace suplimentare de plata.

Pe de alta parte interdependenta monetara (reveni­rea la convertibilitate a monedelor tarilor din Europa Oc­cidentala si Japonia, internationalizarea productiei, piata eurovalutelor) a crescut mai rapid decat posibilitatile de reglare a fluxurilor din sistem. Noile probleme create de interdependenta, cum ar fi miscarile de capitaluri au adus incordare in sistemul bazat pe rate de schimb fixe si in politicile economice nationale.

S-au cautat solutii pentru salvarea SMI. O prima incercare a fost facuta prin intermediul Conferintei de la Smithsonian Institute din Washington D.C., ale carei re­zultate sunt cunoscute sub denumirea de The Smithsonian Agreement. Conventia de la Smithsonian aduce cateva elemente noi in cadrul Sistemului Monetar Inter­ntional:

s-a hotarat devalorizarea dolarului in raport cu au­rul cu aprox.10%, ceea ce inseamna un pret al aurului de 38$ uncia;

monedele celorlalte tari s-au revalorizat cu pana la 10%;

banda de fluctuatie a monedelor in jurul valorii ofi­ciale s-a largit de la ±1% la 2,25%, de doua ori mai mult decat fusese stabilit la Bretton-Woods.

Conventia de la Smithsonian a fost incheiata ca o solutie temporara ce trebuia sa ofere ragazul unor nego­cieri privitoare la reforma pe termen lung a Sistemului. Curand dupa semnarea acordului, fluxuri masive de capital au adus presiuni asupra noilor rate de schimb, iar controlul national asupra cursurilor era in crestere. O noua criza a inceput in ianuarie 1973, pe fondul hotararii luate de tot mai multe tari de a-si lasa libere monedele in raport cu dolarul. Inflatia crescuta din SUA devenise deja o problema serioasa. Ca atare, nici macar o a doua de­valorizare a dolarului cu 11% in raport cu aurul (pretul au­rului a crescut de la 38$ uncia la 42,2$ uncia) nu a mai putut salva sistemul ratelor de schimb fixe. Astfel, pana in martie 1973, toate monedele principalelor tari din lume fluctuau in raport cu moneda americana.

Orice incercare de a salva ratele fixe si stabilitatea comertului au fost sortite esecului odata cu decizia tarilor membre OPEC de a ridica pretul petrolului, astfel incat pe parcursul unui an acesta a crescut de 4 ori. Ca rezultat, sume uriase, estimate la 70 miliarde $ in 1974, au fost transferate dinspre tarile consumatoare de petrol inspre tarile producatoare.

In aceste conditii reforma Sistemului era imposibila, intr-o lume macinata de inflatie si recesiune. Cu toate aces­tea, in noiembrie 1975, sefii guvernelor din princi­palele tari industrializate[3] s-au intalnit la Castelul Ram­bouillet, intr-o incercare de a decide perspectivele refor­mei monetare internationale. Insa decizia finala de re­nuntare la aur ca etalon monetar si la ratele de schimb fixe a fost luata doua luni mai tarziu, in ianuarie 1976, cu prilejul summit-ului FMI de la Kingston in Jamaica. Aici, ultimele detalii au fost cuprinse in cel de-al doilea amen­dament al statutului FMI.

Acesta este, in mod oficial, sfarsitul unui Sistem Monetar International. Cel de-al doilea amendament cu­prinde urmatoarele:

renuntarea la aur ca etalon monetar;

stabilirea DST ca principala rezerva a SMI;

legitimizarea de facto a sistemului bazat pe rate de schimb flotante, cu toate ca permitea revenirea la ratele de schimb fixe in situatia in care 85% dintre na­tiunile membre ale FMI solicitau acest lucru;

solicita o mai intensa supraveghere din partea FMI in scopul promovarii si respectarii ordinii si stabilitatii sis­temului.

In concluzie se poate spune ca au existat o serie de factori care au determinat dereglarea decisiva a Sis­temului Monetar International de la Bretton-Woods:

scindarea pietei aurului intr-o piata oficiala in care aurul se tranzactiona la pretul de 35$ uncia si o piata libera, unde pretul se forma ca urmare a confrun­tarii dintre cerere si oferta;

suspendarea oficiala a convertibilitatii in aur a dolarului, ceea ce a insemnat scaderea capacitatii aces­tuia de a indeplini functia de etalon monetar in cadrul Sistemului;

devalorizarile succesive ale dolarului ca ur­mare a inflatiei crescute;

nerespectarea principiului convertibilitatii, prin mentinerea restrictiilor din partea unor tari in domeniul platilor externe, si chiar renuntarea la cursurile fixe in fa­voarea celor fluctuante;

nerealizarea unui volum adecvat de rezerve monetare, ceea ce a determinat intr-o prima faza inter­ventia masiva a dolarului american in scopul sustinerii cu rezerve a Sistemului, iar mai apoi, cand criza inflationista a afectat SUA a dus la diversificarea rezervelor valutare ale tarilor prin achizitionarea unor alte monede (yen, DM, lira sterlina,.);

dereglarea balantei de plati americane prin aparitia fenomenului descris de Griffin si existenta exce­dentelor de balanta ale celorlalte tari.

Referitor la dolar in anul prabusirii definitive a sistemului monetar international, conceput la Bretton-Woods, (1973) bazat pe cursuri fixe, dolarul detinea 84,5% din totalul rezervelor mondiale, pentru ca in anul 1993 ponderea sa sa scada la 65,2%, iar in 1995 este apreciata (neoficial) la 60%. In acelasi interval, marca germana a "urcat" de la 6,7% la 17%, iar yenul japonez de la "zero" la 9,6%.

BIBLIOGRAFIE

Bari, Ioan - Economie mondiala, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1997

Bran, Paul Relatii financiare-monetare internationale, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1990

Ciobanu, Gheorghe - Tranzactii economice internationale (curs), Cluj, 1999

Danaila, Nicolae - Euro-bipolaritatea monetara, Editura Economica, Bucuresti, 1999

Denuta, Ioan Relatii economice internationale, Editura Economica, Bucuresti, 1999

Dumitrescu, Sterian; Bal, Ana - Economia mondiala, Editura Economica, Bucuresti, 1999

Dobrota, Nita (coord.) - Dictionar de economie, Editura Economica, Bucuresti, 1999

Horga, Ioan Constructie europeana. Traditie, realitate si perspectiva, Editura Universitatii din Oradea, 1998

Kiritescu, Costin Relatiile valutar financiare internationale, Editura Stiintifica si Enciclopedica,

Olah, Gheorghe - Economie mondiala, Editura Universitatii din Oradea, 2000

Popescu, Cornelia - Elemente de economie mondiala, Editura Economica, Bucuresti, 1999

Rotaru, Ioan - Managementul financiar-valutar in tranzactiile economice internationale, Editura Amphora, Timisoara, 1995

Rotaru, Ioan - Cadrul institutional al relatiilor economice internationale, Editura Orizonturi universitare, Timisoara, 1997