Economie regala si relatii agrare in egiptul lagid

ECONOMIE REGALA SI RELATII AGRARE IN EGIPTUL LAGID

In domeniul - esential in intreaga antichitate - al economiei agrare, Egiptul lagid reprezinta cazul cel mai limpede si cel mai indeaproape cunoscut al unui sistem centrat in jurul administrarii regale a intregului teritoriu cultivat. In virtutea dreptului regal de cucerire a pamantului cu lancea, ge dori ktetos, afirmat inca de Alexandru si revendicat pentru sine si pentru dinastia lagida de primul dintre Ptolemei in momentul proclamarii sale ca basileus, succesorii intemeietorilor sunt stapanii intregului pamant al Egiptului.

Din teritoriul al caror stapani sunt, regii lagizi isi rezerva cea mai mare parte, numita ge basilike (pamant regal) si exploatata, prin intermediul administratiei centrale si locale, de catre o categorie speciala de producatori agricoli, basilikoi georgoi (tarani regali).

Problema statutului social exact al acestei categorii este dintre cele mai spinoase, atat din pricina caracterului ei dedublat intr-un fel, intre traditie orientala si inovatie greco-macedoneana, cat si din cauza insertiunii unor puncte de vedere modernizatoare sau insuficient clarificate teoretic in istoriografia moderna.

E mult mai simplu de formulat o definitie negativa a raportului producator-pamant in Egiptul lagid: agricultorii regali nu sunt nici sclavi in sensul clasic al cuvantului, nici producatori dependenti de tipul hilotilor, iar pamantul pe care ei il lucreaza nu are statutul unei chôra cetatenesti din Grecia. Intr-o definitie mai constructiva decat aceasta, insa, trebuie sa tinem seama de un fascicol convergent de componente de naturi diferite. Pe de o parte este evindet ca, din unghiul colectivitatilor rurale egiptene si al administratiei locale, raportul intre agricultorii regali si regele - proprietar prelungeste in chip firesc un sistem milenar de dependenta difuza si generalizata, apartinand, in esenta lui, modului de productie 'asiatic' si exprimandu-se prin faptul ca obstiile satesti de georgoi sunt, in colectiv, posesoarele ereditare ale pamantului regal, pe care il lucreaza sub stricta supraveghere a functionarilor locali. Administratia lagida preia, intr-adevar, atributiile de coordonator al procesului de productie in agricultura organizand intretinerea canalelor de irigatii, programand insamantarile prin borderouri regale (diagraphe sporoa), oferind samanta, cu titlu de imprumut si cu dobanda, imprumutand chiar instrumente de munca, supraveghind recolta si - moment esential - dirijand distributia ei prin functionarii care preiau, inca de pe aria de treierat, partea din roade care revine regelui ca impozit, restituire a imprumutului de semnite, amenda, etc., - reprezentand intre 60 si 70% din produse.

In cadrul acestor raporturi, administratia regala nu e exclusiv parazitara. Asumandu-si rolul de coordonatori ai proceselor agricole, Ptolemeii aduc, mai ales in sec. III, unele elemente de progres in utilaj si culturi. Astfel, se introduce pentru prima oara in Egipt plugul cu brazdar de fier, imprumutat taranilor de catre administratie; o masina de treierat e mentionata in izvoare, si tot acum se introduc 'surubul lui Arhimede', presa de vin si ulei, moara de apa. De asemenea, se realizeaza, fie si temporar, progrese in practica asolamentelor, in irigarea unor zone foarte largi - cel mai notabil fiind acela legat de zona lacului Moeris (Fayum) -, in aclimatizarea unor soiuri de mai mare randament (grau timpuriu) ori a unor legume, a arborilor fructiferi (smochini, rodii, caisi, maslini). 'Borderoul de insamantari' al lui Ptolemeu al II-lea vadeste amploarea si complexitatea acestor eforturi. Numai ca, asa cum rezulta limpede din izvoarele referitoare inca la sfarsitul sec. III si la intreg secolul urmator, rezultatele acestei incercari, menite - trebuie sa subliniem - doar sa sporeasca veniturile regale, sunt limitate si in timp, si in spatiu. Ceea ce parea usor de impus la nivelul administratiei centrale se loveste de inertia specifica a unitatilor teritoriale traditionale; noile culturi raman in mare masura culturi ornamentale sau curiozitati, utilajul nou nu poate inlocui decat sporadic ustensilele rudimentare din lemn si piatra, irigatiile se restrang indata ce autoritatea Ptolemeilor, macinata in razboaie externe, slabeaste - asa incat sporul de productivitate, atat cat se realizeaza, rezulta, in ultima instanta, in mult mai mare masura din exploatarea tot mai apasatoare a producatorilor directi decat din progresul tehnic, a carui implantare in structuriel ancestrale ale satului egiptean avea sa se dovedeasca superficiala si efemera. Finalitatea fiscala a masurilor agrare ale Ptolemeilor avea sa compromita, practic, posibilitatile de progres in acest sens.

Trebuie sa remarcam, pe de alta parte, ca statutul de dependenta al producatorilor agricoli, mostenit de ierarhiile lagide, este mai degraba un fapt decat un statut de iure, fiind interpretat in termeni de fiscalitate, ca o arenda individuala mediata de comunitatea sateasca. In aceste conditii, mobilitatea fiecaruia dintre membrii obstiilor satesti nu este, la origine, ingradita, iar insusi statutul lor de dependenta se altereaza treptat fata de etapele precedente. Rezultatul acestui proces nu este insa atat de favorabil pe cat ne-am astepta, cata vreme duce la dizolvarea solidaritatii de obste, care reprezenta si o garantie atenuind, partial macar, efectele excesului de exploatare; mai grav, inca, o parte din agricultori sunt despartiti de pamant, fie prin ruinare, fie prin propria lor optiune ca reactie in fata exploatarii crescande - refugiul la oras, in temple, intr-un cuvant abandonarea satului (anachoresis). Reactia administratiei lagide, care epuizase, practic, in sec. II, posibilitatile de inovatie in caest domeniu,este aceea de legare a taranilor de sat, prin atribuirea individuala si obligatorie a pamantului, prin legiferarea solidaritatii fiscale a satului, prin tendinta de impunere ereditara a contractului de arenda. In conditiile in care, insa, unitatea organica a obstiilor satesti fusese minata de insertiunea lor intr-un orizont social dominat de categoriile, deprinderile si mentalitatile proprietatii private, rezultatul acestui proces este treptata disolutie a comunitatilor rurale ca unitati socio-economice si transformarea pamantului regal in obiect de proprietate - sau macar posesiune - individuala. Se incheia astfel, in pragul epocii romane, indelungatul proces de destramare a raporturilor arhaice de dependenta a producatorilor. Corelatul complementar al acestei disfunctii la nivelul socio-economicului este 'hiper-functia' administrativ-fiscala a komelor, rigiditatea lor crescanda, care duce la tensiuni sociale tot mai grave.

Raporturile de exploatare al caror teme sunt pamanturile regale reprezinta, dealtminteri, modelul aproape general pentru regimul solului si relatiile agrare in alte zone ale vietii rurale egiptene. In calitatea sa de proprietar nominal al intregului pamant al Egiptului, regele dispune si de terenurile pe care nu le administreaza direct, terenuri pe care le concede, cu diferite titluri, altor persoane sau colectivitati. O categorie importanta si cantitativ si calitativ este cea a pamanturilor daruite, doreai. Este vorba de mari exploatari agricole oferite inaltilor demnitari ai regatului, carora regele le delega cea mai mare parte a drepturilor sale- si a obligatiilor, corelate, ale producatorilor directi - cu titlu, in principiu macar, reversibil si pastrand un anume drept de control si asupra productiei agricole de pe aceste pamanturi.

Una din aceste mari exploatari complexe, cea apartinand lui Apollonios, dioiketes (ministru) al lui Ptolemeu al II-lea, insumand cca. 2500 ha (10 000 aruse) in preajma Philadelphiei, ne este foarte bine cunoscuta datorita arhivei de peste 2000 de pagini a intendentului lui Apollonios, Zenon. Spre deosebire de proprietatile traditionale in Grecia metropolitana, domeniul lui Apollonios reprezinta o suprafata unitara, grosso modo un patrat impartit in patru sectoare de doua mari canale perpendiculare de irigatie, fiecare sector fiind subdivizat in 10 parcele de canale mai mici. Intreaga suprafata comunica printr-un canal navigabil cu cursul Nilului.

Intr-o prima etapa, intregul domeniu a fost ameliorat prin defrisari, incendieri, etc. Apoi o parte din teren a fost arendata unor fermieri greci si egipteni, o alta fiind exploatata direct cu lucratori agricoli. Alaturi de culturile cerealiere, din initiativa lui Apollonios (care va fi inspirat el insusi, macar in parte, politica agrara novatoare a lui Ptolemeu al II-lea) pe domeniul de la Fayum se planteaza vita de vie (in arhiva s-a descoperit si un tratat de viticultura copiat de Zenon) si conifere, pentru folosul regelui, se cresc enorme turme de vite, se incearca cresterea oilor de Milet cu lana fina. Domeniul poseda caravane de catari si o flotila fluviala proprie, ateliere pentru tesaturi fine, ale caror produse sunt vandute la Alexandria, atelere ceramice. Din gradina botanica regala se iau puieti de maslin, de smochin, de nuc, de par, a caror aclimatizare se incearca, tot asa cum se incearca adaptarea unui soi de grau care poate fi recoltat de doua ori pe an.

Din arhiva se desprind pregnant, dealtminteri, profilurile celor doi protagonisti - Apollonios si Zenon. Cel dintai, colaborator apropiat al regelui, se dovedeste a fi un exceptional om de afaceri - agentii lui vand si cumpara sclavi din Iudeea, imprumuta sume enorme Halicarnasului. Un talent organizatoric iesit din comun reprezinta calitatea dominanta a personajului, care intretine permanent birouri de secretariat si contabilitate, scribi de limba greaca si chiar scribi egipteni pentru contractele cu autohtonii. Dincolo de aceasta, o personalitate senioriala, un om care scrie elegant si imperativ, sigur de sine si de stralucitele-i succese; everget al cetatilor si templelor, gazda a unor somptuoasebanchete, filantrop si orgolios, uzand adesea de influenta sa pe langa Ptolemeu pentru a-si consolida pozitia si clientela, Apollonios foloseste cu exceptionala abilitate puterea de care dispune pentru a o spori. Fragilitatea succesului sau - care nu va fi fost izolat intr-o lume ca aceea a primilor lagizi - s-ar putea vadi insa din faptul - contestat de unii autori moderni - ca succesorul lui Ptolemeu al II-lea, Ptolemeu al III-lea Evergetul, i-ar fi retras pamanturile en doreai de la Fayum; prea puternicul dioiketes al Filadelfului dispare oricum fara urma.

Zenon, pe de alta parte, e si el un personaj caracteristic al mediului si vremurilor in care traieste. Agent comercial fidel si confident al lui Apollonios, diligent si staruitor, el se misca cu o fireasca usurinta in administratia marelui domeniu pe care in gospodareste cu pricepere, cu mandrie chiar. Prosper si tihnit, modul sau de viata nu-i lipsit de o anume tinuta, si faptul ca acest grec din Caria, uita o clipa de complicatele socoteli ale domeniului pentru a nota pe un papir un vers de Euripide e revelator pentru clasa si psihologia personajului.

Nu toti stapanii de domenii vor fi fost de talia lui Apollonios si nu toti intendentii niste Zenoni: majoritatea celorlalte doreai cunoscute - in Palestina ca si in Egipt - nu sunt exploatate direct si nu fac in nici un fel obiectul unei stradanii de modernizare asemanatoare cu cea pe care o observam in documentele 'Arhivei lui Zenon'; generalizarea concluziilor care se desprind din acest dosar de o exceptionala importanta nu e corecta, metodologic, nici in timp - caci dupa domnia lui Ptolemeu al II-lea, politica 'economica' a lagizilor scade sensibil in intensitate, limitandu-se la forme mai degraba spoliatoare decat novatoare; nici macar in spatiu - cata vreme, la cativa zeci de kilometri doar de domeniul lui Apollonios, nu se mai fac lucrari de irigatie, ceea ce va duce la ruinarea, in sec. II, a nomei Kerkeosiris. Zenon avea de infruntat rezistenta si plangerile arendasilor, pentru care practicarea intensiva a agriculturii reprezenta nu numai o ruptura cu practicile ancestrale ale cultivarii solului, ci si un spor de exploatare, de exigenta, de efort. In alte parti, putem banui macar ca acest refuz al intensificarii randamentului - si deci a exploatarii - se va fi manifestat mai pregnant; cel putin asa rezulta din analiza modului concret de aplicare a faimoaselor diagraphai sporou, care sunt adesea ocolite, deformate de aplicarea lor locala, partiala si incompetenta, daca nu de-a dreptul ignorate. Controlul exercitat de administratia centrala complica adeseori si mai mult lucrurile: cum recoltarea nu se putea face decat in prezenta functionarilor regali, orice intarziere, orice dificultate de transport, are incidenta asupra calitatii recoltei. Aceste considerente sunt cu atat mai pertinente si pentru exploatarea pamanturilor en doreai, cu cat cele mai multe dintre ele sunt, cum spuneam, lasate in grija colectivitatilor si notabililor indigeni, stapanii lor fiind simpli rentieri absenteisti.

Constatari destul de apropiate de acestea se pot face si in legatura cu pamantul cleruchilor, adica cu loturile concedate militarilor in schimbul slujbei ostasesti. Aceste loturi permit regelui sa-si constituie o armata permanenta mai putin oneroasa decat cea de mercenari, si militarilor sa traiasca ca rentieri ai agricultorilor egipteni care exploateaza direct - si traditional, desigur - pamantul al carui beneficiu revine cu titlu viager osteanului. Suprafata unui cleros variaza intre aproximativ 6 ha si 250 ha, dupa gradul posesorului; dupa batalia de la Raphia, unde participasera si contingente de egipteni, acestia primesc insa loturi de 0, 25 ha (5 arure). In teorie, un cleros este o posesiune viagera si revocabila, dar evolutia raporturilor intre regalitate si cleruchi face ca, treptat, loturile sa se apropie de o proprietate privata: in sec. I ele sunt nu numai mostenite, ci mostenite de femei, si pot fi, in forme deturnate, transferate impreuna cu obligatiile militare.

O alta categorie de loturi in posesiune - pamanturile emfiteutice (pamanturi degradate, arendate pe termene foarte lungi pentru ameliorare) - vadesc aceeasi tendinta, nu atat de promovare a unei economii agrare intensive cat de cristalizare a unor raporturi de proprietate de caracter privat. Din punct de vedere al reusitei economiei, intr-adevar, pamanturile emfiteutice nu par sa fie realizat progrese notabile statistic; chiar daca in sec. III se va fi castigat ceva in extensiune si productivitate, inca din sec. II, dificultatile de exploatare a pamanturilor neproductive depasesc cu mult, pe cat se pare, avantajele, ducand la diferentieri acute de avere nu numai intre arendasii greci (majoritatea prezenti in acest domeniu) ci si intre unii dintre ei, saraciti, si o patura subtire dar activa de notabili egipteni tot mai prosperi.

Asemenea cazuri raman totusi la fel de marginale si de izolate ca si fenomenul de poor white in sudul Statelor Unite. In ansamblu vorbind, clivajele sociale caracteristice raporturilor agrare in Egiptul lagid sunt coextensive cu clivajele etnice. Nu din pricina vreunei prejudecati rasiale, cata vreme aristocratia sacerdotala egipteana isi pastreaza si-si sporeste chiar privilegiile, ci din conjunctia a doi factori - cucerirea, care instaleaza o elita privilegiata, greco-macedoneana, la putere, si consecinta acesteia asupra raportului intre sat si oras. Intr-adevar, cucerirea instaureaza o relatie de dominare si exploatare opresiva a satului de catre oras; or, cata vreme satul este exclusiv, sau aproape exclusiv, egiptean, in vreme ce orasul este specific grec, este firesc sa asistam la dublarea contradictiilor sociale de conflicte etno-culturale.

Aceste tensiuni sunt accentuate de o problema specifica pentru economia lagida; aceea a contactului intre economia agrara traditionala si economia de marfuri, tipic urbana. Ptolemeii au nevoie de bani; or, banii sunt in mana grecilor. Penetratia monedei in viata rurala a Egiptului e sporadica si superficiala, si redeventele in natura si munaç raman esentiale. Din aceasta pricina, in marea majoritate a cazurilor, intre producator si administratia regala intervine un mediator care asigura conversiunea in bani a unei parti importante a obligatiilor platite in natura de tarani: arendasul de impozite, care e, fara exceptie, grec. Acest nivel intermediar adauga poverilor producatorilor directi un spor de exploatare cu atat mai spoliatoare cu cat abuzurile concesionarilor se adauga evidentelor abuzuri ale functionarilor locali. Aceasta suprapunere de instante ale exploatarii este perfect perceptibila in functionarea asa-numitelor 'monopoluri regale lagide', referitoare la prelucrarea artizanala a unor produse derivate din plante de cultura: in, papirus, uleiuri, vin. Samanta pentru aceste culturi este si ea imprumutata cultivatorilor de catre administratia regala, care estimeaza recolta aproape de data secerisului si o vinde integral unui concesionar. Acesta supravegheaza, impreuna cu autoritatile centrale si locale, recoltarea si depozitarea produselor, care sunt prelucrate in ateliere de stat sau controlate, si care sunt, dupa intrebuintare, sigilate pentru a evita productia clandestina. Intreaga cantitate de produse finite este apoi scoasa la licitatie, concesionarii cumparand cantitati variabile la un pret prestabilit - de obicei foarte ridicat, de unde si masuri vamale protectioniste. Finalitatea esentiala a acestui sistem - ca si a intregii economii regale, dealtminteri - este fiscala: lagizii se angajeaza in controlul productiei pentru a-si asigura incasarea sistematica si pe cat posibil sporita a impozitelor si veniturilor - si doar pentru aceasta. Consecinta obiectiva a acestei imixtiuni permanente a administratiei regale in economie este integrarea incompleta, intrucatva hibrida, si oricum mediata a satului si productiei sale in economia de marfuri. Ca si in alte domenii, inovatiile se grefeaza pe practici si raporturi traditionale care se reproduc stereotip la nivelele de baza ale economiei agrare, ceea ce are drept rezultat nu numai caracterul eteroclit al raporturilor sociale, ci si, in ultima instanta, o dubla opresiune asupra producatorilor directi, al caror statut real este grevat deopotriva de sisteme arhaice de productie si de insusire a plusprodusului lor, ca si de efectele, nu odata anarhice si intotdeauna constrangatoare, ale unei economii de marfuri supraadaogite si al carei principal promotor este insusi aparatul de represiune. Taxele in natura erau deja impovaratoare, depasind jumatate din recolta; faptul ca o parte din redevente trebuie sa fie achitate in bani adauga acestei poveri consecintele aleatorii, deseori defavorabile, ale pietei cu care gospodaria autoarhica traditionala este in fond incompatibila; incepand din secolul II, in fine, devalorizarea acuta a monedei egiptene creeaza probleme insolubile, mergand de la nonconcordanta intre valoarea monetei si plata lucratorilor agricoli, intotdeauna intarziata, pana la incapacitatea economica absoluta a micului cultivator. In fine, interventia sporadica a regilor lagizi in favoarea producatorilor directi - pornita din necesitatea elementara de a apara contribuabilul de baza - devine tot mai putin eficare pe masura slabirii autoritatii centrale si a cresterii vertiginoase a anarhiei si abuzurilor locale. La limita putem spune ca administratia regala trateaza intregul Egipt ca pe o unica proprietate privata a regelui, dar carentele acestui raport sunt cu totul evidente.

In aceste conditii, nu e surprinzator faptul ca Egiptul lagid este teatrul unor grave tulburari populare; inca in Arhivele lui Zenon, taranii amenintau ca-si vor parasi loturile in semn de protest fata de contractele dezavantajoase. In vremea succesorului lui Ptolemeu al II-lea, Ptolemeu al III-lea Evergetul I, izvoarele mentioneaza o rascoala care intrerupe expeditia regelui in Mesopotamia; precedata probabil de o foamete - cu care prilej tiranul Hieron al Siracuzei trimisese grau in Egipt pe o corabie uriasa, revolta din 245 izbucneste, dupa toate probabilitatile, impotriva mizeriei si a abuzurilor.

Punctul culminant al acestei stari de tensiune sociala este atins insa dupa victoria lui Ptolemeu IV Philopator impotriva lui Antiochos al III-lea la Raphia, in 217. Participarea contingentelor egiptene la aceasta victorie modifica si raportul de forte, si caracterele rascoalei, care capata o intensitate mult mai mare decat obisnuitele miscari taranesti. Concomitent, uzurpari si autonomii de facto pun in primejdie existenta insasi a statului. In vremea succesorilor Lui Ptolemeu Philopator - Epiphanes, Evergetes II si Cleopatra I si a II-a, aceste tulburari se agraveaza, semnalandu-se masive parasiri ale pamanturilor, proliferarea bandelor de talhari, o stare endemica de anarhie interna pe care intarirea represiunii nu o poate stavili. In fond, numai concesiile autoritatii regale - amnistii care se succed din 163 pana in 60 - marturisind incapacitatea crescanda a Ptolemeilor de a domina un context social disfunctional, reusesc sa respabileasca o aparenta de autoritate pe care, in esenta ei, abia romanii o vor restaura cu adevarat. Ordonantele regale de amnistie vadesc larga extensiune a miscarilor protestatare: alaturi de taranii - in covarsitoarea lor majoritate egipteni - care obtin iertarea impozitelor si restituirea bunurilor confiscate, si militarii - cei mai multi dintre ei greci (dar nu toti; dupa Raphia, principalii beneficiari ai amnistiei sunt egipteni) - dobandesc recunoasterea posesiunii unor loturi ocupate fara drept. De asemenea, sunt confirmate si sporite privilegiile preotilor si sanctuarelor egiptene. Faptul ca in randul garantiilor pe care regele le ofera rasculatilor impotriva abuzurilor functionarilor regali se inscire si interdictia de vanzare pentru datorii a bunurilor imobile si ustensilelor, precum si a persoanei cultivatorilor regali, dovedeste ca acestia dobandisera un rudiment de statut liber - si ca, oricum, Ptolemeii erau direct interesati in restaurarea unor raporturi profitabile cu principala clasa de producatori agricoli, ba chiar in restaurarea unei imagini traditionale de regalitate benefica, piatra unghiulara a ideologiei monarhice in Egiptul lagid.