Momente importante in evolutia Sistemului monetar national al Romaniei

1 Din istoria Sistemului monetar

Prin legea din 1867, in Romania se instituie primul sistem monetar national, caracterizat prin urmatoarele elemente:

T    a fost un sistem bimetalist, in cadrul caruia moneda era definita in functie de aur si argint, raportul de valoare dintre cele doua metale fiind de 1/14,38;

T    moneda nationala, leul, era impartita in 100 subdiviziuni, numite bani;

T    pe teritoriul Romaniei erau acceptate, in circulatie, monedele de aur si argint ale tarilor Uniunii Latine (Franta, Belgia, Italia, Grecia, Elvetia), avand atributele unei monede legale. Pana la infiintarea Bancii Nationale a Romaniei, in anul 1880, circulatia monetara s-a definit prin circulatia monedelor romanesti, din arama si argint, a monedelor Uniunii Monetare Latine si a rublelor rusesti din argint, dupa Razboiul de Independenta.

Moneda de hartie s-a concretizat in bilete ipotecare emise de catre statul roman pentru acoperirea cheltuielilor generate de razboi. Aceste bilete ipotecare nu reprezentau bancnote propriu-zise, intrucat emisiunea lor era garantata cu valoarea bunurilor si proprietatilor statului iar retragerea din circulatie urma a se realiza prin contractarea unor imprumuturi interne.

Infiintarea, in anul 1880, a BNR antreneaza o serie de efecte favorabile functionarii sistemului monetar national.

Conform rolului de institutie de emisiune, BNR a emis primele bancnote, pentru care s-a practicat acoperirea in aur si argint (in primii 5 ani de activitate, BNR a emis peste 100 milioane lei bancnote + 50 milioane lei in monede de argint).

Trecerea la monometalismul de aur (prin Legea din 1889) are drept efect trecerea leului la convertibilitatea deplina si nelimitata in aur. Leul este definit numai in aur: 1 leu = 0,3226 grame cu titlu 900‰.

Functionarea acestui sistem a asigurat stabilitatea monetara si reglarea spontana a cantitatii de bani in circulatie.

In perioada primului razboi mondial, au fost emise bancnote pentru acoperirea cheltuielilor statului, garantate cu bonuri de tezaur, urmand ca la incheierea acestuia, Romania sa se confrunte atat cu fenomene inflationiste specifice si celorlalte tari, cat si cu probleme imediate dupa razboi.

Intre 1918 – 1923 inflatia s-a concretizat intr-o crestere de aproape 8000 ori a indicelui general al preturilor ca si in deteriorarea ratelor de schimb intre leu si valutele internationale (in 1924,1$ = 280) lei, fara a se inregistra valorile din tarile vecine.

Ca rezultat al unificarii din 1918, monedele ce apartineau teritoriile istorice, precum rublele Romanov si coroanele austro – ungare trebuiau retrase din circulatie, prin schimbarea propriu-zisa a acestora cu bancnote ale BNR. Pentru solutionarea problemei a fost propusa unificarea monetara aplicata cu incepere din anul 1920, operatiune prin care au fost retrase din circulatie monedele amintite, precum si “leii” emisi de catre Germania in timpul ocupatiei si garantati cu un depozit fictiv (la o banca din Berlin). In cadrul procesului de unificare s-a realizat o emisiune suplimentara de bancnote de 7,5 miliarde lei.

Un alt moment important in evolutia si functionarea sistemului monetar national il reprezinta incercarea de solutionare a inflatiei din anul 1925, masura adoptata fiind aceea a revalorizarii monedei nationale. Aceasta incercare nu a condus la rezultatele scontate si nu a putut opri procesul de depreciere a leului.

Reforma monetara din anul 1929 si-a propus, ca scop, rezolvarea problemei inflatiei, prin stabilizarea monetara. In cadrul acestei reforme, continutul in aur al leului era stabilit la 10 mg aur (de 32,26 ori mai putin fata de ultima definire din anul 1914), iar convertibilitatea bancnotei este limitata si opereaza potrivit sistemului etalon aur-devize.

In circulatie raman numai bancnotele si monedele din metale obisnuite, fiind eliminate monedele de aur si argint.

BNR a realizat, in aceasta perioada operatiuni de “open market” prin care au fost tranzactionate bonuri de casa. De asemenea, in anul 1929, BNR a majorat taxa scontului cu 9% avand ca efect scumpirea creditelor, iar ulterior, ca urmare a presiunilor politice, nivelul acesteia s-a redus, astfel incat rata dobanzii practicate de banci sa nu depaseasca cu mai mult de 6% taxa oficiala a scontului.

In perioada crizei 1929 – 1933 si cea urmatoare, s-au manifestat efecte puternice care au afectat reforma din 1929; leul se depreciaza accentuat: cererile de devize pentru nevoile statului nu mai pot fi acoperite, preturile inregistreaza cresteri considerabile, procentul de crestere al acestora situandu-se la nivelul de 345,6% comparativ cu cel de sporire al masei monetare (306%).

Cel de-al doilea Razboi Mondial antreneaza cheltuieli guvernamentale (9 miliarde lei in 1940; 95 miliarde lei in 1944), ceea ce justifica masura de deflatie adoptata in decembrie 1944, si concretizata in vanzarea aurului. Astfel a fost retrasa 16% din cantitatea de moneda aflata in circulatie, respectiv 65 miliarde lei. Cu toate acestea, procesul de depreciere al leului a continuat, situatie concretizata in cresterea presurilor (de peste 8.300 ori in 1947 fata de 1938), dar si in devalorizarea fata de dolarul american (de peste 16.500 ori).

In acest context, reforma monetara din anul 1947 a urmarit, in principal, stabilizarea monetara si reglementarea modului de formare al preturilor si tarifelor.

In esenta, aceasta reforma monetara s-a infaptuit dupa cum urmeaza:

devalorizarea leului (pana la 6,6 mg aur);

punerea in circulatie de bancnote ale BNR;

schimbarea leilor vechi cu cei noi in functie de un raport de paritate

de 1 leu nou  la 20.000 lei vechi.

Dintre efectele favorabile ale acestei reforme trebuie semnalat faptul ca a generat o putere de cumparare mai mare a salariilor, a sporit stocul de aur si devize al BNR; a redus cantitatea de moneda in circulatie.

In anul 1954 s-a procedat la redefinirea continutului in aur al leului (1 leu este egal cu 0,148112 gr aur), fiind ultima definire in aur a monedei nationale.

Dintre evenimentele care au marcat evolutia sistemului monetar national al Romaniei retin atentia cele referitoare la reforma sistemului bancar care a demarat in anul 1990. Pana in acest moment pot fi identificate doua perioade principale dupa momentul 1954, astfel:

perioada anilor ’60 si ’70, concretizata prin stabilitatea monedei si mentinerea constanta a puterii de cumparare;

perioada anilor ’80 in decursul careia se manifesta procese inflationiste “mascate”, ca premise ale inflatiei specifice anilor dupa 1990.

2 Sistemul monetar national al Romaniei dupa 1989

In Romania, dupa 1989, mecanismul de piata al politicii monetare a trebuit sa fie creat prin destructurarea vechiului mecanism, pe baza adoptarii unor masuri legislative noi si prin crearea unor institutii adecvate economiei de piata. Dificultatile au aparut datorita faptului ca economia nationala avea nevoie de o politica monetara care se cerea sa contribuie la instalarea economiei de piata, in timp ce, ea insasi, era “in tranzitie”, atat institutional, cat si sub aspectul resurselor umane. In acelasi timp, politica monetara se confrunta  cu problemele economiei reale in care nu se cristalizasera comportamentele specifice noii economii, astfel incat reactiile agentilor economici la semnalele transmise de sistemul bancar au fost, deseori, haotice.

Bazele legislative si institutionale ale crearii pietei monetare au fost puse in perioada 1991-1994. “In cazul Romaniei, in mod paradoxal, dupa caderea regimului comunist si declararea optiunii pentru mecanismele de piata, politica monetara a ramas, o buna perioada, intr-un straniu con de umbra. Practic, pentru intregul an 1990, nici cel mai ingaduitor analist nu ar gasi nici macar rudimentele vreunei politici in evolutiile monetare.”[1] Asezarea bazelor legislative si institutionale ale politicii monetare a reprezentat punctul nodal al tranzitiei la economia de piata, deoarece s-au creat corelatiile dintre variabilele reale si cele nominale. Asadar, s-a trecut efectiv de la conducerea administrativa centralizata la conducerea descentralizata, pe baza mecanismelor pietei.

Evolutiile au fost urmatoarele:

- In decembrie 1990 a fost infiintata Banca Comerciala Romana, ca banca de stat;

- In luna mai 1991 Banca Nationala a fost investita prin lege cu functiile de autoritate monetara. Tot in acest an au fost adoptate primele legi bancare care prevedeau: introducerea plafoanelor de credite; abolirea monopolului intermedierii financiare de catre BNR care a solicitat bancilor comerciale ca lichiditatile suplimentare sa fie plasate pe piata interbancara; abolirea mecanismului de refinantare descentralizata in teritoriu bazat pe plafoane de refinantare acordate trimestrial fiecarei sucursale a bancilor comerciale. Au aparut noi banci comerciale. In luna octombrie 1991 a fost coborata la o luna durata de acordare a creditelor pe linii de credit cu un singur instrument; totodata, au fost retrase creditele pe termen mijlociu si lung, au fost abolite plafoanele de credit si s-a renuntat la orice prerogativa de catre BNR in stabilirea nivelului si structurii dobanzilor bancilor comerciale;

- In ianuarie 1992 a intrat in functiune noul mecanism de refinantare a BNR, conform Regulamentului de refinantare aprobat de Consiliul de Administratie in luna septembrie 1991, bazat pe trei instrumente: linii de credit, creditul de licitatie si creditul pe termen fix. In luna martie a aceluiasi an a fost introdus mecanismul rezervelor obligatorii cu etapele succesive: a) includerea in baza de calcul a depozitelor in Lei ale agentilor economici; b) includerea depozitelor in Lei ale populatiei; c) includerea depozitelor in valuta ale rezidentilor (din februarie 1994). S-a trecut la corelarea ratelor dobanzii BNR cu acelea ale inflatiei si s-au acordat credite preferentiale;

- In 1993, in luna august, s-a adoptat hotararea de a nu se mai reinnoi creditele preferentiale ce expirau la sfarsitul anului. S-a incheiat un acord intre BNR si Ministerul Finantelor de renuntare la finantarea gratuita, nelimitata si automata de catre BNR a deficitului bugetului de stat. A fost adoptata masura potrivit careia conturile deschise bancilor comerciale la sucursalele BNR urmau sa fie consolidate zilnic, intr-un singur cont deschis la Centrala BNR, optandu-se pentru escaladarea rapida a ratei dobanzii si reducerea drastica a lichiditatii;

- In sfarsit, in 1994 a fost adoptat un set de reguli prudentiale, care cuprinde limitarea pozitiei valutare deschise, adecvarea capitalului si limitarea accesului la descoperitul de cont.

Impactul acestor masuri a fost deosebit de mare pentru ansamblul economiei nationale ca si pentru fiecare cetatean in parte, iar masurile care au fost adoptate ulterior, pana in prezent, au fost in tandem cu evolutia societatii romanesti, tinta fiind corelarea politicii monetare cu politica guvernamentala, in conditiile independentei Bancii Centrale, ale neamestecului in viata politica, in vederea atingerii scopurilor de etapa ale tranzitiei Romaniei spre economia de piata.

In acest sens, pot fi distinse trei etape parcurse de reforma monetara dupa 1989:

Prima etapa

Politica monetara, instrumentalizand oferta de bani in corelatie cu cererea agregata din economie, s-a manifestat abia incepand cu anul 1991 si ea urmarea, pentru inceput, limitarea cresterii preturilor si eliminarea treptata a supraevaluarii Leului in vederea mentinerii sustenabilitatii balantei de plati.

A doua etapa

A constat din schimbari substantiale in comportamentul monetar al statului, indeosebi odata cu adancirea crizei economice din 1993 ce impunea un amplu proces de stabilizare macroeconomica pentru a opri caderea, in continuare, a productiei si pentru a crea conditiile necesare relansarii economice. Masurile adoptate au privit limitarea ofertei de bani din economie prin controlul creatiei monetare, precum si prin stimularea increderii populatiei in moneda nationala, folosind pentru aceasta dobanzile real pozitive. Banca Nationala a modificat volumul refinantarii si dobanzile de refinantare. Succesul programului de stabilizare macroeconomica, in opinia reprezentantilor autoritatii monetare, a constat, intre altele, in “replierea, chiar mai prompta decat se anticipase – aprecia, pe atunci Mugur Isarescu, Guvernatorul BNR – a producatorilor interni spre piata externa”. Cauzele acestui comportament, dupa parerea Guvernatorului BNR, sunt: “In primul rand, coerenta programului de macrostabilizare. Nu numai ca politica fiscala si cea monetara au mers in tandem, dar s-a reusit evitarea derapajului inflationist pe seama altor decizii de politica economica… O a doua cauza – in ordine cronologica – a rezultatelor programului de macrostabilizare este, dupa opinia mea, raspunsul deosebit de prompt al sectorului real. Stimulate de deprecierea, in termeni reali, cu 15 la suta a Leului in primele patru luni ale anului 1994 si de accesul neingradit pe piata valutara, intreprinderile romanesti s-au reorientat prompt catre piata externa. Asa se face ca, de la o medie lunara a exporturilor de 410 milioane de dolari, acest indicator a atins 590 milioane de dolari in trimestrul IV… Aici ajungem la cauza, pe care o consider fundamentala, a performantelor macroeconomice: restructurarea. Ea nu a fost comandata de sus, nici foarte clar condusa, ci s-a produs spontan (subl. ns.), pe seama mecanismelor cu autoreglare, specifice pietei… O alta dovada o constituie reducerea semnificativa a fortei de munca ocupate in industrie, de la un nivel de 3.161 mii angajati in decembrie 1991, la 2.503 mii angajati in decembrie 1993 si 2.352 mii angajati in decembrie 1994.”

A treia etapa

Aceasta etapa este in curs de desfasurare si ea trebuie sa imbine elemente de politica monetara cu elemente de politica economica generala. Inca din cel de-al treilea trimestru al anului 1994, cand succesul stabilizarii macroeconomice era evident, trebuia declansata ajustarea structurala a economiei, astfel incat piata sa asigure alocarea eficienta a resurselor pentru diferite destinatii ale productiei. In aceasta etapa, politicii monetare ii revine, in principal, rolul mentinerii stabile, pe plan intern si extern, a monedei nationale prin controlul ferm al inflatiei. Succesul politicii monetare depinde acum de evolutiile la nivel microeconomic de care nu sunt straine Legea falimentului si finalizarea marii privatizari. In aceasta actuala etapa trebuie sa se aiba ca tinta si continuarea modernizarii sistemului bancar romanesc, alinierea la standardele internationale, respectiv, europenizarea lui folosind[2]:

1) posibilitatile de restructurare interna prin:

a) recapitalizarea bancilor, care permite o crestere semnificativa a capitalului pe seama castigurilor sau a vanzarii de actiuni pe piata avantajele constand in faptul ca recapitalizarea nu se face pe baze private, ceea ce ofera posibilitatea de a face imprumuturi, inclusiv pentru sectorul privat, care poate investi in noi proiecte. Dezavantajele constau in continuarea unei politici de creditare inadecvate catre unii agenti cu capital de stat si in sporirea rolului statului in controlul sistemului bancar care intarzie privatizarea;

b) imprumuturile de suferinta privesc partea de activ a bilantului, diferit de recapitalizare, care priveste pasivul. Acestea se acorda agentilor economici de stat cu probleme deosebite;

c) negocierea bilaterala, intre banca si clienti a contractului de imprumut care, prin concesii de ambele parti, urmareste actualizarea elementelor de baza adecvate conditiilor prezente cum ar fi: reducerea nivelului dobanzii; cerinte colaterale de crestere a securitatii bancii; reesalonarea platilor si amortizarea platilor pe un anumit numar de ani; rambursarea partiala a imprumuturilor, prevazandu-se un anumit procent din orice vanzare de active; suplimentarea imprumutului pentru ca agentul economic sa poata face fata unor cerinte imediate etc.

d) acordul de swap, prin care in locul debitului unui agent economic acesta cedeaza bancii actiuni ceea ce ofera avantajul intaririi financiare a firmei, prin aceea ca banca ce detinea o pozitie privilegiata printre creditori, fiind in prima linie prin detinerea de actiuni, trece in spate, ceea ce degreveaza agentul economic de presiunea bancii. Dezavantajele procedeului constau in concentrarea proprietatii in economie, cu efecte anticoncurentiale, precum si in conflictul de interese dintre banca si detinatorul de actiuni.

2) posibilitati de restructurare externa prin:

a) modificarea structurii bancare. Dupa curatirea initiala a bilantului bancii, prin deducerea piederilor din volumul imprumuturilor cu probleme acordate cu diminuarea corespunzatoare a capitalului si rezervelor, se trece la crearea unei unitati subsidiare cu active reale unde se preia portofoliul cu imprumuturi compromise si nelichidate din bilantul unitatii cu active bune, careia i se platesc in mijloace cash, imbunatatindu-i lichiditatea si permitandu-i utilizarea pentru acordarea de noi imprumuturi;

b) utilizarea unei institutii (agentii) guvernamentale de restructurare pentru a rezolva sau restructura situatia financiara a bancilor comerciale cu cele mai mari probleme privind aceste imprumuturi, scop in care agentia va revizui fiecare dintre aceste banci si va face propuneri de restructurare. Restructurarea se poate face prin:

- lichidare, procedeu extrem de costisitor care presupune inchiderea bancii si efectuarea de plati catre cei ce detin depozitele bancare;

- transferul de depozite care se practica atunci cand activele bancii au o valoare redusa pe piata, dar reteaua de depozite a bancii respective prezinta interes din punct de vedere regional sau al ramurilor industriale;

- cumpararea si absorbtia, respectiv preluarea de catre agentia pentru restructurare;

c) utilizarea unui mecanism de swap pentru vanzarea unor imprumuturi intre banci, la a caror transmitere se are in vedere cotatia de pe piata; astfel, daca pentru imprumuturile din industria chimica si cele din industria carbunelui raportul este de 3:1, inseamna ca la swap-ul dintre bancile A, cu imprumuturi in industria chimica si B cu imprumuturi in industria carbunelui, pentru un dolar aferent imprumuturilor cedate de banca A se vor primi 3 dolari de la banca B;

d) utilizarea unui mecanism de swap de obligatii guvernamentale pentru imprumuturile bancare rele, ceea ce conduce la o curatire a bilantului bancilor respective, in conditiile in care bancile vor detine insemnate obligatii guvernamentale, iar statul va prelua active putrede. Avantajul consta in transparenta preluarii balastului de la banci, aspect ce nu trebuie facut indirect5 prin ascundere in buget.

In contextul reformei sistemului financiar bancar, demarata dupa anul 1989 retin atentia coordonatele procesului de macro-stabilizare: reducerea ratei inflatiei; stoparea demonetizarii economiei si a procesului de dolarizare, imbunatatirea nivelului de rezerve internationale in cadrul sistemului bancar; liberalizarea cursului de schimb.

Asadar, cel mai important domeniu care a fost supus procesului de reforma si restructurare l-a reprezentat sistemul bancar. De asemenea, ca autoritate monetara, Banca Nationala a Romaniei care formuleaza si conduce obiectivele politice monetare, urmarind stabilitatea monedei nationale, a parcurs, rezumand, urmatoarele momente mai importante, cu efecte asupra functionarii sistemului monetar national:

mai 1991: promulgarea legilor bancare: legea nr. 33/1991, cu privire la activitatea bancara si Legea nr. 34/1991 cu privire la statutul BNR;

august 1991: liberalizarea ratelor dobanzii in sistemul bancar;

septembrie 1991: adoptarea primelor norme cu privire la refinantare (linie de credit; credit de lombard);

noiembrie 1991: se declara convertibilitatea limitata a leului. Cursul de schimb incepe a se stabili zilnic de catre BNR;

martie 1992: se adopta masuri cu privire la rata rezervei minime obligatorii;

iunie 1993: Trezoreria Statului isi deschide cont la Banca Centrala;

martie 1994: se adopta masuri referitoare la liberalizarea cursului de schimb;

aprilie 1994: Banca Nationala adopta Legea cu privire la cambie si normele referitoare la cec, bilet de ordin si ordin de plata;

septembrie 1994: bancile sunt licentiate ca dealeri pe pietele valutare;

aprilie 1995: piata interbancara devine oficiala. B.N.R. publica zilnic nivelul ratelor de referinta pentru depozite (BUBID) si pentru plasamente (BUBOR);

februarie 1997: piata valutara devine libera, prin reautorizarea de catre BNR, in calitate de dealeri primari, a tuturor bancilor romane si straine;

martie-iunie 1998: instituirea unui nou cadru legal, prin adoptarea urmatoarelor legi: Legea bancara 58/1998, lega nr. 101/1998 privind statutul B.N.R., Legea nr. 83/1998 a Falimentului Bancar;

martie-august 1999: adoptarea de masuri pentru imbunatatirea activitatii sectorului bancar (Fondul de garantare a depozitelor din sistemul bancar);

operatiuni de restructurare financiara a unor banci din sistemul bancar (infiintarea Agentiei de Valorificare a Activelor Bancare si preluarea de catre aceasta a unui volum insemnat de active neperformante ale Bancorex).

Toate aceste masuri adoptate in ultimii ani au contribuit la crearea cadrului legal pe baza caruia se deruleaza relatiile monetare la nivelul intregii economii.

Reveniri asupra unor momente mai importante ale sistemului monetar national dupa 1990, se regasesc si in cadrul capitolelor urmatoare din aceasta lucrare.