Ocuparea resurselor de munca

Ocuparea resurselor de munca

Un aspect fundamental al utilizarii eficiente a resurselor de munca il reprezinta ocuparea deplina, optima a resurselor de munca, tinandu-se seama de exigentele ce decurg din relatia organica a pietei muncii cu celelalte piete specifice din societate.

Ocuparea resurselor de munca reprezinta o actiune rationala complexa, specifica managementului resurselor umane, prin care se stabilesc si se realizeaza proportii optime privind structura, repartizarea, distribuirea si incadrarea la diferite locuri de munca a oamenilor, in functie de calificare, de cerintele locurilor de munca respective, de retribuire, de scopul final al angajatorului, tinandu-se seama de legile pietei muncii concurentiale, de normele juridice, etnice si cele ale echitatii sau justitiei sociale statuate pe plan intern si international. Ocuparea tine de mecanismul de functionare a pietei muncii care poate fi caracterizata prin starea de echilibru sau dezechilibru, reflectand subocupare sau chiar supraocupare.

Ocuparea deplina reflecta nivelul, structura si calitatea utilizarii resurselor de munca in mod optim, adica favorizeaza maximizarea efectului util, concretizat in bunuri economice pentru satisfacerea nevoilor oamenilor si comunitatilor umane. Astfel, ocuparea deplina implica si ocuparea eficienta a resurselor de munca, fiind compatibila cu rata naturala a somajului, cu somajul normal.

Ocuparea deplina pe piata muncii are loc atunci cand cererea este egala cu oferta de munca. Chiar si in aceasta situatie vor exista in societate persoane in stare de somaj. Mecanismul specific al economiei concurential-functionale influenteaza nemijlocit procesul ocuparii.

Daca nivelul initial al salariului minim este redus, o crestere a acestuia nu va antrena niciun efect negativ asupra ocuparii muncii in economie. Daca, in schimb, salariul minim este stabilit la un nivel ridicat, o crestere a acestuia va influenta negativ nivelul ocuparii din economie si va determina aparitia somajului involuntar.

Ocuparea este un proces multidimensional, adica presupune imbinarea organica a unor elemente de natura economica, demografica, educativ-formativa, social-comportamentala si juridic-institutionala. In acelasi timp, ocuparea este mai cuprinzatoare decat aria muncii salariale propriu-zise, deoarece include toate genurile de activitati si structuri ocupationale care definesc un loc de munca, un venit retribuit, stimulativ pentru om si pentru evolutia mediului de afaceri in care el actioneaza. De asemenea, in procesul globalizarii economiei se poate ajunge la "externalizarea" sau "internationalizarea" ocuparii, cu efecte favorabile pentru unele persoane si mai putin favorabile pentru altele. In functie de sensul fluxului ocuparii, in contextul globalizarii, ocuparea devine purtatoare de dumping social.

Toate acestea se reflecta in functiile pe care trebuie sa le indeplineasca ocuparea, cum ar fi: functia economica, de finalitate eficienta precisa; functia de prevenire a formarii unor grupuri de angajati saraci; functia educativ-formativa permanenta; functia social-politica, de combatere a saraciei, a inegalitatilor sociale, a somajului, de realizare a dreptului de munca, la obtinerea unui venit decent etc.

In secolul nostru se remarca o noua paradigma a fructificarii resurselor de munca, bazata pe relatia crestere economica-competitivitate-ocupare-dezvoltare durabila-umana. Aceasta sporeste complexitatea ocuparii in sensul ca ea exprima relatii mult mai ample ce tind sa depaseasca locul ei ca rezultanta a functionarii celorlalte piete specifice din economie, devenind finalitate economico-sociala cu influente puternice nu numai la nivel individual, ci, tot mai intens, la nivel societal, comunitar si global, finalitate a armonizarii intregului sistem de politici economice, formativ-educative si sociale.

Ocuparea constituie nucleul dur al pietei muncii, cea mai importanta componenta a acestei piete. Cauzele principale care au afectat in ultimele decenii ocuparea pot fi grupate in mai multe categorii, cum ar fi: cauze privind gestionarea pietei muncii (crearea de noi locuri de munca, tipologia masurilor antisomaj etc.); cauze de natura institutionala (legislatia muncii, institutiile pietei muncii etc.); cauze de natura sociala (insecuritatea locului de munca; instabilitatea salariala etc.); cauze privind procesul formativ-educativ (calitatea calificarii oamenilor, gradul de adaptare a muncii la noile exigente ale dezvoltarii economico-sociale etc.); cauze de natura economica (declinul economiei, restructurarea economica etc.). Intelegerea acestor multiple cauze favorizeaza adoptarea de masuri eficiente pentru ameliorarea ocuparii in timp si spatiu.