Politica ocuparii - Ocuparea si subocuparea fortei de munca

Ocuparea si subocuparea fortei de munca

Echilibrul macroeconomic implica in mod necesar si echilibrul pietei muncii, iar acesta din urma are mare importanta economica si social-politica.

Echilibrul pietei muncii poate si trebuie sa fie abordat din mai multe puncte de vedere:

a) echilibrul functional, care defineste zona de compatibilitate a ocuparii fortei de munca si cresterii productivitatii muncii in conditii strict determinate de productie; b) echilibrul structural, care exprima modul de distribuire a fortei de munca pe sectoare, ramuri, activitati, profesii, calificari, pe teritorii etc., in conditii date ale nivelului productiei, tehnicii si productivitatii muncii; c) echilibrul intern intre nevoia sociala de munca si resursele de munca, conditionat si acesta de nivelul productiei si productivitatii.

Legatura dintre productie (Y), pe de o parte si cantitatea de forta de munca (L) si productivitatea muncii (w), pe de alta parte, se poate exprima printr-o functie de productie:

Y = f(L, w)

Rezulta, prin urmare, ca la un nivel dat al productivitatii muncii, volumul productiei este in functie de volumul muncii prestate sau de numarul celor ocupati. Folosirea intregului potential de munca al economiei reprezinta un factor al cresterii produsului si venitului national, iar cresterea productivitatii muncii suplimenteaza aceste posibilitati de sporire a productiei.

In conditiile determinate ale volumului si ritmului de crestere a productiei sau venitului national si respectiv al productivitatii muncii, din confruntarea cererii si ofertei sau a nevoii de munca si a resurselor disponibile de munca rezultaa nivelul ocuparii de echilibru a fortei de munca (vezi fig. nr. 1).

Punctul A din acest grafic (aflat la intersectia dreptelor W_t si L_t, adica a productivitatii muncii si populatiei ocupate in momentul t) reprezinta ocuparea de echilibru, adica volumul ocuparii resurselor de munca compatibil cu nivelul productivitatii muncii, pentru un volum de activitate dat (productie, venit national).

Din modul in care se pot combina factorii respectivi, din punctul de vedere al ocuparii fortei de munca, pot rezulta trei situatii: a) oferta si cererea de munca sunt egale, caz in care ocuparea de echilibru (facand abstractie de structura ofertei si cererii) este egala cu ocuparea deplina; b) oferta fortei de munca (resursele de munca) este mai mica decat cererea (nevoia sociala), caz in care dezechilibrul imbraca forma deficitului fortei de munca, iar ocuparea de echilibru necesita fie resurse de munca suplimentare (la nivelul cresterii dorite sau asteptate), fie o crestere mai accentuata a productivitatii muncii; c) oferta de munca (resursele disponibile) depasesc cererea (nevoia sociala), in acest caz nivelul ocuparii de echilibru fiind inferior celui al ocuparii depline, o parte a fortei de munca ramanand fara utilizare.

In economia de piata, procesul utilizarii fortei de munca nu numai ca este mijlocit de piata, dar se intersecteaza si cu interesele intreprinzatorilor. Referindu-se la volumul ocuparii in aceste conditii, J. M. Keynes releva: 'Rezulta ca atunci cand starea tehnicii, a resurselor si a costului factorial pe o unitate de ocupare a mainii de lucru este data, volumul ocuparii depinde atat in fiecare intreprindere si ramura, cat si pe ansamblu, de volumul de incasari pe care intreprinzatorii conteaza sa-l obtina de pe urma volumului respectiv de productie. Caci intreprinzatorii se vor stradui sa stabileasca volumul ocuparii la nivelul la care ei sconteaza ca va fi maximizata diferenta cu care incasarile depasesc costul factorial”.

Un concept mult dezbatut in literatura economica, indeosebi in perioada care a urmat crizei economice mondiale din 1929-1932, este cel de ocupare deplina ('full employment”, 'plein emploi'). El semnifica utilizarea completa a factorilor de produclie si se referp atat la mana de lucru, cat si la capital.

Keynes considera ca ocuparea deplina este 'o situatie in care volumul global al ocuparii ramane inelastic la cresterea cererii efective pentru productia care ii corespunde'.

Din intreaga analiza a lui J. M. Keynes, in care se face si o critica a dogmei clasice potrivit careia 'oferta isi creeaza propria cerere', formulandu-se totodata esenta teoriei sale cu privire la legile ocuparii mainii de lucru, vom retine pentru problema ocuparii urmatoarele concluzii:

a)   atunci cand starea tehnicii, a resurselor si a costurilor este data, venitul (atat cel nominal, cat si cel real) depinde de volumul de ocupare a mainii de lucru.

b)   volumul fortei de munca pe care intreprinzatorii decid sa-l foloseasca depinde de suma a doua cantitati, si anume suma cheltuielilor scontate pentru consum a colectivitatii si, suma pe care este de asteptat ca ea sa o consacre investitiilor noi. D reprezinta astfel cererea efectiva.

c)   ca urmare, volumul ocuparii in starea de echilibru depinde de: (l)functia ofertei globale, (II) inclinatia spre consum si (III) volumul investitiilor. Aceasta este -subliniaza Keynes - esenta teoriei generale a folosirii mainii de lucru'.

Ocuparea deplina a fortei de munca poate fi caracterizata prin raportul:

In realitate, un asemenea nivel nu este posibil datorita indeosebi somajului frictional (despre care va fi vorba in capitolul urmator). Prin cunoscutul raport al lui Lord Beveridge 'Munca pentru toti intr-o societate libera', (economistul englez este considerat parintele protectiei sociale in Anglia), s-a formulat teza ca ocuparea deplina 'nu inseamna ca in mod automat somajul este exclus, nu inseamna ca fiecare barbat si femeie in varsta apta de munca si capabil sa munceasca este ocupat productiv, in fiecare zi a vietii sale de munca'. Dupa el se putea admite ca ocuparea deplina era asigurata daca numai pana la 3% din populatia activa era in somaj.

In conformitate cu aceasta, o economie sau o regiune se afla in situatia de subocupare daca A este mai mare de 3% si in situatia de supraocupare, daca A tinde catre 0.

In mod absolut, ocuparea se exprima prin numarul total al celor utilizati in activitatea sociala. In mod relativ, se exprima prin rata ocuparii, determinata ca raport intre numarul celor ocupati si populatia apta de munca.

In legatura cu problema ocuparii fortei de munca, in literatura economica s-au conturat mai multe pozitii. Sub influenta 'Teoriei generale' a lui Keynes, multi economisti occidentali au considerat ca ocuparea deplina este, asa cum afirma N. W. Arndt 'cea mai importanta problema', iar Gunnar Myrdal, Nicolas Kaldor s.a. erau de parere ca ocuparea deplina este 'un factor important al cresterii economice'. O alta categorie o reprezinta economistii (intre care Joan Robinson), care considera ocuparea deplina ca o stare ideala ce are putine sanse de realizare in economia actuala, iar adeptii neoliberalismului contemporan si mai ales ai gandirii monetariste (precum Fr. A. Hayek, Hicks s.a) sustin ca ocuparea deplina este sursa a inflatiei, preconizand renuntarea la conceptul ocuparii depline si la politica bazata pe acesta. Pe aceasta baza tinand seama de evolutiile mai recente, multi economisti au ridicat valoarea lui a (procentul somajului admisibil) la 6-7%.