Sistemul monetar international de la Bretton Woods

Sistemul monetar international de la Bretton Woods

Etape premergatoare si realizari

Conferinta Monetara si Financiara din 1944 de la Bretton Woods a abordat pentru intaia oara problema crearii unui sistem monetar international, bazat pe etalonul aur-devize si, in cadrul acestuia, pe dolar ca principala moneda de rezerva. Propunerea facuta de John M. Keynes de creare a unei monede internationale, denumita "bancor" nu a fost acceptata. A prelevat conceptia americana cuprinsa in Planul White de a se utiliza pe plan international monedele nationale. Initial acest plan cuprindea propunerea unei monede internationale denumita "unitas". In final, dolarul SUA, garantat cu importante rezerve de aur a castigat, devenind moneda de rezerva a sistemului care se naste. Propunerea crearii unei monede internationale a fost numai un adevar prematur, mecanismele monetare ulterioare fiind favorabile punerii in circulatie si utilizarii in proportie tot mai mare a unei astfel de monede (DST) emisa de FMI.

Crearea in 1944 a sistemului monetar international a insemnat primul mare succes al ideii de cooperare internationala in domeniul monetar, un succes al conceptiei potrivit careia o moneda nationala poate indeplini functii internationale si ca atare poate servi ca pivot al sistemului.

Sistemul monetar international din 1944 a fost conceput ca un ansamblu de norme si tehnici, convenite si acceptate pe baza unor reglementari institutionalizate, menite sa coordoneze comportamentul monetar al tarilor in relatiile de plati si de stingere a angajamentelor reciproce, generate de schimburile comerciale, necomerciale si de miscarile de capital pe plan international. Ansamblul acestor norme de conduita monetara internationala au fost incluse in statutul FMI, organism creat in scopul supravegherii si sprijinirii aplicarii de catre tarile membre a principiilor de functionare ale sistemului nou creat.

1 Etape premergatoare

Prima incercare pe linia cooperarii sistemelor monetare nationale a fost conventia prin care s-a creat Uniunea Latina, semnata la 23 decembrie 1865 de Franta, Belgia, Italia si Elvetia.

Scopul acestei uniuni era protejarea etalonului monetar bimetalist (aur si argint), care reprezenta elementul comun al tarilor semnatare ale conventiei. Cu acest prilej se recunoaste o unitate monetara comuna: francul, care era impartit in 100 centime.

Un numar de tari au emis monede similare celor din Uniune, fara a adera insa la ea. Aceste tari au adoptat numai o parte din prevederile conventiei, pastrand raportul valoric de 1/15,5 dintre aur si argint. Printre tarile mentionate se numara: Austro-Ungaria, Romania, Serbia, Bulgaria, Spania, Venezuela, Columbia, Peru. Uniunea Monetara Latina a contribuit la consolidarea pentru o perioada scurta de timp a pozitiilor bimetalismului. Din septembrie 1873 s-a limitat baterea monedelor din argint si, practic, s-a trecut la etalonul monometalist aur.

O alta incercare de aliniere a sistemelor monetare nationale a reprezentat-o Conferinta de la Genova, care a avut loc intre 10 aprilie - 19 mai 1922, si la care au participat 33 de state. Principala recomandare care se desprinde din aceasta conferinta este de a limita utilizarea aurului, prin pastrarea disponibilitatilor de valute in conturile de la bancile straine. In acest scop, se propunea adoptarea etalonului aur - devize in cadrul sistemelor monetare nationale si folosirea unui sistem de cliring international.

In cadrul acestei conventii, adoptarea unui etalon sau a altuia era considerata o problema de politica interna, astfel ca nici o tara a carei moneda era folosita ca valuta de rezerva nu era angajata in relatiile cu alte tari, decat in masura in care aceasta ii servea propriilor interese.

O forma mai concreta de colaborare monetara o reprezinta Blocul aurului. Acesta a fost creat prin conventia din luna iulie 1933, la Conferinta monetara si economica de la Londra, unde Franta, Belgia, Olanda, Italia, Elvetia si Polonia, care aveau la baza sistemelor lor monetare etalonul aur, s-au angajat sa mentina paritatile existente.

Din aceasta pozitie a avut de castigat Franta care, cu toate dificultatile pe care le intampina a reusit sa mentina paritatea monedei sale, moneda care era supraevaluata. Din cauza intensificarii speculatiilor monetare, Italia iese din blocul aurului in 1935, iar Polonia in 1936.

Un important pas in directia cooperarii monetare a fost facut prin Acordul monetar tripartit, incheiat intre SUA, Anglia si Franta. Prin acest acord, de la 25 septembrie 1936, guvernele Statelor Unite si Angliei apreciau reajustarea francului francez, promitand evitarea greutatilor in calea ajustarii, impiedicarea unor deprecieri competitive. La apelul celor doua guverne, in noiembrie 1936, au aderat la acord Belgia, Olanda si Elvetia.

Rezulta, astfel, ca nici unul din acordurile monetare internationale incheiate in perioada anilor '30 pana la inceputul celui de-al doilea Razboi Mondial nu au dus la formarea unui sistem monetar international.

Intre 1 si 22 iulie 1944 are loc la Bretton Woods, Conferinta Monetara si Financiara Internationala a Natiunilor Unite si Asociate. S-a considerat ca "pentru prima oara a fost stabilit un sistem monetar bazat pe un acord international[1].

Baza discutiilor pentru redactarea documentului prezentat la Bretton Woods, in 1944, a constituit-o planul White si planul Keynes.

Planul lui Harry Dexter White (consilier al ministrului de finante al SUA) a fost publicat in aprilie 1943 intr-o ultima varianta, sub denumirea: "Proiect preliminar de schita a unei propuneri pentru un fond international de stabilizare a Natiunilor Unite si Asociate".

Planul lui John Maynard Keynes (numit in Anglia, in 1940, consilier onorific al Ministerului Finantelor) a aparut in forma sa finala, ca document oficial, la Londra, in aprilie 1943, sub denumirea: "propuneri pentru o Uniune de cliring international".

Planul White exprima preocuparea principala a Statelor Unite de a restaura libertatea tranzactiilor si platilor internationale, fiind prevazuta instituirea Fondului de stabilizare, al carui capital era format prin subscrierile tarilor membre (30% in aur, iar restul in moneda nationala). Monedele tarilor membre trebuiau sa fie definite in unitas, moneda Fondului de stabilizare, care avea un rol limitat, putand fi cumparata si vanduta contra aur in cadrul operatiunilor cu Fondul. Aceste unitati de cont erau egale cu greutatea in aur corespunzatoare pentru 10 dolari, paritatea in aur neputand fi modificata decat cu acordul Fondului, cu o majoritate de ¾ din voturi.

Fondul de stabilizare prevedea eliminarea restrictiilor valutare, cu exceptia celor promovate de Fond, si era imputernicit sa stabileasca si sa modifice cursurile valutare ale tarilor membre.

Planul Keynes exprima preocuparea de reconstructie a economiilor occidentale, bazata pe promovarea cresterilor economice si ocuparea deplina a fortei de munca. Acest plan prevedea crearea Uniunii de cliring. Uniunea de cliring se considera o super-banca centrala, care trebuia sa emita, in favoarea tarilo9r membre, o moneda scripturala internationala, definita in aur, si numita bancor. Astfel, tarile membre trebuiau sa primeasca o cota de moneda scripturala, proportionala cu volumul comertului sau exterior in ultimii ani dinaintea razboiului. Acesta urmau sa sigure compensarea multilaterala a creantelor bancilor centrale. In final, soldurile debitoare ale unor tari membre reprezentau soldurile creditoare ale altor tari.

Din confruntarea mecanismelor propuse de cele doua planuri prezentate, s-au preluat in declaratia comuna numai acele mecanisme care corespundeau ideilor de baza ale SUA.

Pentru promovarea cooperarii internationale in domeniul monetar si financiar, prin acordurile incheiate la Bretton Woods, au fost infiintate doua institutii guvernamentale: Fondul Monetar International si Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare. Cele doua institutii au avut si au statut de organisme specializate ale Organizatiei Natiunilor Unite. F.M.I. activeaza in domeniul valutar si al echilibrului balantei de plati, iar B.I.R.D. in domeniul dezvoltarii economice prin investitii.

La baza sistemului creat la Bretton Woods a fost asezat etalonul aur - devize iar in cadrul acestuia dolarului i-a revenit rolul de etalon si de principala moneda de rezerva si plata. S-a renuntat, astfel la propunerile lui Keynes si White - bancor si unitas - insa mecanismele monetare ulterioare au fost favorabile punerii in circulatie a unei astfel de monede internationale (DST) emisa de organismul sistemului (FMI).

Definirea dolarului ca etalon avea in vedere mecanismele monetare bazate pe etalonul aur, care existau in functiune la acea data. Dolarul a fost definit prin valoarea paritara de 0,888671 grame aur, avand la baza rezervele de aur de 24 mld. U.S.D. aflate la dispozitia Sistemului Federal de Rezerve al SUA.

Ca etalon al sistemului, intre dolar si aur s-a stabilit un raport valoric de 35$ uncia (o uncie = 31,05 grame).

Definitoriu pentru sistemul creat, a fost regimul paritatii aur si al cursurilor valutare fixe si unice. Valutele erau legale de aur fie direct, fie indirect, prin referinta la dolar luat ca unitate de cont, insa cu un continut precis in aur. Conform statutului F.M.I., convertibilitatea in aur avea un caracter de optiune.

Acordul semnat in 1944 la Bretton Woods nu stabileste o delimitare precisa intre notiunea de sistem monetar international si cea de organizatie creata sa serveasca sistemul, Fondul Monetar International. Intrucat nu s-a intocmit nici un document distinct de prezentare a sistemului, principiile sale se regasesc in Acordul de creare a Fondului Monetar International, considerandu-se ca acesta reprezinta statutul organismului nou creat.

Statutul Fondului Monetar International, ca organism specializat sa asigure gestiunea sistemului, contine reglementari cu privire la elemente fundamentale, precum:

stabilitatea cursurilor diverselor valute legate intre ele printr-un etalon comun;

convertibilitatea monetara;

libertatea platilor curente.

Astfel, scopul principal al Sistemului Monetar International, creat in 1944, a fost realizarea cooperarii monetare, pe baza mecanismelor sale de functionare. Crearea acestui sistem monetar international a reprezentat prima mare reusita de cooperare internationala in domeniul monetar.

2 Principii de functionare

Principiile pe care s-a bazat sistemul monetar international, al carui organism era Fondul Monetar International, au fost urmatoarele:

cooperarea monetara internationala;

cresterea echilibrata a comertului international;

dezvoltarea economica a tuturor membrilor;

stabilitatea cursului de schimb;

multilateralizarea platilor internationale;

convertibilitatea monetara;

lichiditatea;

echilibrarea balantei de plati.

Analiza fiecarui principiu si a felului in care a fost aplicat de tarile membre si de F.M.I. da posibilitatea unei aprecieri de ansamblu asupra Sistemului Monetar International creat la Bretton Woods.

Aplicarea acestor principii in activitatea SMI s-a realizat dupa cum rezulta din urmatoarea analiza:

A.     Cooperarea monetara internationala

Principiul cooperarii monetare internationale a fost considerat esenta SMI si factorul determinant al crearii F.M.I., organismul care sa asigure consultanta si colaborare in problemele monetare internationale. Acest principiu al cooperarii era considerat realizat prin insasi adeziunea la Fond.

Se poate afirma ca din punct de vedere teoretic, prin intermediul F.M.I. se urmarea a se ajunge la armonizarea politicilor monetare cu obiectivele unei cooperari internationale, in folosul tuturor tarilor membre. Preocuparea principala era reprezentata de stabilitatea cursului de schimb, multilateralizarea platilor si eliminarea restrictiilor valutare.

Practic, "cooperarea" prevazuta nu a operat in majoritatea domeniilor de activitate ale F.M.I. mai mult de 10 ani, facand ca la finele anului financiar 1955/1956, deficitul cumulat sa fie de 14,21 milioane dolari S.U.A., ca urmare a unor cheltuieli de functionare situate cu mult peste incasari.

Unele forme de cooperare monetara internationala apar in perioada anilor '60, sub forma acordurilor de imprumut si a facilitatilor de finantare compensatorie precum si sub forma DST - urilor.

B.     Cresterea echilibrata a comertului international

Acest principiu a fost formulat in linii generale, ca orientare pentru F.M.I. de a contribui la realizarea unui astfel de obiectiv. Ca urmare, s-a interpretat ca exprima un obiectiv si nu un principiu al sistemului monetar international pe care Fondul ar fi trebuit sa-l propage ca baza sigura a stabilitatii si echilibrului balantei de plati. Actiunea F.M.I. s-a limitat la inlaturarea restrictiilor valutare.

C.     Dezvoltarea economica a tuturor membrilor

Modul in care F.M.I., prin activitatea sa, a urmarit realizarea acestui principiu comporta controverse si puncte de vedere diferite din partea tarilor dezvoltate si a celor sarace.

Astfel, se sustine ca tendinta tarilor industrializate a fost de a inlatura din preocuparile F.M.I. acest obiectiv, considerandu-se ca el intra in atributiile B.I.R.D. si ca formularea din Acord ar reprezenta doar exprimarea unei consecinte a cresterii comertului international.

Inca de la inceputul discutiilor asupra planului White, India a propus sa se prevada, ca principiu, sprijinirea dezvoltarii economice a tarilor sarace, propunere reinoita in toate discutiile si formulata in doua variante de amendamente si la Bretton Woods. In anul 1973, cu ocazia raportului referitor la forma S.M.I. se mentiona ca o atentie deosebita trebuie acordata pozitiei si intereselor tarilor in curs de dezvoltare.

D.    Stabilitatea cursului de schimb

Adoptarea acestui principiu ca element de baza al sistemului monetar international a fixat optiunea pentru practicarea cursurilor fixe si a etalonului aur-devize. In acest scop, fiecare tara trebuia sa stabileasca pentru moneda sa, cu acordul F.M.I., valoarea paritara exprimata in aur sau in dolari S.U.A.

Fata de paritatea oficiala, cursurile de piata ale monedelor nationale puteau varia in jurul unei marje de ± 1%, tarile emitente avand obligatia sa supravegheze strict aceasta evolutie.

Pentru mentinerea stabilitatii cursurilor de schimb pe piata, tarile membre urmau sa intervina prin vanzarea sau cumpararea de moneda pentru asigurarea respectarii limitelor de fluctuare. Daca nu se produceau efectele asteptate in urma acestor interventii, se recurgea la modificarea valorii paritare, dar numai pentru corectarea unui dezechilibru fundamental in economia unei tari.

Ca rezultat al aplicarii acestui principiu, dolarul ca principal activ de rezerva in conditiile etalonului aur-devize, in loc sa fie un factor de stabilitate a devenit, in urma alimentarii excesive a lumii cu $, o sursa de instabilitate. SUA ajunge in imposibilitatea de a converti la cererea autoritatilor monetare straine, dolarii in aur.

In primii sai 15 ani de existenta, Fondul a dus o politica rigida in aplicarea si urmarirea aplicarii aspectelor principiului stabilitatii monetare legate de declararea valorii paritare si a modificarii ei. Treptat, aceasta politica s-a relaxat, adaptandu-se cerintelor impuse de practica.

Experienta anilor '60 a aratat ca o rigiditate in mentinerea unor cursuri fixe unice pe baza unei valori paritare exprimata in aur (marfa subevaluata) sau in dolari (supraevaluati) nu contribuie la mentinerea stabilitatii. Numeroase tari au adoptat cursuri multiple in forme mai simple sau mai complicate, iar tarile care se angajasera fata de F.M.I. sa inlature restrictiile valutare au adoptat alte genuri de masuri care sa le asigure aceleasi rezultate.

Analiza datelor statistice ale F.M.I. evidentiaza ca intre 1949 si 1967 (prima si a doua devalorizare a lirei sterline), S.U.A. si Japonia nu au facut nici o modificare a valorii paritare, R.F. Germania si Olanda au revalorizat monedele lor cu 5%; Belgia, Danemarca, Luxemburg, Norvegia si Suedia care facusera modificari in 1949 nu au mai intervenit cu nimic asupra valorilor paritare stabilite; Austria a modificat valoarea paritara a monedei sale de cateva ori pana in 1953, data dupa care a mentinut stabilitatea cursului de schimb. Franta a devalorizat moneda sa de doua ori, Italia a mentinut cursuri fluctuante pana la 1960, iar Canada a lasat sa fluctueze moneda sa intre anii 1950 si 1962.

Dupa intelegerea din 1971, F.M.I., a acceptat ca tarile membre sa poata declara, in, loc de valoarea paritara, un curs central, iar limitele de interventie sa fie de ±2,25%. Dolarul a fost devalorizat pentru a doua oara (in martie 1973) cu inca 10% moment de la care intregul mecanism de mentinere a cursurilor fixe s-a prabusit si la o luna dupa aceea, toate monedele fluctuau fie individual, fie in bloc.

E.     Multilateralizarea  platilor internationale

Principiul multilateralizarii platilor internationale a fost exprimat in Acord numai sub forma unei sarcini a F.M.I., nefiind precizate modalitatile de aplicare a acesteia. De aceea, s-a considerat ca nu trebuie facut nimic special in acest scop, multilateralizarea fiind un rezultat automat al inlaturarii restrictiilor.

Realitatea a impus diverse solutii pentru largirea formelor de plati, mentinandu-se restrictii monetare de protectie la care statele nu puteau renunta (astfel s-a ajuns la formarea, in afara F.M.I., a unor grupe de tari intre care se practicau plati multilaterale, pastrand restrictii fata de terti). Fondul a insistat permanent pentru inlaturarea acestor restrictii, ajungandu-se astfel la generalizarea multilateralizarii platilor.

F.     Convertibilitatea monetara

In acceptiunea Acordului, convertibilitatea reprezinta "inlaturarea tuturor restrictiilor la platile privind tranzactiile curente". Moneda unei tari membre devine convertibila atunci cand tara respectiva inlatura restrictiile la platile curente, adica pune la dispozitie moneda sa sau a altei tari membre pentru efectuarea platilor pentru tranzactii internationale curente si permite transferul sumelor obtinute din astfel de tranzactii.

De asemenea, tara care declara moneda sa convertibila, se obliga sa cumpere sumele in moneda sa detinute de o alta tara membra, atunci cand aceasta o cere si arata ca ele au fost obtinute recent, ca rezultat al unor tranzactii curente, sau ca este necesara convertirea acestora pentru efectuarea unor plati la tranzactiile curente.

Functionarea convertibilitatii a vizat doua aspecte distincte:

primul se refera la convertibilitatea dolarului, in calitatea sa de etalon, moneda de rezerva si de plata in cadrul sistemului;

al doilea avea in vedere convertibilitatea monedelor nationale ale celorlalte tari, membre ale F.M.I.

Dolarul american a fost singura moneda convertibila in aur, autoritatile monetare americane angajand sa converteasca in orice moment, la cererea bancilor centrale, detinerile lor de dolari, la pretul oficial de 35$ uncia.

In cazul monedelor nationale ale celorlalte tari, convertibilitatea prevazuta in statutul F.M.I. avea doua acceptiuni:

prima, conform careia trecerea la convertibilitate presupunea desfiintarea restrictiilor si discriminarilor in domeniul platilor si transferurilor internationale;

a doua, potrivit careia convertibilitatea inseamna obligatia bancii centrale de a cumpara moneda sa nationala detinuta de o banca centrala straina, la cererea acesteia.

Aparitia crizei monetare de la inceputul anului 1968 a determinat adoptarea de masuri restrictive privind convertirea dolarilor americani in aur. Au fost create doua piete ale aurului, una libera (unde pretul aurului se stabilea pe baza cererii si ofertei), si una oficiala dintre bancile de emisiune care puteau vinde si cumpara aur la pretul fix de 35$ uncia.

Masurile adoptate vizau efectele si nu cauzele, iar din acest motiv criza monetara s-a accentuat. Efectele ei au dus la hotararea S.U.A. din august 1971 de a suspenda convertibilitatea in aur a dolarilor detinuti de autoritatile monetare ale altor tari membre ale F.M.I. Inca din luna mai 1971 unele tari cu moneda convertibila, iar din august aproape toate, au hotarat sa nu mai intervina pe pietele valutare pentru mentinerea cursului fix, prin cumparare sau vanzare de dolari. Aceasta a insemnat adoptarea practicii cursurilor fluctuante.

Din punct de vedere al convertibilitatii, acesteia i s-a schimbat continutul. In acceptiunea F.M.I. din notiunea de convertibilitate dispare referirea la aur si dispare, de asemenea, un element de baza al convertibilitatii - cursul fix. Astfel, notiunea adoptata pentru definirea pozitiei dolarului american, dupa suspendarea convertibilitatii in aur, este "convertibilitatea de piata".

In practica, F.M.I. nu mai foloseste termenul de monede liber convertibile, ci a introdus notiunea de monede "liber utilizabile". Aceasta calitate este atribuita de Fondul Monetar International acelor monede pe care le apreciaza ca fiind cel mai mult folosite in tranzactiile internationale.

G.    Lichiditatea

Principiul lichiditatii a fost presupus ca element intrinsec al functionarii Sistemului Monetar International. Crearea Fondului Monetar International, ca institutie financiara avea si scopul asigurarii unui "rezervor" din care; "la nevoie, tarile sa poata obtine un sprijin temporar, pentru a face fata deficitului balantei de plati curente".

Autoritatile monetare ale tarilor membre la F.M.I. aveau obligatia de a-si constitui rezerve monetare, corespunzatoare nevoilor generate de doua operatiuni:

convertirea sumelor solicitate;

interventiile pe piata ale autoritatilor monetare in scopul mentinerii stabilitatii cursurilor de schimb.

In rezervele monetare, alaturi de aur si titluri emise pe pietele financiar monetare nationale, este introdusa si valuta, care patrunde in economia unei tari prin intermediul operatiunilor comerciale si financiare.

Lichiditatea globala, constituita din aur monetar si valute, la care s-au adaugat pozitia tarilor F.M.I. si D.S.T.-urile, avea in perioada de dupa razboi un nivel procentual optim al rezervelor fata de import, de aproximativ 40%.

In primii ani de razboi, 52% din rezervele monetare erau detinute de S.U.A., incluzand 75% din totalul aurului monetar. Restul lumii doar 25% din aurul monetar, valorand circa 8 miliarde USD, si in plus 14 miliarde in valute, din care aproximativ 11 miliarde ₤ blocate la Banca Angliei, folosibile numai in zona lirei.

Contributia Fondului Monetar International la functionarea principiului lichiditatii s-a concretizat in vanzarea, contra moneda nationala, in cazuri de nevoie justificate, de sume in moneda altei tari membre pentru efectuarea de plati, conforme prevederilor Acordului.

Aplicarea de catre F.M.I. a principiului lichiditatii prin acorduri de credite, respectiv acceptarea vanzarii de valuta contra moneda nationala, a fost foarte redusa in primii zece ani de activitate, fapt motivat, prin aceea ca folosindu-se numai dolari s-ar crea o cerere de bunuri din S.U.A. care ar putea avea efecte inflationiste, si prin aceea ca intr-un termen foarte scurt Fondul ar ramane fara resurse valutare utilizabile.

Problema lichiditatii globale a sistemului, precum si nevoia de lichiditati a tarilor in curs de dezvoltare a caror balanta curenta era continuu deficitara, a dat nastere la numeroase discutii, mai ales in afara F.M.I.

In urma solicitarilor Consiliului Directorilor Executivi, Secretariatul F.M.I. a elaborat un studiu numit "Nevoia de rezerve", publicat in ianuarie 1966. In acest studiu se evidentiaza necesitatea stabilirii nevoii globale de rezerve care "sa fie determinata in legatura cu bunastarea tuturor tarilor". Schimbul de pareri intre consiliul Directorilor Executivi si Grupul celor zece s-a soldat cu un proiect de creare de rezerve sub forma unor Drepturi Speciale de Tragere (D.S.T.), emise si folosite de F.M.I., care se evidentiaza intr-un cont special.

Crearea D.S.T. a reprezentat o contributie concreta la functionarea principiului lichiditatii, si un aport al Fondului la cresterea volumului lichiditatii globale. D.S.T. a fost considerat un nou activ de rezerva, sumele alocate fiind considerate parte integranta a rezervelor tarilor membre ale F.M.I.

H.    Echilibrarea balantei de plati

Acesta constituie un principiu de politica economica a fiecarei tari, fiind inclus si in Acordul de la Bretton Woods ca obiectiv al F.M.I., care, prin creditele pe care le acorda, contribuie la scurtarea duratei si la reducerea gradului de dezechilibru al balantelor de plati ale tarilor membre.

Conceptia de baza in aplicarea acestui principiu era ca disciplina balantei de plati impunea adoptarea de masuri de redresare de catre tarile membre in cauza. Un accent deosebit s-a pus pe realizarea unor planuri de stabilizare, pe care tarile cu balanta deficitara care solicitau ajutor financiar de la Fond, prin trageri peste transa de rezerva, trebuiau sa le indeplineasca. Echilibrarea balantei de plati se realiza printr-o stabilizare economica interna cu dezvoltarea productiei, menita sa duca la cresterea exporturilor, la o mai mare satisfacere a cererii interne si deci la o reducere a importurilor, franandu-se tendintele inflationiste.

Totusi, F.M.I. era ingradit in aplicarea principiului echilibrarii balantei de plati de faptul ca influenta sa si recomandarile pe aceasta linie puteau fi facute numai catre tarile care aveau nevoie si solicitau sa faca uz de drepturile de tragere speciale. Experienta a aratat ca, in decursul timpului, statele puternic dezvoltate industrial nu au urmarit o politica de respectare a disciplinei balantei de plati.

3 Evolutii ale functionarii sistemului

In perioada in care sistemul a functionat normal, comertul international a cunoscut o puternica dezvoltare in cadrul unei relative stabilitati a economiei mondiale. Prin stabilirea cursurilor de schimb si asigurarea unei lichiditati corespunzatoare au fost stimulate schimburile economice internationale, iar prin creditele puse la dispozitie de catre FMI, tarile membre au putut face fata unor nevoi temporare al balantelor de plati. De asemenea, anumite tari au realizat convertibilitatea monedelor lor nationale.

Toate aceste rezultate au fost insuficiente pentru a asigura viabilitatea sistemului si a anihila efectele unor fenomene negative, care au determinat o aplicare necorespunzatoare a principiilor sale fundamentale, soldate, in final, cu abandonarea acestora si, implicit, a sistemului conceput sa functioneze pe baza lor.

SUA a fost singura tara care si-a finantat deficitul de balanta de plati prin emisiunea propriei monede, dolarul avand calitatea de etalon si moneda de rezerva a sistemului. Prin aceasta finantare, SUA au continuat la formarea lichiditatii internationale si, implicit, la cresterea rolului dolarului in structura rezervelor monetare ale tarilor membre.

In primii ani de functionare a sistemului deficitul balantei de plati americane a fost apreciat ca un rau necesar, pe seama lui alimentandu-se economia mondiala cu mijloace de plata, el raspunzand cererii foarte mari de dolari manifestata pe plan international. Treptat, acest deficit inregistreaza valori din ce in ce mai mari, bancile centrale si cele comerciale din diferite tari acumuland importante sume de dolari. Este momentul in care se amplifica solicitarile bancilor centrale adresate Sistemului Rezervelor Federale ale SUA de convertire in dolari a sumelor detinute. S-a produs, astfel, o diminuare a rezervelor oficiale de aur de la 24,6 mld. $ existente in 1944, la 16,6 mld. $, in 1968.

Scaderea rezervelor de aur ale SUA, paralel cu existenta unor sume importante de dolari aflate in circuit international, au slabit increderea detinatorilor in moneda americana. Acest fenomen, asociat cu rezerva manifestata de autoritatile monetare americane privind convertirea dolarului in aur, i-a determinat pe detinatorii de dolari sa-i converteasca in alte monede, a caror evolutie era mai stabila, ori sa-i plaseze in operatiuni speculative sau in cumparari de aur. In aceste conditii, s-au produs in lant o serie de fenomene care au dereglat decisiv functionarea sistemului si anume:

a)       A avut loc scindarea pietei aurului intr-o piata oficiala in cadrul careia operau numai bancile centrale la pretul oficial de 35 dolari uncia si una libera, unde aveau loc vanzari-cumparari de aur de catre particulari, pretul formandu-se pe baza cererii si ofertei. Dedublarea pietei aurului a insemnat, de fapt, instituirea nonconvertibilitatii dolarului si a constituit prima bresa serioasa in functionarea sistemului bazat pe etalonul aur-devize. Rezervele oficiale de aur ale SUA ajung curand la cca. 10 mld. $, fiind egale si, chiar depasite de cele ale Germaniei si Japoniei. In aceste conditii, la 15 august 1971 are loc suspendarea oficiala a convertibilitatii in aur a dolarului, fenomen care a consemnat o scadere semnificativa a capacitatii $ de a indeplini functia de etalon monetar in cadrul sistemului. Se produce ruptura dintre aur si dolar si prin aceasta se elimina de la baza sistemului etalon aur-devize, respectiv primul din principiile sale de functionare.

b)      In 1971 se inregistreaza prima devalorizare oficiala a dolarului pentru a opri scurgerea aurului monetar in afara SUA; pretul unciei de aur devine 38 $, iar in anul 1973, dupa cea de-a doua devalorizare, 42,22 $. Aceste devalorizari nu erau altceva decat convulsiile finale ale sistemului de la Bretton Woods. Ele au creat mari dificultati mentinerii cursurilor de schimb in limitele convenabile. Inevitabilul se produce odata cu renuntarea la mecanismul cursurilor stabilite si trecerea la cursurile flotante, evenimente care s-au precipitat in cursul anului 1974. Practic se prabuseste si cel de-al doilea principiu instituit in 1994 si anume acela al stabilitatii cursurilor de schimb.

c)       Nici principiul functionarii convertibilitatii nu a fost respectat in totalitate. Convertibilitatea monedelor a avut un caracter limitat, tarile continuand sa mentina unele restrictii in domeniul platilor externe. Mai mult, ea a devenit in ultima perioada a functionarii sistemului una de piata, in sensul ca autoritatile monetare nu au mai fost obligate sa preschimbe, o moneda cu alta, la un curs fix sau stabil, ci la cursul pietei, a carui evolutie era imprevizibila. In acelasi timp, convertibilitatea in aur a dolarului, dupa cum am aratat, nu a rezistat decat pana in anul 1971.

d)      Realizarea unui volum adecvat de rezerve monetare, unul din principiile elementare ale echilibrului monetar global, nu a fost posibila. Daca la inceput a existat o lipsa acuta de rezerve in principalele state partenere ale SUA, ulterior, si indeosebi, in ultima faza de functionare a sistemului, s-a inregistrat un exces inflationist de rezerve si o distributie internationala defectuoasa a acestora, majoritatea tarilor confruntandu-se cu o lipsa acuta de lichiditati.

Dupa devalorizarile succesive ale dolarului SUA, autoritatile monetare din multe tari au inceput sa-si diversifice structura rezervelor lor, achizitionand active exprimate si in alte monede (D.M., yeni japonezi, franci elvetieni, etc.). daca in 1969, totalul rezervelor monetare internationale (mai putin aurul) se cifrau la 40 miliarde $ SUA, ele au ajuns in 1979 la 270 miliarde $ SUA, respectiv, o crestere de circa 7 ori. De asemenea, rezervele totale (inclusiv aurul, evaluat la 300 $ uncia) au crescut de la 80 miliarde $ SUA (1969) la peste 700 miliarde $ SUA, in 1990.

e)       Deficitul cronic al balantei de plati a SUA si excedentele de balanta inregistrate de alte tari au amplificat conflictele comerciale, financiare si monetare. Aceste evenimente asociate cu criza energetica si de materii prime din anii 1973 - 1974 au condus la imposibilitatea supravegherii echilibrului balantelor lor de plati. Prin aceasta s-a prabusit si ultimul principiu important, cel al functionarii echilibrate a sistemului creat in 1944.

4 Dezechilibrele generate de sistem

Functionarea sistemului de la Bretton Woods a demonstrat caracterul asimetric al acestuia, in favoarea S.U.A., si a evidentiat manifestarea unei incompatibilitati denumita de specialisti dilema[2] intre aprovizionarea economiei mondiale cu dolari, care constituie lichiditati internationale, si convertibilitatea acestora in aur.

O asimetrie care a privilegiat S.U.A.

Desi sistemul adoptat la Bretton Woods nu a fost, prin natura si principiile sale, discriminatoriu, totusi functionarea sa intr-o lume marcata de superioritatea economica americana a condus la consolidarea pozitiei S.U.A.

In anii care au urmat celui de-al doilea Razboi Mondial, o buna parte din tarile industriale, si in special cele europene, au inregistrat importante deficite comerciale. Nevoile de reconstructie economica le-au orientat catre exterior, si in special catre S.U.A. Penuria de mijloace de plata internationale au conferit monedei americane o pozitie privilegiata, devenind general acceptata in platile dintre diferite state. In acest mod, dolarul S.U.A. a devenit, de fapt, moneda internationala.

Nevoia de lichiditati internationale a fost satisfacuta prin oferta de $, oferta care a rezultat din deficitele externe ale S.U.A. Acestea beneficiau de privilegiul de a-si putea finanta deficitul extern cu propria moneda: investitiile private americane in lume, ajutoarele economice si militare ale guvernului american erau platite prin simpla emisiune a unei monede, pe care alte tari trebuiau sa o accepte, si anume $.

Constrangerile impuse de fixitatea cursurilor monedelor nationale, in raport cu $, garantau manifestarea cererii pentru $. Daca moneda americana era emisa in cantitati abundente, antrenand scaderea cursului pe piata de schimb, rezultatul il constituia aprecierea monedei celorlalte tari. Pentru a nu depasi limitele de fluctuare, aceste tari trebuiau sa-si ofere propria moneda pe piata de schimb, achizitionand in schimb $, mentinand, astfel, stabilitatea valorii propriei monede in raport cu moneda americana.

In acest mod, se poate aprecia ca deficitul exterior american s-a dovedit inflationist, daca se tine seama de faptul ca dolarii difuzati in economia mondiala au contribuit la majorarea masei monetare in tarile care ii detineau. Singurul mecanism care permitea restabilirea deficitului american si a expansiunii monetare mondiale il constituia convertibilitatea in aur a dolarilor.

Aceasta convertibilitate a fost problematica fiind calificata de catre specialisti drept o dilema.

Dilema convertibilitatii

In anul 1960, economistul de origine belgiana, profesor la Yale, Robert Triffin, a subliniat dilema utilizarii unei monede nationale ca mijloc de plata international.

Nevoia crescuta de lichiditati internationale era satisfacuta printr-o oferta de $, primita cu incredere, in masura in care exista promisiunea de transformare intr-o cantitate de aur determinata.

Pe de alta parte, oferta de $ nu putea fi asigurata decat prin agravarea deficitului exterior al S.U.A. Accentuarea deficitului a fost de natura sa diminueze increderea in moneda americana, cu atat mai mult cu cat $ detinuti in strainatate depaseau stocul de aur monetar al S.U.A.

Utilizarea $ ca moneda de rezerva, care presupune existenta in cantitati reduse (caracteristica raritatii) devenea, astfel, incompatibila cu utilizarea acestora ca mijloc de plata internationala, ceea ce implica existenta unei cantitati sporite de moneda.

Asimetria si contradictiile sistemului

Asimetria sistemului a fost accentuata de puterea conferita S.U.A. pentru adoptarea deciziilor in cadrul F.M.I.

Deciziile cu privire la activitatea Fondului erau adoptate cu 85% din voturi, iar S.U.A., datorita puterii economice, a dispus de un procent de vot superior nivelului de 15% (17,82% in 1993) ceea ce demonstreaza ca deciziile nu pot fi luate fara acordul american.

F.M.I. este controlat de un Comitet Executiv, format din 21 directori executivi. Dintre acestia 6 sunt reprezentati de tarile cu participare larga si anume: S.U.A., Marea Britanie, Germania, Franta, Japonia si Arabia Saudita.

5 Prabusirea sistemului de la Bretton Woods

Abandonarea convertibilitatii dolarului in aur

Rezervele de aur monetar detinute de S.U.A. s-au diminuat in anii '60, ca urmare a acordului de la Washington din martie 1968, unde bancile centrale din principalele tari dezvoltate au acceptat sa renunte la convertibilitatea dolarilor detinuti in aur.

Functionarea sistemului a fost perturbata de modificarile de curs ale principalelor monede europene, majorarea pretului aurului pe piata, indepartarea de cursul oficial si speculatiile contra dolarului. Tensiunile s-au manifestat pana la 15 august, cand prin decizia presedintelui Nixon se suspenda convertibilitatea dolarului in aur. Aceasta decizie desi marcheaza finalul sistemului "Gold Exchange Standard, nu a semnificat abandonarea cursurilor fixe de schimb. Momentul august 1971 a reprezentat un moment esential in demonetizarea aurului.

Prin definitie, demonetizarea aurului consta in eliminarea metalului pretios din functiile de echivalent general, de bani, si utilizarea acestuia doar ca o marfa obisnuita: astfel aurul este inlaturat din functiile de mijloc de tezaurizare si ultim mijloc de lichidare a angajamentelor de plata in relatiile internationale.

Ultimele tentative de salvare a sistemului de la Bretton Woods

La finele anului 1971, reprezentantii principalelor tari dezvoltate s-au reunit la Washington, cu scopul de a pune capat "anarhiei monetare" instaurate dupa luna august.

In cadrul acordului s-au adoptat mai multe decizii astfel:

dolarul este devalorizat (pentru prima data dupa 1934 si pentru a 3-a oara dupa 1792) prin stabilirea pretului unei uncii de aur la 38 $ (comparativ cu 35 $ in 1944);

In schema de mai jos este prezentat modul de functionare al sistemului, care a generat numeroase avantaje S.U.A.

principalele monede sunt reevaluate in raport cu dolarul (cu 16,18% pentru yen, cu 13,57% pentru D.M., cu 8,57% pentru FF);

marjele de fluctuatie ale monedelor in raport cu definirea sa oficiala sunt stabilite la ± 2,25%.

Cu toate deciziile adoptate in 1971, dificultatile antrenate de criza monetara nu au disparut; accentuarea deficitului extern american, speculatiile contra $ si aprecierea D.M. au facut dificila mentinerea stabilitatii sistemului.

La 12 februarie 1973, dolarul este din nou devalorizat, pretul unei uncii de aur trecand de la 38 $ la 45 $. Totodata, se abandoneaza regimul cursurilor fixe, in cadrul caruia abaterea cursului efectiv se stabilea in functie de definitia in aur a monedelor.

Demonetizarea aurului pe plan international a fost oficializata in cadrul sedintei comitetului interimar al F.M.I., care a avut loc in ianuarie 1976, in Jamaica. Cu acest prilej li se recomanda tarilor membre ale FMI sa nu-si mai defineasca monedele printr-un continut in aur si nici prin raport fata de o alta valuta, ci prin raportarea la o moneda cos compozita. Recomandarile de la Jamaica au fost ratificate in 1978, sub forma unui amendament adus Statului FMI (primul amendament a fost adoptat in 1969, cand s-au instituit drepturile speciale de tragere, DST).

Figura 2.3 - Modul de functionare a sistemului de la Bretton Woods

Ultimul moment in procesul de demonetizare al aurului il constituie vanzarea in 1978, de catre FMI a unei jumatati din cantitatea de aur, evaluata la ace moment la 50 milioane uncii (4170 tone). Vanzarea aurului s-a realizat la pretul pietei, de-a lungul unei perioade de 4 ani in care s-au organizat 45 de licitatii, si a condus la incasarea sumei de 5,7 miliarde $, comparativ cu 1,1 miliarde $ cat reprezenta pretul oficial.

Cealalta jumatate a cantitatii de aur a fost restituita tarilor membre ale FMI la pretul de 35 $/uncia.

Avantajele ratelor de schimb flotante

Intr-un articol din 1953 Milton Friedeman condamna mecanismul ratelor fixe practicate pana in anii '70, inca din acel moment, teoria economica evidentiind multiplele avantaje ale fluctuarii monedelor.

Acestea pot fi enuntate astfel:

Flexibilitatea cursurilor de schimb constituie un mijloc de a garanta echilibrul exterior. Un deficit al balantei comerciale antreneaza o cerere de devize pentru finantarea importurilor excedentare, cerere satisfacuta printr-o oferta de moneda nationala pe piata de schimb, avand ca efect, imediat reducerea cursului. Scaderea cursului monedei nationale reduce pretul exprimat in devize al produselor nationale, ceea ce poate favoriza exporturile.

In sens invers, pentru a plati produsele importate este necesara o cantitate sporita de moneda, ceea ce are ca efect franarea cererii. Deprecierea monedei nationale, alaturi de sporirea competitivitatii produselor nationale si sporirea importurilor favorizeaza obtinerea starii de echilibru al balantei comerciale.

Sistemul cursurilor fixe favorizeaza generatoare de instabilitate. Daca speculatorii anticipa deprecierea unei monede, atunci vor actiona in consecinta, provocand ei insisi scaderea valorii acestei monede, prin oferirea pe piata spre vanzare a monedei. Ulterior, vor rascumpara moneda depreciat, la un pret inferior celui la care s-a realizat vanzarea, obtinandu-se un castig. Daca prin masurile adoptate de banca centrala, deprecierea poate fi evitata, speculatorii pot rascumpara moneda la pretul la care a fost cedata, riscul asumat fiind nul.

Abandonarea ratelor fixe de schimb permite o mai mare independenta a politicilor economice. O tara preocupata de eliminarea somajului poate adopta masuri de relansare, fara a urmari mentinerea unor rate ale dobanzii ridicate, sau poate evita deficitele externe fara afectare cursului care variaza liber. O tara care, in schimb, adopta masuri restrictive pentru a lupta impotriva inflatiei, prin majorarea ratei dobanzii sau limitarea progresiva a masei monetare, va accepta aprecierea monedei, intrucat aceasta nu prezinta constrangerile cursurile fixe.

Cursurile flotante, prin eliminarea constrangerilor exterioare permit guvernelor de a-si consacra activitatea problemelor interne.

Reforma Sistemului Monetar International

Sistemul Monetar International creat in 1944, trebuia sa corespunda unor cerinte pe care inainte le indeplineau sistemele monetare bazate pe etalonul aur. Criza sistemului a izbucnit atunci cand au aparut, tot mai pregnant, dezechilibre care dovedeau carentele sistemului. Aceasta criza a constituit un fenomen permanent in anii '60, cand s-au produs primele accese de criza ale dolarului, si 1971, cand sistemul s-a prabusit.

Prabusirea in august 1971 a Sistemului Monetar International, si evenimentele urmatoare, in care relatiile financiar - valutare nu mai urmau nici o reglementare, nu a semnificat ca economia mondiala nu mai avea de asemenea reglementari. De aceea, s-a cautat revizuirea sistemului.

Propunerile de reforma a sistemului si Fondului Monetar International aparute in timp, incepand din 1953 pana in 1968, ar putea fi clasificate in trei grupe, pe baza efectului antrenat:

a) Propunerile vizand regimul cursurilor de schimb al monedelor, prin care se cerea modificarea mecanismului valorii paritare si anularea interventiilor pe piata pentru sustinerea cursurilor in limite fixe.

b) Propunerile vizand schimbarea etalonului monetar.

c) Propuneri care vizau consolidarea sistemului creat la Bretton Woods, fie prin largirea activitatii F.M.I., fie prin aplicarea unor prevederi inca neutilizate ale Acordului.

Data de 26 iulie 1972 a marcat o noua etapa in procesul de elaborare a proiectelor pentru reforma Sistemului Monetar International, constituind data infiintarii Comitetului celor 20. Scopul Comitetului era avizarea asupra tuturor aspectelor reformei Sistemului si propuneri privind aceasta reforma. La incheierea misiunii sale, la data de 14 iulie 1974, comitetul celor 20 a prezentat "schita" proiectului de reforma, apreciindu-se ca aceasta aprecia "o indicatie asupra orientarii generale", si mai putin o cristalizare coerenta a unui nou sistem monetar international.

Cele mai importante indicatii date de Comitetul celor 20 in legatura cu continutul sistemului revizuit vizau urmatoarele aspecte:

T      largirea supravegherii si gestiunii internationale in cadrul unor domenii importante si, deci, sporirea rolului F.M.I. ca organism de supraveghere si sprijinire a aplicarii sistemului, comparativ cu rolul care ii fusese incredintat in 1944;

T      elaborarea unei proceduri mai eficiente de ajustare a balantelor de plati ale tarilor membre, cu precizarea necesitatii de a lasa la latitudinea tarilor respective alegerea propriei politici in acest sens;

T      ridicarea D.S.T. la rangul de principal instrument de rezerva, concomitent cu reducerea rolului aurului si a valutelor de rezerva in aceasta functie;

T      sprijinirea dezvoltarii economice si promovarii unui flux net sporit de resurse reale spre tarile in curs de dezvoltare.

In ultimii ani, problema reformei sistemului a fost relansata, remarcandu-se 3 directii mai importante:

stabilirea mai mare a cursurilor de schimb;

impunerea unei discipline mai severe in politica economica si monetara dusa de tarile membre ale Fondului;

asigurarea unei lichiditati corespunzatoare cantitativ si calitativ pentru redresarea economiilor confruntate cu dificultati.