Jacqueline Monsigny - CICLUL FLORIS

Jacqueline Monsigny

CICLUL FLORIS

Capitolul I

― Cauta, Nero, ii spuse Maximilienne.

Din adancul padurii razbateau strigate de ajutor. Mai intai mirata, apoi nelinistita, se avanta cu cainele in desis.

Era intr-o dupa-amiaza de mai a anului 1717. Imbracata ca de obicei cu o rochie taraneasca, contesa de Villeneuve-Caramey se plimba prin imprejurimile Senlisului. Dupa infatisarea ei modesta nu s-ar fi banuit ca era sotia unui prieten intim al Regentului Filip de Orléans.

Foarte frumoasa, cu parul lung, negru si ochi de culoarea violetei, se exilase de bunavoie in superbul castel de la Mortefontaine.

La inceput indragostit de fermecatoarea lui sotie, Amedée de Villeneuve-Caramey nu intarziase sa o neglijeze, iar cand aceasta era in asteptarea fiului lor Adrien, o parasise de dragul noptilor desantate de la Palais-Royal.

Daca Maximilienne avusese o oarecare afectiune pentru conte, acest sentiment se preschimbase destul de repede intr-o resemnata indiferenta. Tanara femeie se gandea ca, la douazeci si doi de ani, viata i se incheiase. Desigur, il avea pe Adrien, dar el nu era decat un copil de doi ani, caruia nu-i putea destainui amaraciunea ei. Singuratatea o apasa.

― Haide, cauta! spuse cainelui.

Pe masura ce inainta, strigatele se auzeau din ce in ce mai deslusit, intovarasite de injuraturi naprasnice.

"Fara indoiala un taietor de lemne care s-a ranit", gandi tanara femeie.

Dar nici vorba de asa ceva. La poalele unui stejar batran, tinandu-se strans cu mainile un picior, zacea un barbat. La cativa pasi mai incolo se afla un cal. Maximilienne nu-si credea ochilor. Barbatul era un fel de urias imbracat intr-o scurta de lana cenusie, fara jabou si mansete, caruia insa ochii negri si trasaturile perfect conturate ii dadeau o maretie si-o frumusete rare.

― Ajuta-ma sa ma ridic, copila! spuse necunoscutul. Dobitocul asta de cal a calcat gresit si cred ca mi-am zdrobit genunchiul!

Fara o vorba, Maximilienne ii indeplini rugamintea.

Pe chipul barbatului se ivi un zambet.

― Multumesc, copila, fara tine as fi putrezit, Dumnezeu stie cat, in padurea asta blestemata.

Maximilienne ii oferi un umar drept sprijin si amandoi pornira la drum. Pe neasteptate, Maximilienne se simtea cuprinsa de o fericire coplesitoare pe care nu si-o putea explica.

Indrazni sa intrebe.

― Cine sunteti? Cum va numiti?

― Esti foarte curioasa, raspunse omul razand. Ma numesc sunt baronul Petru Mihailov si fac parte din avangarda insarcinata sa pregateasca sosirea lui Petru cel Mare, stapanul meu, tarul Moscovei. Ca sa spun drept, sunt mai ales interpretul lui. Ce zici de accentul meu?

― E foarte bun, raspunse Maximilienne. Nimeni nu v-ar banui identitatea.

Baronul Mihailov izbucni in ras. Un ras plin de viata, salbatic, deschis.

― Nu-l iubesc pe tar, continua el, e un om crunt, betiv si cartofor. Crede ca totul ii este ingaduit. Daca-l intalnesti, fereste-te din calea lui pentru ca ar fi in stare sa te striveasca din simpla placere de a te vedea suferind! De altfel, o sa treaca negresit pe aici. A debarcat la Dunkerque acum trei zile si coboara spre Paris ca sa-i traga o chelfaneala snapanului astuia de Regent.

Surprinsa, Maximilienne asculta toate astea, sustinandu-l pe cat o tineau puterile pe vlajganul care, desi suferea mult din pricina piciorului, palavragea intr-una, insotindu-si vorbele cu gesturi largi.

― Si pe tine, copila, spuse el, cum te cheama? Parintii tai au vreo ferma pe-aici?

― Sunt, raspunse Maximilienne, contesa de Villeneuve-Caramey.

Baronul Mihailov sovai cateva clipe, apoi se puse pe ras.

― Doamna contesa, spuse intr-un tarziu, sti-voi oare sa-mi fac iertata aceasta greseala ridicola?

― Nu e grav, domnule baron, raspunse Maximilienne. Nu-i nici o rusine sa fii taran, dimpotriva. Lanurile de grau pe care le vedeti acolo - se si aflau la liziera padurii - n-ar exista fara vrednicii nostri tarani. Ce va mai face genunchiul?

― Mi-e teama ca rau, raspunse baronul. Nu voi putea sa-mi reiau drumul decat peste cateva zile.

Maximilienne nu raspunse dar pe buze ii aparu un mic zambet care ii scapa baronului.

― Calul, exclama el, l-am uitat!

― Nu va faceti griji, spuse Maximilienne, voi trimite un valet sa se ingrijeasca de el si sa-l aduca la castel.

― Multumesc, contesa, sunteti o doamna a Frantei, deosebit de prevenitoare.

― Si dumneavoastra, domnule baron, un strain foarte aparte, raspunse Maximilienne cu un zambet.

― Trebuie sa recunosc, continua baronul, ca am gusturi destul de ciudate. Decat sa urmez o trupa plicticoasa, prefer sa calatoresc si sa ma opresc unde-mi place. In felul asta intalnesc oameni si cunosc lucruri pe care, la curtea Moscovei, nu le-as afla niciodata. Caci printul doar din carti cum nu se cade-nvata. Corneille al dumneavoastra pare-mi-se c-a spus asta?

― Sa fiti oare si un erudit? intreba Maximilienne inveselita.

I se invartea capul. Acest diavol de barbat o uimea si o fermeca totodata. Era pentru prima oara cand soarta ii oferea o asemenea intalnire. In sfarsit, zarira castelul: o cladire somptuoasa in cel mai pur stil François I.

― Bunul meu Grégoire, striga Maximilienne, vino iute!

― Vai de mine, doamna contesa, sunteti ranita?

― Nu eu, Grégoire, ci domnul baron Mihailov, care probabil si-a frant piciorul. Grabeste-te sa-l ajuti, iar Martine sa pregateasca odaia albastra. Pe urma du-te degraba dupa doctorul Tellier!

Un ceas mai tarziu, baronul Mihailov se gasea confortabil instalat la primul etaj al castelului. Dupa cateva minute sosi si doctorul ca sa-i cerceteze rana.

― Nu e grav, spuse el pe un ton de imbarbatare. Cateva zile de odihna si veti putea din nou sa incalecati. Dar n-a lipsit mult sa va rupeti piciorul.

Maximilienne, dupa ce supraveghease instalarea musafirului, se dusese la micul Adrien cu care obisnuia sa se joace in asteptarea cinei. Dar in seara asta se simtea prea tulburata ca sa ia aminte la jocurile copilului.

La ceasurile sase, Grégoire batea la usa baronului Mihailov.

― Doamna contesa ma trimite sa va intreb de sanatate si-l roaga pe domnul baron sa-i faca cinstea de a lua parte la cina.

― Spune doamnei contese cat ii sunt de recunoscator pentru primirea facuta si ca toata cinstea va fi pentru mine. De altminteri, afurisitul asta de picior ma supara mai putin. Vrei sa ma ajuti sa cobor?

― Bucuros, domnule baron. Dar nu crede domnul baron ca ar fi mai bine

― Haide! ii taie vorba Mihailov, doar n-o sa ma impiedice o nenorocita de rana sa cobor scarile! Sa mergem!

Baronul se lasa cu toata greutatea pe umarul bietului Grégoire care, coborand cu o treapta inaintea lui, nadusea din greu.

― Unde e doamna contesa?

― In sufrageria de vara, raspunse Grégoire.

Maximilienne isi ridicase intr-un coc de bucle cascada de par negru si purta o rochie de muselina roz. Nu mai semana deloc a taranca. Petru Mihailov se inclina si saruta mana ce i se intindea.

― Sper, domnule baron, ca nu duceti lipsa de nimic, spuse ea, si ca nu v-am silit sa faceti o imprudenta poftindu-va la cina.

― Am coborat, doamna, pentru placerea de a va vedea si totodata de a va vorbi. Trebuie sa trimit un mesaj tarului pentru a-l instiinta de accidentul meu. V-ar deranja ca tarul si suita sa sa se opreasca aici pentru o noapte?

― Ar fi o mare cinste pentru mine s-o primesc pe Maiestatea Sa

― Ah, nu! nu vorbiti cu atata respect de pacatosul ala!

― Domnule baron, nu cunosc obiceiurile de la curtea Moscovei, dar am cel mai mare respect pentru tar si, daca va binevoi sa poposeasca la noi, va rog sa credeti ca va fi o cinste pentru casa mea.

Petru Mihailov o privi pe Maximilienne zambind.

― Doamna e la inaltimea tarancutei! Atunci, sa mergem la masa!

Hotarat lucru, acest om era un amestec straniu! Uneori parea sa ignore uzantele cele mai elementare. Niciodata un gentilom francez, primit intr-o casa, n-ar ii indraznit sa spuna: "Sa mergem la masa!", si cu atat mai putin de fata cu stapana casei.

"Poate ca asa sunt rusii", isi spuse Maximilienne asezandu-se si facandu-i semn sa ia loc in fata ei.

― Ce faceti singura-singurica in castelul asta? intreba uriasul moscovit.

― Ah, domnule baron, suspina Maximilienne, ma aflu singura aici pentru ca asa am vrut. Contele, sotul meu, traieste la curtea Regentului. Nu-l invinuiesc pe monsenior, care s-a aratat totdeauna marinimos fata de familia mea si de mine insami. Nu-l acuz nici pe sotul meu, caruia nu-i place decat viata de-acolo, cu balurile si necontenita ei agitatie. Locul meu ar fi intr-adevar la curte dar nu ma pot hotari sa duc existenta aceea, care ma plictiseste.

― In calatoriile mele am intalnit multe femei care nu erau decat niste fandosite, spuse baronul, dar dumneavoastra sunteti cu adevarat, o femeie asa cum imi place mie.

Maximilienne rosi ca o eleva de pension.

― Si ati rosit, doamna! Multumesc cerului ca m-am ranit, fiindca asa mi-a fost dat sa va intalnesc.

Tulburata, Maximilienne schimba vorba.

― Cum arata tarul?

― Credeti-ma, doamna, spuse el razand, ca daca v-ar semana l-as adora. Din nenorocire, e inspaimantator. Care-i culoarea ochilor dumneavoastra, doamna? Violeta? Mov? N-am vazut nicicand ochi mai frumosi.

Maximilienne era din ce in ce mai tulburata.

― Dar n-ati manat nimic! Cina nu e pe gustul dumneavoastra?

― Doamna, in Rusia am faima ca mananc si beau tot atat cat si tarul insusi. Totusi, asta-seara nu pot decat sa va privesc.

― La curte veti face cunostinta cu multe alte femei frumoase. Sunt puzderie la Palais-Royal.

― Pot sa jur ca nu va fi asa. Daca vreti, fac prinsoare pe coroana tarului.

― Si daca o sa pierdeti, domnule? il intreba Maximilienne inveselita.

― Atunci, raspunse baronul, il voi ucide pe tar pentru a depune coroana la picioarele voastre!

Maximilienne izbucni de-a binelea in ras.

― Doamna, va vad razand intaia data.

― Ar trebui sa va multumesc, pentru ca nu mi s-a mai intamplat de foarte multa vreme Ce este, Elisa? se adresa Maximilienne batranei doici care tocmai intrase.

― Doamna contesa, spuse aceasta, domnul Adrien e la fel de nesuferit ca si dumneavoastra, doamna, cand erati mica! Nu vrea sa adoarma si va cheama.

― Vin numaidecat, Elisa, spuse Maximilienne. Va cer iertare, domnule.

― Daca imi ingaduiti, doamna, as fi fericit sa-l cunosc pe fiul celei mai frumoase femei din cate am intalnit

Pe chipul Elisei se ivi un zambet de mirare amestecata cu ingaduinta.

La caderea noptii Maximilienne si Petru Mihailov sedeau sub bolta de verdeata a parcului.

― Fiul dumneavoastra va seamana, spuse el.

― Doamna contesa, doamna contesa! se auzi strigatul lui Grégoire, la poarta castelului se afla niste tigani care vor sa ceara ingaduinta sa doarma in sura veche. Li s-a rupt o osie de la caruta si au si un bolnav cu fata umflata cat o banita.

― Spune-le ca pot sa se duca acolo si ca am sa vin sa vad ce-i cu omul acela.

― Va intovarasesc, sopti Petru.

― Si piciorul? intreba Maximilienne.

― Daca o sa-mi oferiti bratul, nu-l voi mai simti, ii raspunse el tandru.

In timp ce in fata surii nomazii dadeau zor sa repare osia, o batrana cu pielea tabacita de vant si ploaie aseza niste paie sub capul unui batran cu chipul stacojiu si tumefiat, care gemea intins pe jos.

La intrarea Maximiliennei si a lui Petru, tiganca facu o plecaciune adanca si, izbucnind in plans, spuse:

― O sa moara! O sa moara! I-a sunat ceasul

― Ce tot spui, proasto! o repezi Petru.

― Asa e, ii sta scris in palma!

― Pe sfantul Gheorghe, striga Petru, nu-i decat o durere de masele, ai sa vezi! Sa mi se aduca un cleste si o sticla de rachiu.

― Dar rosti Maximilienne uluita.

― Nu va temeti, explica baronul, am scos dintii la jumatate din curtenii nostri. Ma pricep.

Grégoire aduse clestele si clondirul.

― Ridica-te, tatuca, si casca gura mare. Na, trage o dusca!

Batranul tigan se tot uita la Petru si nu parea deloc increzator. Inghiti un gat de alcool si, pana sa aiba vreme sa inteleaga ce i se intampla, slobozi un racnet si lesina.

― A scapat, spuse Petru multumit. Pana maine n-o sa mai aiba nimic. Tine, da-i sa bea din asta.

Batrana lua sticla si se arunca la picioarele lui Petru si ale Maximiliennei. Aceasta din urma era foarte palida. Tiganca lua mainile lui Petru Mihailov si le acoperi de sarutari.

― Dar nu, nu mie trebuie sa-mi multumesti, spuse el, ci doamnei contese.

Batrana saruta poala rochiei Maximiliennei; apoi, apucand-o de maini ii spuse.

― Ai fost buna si ne-ai primit la tine; vreau sa-ti multumesc!

Si inainte ca Maximilienne sa aiba ragazul de a raspunde, batrana i se uita in palma si-i spuse.

― Ai sa ai o mare dragoste. Intr-un timp scurt ai sa traiesti o dragoste mare, cat pentru o viata intreaga. Vei avea inca un fiu si amandoi vor cunoaste o soarta fara seaman. Barbatul pe care il vei iubi e unul dintre oamenii cei mai de vaza ai lumii, iar fiul tau ii va semana, si pretutindeni va fi recunoscut ca fiul tatalui sau.

Maximilienne zambi ca sa-si ascunda tulburarea. Petru tacea.

Atunci batrana se intoarse spre el, ii lua mana, o privi si ramase incremenita.

― Ei! spuse Petru, ce este?

Batrana sovai o clipa, isi pleca fruntea si incepu sa murmure indelung intr-o limba necunoscuta Maximiliennei. Pentru prima data Petru avea o infatisare serioasa.

― Ce-a spus? intreba Maximilienne.

― Nu pot sa va spun, raspunse el. Nu pot.

Apoi ii dadu un banut de aur tigancii, lua bratul Maximiliennei si facura calea intoarsa spre castel. Noaptea era senina, o noapte frumoasa de vara. Un vant usor, racoros, fosnea prin crengile parcului.

Petru saruta manu contesei si ii spuse.

― Oare ce-am facut ca sa merit clipe atat de incantatoare? Pentru mine viata s-a oprit in apropiere de Senlis, din pricina celei mai frumoase, celei mai duioase femei din Franta. Dar ce spun? din Europa. Ea mi-a furat inima intr-o clipa. Maximilienne, te iubesc

"Sunt nebuna - gandi ea - or sa ne vada slugile, trebuie sa-l impiedic sa vorbeasca, sa-i rezist! Nu stiu nimic despre acest om, poate ca nu-i decat un aventurier."

Dar Petru Mihailov tinea mana Maximiliennei in dreptul inimii lui si o saruta incetisor. Apoi o cuprinse in brate, o stranse navalnic la piept si-i fura o lunga sarutare.

Maximilienne vru sa-l indeparteze, sa scape, dar dupa o clipa intelese ca nu se putea impotrivi atractiei nemaiintalnite pe care Petru o exercita asupra ei. Nimeni n-o mai imbratisase asa, se simtea cuprinsa intr-o involburare ametitoare. Se trezi ca raspunde sarutarilor lui. Apoi se privira. Ochii negri ai lui Petru straluceau puternic in noapte. Maximilienne, nemaiputand sa-i indure privirea, isi cobori pleoapele si se lasa moale in bratele lui.

― Suntem nebuni, murmura ea.

― Vino, dragostea mea, raspunse Petru atragand-o spre castel.

Capitolul II

Urcara incet scara care ducea la camera Maximiliennei. Ajunsi in fata usii, se privira o clipa, apoi Petru o lua in brate si o purta pana la patul pe care lucea albul imaculat al cearsafurilor. O aseza cu grija, ii saruta buzele, gatul si incepu s-o dezbrace.

Maximilienne, care nu incercase nici cea mai mica placere in bratele sotului ei, nu se recunostea in femeia ravasita in uitarea-i de sine, ce se daruia unui barbat pana ieri inca necunoscut.

― Asadar asta sa fie dragostea? murmura ea intr-un freamat.

― Da, scumpa mea, raspunse Petru, te voi invata sa devii o femeie adevarata

Cu mainile sale dibace, Petru ii desfacu corsajul facand sa rasara doi sani fermecatori. Inmarmurit, incepu s-o acopere cu sarutari patimase. Pe nesimtite, rochia grea de matase a Maximiliennei aluneca, si, rusinata, vrajita, contesa se pomeni cu desavarsire goala in bratele lui Petru; cu parul despletit pe perna, cu ochii inchisi si trupul frematand, se lasa mangaiata. Apoi Petru se ridica, isi scoase repede scurta si restul vestmintelor. Maximilienne, cu obrazul invapaiat, ingropat in palme, auzea fosnetul hainelor, apoi deodata simti langa ea trupul musculos al barbatului.

― Priveste-ma, dragostea mea, ii spuse el, esti frumoasa, esti facuta sa iubesti.

Ea il mangaie spatele si mana i se opri pe niste cicatrice adanci care dovedeau ca Petru nu-si risipise viata numai prin saloanele de la curte. Ofta.

― Te iubesc, Petru, strange-ma in brate, pastreaza-ma pentru totdeauna langa tine. Te asteptam de atata vreme!

Petru se ridica intr-un cot si intinse bratul ca sa ia o faclie pe care o apropie de chipul Maximiliennei.

― Vreau sa te vad; o iubire ca a noastra e ceva asa de neasteptat, de nemaipomenit Uita-te la mine, Maximilienne, sunt un barbat trecut prin viata, iar tu, frumoasa, proaspata, imi daruiesti tineretea ta Mi te dai fara sa stii cine sunt si nu poti sa-ti inchipui ce inseamna asta pentru mine. E cel mai frumos dintre daruri.

Petru aseza faclia la locul ei si astfel incepu prima lor noapte de patima, noapte de pojar, fara pereche. Uneori adormeau unul in bratele celuilalt, se desteptau si, plini de recunostinta, se cuprindeau iar in brate. Abia mai tarziu avea sa inteleaga Maximilienne in ce masura Petru isi infranase firea, adeseori crancena, ca sa se poarte bland si tandru cu ea.

In zori, cand pe Maximilienne o fura somnul, Petru i se desprinse incet si cu parere de rau din brate si se intoarse in camera lui.

Neizbutind sa adoarma, de cum auzi cele dintai zgomote in castelul care se trezea, il chema pe Grégoire si-l intreba daca mesagerul plecase cu adevarat inspre Beauvais unde probabil ca se aflau tarul si suita sa.

― Trimisul a plecat, domnule baron.

Petru incepu sa se barbiereasca, fredonand.

Cand Maximilienne deschise ochii, soarele era sus pe cer.

"Am visat, gandi ea, nu e cu putinta"

Dar asternutul ravasit ii dovedea ca traise cu adevarat acea noapte de vraja. Facu putina ordine si o chema pe Elisa. Aceasta veni aducandu-i o ceasca de supa pe o tava de argint. Dupa aerul complice al Elisei, Maximilienne pricepu de-indata ca batrana doica ghicise totul dar nu era suparata, pentru ca nu-l putea suferi pe Amedée de Villeneuve-Caramey. In sinea ei, astepta de mult ca Maximilienne sa intalneasca un om care s-o iubeasca si sa-i plateasca astfel cinicului si infidelului ei sot cu aceeasi moneda.

Aceasta a doua zi era menita sa nu se stearga niciodata din amintirile Maximiliennei. Daca pe prima o traise ca pe un vis, aceasta avea sa-i aduca o realitate la care n-ar fi indraznit nici macar sa viseze. Tanara femeie nu-si gasea locul, chinuita de porniri potrivnice. Pe de-o parte ardea de nerabdare sa-si revada iubitul, iar pe de alta se intreba ce purtare sa adopte de aici inainte.

Tot intrebandu-se, se imbraca, ajutata de Elisa care o imbaiase si o pieptanase cu grija. Dupa indelungi sovairi, Maximilienne hotari sa se imbrace cu o rochie de percalina albastra, impodobita cu dantela englezeasca. Apoi ceru sa-i fie adus Adrien, cu care se juca o vreme, mirata si bucuroasa de a se simti atat de nestanjenita fata de el, dupa ce petrecuse noaptea in bratele lui Petru.

"Ce simplu e totul, gandi ea. Oare se cuvine sa trimit un servitor pentru a avea vesti de la Petru si a-l ruga sa coboare la ceasurile unsprezece pentru dejun, sau poate ar fi mai bine sa-i propun o plimbare?"

Dar chiar in clipa aceea se ivi tanarul Blaisois, nepotul lui Grégoire.

― Doamna contesa, m-a trimis domnul baron sa va anunt ca a coborat in salon unde i-ar face placere sa va citeasca mesajul pe care tocmai l-a primit din partea tarului.

Maximilienne cobori, incercand sa-si pastreze o expresie demna in fata tanarului slujitor. Cand ajunse in fata lui Petru, se privira indelung. Inima Maximiliennei batea nebuneste. Acum avea sa afle daca noaptea trecuta fusese numai un foc de paie sau inceputul a ceva profund si trainic. Pe chipul lui Petru nu se putea citi nimic. Doar un zambet usor ii lumina fata. Se apropie de Maximilienne, care rosi, ii lua mana, i-o saruta si-i sopti cu glas scazut:

― Nu m-am gandit decat la tine, dragostea mea, de cand ne-am despartit

Dar pentru ca sosea un valet cu o tava de bauturi racoritoare, Petru schimba tonul.

― Doream sa va aduc la cunostinta, doamna contesa, ca tarul, stapanul meu, care a petrecut noaptea la paisprezece leghe de Beauvais, va sosi aici in cursul zilei.

― Tarul! exclama Maximilienne, dumnezeule! uitasem de el

Petru izbucni in ras vazand spaima Maximiliennei, care incepu sa-si cheme toti slujitorii, impartindu-le ordine.

― Tu, fugi si ai grija de cina si tu, vezi sa fie gata pentru tar apartamentul de la primul etaj. Sa se aduca fan pentru caii escortei, sa se scoata vasele de argint aurit! Dumnezeule! Oare o sa fie totul gata la timp?

Petru si Maximilienne uitasera de tiganii care plecasera in zori. In semn de multumire, batrana femeie lasase in sura o medalie in fierul careia erau sapate semne ciudate. O agatase de usa, crezand, in naivitatea ei, ca Maximilienne o va gasi. Batranul tigan, dupa operatia facuta de Petru, aproape ca se si vindecase. O pornisera cu carutele lor hodorogite spre Beauvais. Ajunsi la portile orasului, intalnira escorta tarului care trecea in galop, caii fiind indemnati cu chiote naprasnice. Orasenii, insirati de-a lungul drumului, incepura si ei sa strige, mai mult de dragul de a striga, pentru ca n-aveau de vazut decat o vechitura de faeton negru, prafuit, care trebuie sa fi avut mai bine de o suta de ani. Cand multimea isi arata mirarea fata de un frantuz din escorta, acesta declara ca asa fusese bunul plac al tarului, inca de la sosirea sa la Dunkerque. Oamenii clatinara din cap, spunand: "Ciudat tar!"

Dar larma celor cincizeci si opt de calareti sperie calul inhamat la caruta celor doi tigani batrani. Animalul se smuci si, intaratat, o lua razna, taind calea escortei si izbind caruta de un copac. Lovitura n-ar fi fost prea grava, daca batranul tigan nu s-ar fi izbit cu teasta de trunchi, pierzandu-si pe loc cunostinta. Caruta se clatina si se rasturna peste trupul lui insangerat. Impietrita, batrana, care izbutise sa se desprinda dintre sfaramaturi, se lasa sa alunece in genunchi spre barbatul ei. Il apuca de mana, mana in care, in ajun, ii citise moartea.

La vederea accidentului, tarul si escorta se oprisera. Batrana tiganca murmura cuvinte de neinteles.

― Vai, s-a prapadit omul meu, s-a prapadit! ii citisem in palma, stiam, am prezis! Prevad viitorul si tot ce spun este adevarat sau se va adeveri! Tot asa si contesa va gasi talismanul pe care l-am lasat in sura, va avea mereu parte de dragostea celui pe care-l iubeste! Va avea tot ce-si doreste si va fi ocrotita

Tarul inalta din umeri si facu semn domnului de Liboy, trimis de Regent sa-l intampine la Dunkerque, sa zvarle o punga cu galbeni nenorocitei. O puzderie de gura-casca asistau uluiti la aceasta intamplare, profitand de ocazie pentru a-l privi de aproape pe tar. Dar acesta sari fara intarziere inapoi in faeton. Escorta il urma si marchizul de Mailly-Bresle se intoarse spre domnul de Liboy.

― Crezi, dragul meu, ca alteta sa regala Regentul va fi incantat sa-i primeasca pe salbaticii acestia de rusi? Ai remarcat cum ne trateaza tarul, mai cu seama pe mine? Desi familia mea are dreptul de a urca in radvanele tuturor suveranilor care trec prin Picardia!

Domnul de Liboy n-auzea decat asta, de cand Mailly-Bresle venise sa-i intampine la Calais, prima etapa dupa Dunkerque.

La Calais, tarul se facuse nevazut. Il gasisera intr-o taverna, in tovarasia unor marinari.

Mailly-Bresle avusese atunci prezenta de spirit sa spuna:

― Sire, majestatea voastra fiind intr-o societate privata, voi avea cinstea sa ma infatisez domniei sale maine, si parasise grabnic acea carciuma mizera.

Dar a doua zi dimineata, cand marchizul voise sa se urce in caleasca alaturi de tar, acesta il daduse jos cu mare tambalau. Apoi tarul insusi renunta la trasura trimisa de Regent si lua alta. Daca francezii din escorta erau consternati, in schimb rusii gaseau o asemenea purtare cat se poate de fireasca. Tarul calatorise deci cu vechitura de faeton in care locuitorii din Beauvais, uluiti, tocmai il vazusera trecand. Marchizul de Mailly-Bresle si domnul de Liboy galopau in urma faetonului tarului, si marchizul suspina.

― In fine, dragul meu Liboy, vom intrerupe aceasta goana nebuna la castelul Villeneuve. O cunosc foarte bine pe contesa, ne-am jucat impreuna cand eram copii Si in acest popas o sa mai rasuflam putin de cine stim noi, adauga el, aratand inspre faeton.

In aceeasi clipa, tarul ii facu semn lui Mailly-Bresle si-i striga:

― Marchize, nu esti multumit de croitorul dumitale?

― Binevoiti, majestate, a-mi spune de ce? intreba acesta.

― Ieri aveai haine rosii si astazi albastre! Iti schimbi vesmintele in fiecare zi?

― Desigur, maiestate, raspunse marchizul, privindu-l cu talc pe Liboy.

― Atunci esti o mana-sparta! ii striga tarul. Apoi adauga: Haideti mai repede. De-abia astept sa ajung la Villeneuve, se pare ca doamna contesa e nespus frumoasa!

Inconjurata de slugile in livrea, Maximilienne astepta, in picioare pe peron, sosirea tarului. Langa ea, Petru parea sa se distreze de minune. Din ce in ce mai agitata, Maximilienne dadea ordine peste ordine.

― Blaisois, fugi si mai ada niste ghivece cu flori din sera, nu sunt destule pe peron.

― Dar, doamna contesa, n-am decat doua maini!

― Bine, atunci ia o roaba din sura, se enerva Maximilienne, si fugi!

Petru izbucni in ras si Maximilienne ii arunca o privire de repros.

Blaisois pleca in fuga, dar dupa ce dadu coltul castelului isi incetini pasii si se indrepta alene spre sura, mormaind.

― Adevarata belea, vizita unui tar!

Blaisois lua roaba, numai ca inchizand usa nu vazu medalia-talisman pe care batrana tiganca voise sa i-o lase Maximiliennei. Medalia cazu si se propti intr-un ungher. Ii era dat sa ramana acolo multi ani de atunci inainte, pana ce avea s-o gaseasca un tanar care dar sa nu anticipam, aste e o alta poveste.

Maximilienne continua sa se zbuciume pe peron. Blaisois aseza in sila muscatele, cand in parcul castelului se ivi in goana calului un calaret strigand:

― Soseste tarul!

Intr-adevar, suita care il urma indeaproape se opri intr-un nor de praf in fata peronului.

Maximilienne facu o reverenta adanca in fata tarului care cobora din faeton. Petru Mihailov se inclina si el, spunand.

― Sire, am onoarea s-o prezint Maiestatii voastre pe contesa de Villeneuve-Caramey, care a ingrijit si gazduit pe servitorul vostru.

― Multumesc, doamna contesa, rosti tarul in frantuzeste, tin mult la Petru Mihailov si va voi fi totdeauna recunoscator pentru ca l-ati ajutat.

Marchizul de Mailly-Bresle si domnul de Liboy venira sa sarute mana Maximiliennei.

― Ah, scumpa contesa, izbucni marchizul, ce bucurie sa va regasesc intr-o imprejurare atat de glorioasa!

― Enervant mai e asta! mormai tarul.

Maximilienne ii propuse.

― Majestatea voastra doreste sa se odihneasca in apartamentele pe care le-am pregatit in onoarea sa?

Tarul se retrase in tovarasia lui Petru pe care-l tinea prieteneste de brat. Maximilienne ramase sa se ocupe de instalarea suitei imperiale. Era putin naucita, nu se asteptase la atata lume. Un ceas mai tarziu, putea in sfarsit sa se destinda intr-unul din saloane, in compania lui Mailly-Bresle si a domnului de Liboy.

― Ah, contesa, ce incercare! spuse marchizul de Mailly-Bresle care profitase de aceasta oprire ca sa imbrace o haina de culoare verde-inchis si o vesta cafeniu-deschis. Tarul asta m-a facut sa-mi piara somnul. E un badaran si se imbata ca un marinar; de altfel, imparateasa e poloneza, adauga el razand.

Maximilienne zambi.

― Rusii nu au aceleasi deprinderi ca noi, marchize. Gasesc mai ales ca tarul are o prestanta si o statura impresionante. E aproape la fel de inalt ca baronul Mihailov, interpretul lui.

Maximilienne simtea o adevarata bucurie sa pronunte numele lui Petru, pe care nu-l mai vazuse de cand sosise tarul.

De-abia ajunsi in apartamentele de la primul etaj, decorate in alb si auriu, unde conform legendei dormise Henric al IV-lea, Petru Mihailov se tranti intr-un fotoliu, in timp ce tarul ramase respectuos in picioare.

― Pe sfantul Gheorghe, exclama Petru in ruseste, imi vine sa mor de ras, dragul meu Romodanovski, de fiecare data cand joci rolul tarului Rusiei. Marturisesc ca te descurci de minune, dar sa nu-i repezi prea rau pe francezi. Te-ai gandit la reputatia mea?

Caci uriasul cu ochii negri, patrunzatori, care se dadea drept baronul Mihailov, nu era altul decat Petru cel Mare, tarul Moscovei. Trebuie spus ca acestuia ii placea tare mult sa se lase inlocuit de catre credinciosul sau prieten din copilarie, ca sa mai scape de protocolul care-l scotea din sarite. Dar cand esti tar, asa ceva nu-i deloc lesne, si Petru se dadea cand drept baron, cand drept simplu soldat, uneori chiar drept marinar sau dulgher.

― Sire, spuse Romodanovski punand un genunchi la pamant, stiti ca va sunt intru totul devotat

― Atunci asculta-ma bine, raspunse Petru cel Mare, si nu rade. M-am indragostit nebuneste de contesa de Villeneuve-Caramey.

― Domnia ta, printe, care nu se uita la fete decat pentru o noapte?

― Ei da, eu tarul, in fata caruia tremura intreaga Rusie, ma gandesc la aceasta femeie ca un copilandru.

― Dar sire, imparateasa va asteapta la Spa, si daca va trece cu vederea capriciile trecatoare, n-ar ingadui o mare dragoste.

― Imparateasa si cu mine am devenit niste straini. Stiu prea bine ca are aventuri si daca am incercat sa nu le bag in seama, e pentru ca imi doresc un fiu

Aceasta era intr-adevar drama lui Petru cel Mare. Un fiu dintr-o prima casatorie, tareviciul Alexei, fugise in Austria, de unde uneltea impotriva parintelui sau. Apoi imparateasa nu-i daruise decat fete si un fiu care murise. Mijlocind intalnirea lui Petru si a Maximiliennei, destinul reunise asadar doua singuratati nefericite.

Induiosat, Romodanovski intreba simplu.

― Cu ce va pot fi de folos, sire?

― Trimite un mesager Regentului. Nu merg la Paris decat daca contesa primeste o misiune oficiala din partea curtii. De pilda, urma Petru cu un suras, sa slujeasca drept calauza imparatului Rusiei

― Ei bine, spuse Romodanovski, iata ceva care va starni mare valva la curte. Ati venit, sire, cu gandul sa semnati un tratat cu Franta, voiati sa negociati cu maresalul de Tessé, cu maresalul d'Uxelles, voiati ca Franta sa-si modifice aliantele, sa se certe cu Suedia ca sa incheie cu noi o mare alianta politica, si cand colo, va indragostiti!

― Nu ma sacai, Romodanovski, n-am uitat nimic. Tu stii prea bine ca mi-am inchinat viata Rusiei, dar acuma lasa-ma sa fiu un barbat ca toti ceilalti. Vreau sa ma incredintez de dragostea acestei femei si tu ma poti ajuta. Dupa cina, ii vei face curte (nu uita ca ea continua sa creada ca tu esti tarul!) si daca iti cedeaza, jur sa nu ma mai uit la nici o frantuzoaica si sa ma ocup doar de tratat. Dar daca iti rezista, inseamna ca ma iubeste cu adevarat si voi fi cel mai fericit dintre oameni.

La bucatarii, domnul Tournebise, bucatarul, se intrecuse pe sine pentru cina tarului care incepea cu o piftie, pateuri, un sos, gasca cu puré si varza, apoi continua cu piept de gaina ingrasata à la Monglas, pui pregatiti dupa moda spaniola, muschi de vitel si caprioara, pui de porumbel cu trufe intregi, curcani à la Villeroy si carnati de vatui; dupa acestea urmau o spinare de berbec, un muschi de vaca cu sos, un sfert de porc si pateuri de fazan. In sfarsit, veneau dulciurile alcatuite dintr-un tort imens à la Compiégne, din placinte cu piersici, gogosi mici, o crema si clatite de orez à la Rolletaise.

La masa a fost veselie mare. Vinurile si bucatele soseau intr-una, dar Petru Mihailov parea sa aiba o slabiciune pentru un anume vin rosé de Anjou. Falsul tar, Romodanovski, prezida cina, avand-o pe Maximilienne in dreapta lui. Langa ea era asezat marchizul, in timp ce pretinsul Petru Mihailov se afla tocmai la coada mesei. Maximilienne privea mereu intr-acolo si se inrosea ori de cate ori acesta ii surprindea privirea. Falsul tar, urmand porunca lui Petru, ii facea o curte asidua contesei de Villeneuve-Caramey, in timp ce marchizul de Mailly-Bresle, imbracat cu o haina roz cu fireturi alb-argintii, se straduia la randu-i sa atraga atentia Maximiliennei cu vorbe de duh natange pe care mai bine le-ar fi pastrat pentru el.

― Ah! contesa, toate placintelele astea le-as inghiti dintr-o singura imbucatura! Iar aceasta crema este mai putin dulce decat obrajorul vostru, scumpa mea!

Petru incrunta din sprancene si falsul tar, pricepand totul, il imbranci ca din greseala pe valetul care se afla indaratul lui Mailly-Bresle. Nenorocitul primi toata crema pe frumoasa lui haina roz.

Falsul tar exclama razand.

― Tot nu v-ati schimbat astazi haina, marchize, iata un prilej!

Maximilienne nu-si putu stapani rasul, ca si ceilalti comeseni, de altfel.

La sfarsitul cinei, Romodanovski se ridica si o trase dupa el pe Maximilienne catre parc.

― As dori sa vizitez serele, spuse falsul tar, se pare ca aveti niste trandafiri carora li s-a dus vestea.

Maximilienne facu o reverenta.

― Va fi o placere s-o insotesc pe Maiestatea voastra, spuse ea cu o expresie care ii dezmintea vorbele, caci inca nu izbutise sa se vada cu Petru intre patru ochi. Odata ajunsi in sera, falsul tar nu dadu nici o atentie trandafirilor ci Maximiliennei, careia ii declara fara ocolis.

― Doamna, frumusetea voastra m-a tulburat pe data si tarul intregii Rusii va sta la picioare. Va iubesc si va ofer bogatia si imperiul meu!

Ascuns intr-un colt al serei, Petru tremura ca un copil, putin rusinat de situatia in care se afla. Dar dragostea pentru Maximilienne era mai puternica decat propria demnitate: Trebuia sa stie

Falsul tar, vrand sa incheie cat mai repede lucrurile, o prinse in brate pe Maximilienne si incerca s-o sarute. Aceasta se smulse insa de langa el si, cazandu-i la picioare, ii spuse.

― Iertare, sire, dar mi-e drag un barbat care, cred, ma iubeste si el.

Falsul tar isi lua o infatisare furioasa.

― Doamna, sunt stapanul unui urias imperiu si toti se inclina in fata dorintelor mele!

Maximilienne se ridica din genunchi si, cu o forta de care n-ai fi banuit-o in stare, striga:

― Puteti comanda armatelor, sire, dar nu unei inimi de femeie. N-am nevoie de averea si imperiul vostru. Omul pe care-l iubesc face parte din escorta voastra si sunt incredintata ca Majestatea voastra, a carei maretie este universal cunoscuta, va intelege aceasta dragoste.

― Care e numele lui, doamna, intreba falsul tar inveselit de rolul pe care-l juca.

― Ce-i veti face daca vi-l spun?

― Aveti cuvantul meu imparatesc ca nu i se va clinti nici un fir de par, spuse falsul tar care intrase de-a binelea in joc.

― Ei bine, sire, este

― Este?

― Petru Mihailov.

Capitolul III

La Palais-Royal, Regentul Filip de Orléans primise mesajul tarului prin care acesta ii cerea sa acorde o misiune oficiala contesei de Villeneuve-Caramey.

― Ce parere ai de asta, Dubois? il intreba Regentul pe ministrul sau.

― Ma gandesc, monseniore, raspunse maruntul si vicleanul abate, ca tarul s-a indragostit. Ar fi un lucru cu totul nesperat. In consecinta, va trebui s-o magulim pe contesa, pentru ca prin ea sa aflam toate planurile tarului.

― O cunosc pe contesa, Dubois, si m-ar mira sa primeasca. Pe deasupra, imi poarta desigur pica fiindca isi inchipuie ca sotul ei a parasit-o din pricina mea, desi n-am fost cu nimic vinovat. Am avut, ce-i drept, afectiune pentru Villeneuve, dar cu trecerea vremii m-a dezamagit si ii dau dreptate contesei ca s-a despartit de el. E un om josnic si fatarnic.

― Ei, monseniore, n-are ea decat sa creada ce vrea, dar nu stiu femeie in stare sa reziste in fata unui sirag de diamante.

― Eu, Dubois, am cunoscut una

Si Filip de Orléans ramase pe ganduri. Acest nepot al lui Henric al IV-lea o iubise patimas pe doamna d'Argenton, dar trebuise sa puna capat marii sale dragoste din porunca lui Ludovic al XIV-lea. Treptat, pentru a o uita, Filip isi inmultise aventurile, care insa nu-i rapeau niciodata ceasurile rezervate muncii. Neobosit, Regentul se inchidea cu fostul lui preceptor, abatele Dubois si, impreuna, se straduiau sa dejoace comploturile tesute de acei seniori din regat care urmareau sa-l rastoarne. Filip cel Blajin, in acel an 1717, se cam implinise la trup. Nu mai semana cu tanarul invingator de la Torino care odinioara se napustise in fruntea soldatilor sai asupra cavaleriei italiene. Acea isprava ii adusese atata popularitate incat la intoarcerea la Versailles unchiul sau, Regele-Soare, se aratase intrucatva gelos. La moartea lui Ludovic al XIV-lea, Filip devenise Regent si, in aceasta functie, dispretuind clevetirile care faceau din el asasinul familiei regale, trudea neobosit, pentru a-i putea incredinta micului rege Ludovic al XV-lea, deocamdata un copil de numai sapte ani, un regat bogat si infloritor.

― Asadar, monseniore, spuse Dubois, intrerupandu-i firul gandurilor, ce facem?

― Trimite-l pe cavalerul de Rougemont cu o scrisoare prin care contesa de Villeneuve sa fie chemata sa se instaleze la palatul ei Sillery din Paris, cu misiunea sa slujeasca drept calauza tarului Moscovei.

Luvrul sclipeste in mii de lumini. Garda, trezita in miez de noapte, se insiruie pe doua randuri. De-a lungul scarilor asteapta in picioare gentilomii si doamnele de onoare, gatite in graba. Batrana principesa palatina, ducesa de Orléans, soseste in goana de la palatul ei din Saint-Cloud, in uruit de caleasca. Bombanind, ii spune fiului sau, Regentul:

― Va sa zica, Filip, tarul s-a razgandit si vine in plina noapte? Dar sunt ceasurile trei! Asta e ora sa trezesti o doamna in varsta ca mine?

Printesele de sange declara cu glas tare ca sunt gata sa-i faca o vizita tarului daca acesta promite sa le intoarca politetea. Apare si ducesa de Berry, venita de la Palatul Luxembourg cu toate doamnele ei de onoare. Se alinta in fel si chip pe langa tatal sau, Regentul, ca sa obtina sa fie prima care sa-l intampine pe tar. Regentul refuza, ducesa se imbufneaza. Ducele de Saint-Simon se agita. Discuta un detaliu de eticheta cu ducesa de Rohan, care sustine ca tarul trebuie sa o salute mai intai.

― Altfel, ii voi intoarce spatele!

Filip de Orléans se nelinisteste.

― Suntem gata de primire?

Niciodata, nici un suveran strain n-a fost asteptat cu atata pompa. Sumedenie de parizieni gura-casa, desteptati din somn de harmalaia soldatilor si a fanfarelor, se inghesuie la ferestre, palavragind despre uriasul de la miazanoapte.

― Se zice ca e salbatic!

― Ba nu, e soldat!

― Taie capete cu mana lui!

― Scoate masele!

― Ii biciuieste pe boieri!

― E frumos!

― Hidos!

― E un erou!

Intre timp, pe drumul de la Senlis la Paris, Petru cel Mare si escorta lui inainteaza in goana cailor. Dupa intamplarea din sera, Petru se hotarase pe neasteptate, cum ii statea in fire, sa plece deindata la Paris, unde sa-i faca Maximiliennei surpriza adevaratei lui identitati. Maximilienne primise mesajul Regentului si abia avusese vreme sa le porunceasca Elisei si lui Blaisois sa o ajunga din urma a doua zi, la palatul Sillery, aducandu-l si pe micutul Adrien. Impreuna cu Petru, Maximilienne se urcase intr-o caleasca condusa de Grégoire. Falsul tar isi relua locul in faeton, urmat de escorta boierilor calare precum si de Liboy si de Mailly-Bresle, care dupa accidentul cu crema amutise.

In caleasca, Petru o strangea la piept pe Maximilienne fara sa raspunda la intrebarile acesteia in legatura cu mesajul Regentului, care o uimise peste poate. In schimb, contesa nu-i pomeni de declaratia de dragoste a falsului tar, sporind astfel si mai mult admiratia lui Petru.

Curand ajunsera la Paris. Petru venea aici pentru intaia data. Era agitat si emotionat. Aplecandu-se peste portiera calestii, ramase dezamagit.

― Prin urmare asa arata Parisul? se adresa el Maximiliennei.

Privea strazile inguste, cu case inghesuite si innegrite.

― Si miroase urat! adauga el.

― Nu, Petru, ca sa iubesti Parisul trebuie sa-l cunosti. Aveai o parere gresita despre el. Pun prinsoare ca il vedeai ca pe un oras poleit cu aur.

― Da, ca pe Regele-Soare pe care l-am admirat intotdeauna

― Ce copil esti, dragostea mea, te voi invata sa iubesti Parisul.

Cu cat se apropiau de Luvru, randurile multimii se indeseau si, in ciuda orei tarzii, calestile escortei erau intampinate cu urale.

Maximilienne spuse:

― Vezi, Petru, cat de pretuit e tarul tau!

Vorbele ei il facura sa zambeasca.

Sosira in sfarsit in fata vechiului palat al regilor Frantei. Fanfarele incepura sa sune, garda lua pozitia de drepti. Petru sari jos din mersul calestii si astepta ca aceasta sa se opreasca pentru a o ajuta pe Maximilienne sa coboare. Aplecandu-se sa-i sarute mana, ii sopti.

― Ti-am pregatit o surpriza, dulcea mea iubita, dar sa nu uiti ca te iubesc

Apoi, intorcandu-se spre falsul tar care astepta respectuos ordinele, ii spuse.

― Romodanovski, ai grija de contesa.

Maximilienne privea fara sa inteleaga. Il vedea pe Petru luand-o inainte urmat de toti ceilalti boieri. Liboy si Mailly-Bresle isi holbau ochii in timp ce Romodanovski se apropie de Maximilienne.

― Imi permiteti sa va ofer bratul, doamna contesa?

― Dar atunci, cine sunteti dumneavoastra?

― Sunt printul Romodanovski, doamna, la dispozitia domniei voastre.

― Dar, baigui ea, baronul Mihailov

― Baronul Mihailov, doamna, raspunse razand Romodanovski, este insusi tarul!

Maximilienne se clatina si, ca intr-un vis, patrunse in Luvru pe urmele lui Petru.

Regentul iesi inaintea tarului pe care-l intampina inclinandu-se adanc.

― Este o cinste pentru Franta sa o gazduiasca pe Majestatea voastra imperiala pe pamantul ei.

Petru se gandea la altceva si nu-i raspunse lui Filip de Orléans, care ramase foarte mirat. Petru se tot uita inapoi, cautand-o din ochi pe Maximilienne.

Dar aceasta, teapana, ii ocolea privirea, spunandu-si:

"Si-a batut joc de mine, nu insemn nimic pentru el. Doamne, ce rusine!''

La un semn al Regentului, maresalul de Tessé facu un pas inainte si ii propuse tarului sa-i arate apartamentele rezervate lui. Intrara intr-o serie de incaperi minunat de frumoase, urmati de intreaga curte.

― Sire, spuse maresalul, acest apartament a apartinut reginei Caterina de Medicis. A fost amenajat din ordinul meu pentru Majestatea voastra, adauga Regentul. Patul a fost refacut de catre doamna de Maintenon pentru raposatul rege.

Petru se simtea prins in capcana. Luvrul i se parea mult prea solemn, iar Maximilienne mult prea departe.

"N-am sa izbutesc niciodata sa stau in voie cu Maximilienne in incaperile astea posomorate si inghetate", gandea el. Si apoi, tot protocolul acela il plictisea de moarte.

Curtenilor nu le venea sa creada ca acest suveran in vizita la cea mai eleganta curte din Europa era imbracat cu o vesta de lana cenusie si ca nu purta nici jabou, nici mansete. Ba chiar isi strecurase peruca in buzunar. Era cu un cap mai inalt decat toti ceilalti barbati si parea a fi dintr-o speta mai darza, mai puternica. In cele din urma, nemaiputand rabda, Petru il chema pe printul Kurakin, ambasadorul Rusiei in Franta, si-i vorbi pe ruseste. Kurakin era cel mai rus dintre parizieni si cel mai parizian dintre rusi. Imperturbabil, se intoarse catre Filip de Orléans si-i traduse.

― Stapanul meu, tarul Moscovei, roaga pe Alteta voastra regala sa-l ierte ca nu vorbeste franceza. Desi foarte magulit de primirea Altetei voastre regale, gaseste Luvrul prea mare si ar prefera o locuinta mai modesta.

Filip surase cu inteles. Prevazuse capriciile tarului, asa ca ii spuse printului Kurakin.

― Regret ca Majestatea sa nu vorbeste franceza, cu toate ca auzisem contrariul; in ce ma priveste, sunt disperat ca nu inteleg rusa, dar spuneti-i Majestatii sale imperiale ca ospitalitatea franceza nu e luata niciodata prin surprindere si ca ii mai pregatisem si palatul Lesdiguières. Maresalul Tessé o va conduce acolo pe Majestatea sa!

Petru era furios. Totul se desfasura impotriva dorintelor lui. Regentul era prea binevoitor, Luvrul prea zgomotos, curtenii il plictiseau si, mai cu seama, nu izbutise s-o vada pe Maximilienne. Il chema pe Romodanovski, ii sopti ceva si, urmat de boierii sai, de garda franceza pusa la dispozitia lui si de maresalul de Tessé, o porni spre palatul Lesdiguières.

Dupa plecarea tarului, barfele se dezlantuira.

― Ati vazut, ii spuse Maximiliennei ducesa du Maine, jignita de moarte, acest barbar nu m-a salutat, pe mine, nepoata marelui Condé!

Mailly-Bresle se apropie de ducesa si izbucni:

― Sa ma ierte alteta voastra regala, dar n-a salutat pe nimeni si ne-a jucat o comedie nerusinata. Contesa de Villeneuve-Caramey ar putea spune altetei voastre cat am suferit cu totii la castelul Mortefontaine in timpul cinei oferita de delicioasa noastra prietena. Si Mailly-Bresle, intr-un fosnet de dantele si de panglici, facu o pirueta.

― Ah, biata mea fetita, continua ducesa, l-ati primit pe acest monstru nordic? Daca bunicul meu, regele Ludovic al XIV-lea, l-ar fi intampinat la Versailles, lucrurile s-ar fi petrecut cu totul altfel.

Maximilienne suferea chinurile iadului pentru ca nu putea sa raspunda la grozaviile rostite pe seama celui iubit, desi ii pastra pica pentru ca o mintise si pentru comedia pe care i-o jucase. In aceeasi clipa, simti ca cineva o apuca de brat. Se intoarse si pali. Contele Amedée de Villeneuve-Caramey, sotul ei, o cuprinsese strans langa el; dar ceea ce in ochii lumii aparea ca o imbratisare dragastoasa, in realitate era o stransoare de menghina. Se apleca ceremonios dinaintea ducesei du Maine si-i spuse:

― Sa ma ierte alteta voastra, dar sunt coplesit de bucuria de a o regasi pe scumpa mea sotie.

Benedicte de Condé, ducesa du Maine, surase amabil.

― Va las, dragul meu conte, caci tocmai il zaresc pe domnul duce care, pare-mi-se, vine sa-mi vorbeasca

Si ducesa se indeparta la bratul unei pocitanii chioare, cu dintii galbeni, ducele de Bourbon, nepotul sau, caruia i se spunea pe scurt, "domnul duce".

Maximilienne ramase fata in fata cu Amedée.

― Ce cautati la curte, doamna? ranji acesta. Credeam ca acest loc nu e demn de aerele voastre de mironosita.

Maximilienne isi inclesta falcile, silindu-se sa-si pastreze calmul.

― Ma aflu aici la cererea Regentului, domnule.

― Ah! da, am auzit vorbindu-se despre asta; sotia mea trebuie sa faca pe calauza tarului. De ce ma credeti asa de naiv? Am prins eu privirile pe care vi le arunca salbaticul asta si s-ar fi zis ca va faceau placere. Ah! mi-e rusine ca mi-am dat numele unei destrabalate ca voi.

― Nu mi-ati dat numele, domnule, mi l-ati vandut!

― Ce vreti sa spuneti? intreba contele furios.

― Stiti prea bine, domnule, ca marchizul de Sillery, tatal meu, acordandu-va mana mea, va dadea mai cu seama averea lui!

― Voi face totul ca sa va iau dreptul de a-l creste pe Adrien!

Maximilienne se albi la fata.

― Ar trebui sa va fie rusine sa vorbiti astfel. M-am saturat de infidelitatile, jocurile de carti si chefurile voastre, dar acum am inteles totul; folositi-va de averea mea pentru placerile voastre si lasati-ma in pace!

― V-ati schimbat mult, doamna, si am sa ma razbun, dar de ce nu recunoasteti ca-l iubiti pe tar?

― Lasati-ma, domnule.

― Am sa va omor, am sa va inchid intr-o manastire, am sa va ruinez, n-o sa-l mai revedeti pe Adrien si-i voi spune ce fel de femeie a fost mama lui, zise pe nerasuflate Amedée, plin de ura.

― Opriti-va, domnule, ne priveste lumea si sunteti ridicol. Asta-seara ma duc la palatul Sillery, unde va rog sa poftiti sa ma vedeti maine dimineata, dupa ce-o sa va veniti in fire. Vom lamuri aceasta situatie care nu mai poate continua.

Amedée era uluit. Blanda si timida Maximilienne ii raspundea cu o siguranta si o tarie de care n-ar fi crezut-o in stare. Apoi, spre furia lui, ii intoarse spatele si tocmai se pregatea sa paraseasca saloanele cand se apropie de ea abatele Dubois, care ii sopti.

― Doamna, Alteta sa regala doreste sa va vorbeasca intre patru ochi

Maximilienne il urma, plina de curiozitate. De departe, Romodanovski urmarise ambele scene si, nestiind unde s-o regaseasca pe Maximilienne, se hotari s-o astepte chiar in trasura ei.

― Precedata de Dubois, Maximilienne strabatu un labirint de incaperi si coridoare inainte de a ajunge la micul birou unde Regentul o astepta singur. La intrarea ei, acesta se ridica in picioare si, cu acea incantatoare politete care-l caracteriza, ii spuse:

― Doamna, iertati ca v-am invitat sa ma vedeti la o ora atat de tarzie, dar aveam nevoie sa va vorbesc despre ceva important. Dar mai intai, pot sa va ofer o gustare ca pentru miezul noptii?

Maximilienne facu o reverenta si raspunse destul de rece.

― Multumesc Altetei voastre regale, dar pot sa stiu de ce m-ati chemat?

Filip surase.

― Ei hai, vad ca-mi purtati inca pica. Sa stam jos si sa vorbim. Suntem in intimitate si eticheta am lasat-o la usa. Nu va mai adresati "altetei mele regale" si ascultati-ma!

Maximilienne se aseza in timp ce-si spunea:

"Nici macar nu mai stiu ce aveam sa-i reprosez. Uitasem cat de fermecator e Filip de Orléans Ah! da, nu-l iertam din pricina lui Amedée dar oare are el vreo vina?"

Ca si cum i-ar fi ghicit gandurile, Filip continua:

― Totdeauna ati fost suparata pe mine din cauza lui Villeneuve. Gresiti, doamna, caci acum nimeni nu mai poate face nimic pentru el. Mi-e fost prieten, dar de-aici inainte jur sa va apar impotriva lui daca ar vrea cumva sa va faca vreun rau.

Retras intr-un colt al camerei, Dubois asculta toate acestea cu un aer satisfacut.

Maximilienne il privi cu indrazneala pe Filip in ochi.

― Da, Monseniore, eram suparata, e drept, dar acum nimic nu mai are importanta.

― Ascultati-ma, frumoasa mea Maximilienne, sa jucam cu cartile pe fata. Tarul va iubeste, da, va iubeste. Sunt sigur de asta dupa ce l-am vazut privindu-va. De altfel, pretextul de a renunta la Luvru nu sta in picioare. Vrea pur si simplu sa fie liber in Paris si in felul acesta puteti aduce mari servicii Frantei, care va sti sa va fie foarte recunoscatoare

― Nu inteleg ce vreti sa spuneti, Monseniore.

― Aflati telul vizitei tarului la Paris. Incercati sa descoperiti care sunt proiectele sale

Maximilienne se ridica, uitand de eticheta si ca o vijelie, striga intr-un suflet:

― Va sa zica imi cereti sa-l spionez pe tar. Frumoasa treaba, Monseniore! Sa-l fac sa vorbeasca, sa-l ascult, pentru a-l trada dupa aceea. V-ati inselat, Monseniore, nu sunt femeia care va trebuie. De altfel, n-am sa-l revad niciodata pe tar. Eu l-am cunoscut pe Petru Mihailov si nu vreau sa stiu de nimeni altul.

Apoi, venindu-si in fire, Maximilienne facu o plecaciune adanca si adauga.

― Cer Altetei voastre regale ingaduinta de a ma retrage.

Filip incepu sa rada.

― Adevarata furie, micuta asta! Pe cinstea mea, ne-au transformat-o pe blanda noastra Maximilienne! Da, "alteta mea regala" va ingaduie sa va retrageti, dar inainte de a pleca, ascultati-ma bine. Va sunt prieten. Puteti sa nu ne spuneti nimic despre intentiile tarului, nu ma voi supara, dimpotriva chiar, va voi admira si mai mult. Si veniti sa ma vedeti, ca prietena, la Palais-Royal. Usa mea va va fi intotdeauna deschisa.

Profund mirata de atata bunatate, Maximilienne zambi si murmura.

― Promit sa vin, Monseniore, ca prietena si se retrase.

Dupa plecarea contesei, Dubois isi inalta privirea spre cer.

― Monseniore asa va conduceti afacerile? Trebuia s-o infricosati!

― Dubois, ma plictisesti. Aceasta tanara femeie se numara printre acele blande incapatanate care nu pot fi infrante. Tarul are intr-adevar noroc si apoi, nu sunt eu Filip cel Blajin? Hai sa mergem, si nu mai face mutra asta. Sa parasim acest batran Luvru care miroase a mucegai. Prefer iubitul meu Palais-Royal.

Maximilienne, insotita de un lacheu care ii lumina calea cu o faclie, merse pana la caleasca ei pe ale carei perne se prabusi, moarta de oboseala.

In sfarsit, iata-va, doamna, spuse Romodanovski, care atipise.

― La palat, Grégoire, striga Maximilienne fara sa-i dea atentie printului.

― Doamna, spuse acesta, am un mesaj din partea tarului.

― Printe, nu cunosc decat un fals tar care mi-a jucat o farsa in sera, iar in ce-l priveste pe adevaratul tar, nu l-am vazut niciodata.

― Dar, doamna, Petru cel Mare va iubeste si vrea sa va vada. Mi-a cerut sa va conduc la palatul Lesdiguières, unde va locui anume ca sa va poata vedea mai usor.

― Ei bine, printe, spuneti-i ca a facut o greseala. Putea sa ramana la Luvru. Nu cunosc decat pe un om din escorta lui, baronul Mihailov si nu vreau sa-l cunosc decat pe el.

― Dar nu-i cu putinta. Ce va spune tarul?

― Ce va vrea. Putin imi pasa. Puteti sa-i repetati cuvintele mele. De altfel, am ajuns. Buna seara, printe. Grégoire va va conduce.

Maximilienne cobori gratios din caleasca, trantind portiera si intra in palatul sau, lasandu-l pe print cu desavarsire naucit.

La palatul Lesdiguières, Petru se plimba in lung si in lat, enervat de-a nu avea inca vesti de la Maximilienne. Pentru a-si trece vremea, il ametea pe batranul maresal de Tessé cu dispozitii si contradispozitii date in franceza, fapt care-l uimea peste masura pe maresal. Oare nu declarase tarul ca nu vorbeste decat limba rusa? Dar poate ca fusese un capriciu imperial, un mod de a-si da importanta fata de Regent.

― Nu-mi place camera, striga Petru, patul e prea ingust.

Iar o clipa mai tarziu.

― Patul e prea mare!

Nu erau destule luminari in saloane. Si imediat:

― Stingeti lumanarile astea, prea sunt multe.

Nici cina nu-i era pe plac. Voia gulii si bere. Verton, bucatarul sef, isi smulgea peruca de deznadejde, cat despre maresalul de Tessé, acesta nu avusese niciodata de purtat o astfel de batalie.

In sfarsit, aparu Romodanovski.

― Ei, unde e? urla tarul. Ce-a spus? A fost surprinsa, te urmeaza, nu-i asa?

― Sire, raspunse printul stergandu-si fruntea, e furioasa. N-a vrut sa ma urmeze, mi-a trantit portiera in nas zicand ca nu-l cunoaste pe tar si nici nu vrea sa-l cunoasca. Ah! asemenea femeie, mai rar!

― Stiu prea bine, prostule, tocmai de asta o si iubesc. Va sa zica a trantit portiera in nasul tau borcanat!

Petru se puse pe ras.

― Foarte bine, daca-i asa, ma voi duce eu la ea.

― Sa va chem o escorta, Sire

― Esti nebun? Ramai aici si anunta-l pe maresalul de Tessé, ca tarul, in sfarsit, se culca. Cred ca bietul batran va rasufla usurat.

― Dar, Sire, va aflati in vizita oficiala, nu puteti iesi neinsotit intr-un Paris pe care nu-l cunoasteti.

― Romodanovski, ma plictisesti.

Si Petru se indrepta spre apartamentele sale. Apoi, dupa obiceiul lui, se lasa sa lunece in jos, de-a lungul ferestrelor, pana in strada, inca intunecata, din spatele palatului Lesdiguières. Porni catre Sena de-a lungul Arsenalului, apoi gresind drumul, o lua inspre Quinze-Vingt. Dar pomenindu-se iar in strada Bercy, isi dadu seama ca se inselase. Erau cam ceasurile cinci dimineata si pe strazi nu se zarea tipenie de om. Cei patru sute de mii de parizieni dormeau inca. Se intoarse la cheiul Senei si se hotari sa se indrepte spre insula Cité, unde nadajduia sa gaseasca o trasura. Apropiindu-se de Pont-Neuf auzi zgomotul unei batai, tipete si strigate de ajutor.

Capitolul IV

Petru o lua la goana in directia zgomotului si vazu o caleasca oprita. Cativa lachei fugeau care incotro, in timp ce, in picioare pe scara calestii, un barbat se apara cu sabia impotriva atacului unei duzini de raufacatori care, cu tot curajul lui, era limpede ca aveau sa-l dovedeasca.

― Veniti incoace, natarailor, striga omul catre lacheii sai. Doar n-o sa-i lasati sa va omoare stapanul?

Dar fricosii erau departe.

Capetenia hotilor striga:

― Predati-va, domnule, nu vreau altceva decat punga voastra.

― Niciodata, raspunse barbatul. Mai intai veti trece peste trupul meu.

Lupta incepu cu si mai multa indarjire.

Petru, care cantarise situatia dintr-o aruncatura de ochi, se azvarli in incaierare, strigand:

― Tineti-va bine, domnule, vin in ajutor.

Atacantii sovaira o clipa dar, la un semn al capeteniei lor, se impartira in doua cete dintre care una continua sa-l atace pe omul din caleasca, in timp ce a doua se repezi la Petru. Acesta se caia de a fi iesit fara sabie, dar nu mai era vreme pentru pareri de rau. Cei cinci banditi se napustira deodata asupra lui, iar Petru izbuti sa puna mana pe unul dintre ei. Cu un urlet care-i cutremura de groaza pe acei ticalosi buni de spanzuratoare, il invarti pe deasupra capului si-l zvarli ca pe-o ghiulea in complicii lui. Apoi, punand mana pe alti doi, ii izbi unul de celalalt cu atata putere incat acestia se prabusira la pamant, pe jumatate lesinati. Petru profita de moment si facu un salt inspre caleasca, cu toate ca doi raufacatori erau inca nevatamati si, luand biciul vizitiului, se folosi de el ca de-un lasou. In mainile lui Petru, biciul devenise o arma de temut, si capetenia hotilor trebui sa-si mustre oamenii.

― Dati inapoi, adunatura de netrebnici? Am sa va arat eu cum trebuie sa va bateti!

Oamenii se oprira pe data, prea bucurosi de un asemenea chilipir. Capetenia se apropie de caleasca si-i spuse cat se poate de cuviincios lui Petru.

― Domnule, as fi fericit sa ma bat cu dumneavoastra, caci ati pus pe fuga pe cei mai indrazneti ticalosi din Franta. Ce preferati, sabia sau pumnii?

Petru izbucni in ras.

― Pe Dumnezeul meu, sa stii ca-mi placi. Nu esti un talhar de rand. Cum n-am sabia la mine, aleg pumnii.

Si sari jos.

Barbatul in apararea caruia se luptase se mai afla inca pe scara calestii. Isi baga sabia in teaca si, calm, ii spuse lui Petru, cu un foarte puternic accent englezesc.

― Va urez noroc, mylord si sper sa nu vi se intampla nici o nenorocire!

― Prea amabil, raspunse Petru salutand, apoi se intoarse catre capetenia bandei.

― Iata-ma, cotcarule!

Capetenia se inclina si rosti ceremonios, de parca s-ar fi aflat la curte.

― Sluga dumneavoastra, domnule!

Petru era mai inalt si mai puternic, dar celalalt ii aluneca din maini ca un tipar. Se rostogolira pe pavajul murdar si, in curand, Petru avea crapate buza si arcada, in timp ce adversarului sau ii sangera din belsug nasul. Aceste rani nu-i impiedicau insa pe imparat si pe talhar sa se lupte cu multa voiosie, laudandu-si reciproc dibacia.

― E o placere sa te lupti cu dumneata, domnule, spuse hotul gafaind.

― Iar eu n-am intalnit niciodata un adversar de talia ta, raspunse Petru, aproape orbit de sangele ce i se scurgea pe fata.

In clipa aceea se auzi un zgomot de pasi.

― Strajile! strigara banditii.

Petru ii imobilizase sub el pe seful bandei, care nu se mai putea misca. Tarul aproape ca il sugrumase cu o mestesugita si foarte dureroasa stransoare. Straja se apropia si Petru avea sa-l poata da pe mana soldatilor pe acest talhar de drumul mare. Dar acesta se ridica si, intinzandu-i mana adversarului, ii puse pe picioare.

― Esti liber, ii spuse el.

Celalalt isi culese de pe jos palaria si, inainte de-a se face nevazut, ii striga.

― Daca pot sa-ti fiu de folos n-ai decat sa intrebi de mine prin preajma strazii Quincampoix. Toata lumea ma cunoaste.

― Dar cine esti? intreba Petru.

― Sunt regele Parisului, mi se spune Cartouche, tu?

― Sunt tarul.

Si astfel, englezul, ramas la fel de calm, afla in acelasi timp cine erau agresorul si aparatorul sau.

Intorcandu-se spre el, Petru duse un deget la buze.

― Nici o vorba despre asta, da?

Ofiterul strajii se apropie de ei.

― Ce s-a petrecut, domnilor?

― O! nimic, raspunse englezul cu sange rece. Am fost atacat si domnul aici de fata mi-a venit in ajutor.

Apoi, intorcandu-se spre Petru, adauga:

― Va fi o placere pentru mine sa va ofer un loc in caleasca mea si sa va conduc acolo unde veti dori, domnule.

Drept raspuns, Petru se aseza pe locul vizitiului si spuse:

― Suiti-va alaturi de mine, mylord, o sa conduc eu!

Englezul se catara langa Petru, care dadu bice cailor.

― Merg la palatul Sillery, poate imi aratati drumul, spuse Petru.

― Nu-i departe de strada Ursilor. Deocamdata mergem de-a lungul Luvrului si apoi trecem prin fata palatului Tuileries.

― Cu cine am onoarea, domnule? intreba Petru.

― Sunt scotian, numele meu este John Law.

― Dar va cunosc, domnule, v-am studiat teoria. Sunteti vrajitorul din strada Quincampoix.

― De unde stiti, Sire?

― Vedeti, domnule Law, in meseria mea trebuie sa stii totul.

― Eu am sovait o clipa sa cred ca sunteti tarul, Sire, Cartouche insa nu s-a inselat. Acum nu ma mai indoiesc si vad ca faima de care va bucurati nu este totusi la inaltimea meritelor Majestatii Voastre.

― Sunt foarte interesat de sistemul dumneavoastra, desi nu prea cred in el. Vremurile nu sunt inca coapte. Oamenii isi vand boarfele, castelele si giuvaerurile ca sa va aduca aurul lor numai pentru ca sunteti un vrajitor; dar cand farmecele voastre n-or sa mai functioneze, ce se va petrece?

― M-am gandit la ceea ce imi spuneti acum, Sire. Am sovait indelung daca sa-mi realizez sau nu ideea, insa Regentul m-a incurajat si ar fi fost rea-vointa sa-l refuz.

Petru il intrerupse.

― Aici e palatul Tuileries, unde locuieste micutul rege?

― Da, Sire.

Un revarsat de zori cenusiu cuprindea Parisul. Putin cate putin, orasul se destepta. Se si auzeau strigatele negutatorilor ambulanti.

― Sacagiul!

In ciuda noptii zbuciumate pe care o petrecuse, Petru nu se simtea ostenit. Rarii trecatori se uitau cu uimire la caleasca manata de un urias plin de sange langa care statea un roscovan maruntel. Dupa ce urca pe strada Saint-Antoine, ciudatul atelaj ajunse la palatul Sillery.

― Multumesc, domnule, spuse tarul, sper sa am placerea de a va revedea.

― Sire, va raman indatorat pentru totdeauna.

― Ingaduiti-mi sa va dau un sfat, adauga Petru. Parasiti Franta cat mai e inca vreme. Altfel, credeti-ma, riscati sa va treziti intr-o buna zi in dificultate, si va vor da afara fara o para chioara

― Poate ca aveti dreptate, Sire, dar imi place riscul.

― Cum doriti, domnule.

― La revedere, Sire.

Dintr-o miscare supla, Petru sari la pamant. Era limpede ca locuitorii palatului dormeau inca dar, pus in fata unor situatii incurcate, Petru nu sovaia niciodata. Escalada grilajul inchis, trecu nepasator pe langa pavilionul paznicilor si sui peronul. Usa de la intrare fiind inchisa, dadu ocol cladirii si gasi o fereastra intredeschisa. Patrunse astfel in salon si banuind ca Maximilienne locuia la etaj, urca scarile si rand pe rand incepu sa deschida incet usile camerelor. In cele din urma o descoperi intr-o camera frumoasa cu lambriuri albastre si aurii, unde Maximilienne dormea ca un copil. O privi uimit si tulburat de frumusetea ei. Paru-i negru cu ape aurii era raspandit pe perna. In timpul noptii cearsaful alunecase intr-o parte si prin camasa subtire de linon i se intrezareau fermecatoarele forme. Sanii i se ridicau incet in ritmul respiratiei.

Petru o dori dintr-odata nebuneste. I se parea ca de la prima lor noapte de dragoste trecuse o vecie si o dorea cu patima pe aceasta femeie cu pielea moale si proaspata ca un fruct. Nicicand vederea unui trup nu-l tulburase in asa masura, dar pornirea i se impletea totodata cu un simtamant puternic, nascut din adancul sufletului. Maximilienne se misca in somn si camasa i se ridica pe coapse, dezgolind o piele atat de fina si de delicata incat pe Petru il trecu un fior. Un nou val de dorinta il cuprinse si nu mai avu rabdare s-o vada dormind atat de linistit. Cu dosul palmei ii dezmierda dragastos un san. Dupa cateva clipe, Maximilienne se intoarse, murmurand cuvinte de neinteles. Apoi deschise ochii si vazu privirea deopotriva dulce si patrunzatoare a lui Petru. Se ridica si-si trase iute cearsaful pe ea, dandu-si deodata seama ca avea pieptul cu desavarsire descoperit. Sovai o clipa, apoi izbucni.

― Ce cautati aici, domnule? Nu vreau sa va mai vad!

Petru zambi si, incet, o trase spre el. Incepu sa o sarute marunt si dragastos. Apoi puse stapanire pe gura ei.

Maximilienne se simtea cuprinsa de o fierbinteala pornita din adanc.

― Oh, Petru, cum de mi-a putut da prin cap sa nu te mai vad, sopti ea.

Incurcandu-si degetele in camasa de noapte pe care se caznea sa i-o smulga de pe trup, Petru tacea, regasind cu infrigurare farmecele corpului ei minunat. Isi ingropa fata in parul parfumat si matasos al femeii pe care o adora. Maximiliennei ii placea sa ramana cuminte in mainile dibace ale lui Petru. O lipi de el, mai supusa ca inainte. Apoi ea isi strecura mana pe pieptul lui barbatesc. Petru se cutremura strabatut de un lung fior. Ingerul dragostei ii acoperea cu aripile lui, despartindu-i de restul lumii. Nu mai stiau de nimic in afara de dorinta lor crescanda, de trupurile si infrigurarea lor, desi Petru intarzia clipa divina in care aveau sa devina o singura fiinta iar patul lor o corabie plutind pe oceanul fara margini al fericirii regasite.

Ramasera apoi intinsi unul langa altul, tinandu-se de mana, in timp ce un suras impacat le lumina chipurile. Patrunzand prin perdelele de tul, soarele sclipea pe parchetul lustruit cu ceara. Maximilienne si Petru erau fericiti.

― Iarta-ma, dragostea mea, rosti in cele din urma Petru, pentru farsa din sera. Voiam insa sa ma incredintez de simtamintele tale. Acum inteleg ca nu era nevoie de toata mascarada asta pentru a fi sigur ca vei fi a mea pentru totdeauna. Nu ne vom mai desparti, ti-o jur pe viata mea.

Maximilienne ii surase, il saruta usor pe obraz si-i spuse:

― Cat de mult te iubesc, Petru, mi-e asa de bine langa tine! Dar ce ai pe frunte, iubitule?

― Un fleac, m-am batut cu un prieten raspunse el razand.

― Ciudati prieteni mai ai! Dar nu pot sa te las asa; vino cu mine.

Petru se lasa condus intr-o camaruta unde se gaseau cele necesare toaletei. Ii curata rana cu un balsam pregatit de Elisa si-i facu un pansament.

― De-acum o sa-ti fie mai bine, declara ea multumita.

Petru bombani, dar in sinea lui era incantat ca Maximilienne se ocupa de el. Amandoi aveau impresia de a fi trait din totdeauna impreuna. Se completau de minune.

In acea clipa Grégoire batu la usa.

― Doamna contesa, printul Romodanovski cere sa va vada.

― Ce trebuie sa fac, Petru? sopti Maximilienne.

― Spune-i sa urce, trebuie sa-i vorbesc

Cand Romodanovski intra in camera fu oarecum mirat sa-l gaseasca pe suveranul sau infasurat intr-o cuvertura si cu fruntea pansata, tinand-o pe genunchi pe Maximilienne care, zambitoare, era imbracata cu o rochie de casa brodata, alba, cu lungi panglici verzi.

― Sire, spuse Romodanovski, cer iertare dar eram prea ingrijorat si nu stiam ce sa-i spun maresalului de Tessé care intreaba de programul zilei.

― Si ce i-ai zis? intreba Petru nelinistit.

― Ca dormiti, Sire, asa ca va crede inca in patul vostru la palatul Lesdiguières.

― Minunat! atunci intoarce-te acolo, spune maresalului ca m-am desteptat si ca doresc sa-l intalnesc pe micul rege Ludovic al XV-lea la mine. Cum eticheta cere sa ne vedem la Tuileries sau la Luvru, francezii o sa se ingrozeasca. O sa avem parte de trei zile de discutii in care tu ai sa pretinzi ca stau imbufnat in apartamentele mele. In felul asta voi putea ramane cu Maximilienne.

Aceasta din urma asculta inmarmurita, dandu-si dintr-odata seama cat de important si de puternic este iubitul ei.

― Dar, spuse Romodanovski, asta va face mare valva la curte!

― Eh! Regentul o sa-si iasa din fire si atata tot.

― Dar, Sire, ganditi-va la tratatul pe care voiati sa-l semnati cu Franta impotriva Suediei.

― Nu uit nimic, draga prietene, dar lasa-mi cateva zile de fericire.

Ramasi singuri, Petru o cuprinse bland pe Maximilienne si-i sopti.

― Vezi ce nebunii fac de dragul tau? Intelegi cat te iubesc?

Dar dupa vizita lui Romodanovski, Maximilienne nu se mai simtea la fel de libera ca inainte. Isi daduse seama ca se afla in bratele tarului, ale unui autocrat stapan peste un imperiu.

― Petru Sire, isi lua ea seama, e o nebunie! Nu trebuie sa primejduiti nimic din pricina mea!

Petru o lua de mijloc si, razand, o invarti prin camera.

― Cum vine asta, doamna contesa? ii spui "sire" omului pe care-l iubesti? Pentru tine sunt si voi ramane intotdeauna Petru Mihailov!

Maximilienne isi inlantui bratele in jurul gatului lui Petru.

― Dar e ingrozitor! Tu esti tarul. Va trebui sa ne despartim, te vei intoarce in Rusia Si apoi, adauga ea in soapta, esti casatorit

― Taci si asculta-ma, scumpa mea, pentru ca nu spui decat prostii. De buna seama ca sunt casatorit, dar si tu esti, si te vei desparti de sotul tau. Cat despre imparateasa Ecaterina, stiu prea bine ca are amanti, printre care si favoritul meu Mensikov. Inchid ochii pentru a avea liniste. Ei! si acum destul am vorbit despre lucruri serioase; avem trei zile de fericire si vesnicia!

Capitolul V

Romodanovski avusese dreptate. Purtarea lui Petru facea mult zgomot la curtea Frantei. Printul ambasador, Boris Kurakin alerga ca un nebun de la Palais-Royal la palatul Sillery ca sa aduca contrapropunerile Regentului. Dar Petru, imperturbabil, ramanea ascuns in camera Maximiliennei.

In ziua a treia Kurakin se infatisa din nou: Regentul, diplomat ca intotdeauna, acceptase ca micul rege Ludovic al XV-lea sa-i faca o vizita Tarului. Viata oficiala isi relua cursul.

La palatul Lesdiguières, Petru il astepta pe rege, inconjurat de boierii sai, de maresalul de Tessé, de Liboy si de marchizul Mailly-Bresle. Ii ceruse Maximiliennei sa ramana langa el, in calitate de calauza imperiala. Era mai frumoasa ca niciodata in rochia ei de brocart de culoare alb-galbuie cu crinolina larga care ii subtia si mai mult mijlocul, si asa foarte zvelt. Obrazul delicat, cu nasul putin carn, era luminat de imensii ochi viorii.

Regentul sosi impreuna cu micul rege in varsta de numai sapte ani si o multime de curteni in radvane. Petru cobori in curte pentru a le iesi in intampinare. Ludovic al XV-lea isi inalta obrajorul lui frumos cu ochi negri ca smoala, aureolat de bucle aurii. Incins cu sabiuta lui, ii ajungea lui Petru pana la genunchi. Acesta, induiosat de copilul care domnea de pe-acum peste cea mai frumoasa tara din Europa, il ridica in brate, il arunca in aer si-l saruta pe amandoi obrajii.

Curtenii francezi se cutremurara: nimeni nu indraznise vreodata sa se poarte astfel. Petru il lasa jos pe Ludovic. Acesta radea. Atunci Regentul si intreaga curte incepura sa rada la randul lor, usurati.

Induiosata peste masura, Maximilienne se uita la Petru gandindu-se: "Hotarat lucru, intotdeauna trebuie sa faca altfel decat restul lumii!"

Apoi tarul se inclina ceremonios si-i spuse copilului.

― Sire, ar dori Majestatea voastra sa intre in saloanele noastre pentru a vorbi de Statele noastre?

Ludovic al XV-lea isi puse manuta in mana uriasului si raspunse, asa cum il invatase preceptorul sau, ducele de Villeroy.

― Vom fi incantati a ne intretine cu Majestatea voastra imperiala.

Ducele de Saint-Simon se apleca spre Maximilienne:

― Asistam, doamna, la o intrevedere istorica. Lui Petru cel Mare nu i-a fost de ajuns sa vada Franta la picioarele sale, a mai luat-o si in brate!

Mailly-Bresle gangurea si se fataia de parca aceasta vizita ar fi fost opera lui. Se apropie de Maximilienne si de Saint-Simon, falfaindu-si peruca pudrata.

― Stiati, contesa, ca este o prerogativa a familiei mele sa avem dreptul la un scaunel in apartamentele imperiale?

Ducele exclama:

― Ma uimesti, marchize!

Maximilienne ii lasa pe amandoi cufundati in discutarea acestor chestiuni importante. Il zarise pe Amedée care o privea rautacios, apoi ii pierduse urma in multimea care il inconjura pe Regent si uita de el. Intovarasita de Kurakin si de Romodanovski, intra in marele salon unde luasera loc tarul si regele. Li se pregatisera doua fotolii mari de dimensiune egala si privelistea baietasului si a uriasului asezati fata in fata avea sa ramana intiparita pentru totdeauna in amintirea celor de fata.

Dupa ce-i puse pe principii din suita lui sa defileze prin fata regelui, Petru spuse intr-un tarziu.

― Suntem fericiti sa o prezentam Majestatii voastre pe contesa de Villeneuve-Caramey care ne-a salvat viata. Cerem Majestatii voastre sa nu uite niciodata numele ei si nici pe acela al fiului sau Adrien

Maximilienne, gatuita de emotie, se inclina intr-o reverenta adanca. Micul rege o privi cu un aer serios si, intorcandu-se spre Petru, ii raspunse.

― Nu vom uita, Sire, recomandarea Majestatii voastre, pentru ca nu uitam niciodata nimic.

Curtenii isi aruncau priviri mirate. Toti ochii erau atintiti asupra Maximiliennei, o favoare in ascensiune, poate chiar o favorita franceza la curtea Rusiei Printesele de sange care sperasera un compliment sau chiar o vizita din partea tarului, schimbau priviri manioase, uitand de rivalitatile care le despartisera pana atunci. Regentul ii adresa Maximiliennei, de la distanta, un mic gest de bunavointa. Mailly-Bresle deschidea si inchidea gura, din fericire fara sa gaseasca ce ar putea spune. Maximilienne il privea pe Petru cu lacrimi in ochi; in fata curtii Frantei, el marturisise cu voce tare dragostea lor.

Intre timp, Amedée de Villeneuve parasea palatul Lesdiguières cu sufletul incrancenat. Asistase la triumful sotiei sale care il ranise nu in sentimentele, ci in orgoliul sau. Pe deasupra, Maximilienne nu stia ca, pentru a-si satisface capriciile, Amedée ajunsese in sapa de lemn. Fara stirea ei, se facuse stapan pe o parte din pamanturile si fermele mostenite de la tatal ei si le preschimbase in bancnote luate de la banca Law. Acum incepea sa nu mai aiba nici bancnote. Hotarat sa se razbune, ceru vizitiului sa-l duca la palatul Sillery. Se napusti inauntru ca un nebun, imbrancindu-l pe Grégoire si urca in goana spre apartamentele Maximiliennei. Acolo se afla Adrien care se juca sub supravegherea Elisei. Fara o privire pentru copil, se repezi la caseta cu bijuterii a Maximiliennei, apoi sparse un scrin si lua titlurile de proprietate ale palatului Sillery. Elisa incerca sa-l impiedice dar Amedée, cu ochii iesiti din orbite, o imbranci si o lua la fuga, ca un hot ce era, cu buzunarele pline de bijuterii. Se arunca in caleasca, strigand vizitiului.

― Spre strada Quincampoix!

In palat, slujitorii Maximiliennei ramasesera inmarmuriti. In nevinovatia lui, Adrien plangea si isi chema mama. Elisa se sfatuia incet cu Grégoire.

― Dumnezeule mare! cum sa facem s-o instiintam pe doamna contesa?

― Vai! spuse Grégoire, rau tata, rau sot, si pe deasupra hot! Un conte de Villeneuve!

In timp ce Amedée isi infaptuia ticalosia, Maximilienne asista la plecarea micutului rege din palatul lui Petru cel Mare. Spre marea mirare a tuturor, tarul, fermecat de copil, cobori sa-l intovaraseasca pana la radvan. Ludovic al XV-lea il luase acum de mana pe unchiul sau, Regentul. Tineau mult unul la celalalt si in tot timpul intrevederii isi aruncasera ocheade do complicitate care-i placusera lui Petru.

Ludovic ii sopti unchiului sau:

― Il gasesc pe tar foarte dragut si mi-ar placea sa ma mai arunce o data in sus!

Regentul surase.

― Nu putem sa-i cerem asta, Ludovic, din pricina etichetei, dar la Tuileries te asteapta o surpriza.

― Ce anume, unchiule

― Niste jucarii frumoase venite tocmai din Rusia, din partea tarului.

Maximilienne, care auzise totul, isi spuse:

"Petru si Filip de Orléans se aseamana in multe privinte, fara s-o stie, insa".

Ajuns langa radvan, Petru isi inclina statura lui inalta si-i spuse regelui.

― Multumesc Majestatii voastre pentru vizita ce ne-a facut-o.

― Si eu, raspunse micul rege, care de bucurie uita sa mai foloseasca "pluralul regal"', va multumesc mult pentru jucarii. De-abia astept sa plec de-aici ca sa ma duc sa le vad!

Petru zambi si-i murmura.

― Du-te, baiatule, si joaca-te in voie.

Micul rege rase la randul lui si continua cu voce tare, privindu-l pe tar drept in ochi.

― N-am sa-mi uit promisiunea, Sire, si am sa tin minte numele de Villeneuve-Caramey.

Multimea de curiosi care asteptau iesirea regelui fremata de bucurie vazandu-i pe tar si pe copil si izbucni in urale: "― Traiasca regele! Traiasca tarul!" In schimb nu se prea auzi: "― Traiasca Regentul!" caci Filip de Orléans, in ciuda eforturilor si a meritelor sale, nu era prea popular.

Maximilienne ii lasase pe Petru si pe Boris Kurakin ocupati cu intocmirea tratatului si se intorsese la palatul sau intovarasita de Romodanovski. Purtarea celor doi printi si a boierilor din escorta imperiala se schimbase. O tratau acum ca pe o favorita, fapt care pe ea o cam stanjenea. Ajungand acasa, il gasi pe Adrien plangand inca si pe slujitori intr-un hal fara hal. Grégoire si Elisa o incunostintara de faptele lui Amedée. O clipa, Maximilienne isi cuprinse capul in maini, inspaimantata. Va sa zica acest om care-i fusese sot indraznise sa-si jefuiasca propriul fiu si sa-l deposedeze de palatul strabunilor lui. Pierderea bijuteriilor, desi foarte frumoase, o lovea prea putin. Nu vedea decat un singur lucru: tatal isi pradase fiul. Bietul Romodanovski se legana de pe un picior pe altul, nestiind ce sa faca. Deodata, Maximilienne sari in picioare.

― Incotro s-a dus, Grégoire?

― L-am auzit spunand vizitiului: "Spre strada Quincampoix", doamna contesa.

― Ei bine, voi incerca sa-l gasesc pentru a-i vorbi. Poate izbutesc sa impiedic o catastrofa.

― Dar, doamna, protesta Romodanovski, n-o sa puteti strabate omenirea aceea, si-apoi, tarul asteapta sa va intoarceti; peste o ora trebuie sa fie la palatul Luxembourg, la ducesa de Berry.

Fara sa-i dea ascultare, Maximilienne porni de indata in urmarirea lui Amedée. Batranul Grégoire trebui s-o urmeze alergand. O clipa, Romodanovski sovai nehotarat, apoi dadu fuga sa-l previna pe tar.

Strada Quincampoix nu era departe. Pentru a ajunge erau doua cai: strada Ursilor, rezervata oamenilor alesi, si strada Aubry-Macelarul unde isi dadea intalnire calicimea. Inca de la ceasurile sapte de dimineata se deschideau gratiile de fier si, in cateva clipe, strimtul pasaj Quincampoix, marginit de vreo patruzeci de case, forfotea de o multime isterica. Toti acesti patimasi se napusteau asupra actiunilor companiei Law carora, dupa data la care fusesera emise, li se spunea "mame", "fiice" sau "nepoate".

Maximilienne nu era obisnuita sa umble prin Paris si dupa numai o suta de metri regreta de a nu-si fi chemat vizitiul, dar in graba ei uitase de toate. Grégoire nu-i era de nici un ajutor caci nu cunostea deloc capitala. In loc sa patrunda prin strada Ursilor, Maximilienne gresi si se pomeni in strada Aubry-Macelarul. Cat ai clipi, se trezi inconjurata de o adunatura de zgripturoaice care ranjeau. Voi sa dea inapoi, dar trei barbati cu infatisare dubioasa ii inchisera trecerea. Maximilienne simti ca paleste si-si spuse. "Daca se observa ca mi-e frica, sunt pierduta".

Grégoire clatina din cap gandindu-se: "O sa pierim cu beregata taiata".

In rochia ei de curte, Maximilienne era superba si nimeni nu indraznea s-o atinga. Dar simtea ca ar fi fost de ajuns un singur gest pentru a fi sfartecata.

― Ce ziceti de ducesa? urla o gheboasa; parca n-ar avea destule parale! si mai vine sa ne ia si actiunile noastre!

― Ei, frumoaso, striga un om cu obrazul plin de bube, iubitul tau nu vrea sa ti-o ofere pe "ma-sa"?

― Sau pe "fetele si nepoatele"' ei? zbiera un chior ranjind.

Un cersetor caruia-i curgeau balele isi intindea spre Maximilienne cioturile lui hidoase, in timp ce zgripturoaicele cu ochii rosii si urdurosi gafaiau intaratate.

― Siluieste-o!

Grégoire sari dinaintea Maximiliennei.

― Veti trece mai intai peste trupul meu!

― Ei, batrano, vino sa ma dezmierzi! urla o femeie atatata, calarind pe umerii unui orb.

― Haideti sa le facem felul!

Cuprinsa de spaima, Maximilienne se simtea pierduta. Nelinistitorul cerc se stingea putin cate putin in jurul ei. Tocmai atunci se auzi o zarva crescanda care venea din strada Quincampoix.

― Actiunile scad! Hartia nu mai pretuieste nimic!

Imbrancita, inabusita de multimea care uitase de ea, despartita de Grégoire, Maximilienne se trezi tarata spre strada Quincampoix.

― Ducelui de Bourbon i s-au restituit banii, strigau oamenii, si-a luat aurul!

― Platiti-ne si noua!

Cu un sfert de ceas in urma, aceiasi oameni fusesera gata sa-si vanda si sufletul pentru hartia vrajita, iar acum, aceste actiuni le ardeau degetele.

Purtata de multime, Maximilienne ajunse pana in fata bancii unde ducele de Bourbon, aparat de valetii sai, isi incarca sacii cu aur in sarete. Hadului duce putin ii pasa de aceasta agitatie furioasa. Maximilienne se afla inghesuita intre un abate, un cersetor, un servitor si un gentilom cu peruca. Clasele sociale erau abolite, nu mai existau decat smintiti, pe jumatate sufocati, care voiau sa-si redobandeasca aurul.

Maximilienne isi spuse: "Oamenii astia sunt nebuni!"

Law aparu in balconul birourilor sale pentru a potoli multimea.

― Nu va pierdeti increderea, actiunile nu scad, v-o jur. Valoreaza inca optsprezece mii de livre. V-am promis douasprezece la suta, veti avea patruzeci la suta beneficiu!

Era un efort deznadajduit de a salva sistemul. Maximilienne il admira pe acest scotian, marunt de stat, caruia nimeni nu voia sa-i dea ascultare. Nu se vedeau decat pumni ridicati inspre el si nu se auzeau decat injuraturi si strigate de manie.

Intre timp, Petru, prevenit de Romodanovski, alerga ca un nebun spre strada Quincampoix. Il trimisese pe print in locul lui la receptia ducesei de Berry, spre marea furie a acesteia. Multimea era asa de deasa in preajma ulitei Ursilor, incat Petru nu putu sa-si croiasca drum decat cu pumnii. Dar nebunia oamenilor era atat de mare, ca prea putini se dadeau la o parte in fata acestui urias.

Petru striga:

― Maximilienne! Maximilienne!

Simti ca un talhar profita de ingramadeala ca sa-i sterpeleasca punga. Atunci ii inclesta bratul cu o mana de fier si-i striga.

― Spune-i lui Cartouche ca tarul are nevoie de el!

Celalalt disparu si Petru se intreba daca macar il auzise. Continua sa inainteze cu greu si vazu ca in departare lumea incepea sa se bata. Unii isi scoteau sabiile si se duelau ranind cu mulinetele lor pe nenorocitii care se aflau in preajma.

Deodata Petru auzi o voce indaratul lui.

― M-ai chemat, tarule. Iata-ma!

Petru se intoarse si-l vazu pe Cartouche pe care il recunoscu dupa suras si dupa pielea alba a obrazului sau micut, cu toate ca nu-l zarise decat pe intuneric cu prilejul incaierarii. Cartouche parea foarte tanar meritandu-si Porecla de "Copilul".

Cartouche, trebuie sa ma ajuti sa gasesc si sa salvez din multimea asta o femeie care poate ca se afla in primejdie.

― Cine? raspunse scurt vestitul bandit.

― Contesa de Villeneuve-Caramey. E imbracata cu

― De ajuns, tarule, o cunosc, o doar meseria mea sa stiu totul, si am aflat ca o iubesti.

Cartouche scoase din buzunar un fluieras si suiera pe trei tonuri. Un minut mai tarziu in fata lui rasareau ca prin minune doi barbati.

― Iata-i pe locotenentii mei, François Leroux si Jean Bourlon. Ca sa-mi fie mai la indemana, sunt ofiteri de politie si inspectori ai bancii Law, adauga Cartouche razand.

Apoi le spuse acestora pe un ton ce nu ingaduia replica.

― Faceti cunoscuta oamenilor porunca. In loc sa-l atacam pe ducele de Bourbon si milioanele lui, o salvam pe contesa de Villeneuve-Caramey.

Cei doi locotenenti se inclinara.

― Conteaza pe noi, Copilule! si se facura nevazuti in incaierare.

Ca sa-si croiasca drum, Petru si Cartouche isi scoasera sabiile din teaca, dar crezandu-se amenintati, cei care se razboiau intoarsera armele impotriva lor si se porni o lupta in toata legea. Daca Petru n-ar fi fost ingrijorat de moarte din pricina Maximiliennei, s-ar fi distrat de minune; dar asa, nelinistea lui se preschimbase in manie impotriva acestei adunaturi neghioabe.

― Fereste-te, tarule! ii striga Cartouche, salvandu-l astfel de taisul unei sabii care il atacase miseleste pe la spate. Era Amedée de Villeneuve intovarasit de unul din ciracii lui de petrecere, contele de Horn.

Amedée ajunsese cu putin timp inaintea Maximiliennei in strada Quincampoix si nu mai apucase sa vanda nici bijuteriile si nici palatul Sillery. Tocmai se intalnise cu Horn si amandoi incercau sa iasa din acel iad cand Amedée il zarise pe tar. Pentru un suflet josnic ca al lui era un prilej cum nu se poate mai prielnic sa-l ucida pe Petru cu o lovitura de sabie data pe la spate. Dar, multumita lui Cartouche, Petru izbuti sa se fereasca de lovitura si sabia luneca pe langa el, zgariindu-i doar omoplatul. Tarul care nu-l cunostea pe Amedée, ii striga:

― Aha! grozav, domnule! Vrem sa ucidem oamenii pe la spate!

Si fanda, gata sa se napusteasca asupra lui Amedée cu o ploaie de lovituri necrutatoare. Acesta, inspaimantat de statura si forta lui Petru, vru sa se salvele luand-o la goana dar tarul il lovi peste brat, smulgandu-i sabia din mana. Vrand sa se plece ca s-o ridice, bijuteriile Maximiliennei ii cazura din buzunare si se risipira pe jos. Cativa cersetori se si azvarlira asupra lui ca sa puna mana pe odoare. Uluit, Petru recunoscuse giuvaerele Maximiliennei. Pricepu intr-o clipa cu cine avea de-a face si, in marinimia lui, alerga in ajutorul lui Amedée. Dar prea tarziu. Ticalosul conte Horn, in loc sa-si apere tovarasul, se repezi la el izbindu-i cu pumnalul, mai imparti vreo cateva lovituri si cersetorilor, aduna bijuteriile si disparu. Lui Petru nu-i venea sa-si creada ochilor. Asasinul era contele de Horn, un mare senior inrudit cu familiile regale!

― Ei da, tarule, spuse Cartouche, vezi, seniorii ajung criminali iar banditii seniori!

Petru ingenunche langa Amedée pentru a vedea daca se mai putea face ceva pentru el. Dar dandu-si seama ca murise, se uita la Cartouche si-l ruga:

― Pastreaza in taina toate astea; nu vreau sa afle contesa de Villeneuve.

Apoi, ridicandu-se in picioare, murmura:

― Judecata Domnului e cumplita!

Nu se insela; cateva luni mai tarziu, contele do Horn, desi mare senior, avea sa fie tras pe roata in piata Greve, din porunca Regentului.

Intre timp, Maximilienne, cu rochia in zdrente, parul ravasit, cu colierele smulse si pe jumatate sufocata, se zbatea, prinsa in incaierare. Deodata se simti luata pe sus de doi zdrahoni: erau locotenentii lui Cartouche, inconjurati de oamenii lor, care imparteau lovituri in stanga si-n dreapta, ca sa tina multimea in loc. Maximilienne, nestiind ca veneau s-o salveze, urla innebunita de groaza. Atunci François Leroux, locotenentul lui Cartouche, ii dadu cu respect un pumn si o duse de acolo lesinata. Croindu-si anevoie drum, veni apoi s-o incredinteze bratelor lui Petru.

― Ah! a murit! rosti acesta palind.

― Nu, tarule, a lesinat doar.

Atunci Petru, insotit de-o escorta imperiala de talhari, cu Cartouche la dreapta sa si strangand la piept povara-i de pret, parasi strada Ursilor unde incaierarea incepea sa se potoleasca. Ranitii gemeau, pamantul era presarat cu lesuri, un copil zbiera iar oamenii se opreau din vorba la trecerea uriasului. Deodata, o haimana cocotata la o fereastra striga.

― Da, dac' va zic, e taru'!

Cei de fata, uimiti, il privira pe imparatul Rusiei.

― El e!

― Da, soro, da!

Si cu nestatornicia proprie multimilor, incepura cu totii sa strige.

― Traiasca tarul! Traiasca imparatul!

Grégoire, care izbutise sa se ascunda intr-un colt, se alipi cortegiului strigand mai tare decat toti.

Ajunsi la capatul strazii, Cartouche isi scoase fluierasul si suiera o data. Numaidecat aparu un radvan.

― Ia radvanul meu, tarule!

Petru zambi, o depuse binisor pe Maximilienne si, intorcandu-se spre Cartouche, ii spuse.

― Vino in Rusia si am sa te fac general si print!

― Iti multumesc, tarule, dar regatul meu e Parisul si aici vreau sa mor spanzurat.

Petru il privi cu tristete si-i lua mana.

― Atunci, adio, prietene si diavolul sa te aiba in paza!

― Adio, tarule, raspunse Cartouche in timp ce oamenii lui isi fluturau palariile.

In radvan, Maximilienne deschise ochii. Petru, aplecat deasupra ei, ii sopti:

― Ei bine, iubito, m-ai facut sa trag o spaima!

Tanara femeie i se arunca in brate.

Capitolul VI

Vizita oficiala a lui Petru dura trei luni. Serbarile se tineau lant si Maximilienne traia intr-un adevarat vartej. Cei doi izbuteau sa se intalneasca, dar clipele lor de singuratate se faceau tot mai rare, fiindca Petru se apucase cu indarjire de lucru. Voia sa semneze tratatul cu Franta, desi Filip de Orléans taragana lucrurile, spre marea lui manie.

Maximilienne il vazuse pe Filip de Orléans si-i ceruse vesti despre sotul ei. Regentul, incunostintat de catre politie asupra dramei petrecute ii raspunse cu bunatate ca acesta disparuse si Maximilienne isi inchipui ca parasise tara ca sa fuga de creditori. Intr-o buna zi, primi un pachet in care se aflau titlurile de proprietate ale palatului sau, insotite de acest mesaj simplu: "Din partea lui Cartouche".

Petru voise sa-i daruiasca alte bijuterii in locul celor pierdute, dar Maximilienne il refuzase cu un zambet dezarmant.

― Daruieste-mi mai degraba prezenta ta. Nu te mai pot vedea decat inconjurat de o mie de oameni.

Petru ii raspunse:

― Nu e vina mea, iubito, asa cere rolul meu.

Si Maximilienne primise un colier de diamante dintre care ce-l mai mare era taiat in chip de inima. Era insotit de urmatorul biletel: "Primeste acest dar. Nu e un giuvaier, ci inima lui Petru Mihailov".

Intr-o zi, Petru se hotari sa mearga la Saint-Cyr pentru a o vizita pe doamna de Maintenon.

― Sunt curios s-o cunosc pe batrana vrajitoare care s-a facut asa iubita de marele rege, ii spuse el Maximiliennei.

― Il admirai deci atat de mult pe Ludovic al XIV-lea?

― E dascalul meu si ai sa vezi ca la Petersburg mi-am construit un palat asemanator cu cel de la Versailles.

Maximilienne tresari. Petru parea sa socoteasca plecarea ei in Rusia drept un fapt hotarat, desi nu vorbisera niciodata despre asta. Maximilienne se intreba uneori daca Petru nu avea sa dispara asa cum venise, odata cu vantul de miazanoapte

La Saint-Cyr, Petru intra in camera doamnei de Maintenon insotit de Maximilienne. Batrana marchiza, statea culcata, si atunci, lasand la o parte eticheta, Petru se aseza pe marginea patului. Maximilienne nu se astepta la asta, ca de altfel toti ceilalti care mai erau de fata.

― Sunteti bolnava, doamna, ce va supara?

― Sire, batranetea inaintata si bogata mea experienta Cine e aceasta tanara femeie? adauga ea aratand-o pe Maximilienne.

― Contesa de Villeneuve-Caramey

― E foarte inimoasa, spuse batrana marchiza privindu-l drept in ochi, e demna de tar asa cum eu eram demna de rege.

Si batrana doamna se lasa sa cada pe perne.

Vizitele urmasera apoi una alteia intr-un ritm infernal: Opera, manufacturile, Marly, Saint-Cloud, unde printesa palatina o luase deoparte pe Maximilienne si-i spusese pe sleau:

― Draguta mea, tarul asta e un barbat dat dracului; tine-i piept de pe acum sau esti pierduta!

Maximilienne ii zambise bunei printese care semana asa de tare cu fiul ei, Regentul, si-i sarutase mana.

In fine, cu doua zile inaintea plecarii, Petru hotarase sa viziteze Versailles-ul, ramas pustiu de la moartea lui Ludovic al XIV-lea. In cinstea tarului, palatul fusese iluminat iar in Galeria Oglinzilor urma sa aiba loc o cina. Pentru o noapte, palatul renascu si fantoma lui Ludovic al XIV-lea parea sa fie de fata. Dupa cina, tarul si curtea lui vizitara gradinile, dar pe neasteptate izbucni o furtuna naprasnica. Maximilienne se pierdu de Petru, fiindca fiecare alergase sa se adaposteasca. Tunetele bubuiau, fulgera intruna si asupra castelului se abatu un adevarat potop. Petru o cauta din ochi pe Maximilienne si, nevazand-o, se refugie intr-o grota din gradina lui Apollo. Privea cum cade ploaia si se gandea: "Pare-mi-se ca batranul rege s-a maniat".

Deodata auzi un zgomot de pasi pe pietris si o vazu pe marchiza de Fondaudèges care cauta un adapost.

― Pe aici! sub stanca! ii striga Petru.

O! nu, n-as indrazni sa ma asez alaturi de Maiestatea voastra!

Petru ura sclifoselile de soiul asta, dar corsajul ud al marchizei scotea la iveala doi sani frumosi si plinuti. Era al dracului de atragatoare si Petru isi spuse ca o mica aventura n-avea cum s-o supere pe Maximilienne care, oricum, n-ar fi aflat nimic. Continua sa trasneasca de zor si micuta marchiza, ghicind gandurile lui Petru, se apropie de el suspinand.

― Ploaia asta m-a inghetat, sire, simtiti cum imi bate inima, zise punand mana lui Petru pe pieptul ei.

Petru se gandi din nou la Maximilienne, dar marchiza de Fondaudèges grabi lucrurile, lipindu-se de el. Abia avu vreme sa-si spuna: "La urma urmei, am toate drepturile; nu sunt eu tarul?"

Maximilienne, adapostita sub arbori, de partea cealalta a grotei, il recunoscuse pe Petru. Tocmai voia sa i se alature cand o zari pe ispititoarea marchiza inaintand spre el. Incremenita in loc, il vazu cuprinzand-o in brate pe femeia aceea. Nu putea sa indure o asemenea priveliste si, izbucnind in lacrimi o lua la fuga spre castel, intr-un fosnet ametitor de matasuri.

La lumina unui trasnet mai puternic decat celelalte, Petru o recunoscu pe Maximilienne, pricepu ca aceasta vazuse totul si o striga.

― Maximilienne! Maximilienne!

Indrazneata marchiza de Fondaudèges il prinse pe tar de maneca.

― Lasati-o pe fandosita asta, sire, ma daruiesc voua!

― Otrava afurisita, sunt sigur ca dinadins ai facut-o.

― Desigur, sire, stiam ca ne vede si acum ca tot am ramas singuri, sa tragem folos.

Dar fara s-o mai asculte, Petru o lua la fuga strigand numele celei pe care o iubea.

"Sunt cu-adevarat incorigibil, isi spunea el, cand am cea mai minunata dintre femei, ma incurc sa smotocesc o marchiza care nu face nici cat ultima slujnica de la bucatarii"

Maximilienne alerga sa-si dea sufletul, nu alta. Curtenii ascunsi prin boschete o priveau trecand, urmarita de tar, si nu indrazneau sa se amestece.

― Maximilienne! urla Petru, iti poruncesc sa te opresti!

In cele din urma, gafaind, contesa ajunse in fata unei portite. Zari o scara pe care o sui in graba. Cunostea Versailles-ul, unde locuise impreuna cu tatal ei, dar in zapaceala de acum si din pricina intunericului nu mai stia unde se afla.

Petru continua sa zbiere.

― Maximilienne, opreste-te!

Dar ea se afla cu mult inaintea lui. Petru incepu s-o urmareasca pe niste coridoare care nu se mai sfarseau. Deodata, fara sa-si dea seama, Maximilienne se pomeni in Galeria Oglinzilor, impodobita cu portocali in lazi din argint cizelat si luminata inca de mii de lumanari, unde valetii tocmai terminau de facut curatenie. Uda leoarca, cu tivul rochiei teapan de atata noroi, Maximilienne alerga ca o nebuna, urmarita de stapanul tuturor Rusiilor, care racnea.

― Opreste-te! iti poruncesc!

De uimire, un valet lasa sa cada un teanc de farfurii. Maximilienne gasi o usa in capatul galeriei, o deschise si o tranti in nasul lui Petru. Se pomeni in niste saloane cufundate in bezna, pentru ca numai incaperile receptiei fusesera luminate. O lua din nou la goana si, ajungand intr-o incapere mare si intunecoasa care i se paru parasita, se baricada inauntru tragand zavorul si se prabusi pe un pat ca sa poata plange in voie.

Petru se repezi la usa inchisa si incepu s-o loveasca furios cu piciorul.

― Deschide!

Maximilienne ii raspunse.

― Putin imi pasa de ordinele voastre; n-am sa va deschid!

― Sunt tarul si pot sa te zdrobesc! striga el spunandu-si: "E mai indaratnica decat o suta de mii de boieri, aste imi place!"

― Sunteti tarul? Atunci intoarceti-va in Rusia.

Petru ramase fara grai. Niciodata nu i se vorbise pe un asemenea ton.

Afara furtuna se intetea, smulgand acoperisurile. Un trasnet cazu pe arborii din parc si deodata tuna de trei ori de se cutremura castelul. Smulgand usa din tatani, cu o lovitura de umar, Petru patrunse in incaperea imensa. Maximilienne se afla intinsa pe patul cu baldachin. Dand cu ochii de tar, se ridica si o zbughi spre semineu, de pe marginea caruia apuca un vas de portelan pe care il arunca in capul lui Petru. Acesta se feri si o prinse pe Maximilienne de incheietura mainii ca s-o tina in loc.

― Asadar, doamna, nu ne mai supunem tarului, spuse el.

― Pentru mine nu mai exista nici un tar. M-ati dezamagit, nu vreau sa va mai vad.

― Iar eu te gasesc frumoasa cand esti dezlantuita. Mi-e dor de tine.

― Intoarceti-va la marchiza voastra. Pareati sa va simtiti foarte bine impreuna.

Petru izbucni in ras. Ii placea sa i se tina piept.

― Esti geloasa, spuse el. Asta imi place.

Maximilienne incerca sa se zbata, dar Petru o tinea strans si, aplecand-o de mijloc, o saruta pe buze.

― Nu! nu! va urasc!

― Te iubesc, murmura Petru, intre doua sarutari si ii musca patimas buzele.

Maximilienne, lasandu-si capul pe spate, tipa.

― Dati-mi drumul, doar nu vreti sa ma iubiti cu de-a sila!

Drept raspuns, Petru o ridica in bratele lui puternice si o azvarli in pat. Maximilienne incerca in zadar sa-l loveasca cu picioarele.

― Am sa te siluiesc, daca vreau, urla el innebunit de furie, caci nu i se mai intamplase ca o femeia sa i se impotriveasca.

Se arunca asupra ei si, doborand-o la pamant, strivind-o sub greutatea lui, cu o mana ii sfasie rochia, in timp ce cu cealalta ii smulgea corsajul. Pe jumatate inabusita de imbratisarea lui Petru, Maximilienne nu se putea impotrivi patimei care, in contact cu trupul viril al barbatului, se simti cuprinsa de o nestapanita dorinta, care-i infierbanta sangele. Din aceasta schimbare in purtarea Maximiliennei, tarul intelese ca ii jucase putin teatru si ca il dorea tot atat de mult pe cat o dorea si el. Departe de a-i purta pica, se inveseli, indragind-o si mai tare. Tremura infiorat, caci nici o alta femeie pe lume nu-i daruise atata fericire. Se iubira cu nesat, flamanzi unul de celalalt. Petru indraznea gesturi la care nu se mai incumetase vreodata si Maximilienne il rasplatea cu mangaieri fierbinti. Intre doua imbratisari se odihneau pentru a se cuprinde iar in brate, cu indoita energie. Patul parea un camp de batalie pe care Maximilienne primea fara sfiala asalturile tarului Petru. Nimic nu mai exista pentru ei in afara de dragostea lor nebuna.

Afara, fortele naturii se dezlantuisera; curtenii adapostiti in castel nu indrazneau sa porneasca in cautarea tarului. Localnicii, inspaimantati, se ferecau in case. Unii murmurau ca venise sfarsitul lumii si ca Versailles-ul si Parisul, asemenea Sodomei si Gomorei, urmau sa fie nimicite de focul ceresc. Torentele de apa erau insotite de cadenta unor fulgere cumplite, iar o grindina cat pumnul s-e abatea pe acoperisuri in timp ce vantul cutremura ferestrele si obloanele. Sena, umflata dintr-odata, rupsese paramele vaselor pe care marinarii se luptau sa le salveze de furia valurilor.

In acea noapte de furtuna, in fosta camera a Regelui-Soare, fu zamislit Floris.

Capitolul VII

Doua zile mai tarziu, Petru si Maximilienne parasira Parisul. Maximilienne nu lasa in urma nici o parere de rau. Omul pe care-l iubea o lua cu el spre negurile inghetate de la miazanoapte. Se rezemase de umarul lui, sigura si increzatoare. N-apucase sa mai faca nimic altceva decat sa incredinteze soarta averii sale lui Chabout, batranul ei administrator, care nu facuse decat sa rosteasca intr-una.

― Ah! doamna contesa, ce nebunie! ce nebunie!

― Bine, bine, domnule Chabout, ii spusese Maximilienne razand, dar sa luati seama cum se cuvine la castel, la pamanturi si la intregul personal.

Cuferele fusesera puse intr-un furgon mare si Grégoire venise la Maximilienne invartindu-si bereta in mana.

― Ce e, Grégoire? il intreba stapana in timp ce aseza jucariile lui Adrien intr-un cufar.

― Vedeti, doamna contesa, o luati cu dumneavoastra pe Elisa ca sa vada de domnisorul Adrien, dar de dumneavoastra cine o sa vada?

― Dar, bunul meu Grégoire murmura Maximilienne induiosata.

― Ne-am gandit, cu Blaisois si Martine, ca nu va putem lasa sa plecati singura. Am venit sa va rog sa ne luati cu dumneavoastra.

Si cei doi slujitori de treaba se suira intr-o trasura care venea in urma faetonului ocupat de tar si de Maximilienne. Cand acestia din urma poposeau la cate un han, erau luati drept niste straini bogati, caci Petru nu pastrase cu sine decat cativa boieri din escorta. Restul oamenilor, sub comanda lui Romodanovski, pornisera spre Spa, unde urmau sa o intalneasca pe imparateasa si sa incheie astfel calatoria oficiala a tarului. Ca intotdeauna, vrednicul Romo daduse ascultare poruncii fara sa cracneasca, dar cand la sosire tarina il intampina cu zdravene injuraturi poloneze, Romo isi spuse ca nu era deloc usor sa-i slujesti lui Petru cel Mare.

Petru nu semnase tratatul cu Franta. Simtindu-se vinovata, Maximilienne ii spusese:

― Voi face totul pentru a apropia tarile noastre.

Petru raspunsese razand.

― Franta e nemultumita fiindca ii rapesc cea mai frumoasa comoara.

In octombrie, dupa trei luni de calatorie, Petru si Maximilienne ajunsera la Moscova, unde incepuse iarna. Lui Maximilienne ii luara ochii cupolele in mii de culori care contrastau cu albul zapezii.

― Cat e de frumos, Petru!

― Iubito, mie nu-mi place Moscova. In curand vom pleca la Petersburg. Acolo este Versailles-ul meu. Ador orasul asta pe care l-am facut sa rasara din mlastini. I-am silit pe boierii mei sa-si ridice acolo palate, case mari. Ai sa vezi, o sa indragesti Petersburgul, dar deocamdata sunt nevoit sa raman o bucata de vreme la Moscova.

O instala pe Maximilienne in cartierul Sloboda, la un pas de Preobrajenskaia. Ii gasise o casa mare de caramida trandafirie, care-i placuse Maximiliennei. Acolo se incredinta pe deplin ca era in asteptarea lui Floris. Afland vestea, Petru o lua in brate, apoi ingenunche in fata ei si isi lipi capul de pantecul iubit.

― Dragostea mea, imi vei darui un fiu.

Dar, Petru, raspunde Maximilienne cu un zambet, poate ca o sa fie fata.

― Nu, nu, va fi un fiu, asa vreau! Imi va semana si in vinele lui va curge sangele Romanovilor.

― Nadajduiesc totusi ca n-o sa fie la fel de aprig ca strabunul sau Ivan cel Groaznic.

― Tarul Ivan nu era un strabun de-al meu, iubito, ci luase in casatorie o printesa Romanov, o corecta Petru cu indulgenta, asa ca poate va veghea la nasterea fiului meu.

Parand sa incuviinteze aceste cuvinte, pruncul prinse sa se miste cu neobisnuita putere in pantecele Maximiliennei si Petru isi sprijini iar cu duiosie capul de trupul ei, ea sa-l simta cum lovea cu piciorusele.

Maximilienne era in a cincea luna a sarcinii cand Petru i se infatisa intr-o buna zi cu chipul posomorat.

― Dragostea mea, ii spuse el, pana acum nu voisem sa te tulbur marturisindu-ti de ce trebuie sa raman la Moscova. Asteptam vesti de la printul Cercovski si de la cei sase mii de oameni ai lui. Au fost macelariti de persi in apropiere de Keva. Suntem in razboi. Plec in fruntea ostilor mele.

Atunci Maximilienne lua o hotarare care, data fiind starea ei, era curata nebunie. Se margini sa spuna:

― Te urmez.

Petru fu adanc miscat.

― Dar, Maximilienne, tu nu-ti dai seama, avem de strabatut toata Rusia; nu-i o plimbare!

― Dragul meu, ai sa intelegi ca o contesa franceza nu-i mai prejos decat o rusoaica. Te voi urma, doar daca nu cumva te-ai saturat de mine, adauga ea privindu-l in ochi.

― Scumpa mea, esti dezarmanta. Asa plapanda, delicata, blanda si rezervata, esti totusi o femeie de otel.

― Te iubesc, Petru, asta-i tot.

Maximilienne parasi Moscova impreuna cu uriasa armata, lasandu-l pe Adrien in paza Elisei si luandu-i cu ea doar pe Grégoire si Martine.

Petru privi o vreme la soldatii care defilau in fata lui, apoi se apropie in galop de somptuoasa berlina pe care o pregatise pentru Maximilienne.

― Doamna, spuse el zambind, va prezint armatele tarului.

― Petru, lamureste-ma, cine sunt acesti soldati?

― Ei bine, iata infanteristii, vreo douazeci de mii, viteji de prima mana. Si acum, uite-i pe cei noua mii de cavaleristi ai mei. Multumita lor am putut sa-l inving pe Carol al Suediei la Poltava. Acum trec douazeci de mii de kalmaci si treizeci de mii de tatari de neinvins.

― Si cine sunt soldatii aceia care par asa de fiorosi?

― Sunt cei douazeci de mii de cazaci ucraineni ai prietenului meu, hatmanul Saratov.

― Spune-mi, Petru, desi nu arata a fi un om usor de manuit, pari sa ai multa pretuire pentru el.

― Da, pentru ca, vezi tu, cazacii sunt de temut si, mai ales, sunt liberi. Daca hatmanul vine sa lupte alaturi de mine, o face doar din prietenie. Nimic nu-l sileste, si asta imi place.

― Esti mandru de armata ta, Petru?

― Da, eu am faurit-o in intregime. Uite, ii vezi trecand acum pe cei noua mii de marinari ai mei. Pana la mine, Rusia nu avea marina.

Maximilienne il privea cu mandrie. Acest barbat o iubea, aveau sa aiba impreuna un copil si cu fiecare zi descoperea ce om mare era.

Dupa primele marsuri incepu tundra unde vantul inghetat biciuie obrazul si unde viscolele sunt cumplite.

Dar soldatii rusi inaintau cu inflacarare pentru ca tarul se afla in fruntea lor. Se vorbea in randurile lor de frumoasa si curajoasa frantuzoaica ce insotea armata si toti se dadeau la o parte, plini de respect, la trecerea berlinei in care se afla Maximilienne. Aceasta avea intotdeauna o vorba buna sau un zambet pentru oamenii care nu intarziara sa o indrageasca.

O numeau "maicuta" lor si-si sopteau:

"Cu ea alaturi vom invinge!"

Imparateasa Ecaterina, ramasa la Moscova, lua cunostinta de toate acestea din scrisorile trimise de amantul sau, printul Mensikov. El ii scria din armata si tarina citea scotand urlete de furie care ii cutremurau pe curteni. Ca sa se linisteasca, punea sa-i fie biciuiti slujitorii; strigatele lor aveau darul de-a o insenina. Curand, un zambet crud aparu pe buzele Ecaterinei: avea o idee. Scrise o scrisoare pe care o trimise prin slujitorii ei muti sultanului din Udemis, print de Baku si dusman de moarte al tarului. Apoi, incantata de planul urzit, porunci un ospat unde bau vodca pana ce se prabusi sub masa, alaturi de noul ei amant, William Mons, care era pe cat de frumos pe atata de prost.

Armata inainta in mars fortat si dupa tundra urma stepa.

Cat cuprindea cu ochii, Maximilienne nu vedea decat campii acoperite de zapada. Frigul insa se mai domolise. Desi calatoria era foarte obositoare pentru Maximilienne, pe care o zdruncinau rau drumurile pline cu fagasuri, nu se plangea niciodata. Petru o ingrijea cu duiosie si veghea sa aiba tot ce-i trebuie la fiecare etapa.

Maximilienne se minuna de luxul cortului sau, o adevarata casa de panza unde, serile, Petru venea plin de dragoste. Intr-un tarziu ajunsera la malurile imensei Volga, care se despletea in treizeci si trei de brate uriase. Carutele, bunurile, caii si oamenii trebuiau trecuti de pe un tarm pe celalalt. Maximilienne nu mai vazuse un fluviu atat de monstruos, umflat din pricina ca tocmai incepeau sa se topeasca zapezile. Ce departe i se parea Sena! Plecat in recunoastere, Petru gasise un vad pe unde uriasa lui armata putea sa treaca apa. Trasura Maximiliennei porni si ea. Apa urca, urca. Deodata se forma o bulboana, caii se speriara si incepura sa traga spre apa mare, cu toate loviturile de bici ale vizitiului. De departe, Petru vazu ce se intampla. Porni in galop, sari in apa inghetata care-i ajungea pana la brau si, apucand caii de zabala, ii intoarse din drum, rastindu-se la ei:

― Hai, dobitocilor, va temeti? haideti dupa mine!

Si caii, simtind o mana de stapan, se intoarsera in directia buna si trecura vadul. Intreaga armata asistase la isprava lui Petru si soldatii isi aclamara tarul care, ajuns la mal, o cuprinse in brate pe Maximilienne.

In sfarsit, sosira la Astrahan. Petru era nerabdator sa se intalneasca cu dusmanul care parea sa fuga dinainte-i. Ulitele Astrahanului erau mocirloase iar peretii caselor erau facuti din chirpici. Peste tot plutea un miros pestilential, de la miile de tone de peste pus sa se usuce la soare. Maximilienne simtea ca i se face rau. La porunca lui Petru, contele Seremetiev se ocupa de instalarea Maximiliennei in casa cea mai curata din oras. Se insera si Maximilienne, moarta de oboseala, putu sa se odihneasca pe un pat. Grégoire veghea la descarcarea lucrurilor stapanei lui. In tot timpul calatoriei se dovedise un slujitor foarte pretios; cat despre Martine, avea sumedenie de adoratori printre soldati.

Din camera ei, Maximilienne auzea forfota orasului. Incerca sa se odihneasca, dar copilul o lovea atat de tare cu picioarele, ca nu putu sa atipeasca. Deodata simti ca nu mai e singura. Deschise ochii si vazu doi oameni cu obrazul acoperit de burnuzuri. Inainte de-a avea timpul sa tipe, acestia ii pusera un calus si-i legara mainile si picioarele. Maximilienne incerca sa se zbata dar se temea sa nu faca rau pruncului pe care-l purta in pantec. Cei doi oameni sarira fara zgomot pe fereastra care dadea in spatele casei. Noaptea era intunecoasa. Maximilienne ii vazu cum raspandesc la temelia casei un lichid caruia ii dau foc; casa incepu sa arda. Apoi sarira pe caii care ii asteptau. Unul din ei o lua gingas in brate pe Maximilienne, ferindu-se s-o zdruncine, si cei trei disparura in galop.

In casa, Grégoire si Martine simtisera fumul. Pe jumatate orbiti, se napustira in camera Maximiliennei si ii cuprinse spaima negasind-o. Romo, care vazuse casa in flacari, sosi in goana urmat de Seremetiev. Totul ardea, dar ei patrunsera curajos inauntru, unde nu-i gasira decat pe Grégoire si pe Martine pe jumatate asfixiati. Petru, zarind de departe pojarul incendiului, fu cuprins de o presimtire si veni in goana. Nimeni nu indraznea sa-i spuna adevarul; casa ardea ca o torta si el voi sa intre. Cu autoritatea pe care i-o dadea vechea lor prietenie, Romo il apuca de brat.

― Nu e in casa, sire.

― Ai lasat-o sa arda, Romodanovski! Am sa te spanzur! urla Petru.

― Am cautat peste tot impreuna cu Seremetiev si jur pe Rusia ca nu era nicaieri.

Petru isi cuprinse capul in maini.

― Unde o fi, Doamne?

Hatmanul Saratov sosi in fuga.

Tarule, unul din cazacii mei a vazut doi oameni calari iesind in galop prin poarta de la miazazi; crede ca unul dintre ei tinea o femeie in brate.

Petru isi inalta capul, cu ochii scanteind de manie.

― Daca n-o gasesc in viata, voi rade de pe fata pamantului aceste locuri. Multumesc hatmane Saratov, cheama cinzeci de cazaci!

Si Petru se arunca in sa, urmat de hatman, de Romo, de contele Seremetiev si de cazaci. Strabatura strazile intr-un zgomot de apocalips si curand se aflara in afara orasului. Luna rasarise luminand intinsele campii ale Astrahanului. Petru ghici ca rapitorii o pornisera catre Baku.

Purtata in galop, Maximilienne era pe jumatate lesinata. O durere ascutita ii sageta salele si incerca zadarnic sa vada chipul omului care o ducea. I se paru totusi ca galopul se incetineste si deodata calul se prabusi. Bietul animal avea botul plin de spume: tragea sa moara. Cei doi rapitori se sfatuiau intr-o limba necunoscuta si cel ce raspundea de ea ii dezlega picioarele. Spre marea ei mirare, il auzi spunandu-i in frantuzeste.

― Suie pe colina, o sa ne ascundem in pestera. Maximilienne se supuse si incepu sa urce, dar avea mainile legate si se impiedica in rochia ei lunga. Atunci orientalul o lua de brat ca s-o ajute sa urce. Ajunsi in pestera, cei doi barbati incepura iar sa se certe in limba persana. Unul spunea:

― Trebuie s-o ucidem. Sultanul a spus s-o rapim si, daca nu izbutim, s-o ucidem.

Celalalt raspunse.

― N-am s-o omor pe femeia asta.

― Foarte bine, am s-o fac singur, ranji cel mai crud dintre ei.

― Am s-o apar. Sa ucizi o femeie care asteapta un copil aduce nenorocire.

― Sa-i spui asta sultanului.

― Oricum, n-o sa mai apucam sa ne intoarcem la Baku. Priveste spre campie la ceata care vine in galop. Ne ajung din urma.

― Cu atat mai mult trebuie s-o ucidem de indata!

Orientalul scoase un pumnal din maneca si-l ridica asupra Maximiliennei, care zacea la pamant. Celalalt se arunca spre el si amandoi se rostogolira in tarina racnind. In incaierare li se descoperi obrazul si Maximilienne vazu ca omul care o apara avea ochi migdalati si pielea galbuie de asiatic pe cand celalalt era un oriental, persan sau turc. Maximilienne intelegea prea bine pentru ce se luptau si ca victoria orientalului insemna moartea ei. Deodata tresari pentru ca din departare se auzea un tropot de cai. Era sigura ca Petru pornise in cautarea ei. Pumnalul cazuse departe de cei doi oameni si orientalul il tintuise pe asiatic sub el, incercand sa-l gatuie. Deodata, printr-o miscare dibace, asiaticul, mladios ca o liana, smulse un urlet de durere adversarului sau, se repezi dintr-un salt la pumnal si se intoarse cu el inspre persan care se arunca singur in taisul lui. Cu un icnet si intr-o galgaiaia de sange, orientalul cazu in genunchi, apoi se prabusi la pamant. Maximilienne isi feri ochii in timp ce asiaticul, tragandu-si sufletul, ingenunche in fata ei, ii scoase calusul si-i dezlega cuviincios mainile. Maximilienne il privi.

― Cum te cheama?

― Li Kang Yuin.

― De ce mi-ai salvat viata?

― Pentru copilul pe care-l porti, Suras-de-Vara.

In clipa aceea auzira nechezat de cai, strigate si Petru, inarmat cu un pistol, intra in pestera urmat de oamenii sai. Li Kang Yuin alerga spre capatul celalalt al pesterii in nadejdea de-a se ascunde, dar Petru racni.

― Esti prins, talharule, am sa te trag in teapa!

Petru se apropie de Maximilienne si o cuprinse in brate.

― Traiesti, dragostea mea, nu esti ranita. Doamne! ce teama mi-a fost!

Doi cazaci il adusera pe Li Kang Yuin, cocosandu-l sub lovituri.

Petru le striga:

― Luati-l si schingiuiti-l pana va marturisi cine l-a trimis.

Dar Maximilienne ii taie vorba:

― Lasa-l liber pe omul asta. Sa i se dea drumul sa plece in pace. M-a rapit, dar apoi s-a luptat pentru a-mi salva viata.

Petru sovai.

― De dragul tau, n-am sa-l ucid, dar am sa-l iau totusi prizonier.

― Nu, te rog, iasa-l sa plece.

Atunci Petru se uita la ostatec si-i spuse cu parere de rau:

― Esti liber, du-te!

In loc sa traga folos de pe urma acestei iertari, Li Kang Yuin se arunca la picioarele Maximiliennei si incepu sa-i sarute poalele rochiei.

― De-acum inainte viata mea iti apartine, stapana! Li Kang Yuin s-a batut pentru copilul tau si tu salvezi biata viata a lui Li Kang Yuin. Te voi urma pretutindeni, Suras-de-Vara, si am sa fiu robul tau.

Maximilienne rase.

― Iti multumesc, dar l-ai auzit pe tar, esti liber si poti sa te intorci in patria ta.

― Nu mai am patrie, stapana, mama mea era chinezoaica iar tatal meu oriental. Am fost vandut sultanului din Udemis, un om crud si salbatic pe care nu-l socot stapanul meu. Asteptam prilejul sa-l parasesc. Dar vai! ce poate face un biet sclav?

― Atunci, spuse Maximilienne, te pastrez cu mine, Li Kang Yuin si daca vrei, am sa te iau in Rusia.

― Ti-am mai spus, Suras-de-Vara, viata mea iti apartine, fa ce vrei cu ea.

― Dar, spuse Petru, de ce-ai incercat s-o rapesti pe femeia care mi-e draga?

― Sultanului din Udemis ii era teama, Putere Cereasca, sa nu pui stapanire pe Floarea Neagra din Baku. Voia ca in schimbul acestei femei sa-i fagaduiesti ca armatele tale vor face cale intoarsa.

― Despre ce floare neagra vorbesti?

― Floarea Neagra., Putere Cereasca, este pamantul care arde singur.

― Nu am auzit niciodata de un asemenea pamant care arde, spuse Petru intorcandu-se spre Romo si hatmanul Saratov, care clatinau din cap.

― Am sa-ti arat, Putere Cereasca.

Li Kang Yuin scoase din buzunarul sau o sticla, varsa pe pamant un lichid negru si freca doua bucati de cremene care aprinsera lichidul.

― Asa am dat foc casei tale, Suras-de-Vara, spuse Li Kang Yuin cu un zambet placut.

― Da, spuse Maximilienne, am vazut. Noroiul asta negru care arde este miraculos.

― M-am hotarat, spuse Petru, imi trebuie Baku. Prevad ca aceasta floare neagra, cum o numesti tu, va face lucruri mari pentru Rusia.

Armata porni iar, de data asta catre Baku, fortareata cocotata pe istmul Apseron de pe malul Marii Caspice. Drumul urma tarmul marii, dar desertul se intindea chiar pana la mal si armata se prapadea de sete la vederea acelei intinderi de ape scanteietoare. Calatoria devenise un chin pentru Maximilienne, care simtea ca se apropie ceasul nasterii, dar nu voia sa se opreasca.

Pe unde trecea armata, pamantul incepu sa se acopere cu hoituri de cai si chiar cu lesuri de soldati.

Petru era in culmea deznadejdii. In sfarsit, dupa zile intregi de desert, din mijlocul nisipurilor rasari cetatea Baku. Maximilienne vazu cu incantare flacari care se inaltau palind sa rataceasca peste pustiuri. Petru hotari ca batalia sa se poarte a doua zi in zori. Ostenii facura tabara. Cantau atatati, ca intotdeauna in ajunul unei lupte.

Deodata Maximilienne simti primele dureri. Li Kang Yuin, care de la Astrahan incoace o urmase ca un adevarat sclav, alerga sa-i dea de stire lui Grégoire.

― Suras-de-Vara o sa nasca.

Grégoire il pizmuia pe Li Kang; de aceea, inainte de-a se duce sa-l instiinteze pe medicul tarului, gasi timpul sa-i explice pe un ton aspru ca Maximiliennei i se spune "doamna contesa", la care Li Kang Yuin imperturbabil:

― Doamna contesa Suras-de-Vara o sa nasca.

In cort, Maximilienne se plimba in lung si in lat, refuzand sa se intinda. Trebui s-o linisteasca pe Martine, care se foia in asa hal, de parca ea insasi ar fi urmat sa nasca.

Li Kang Yuin intra in cort.

― Doamna contesa Suras-de-Vara, batranul Grégoire s-a dus dupa doctor.

― Spune-mi, Li Kang, intreba Maximilienne, fara sa se opreasca din mers, nu mi-ai povestit niciodata, cum se face ca vorbesti frantuzeste?

― M-a invatat un sclav francez al sultanului.

― Sultanul are sclavi francezi! tipa deodata Maximilienne, fulgerata de o durere mai puternica.

― Da, stapana, si mai are englezi, germani, rusi. Am invatat toate limbile astea ca sa-mi trec vremea. Sultanul din Udemis i-a luat prizonieri, scufundandu-le corabiile.

― Daca o sa castige batalia, tarul ii va dezrobi pe toti oamenii aceia.

― Stapana, asculta-ma, cunosc un loc pe unde se poate patrunde in oras. N-aveam ce gand s-o spun, dar ai fost atat de buna cu mine incat acum vreau sa te ajut.

― Mai cu seama pe tar il ajuti, Li Kang.

― Nu, nu, mai cu seama pe tine, stapana, caci sa-ti spun adevarul, ai fost tradata. Femeia cea haina a Puterii Ceresti a trimis un mesaj sultanului din Udemis ca sa-i spuna ca Petru, marele tar, se pregateste sa-i atace. Tot ea i-a cerut sa te rapeasca si sa te ucida.

― Dumnezeule mare! Sa nu-i spui nimic tarului!

Maximilienne, pe care durerile tot mai dese o chinuiau crancen, isi zise.

"Cat de mult trebuie sa ne urasca pe mine si pe copilul meu, aceasta femeie. Doamne, iarta-mi ca-l iubesc pe Petru, stiu ca nu am dreptul, dar pentru copilul pe care-l port, ajuta-ma!"

Petru intra in fuga, insotit de medicul sau, bunul Kikin, si-i spuse Maximiliennei.

― Raman cu tine.

― Nu, dragostea mea, il vei urma pe Li Kang care cunoaste un loc de trecere pentru a intra in Baku si, cand te vei intoarce, fiul tau se va fi nascut.

Induiosat, Petru privi obrazul palid al Maximiliennei, o ridica plin de dragoste in brate si o intinse pe patul de campanie.

― Iubita mea, ma mustra nespus cugetul, n-ar fi trebuit niciodata sa-ti ingadui sa ma urmezi aici.

― Ah! sire, spuse doctorul Kikin, acum se cuvine sa ne lasati singuri pe doamna contesa si pe mine.

Kikin, dai ordine tarului?

― Precum ati auzit, sire, raspunse razand Kikin, care se numara printre putinele fiinte ce nu tremurau in fata lui Petru. Voi porunciti popoarelor si armatelor voastre, iar eu poruncesc pacientilor mei.

― Kikin, spuse Petru tragandu-l pe doctor afara din cort, raspunzi de ea cu viata ta?

― Sire, e tanara, sanatoasa, ne fagaduieste un copil voinic si sunt incredintat ca totul va merge bine, spuse medicul batandu-l cu afectiune pe umar pe suveran.

Acesta il chema pe Li Kang.

― Arata-mi drumul! Se lasa noaptea, sa nu pierdem prilejul.

Petru se inalta in scari si striga, pentru a fi auzit de soldatii care ii inconjurau si de hatmanul Saratov.

― Nu pentru mine veti lupta, ci pentru sfanta noastra Rusie!

Soldatii raspunsera.

― Traiasca tarul!

Ca sa le dea curaj in lupta, Petru porunci sa se imparta cate o ratie indoita de votca si o parte din armata se puse in miscare pe tacute, in timp ce cealalta ramase in tabara, sub ordinele lui Romodanovski, pentru a preintampina orice incercare de iesire a inamicului.

In cortul ei, Maximilienne suferea mai rau decat la nasterea lui Adrien. Copilul pe care-l purta acum era mult mai mare. Cu fruntea brobonita, musca dintr-o batista fara sa scoata un geamat. In departare, auzi rasunand focuri de muscheta si murmura.

― Petru, sunt alaturi de tine!

In clipa cand Maximilienne auzea focurile de arma, Petru, calauzit de Li Kang si urmat de soldati, patrundea printr-o poarta secreta in Baku. O straja daduse alarma, dar efectul surprizei nu era mai putin in avantajul lui Petru. Pe ulitele luminate ciudat de razele lunii incepura lupte corp la corp. Apoi Petru trimise vorba lui Mensicov, care veni in ajutor cu tunurile, ca sa darame zidurile orasului. Petru se batea crancen, cu gandul la Maximilienne, grabit sa ispraveasca mai curand, pentru a sti daca se nascuse copilul. Trupele sultanului se retrageau intr-una. Deodata, Petru se vazu atacat de un oriental inalt, cu chip viclean, despre care avu presimtirea ca e insusi sultanul. Cei doi barbati se aruncara unul asupra celuilalt, invartind sabiile deasupra capului. Sabia sultanului era incovoiata si in mainile lui dibace se dovedea o arma de temut. Dar Petru ii racnea.

― Ah! sultane! ai vrut sa-mi rapesti femeia pe care o iubesc. Mi-ai ucis prin viclesug sase mii de oameni si pe viteazul general Cercovski. Ai sa mori de mana lui Petru cel Mare!

Intr-o pornire furioasa, Petru invarti sabia care se abatu suierand, decapitandu-l pe sultan. Orientalii care asistasera la lupta celor doi o lasara mai domol cu impotrivirea, capetenia lor murise. Cu toate acestea, un mic grup de viteji se retrasese pe acoperisuri. Unul dintre persani il ochi pe tar cu un pistol si Petru simti lovitura in piept, intelese ca-l lovise un plumb si-si spuse: "S-a sfarsit, sunt ranit in inima, o sa mor".

Isi pipai uniforma, gandind sa gaseasca sange, dar dadu de placa ordinului Sfantului Andrei, care ii salvase viata.

In aceeasi clipa, cu o ultima opintire, Maximilienne aducea pe lume un flacau voinic de zece livre care urla din rasputeri. Fapt nemaivazut, avea si un dinte.

Maximilienne isi lua fiul in brate si murmura:

― Tu, baiatule, mi-ai salvat viata. O sa-ti spunem Floris, de la floarea neagra pe care tatal tau e pe cale s-o cucereasca.

Capitolul VIII

La crapat de ziua, dupa ce cucerise Baku, Petru se intoarse in galop intins si planse vazandu-si fiul. La intrarea cortului stateau Romodanovski, hatmanul Saratov, Seremetiev, cu totii adanc miscati. Cumplitul hatman se apropie de leaganul lui Floris, il lua in brate si-i spuse tarului.

― Iti cer marele hatar de-a fi nasul fiului tau.

― Ma-nvoiesc hatmane, va fi o punte intre cazacii tai si mine.

In clipa aceea, Floris incepu sa planga si hatmanul rase.

― Tarule! S-a nascut cu un dinte, va fi un voinic. Dupa cate mi s-a spus, doar Ivan cel Groaznic si cu tine ati mai avut un dinte la nastere.

Maximilienne, pe care toti barbatii aceia incepeau s-o osteneasca, se simtea jignita ca se ocupau atat de putin de ea. Pentru a le atrage atentia, spuse:

― Stii, hatmane, si regele nostru Henric al IV-lea s-a nascut cu un dinte. Nu numai in Rusia se intampla asemenea minuni.

Petru o stranse duios la piept.

― Domnilor, s-o lasam pe contesa sa se odihneasca.

Si toti se retrasera respectuosi, dupa ce-o salutara.

Hatmanul isi aseza finul in leagan, se inclina pana la pamant in fata Maximiliennei si iesi din cort de-a-ndaratelea. Petru rase.

― Draga mea, ai avut ultimul cuvant. L-ai dat gata pe cumplitul hatman.

― Dar, Petru, ce nas ciudat pentru fiul tau!

― Ti-am mai spus, hatmanul e un om liber; imi face o mare cinste.

Maximilienne adormi si Petru se desprinse usor de langa ea, ii saruta buzele si iesi la randul lui. Hatmanul, care il astepta in fata cortului, se apropie de el.

― Tarule, esti o mare capetenie, ne-ai condus spre victorie pe mine si pe cazacii mei. Acum nu mai ai nevoie de noi si iti cer ingaduinta sa ne intoarcem in Ucraina.

― Hatmane Saratov, esti liber si-ti multumesc ca ai venit sa lupti alaturi de mine. Sunt mandru ca vei fi nasul fiului meu.

Hatmanul isi umfla pieptul.

― Tarule, vreau sa-ti las pe cel mai credincios dintre cazacii mei, ca sa-ti pazeasca fiul.

― Dar, hatmane, fiul lui Petru cel Mare nu are a se teme de nimic.

Ca si cum nu l-ar fi auzit, hatmanul chema o namila cu chipul brazdat de-o cicatrice adanca si pe deasupra ochilor, ceea ce-i dadea o infatisare de-a dreptul fioroasa. Petru era destul de stanjenit; nu voia sa-l jigneasca pe hatman dar se indoia ca aceasta ciudata doica avea sa fie pe placul Maximiliennei.

― Tarule, iata-l pe Feodor Tartakovski; un viteaz, s-a intors ranit de la Narva, unde multi dintre noi au fost macelariti de suedezi. A fost si la Poltava, unde l-ai batut pe Carol al Suediei. Feodor Tartakovski, ti-l incredintez pe finul meu si fiul tarului nostru, raspunzi cu viata pentru el si pentru mama lui. De azi inainte le apartii.

Cazacul puse un genunchi la pamant.

― Asa va fi, jur, hatmane, pe scumpa noastra Ucraina si pe sfanta noastra Rusie - si, rastind aceste cuvinte, cazacul saruta solemn pamantul Baku-lui.

In tabara era zarva mare. Dupa trei saptamani petrecute la Baku, Petru isi pregatea armata de plecare. Il lasa la Baku pe generalul Matriuskin cu sase mii de oameni, pentru a desavarsi pacificarea tarii. Maximilienne, pe deplin intremata, dadea ocol taberei in tovarasia tarului. Floris ramasese in grija lui Grégoire si a lui Li Kang, in timp ce Martine vedea de cuferele stapanei.

― Spune-mi, Petru, cine e omul acela cu infatisare inspaimantatoare care pazeste intrarea cortului meu?

― Ei bine, draga mea, sopti Petru destul de incurcat, nu ti l-am prezentat pana acum fiindca asteptam sa te inzdravenesti. Sa zicem ca e doica stearpa a lui Floris.

― Glumesti!

― Catusi de putin! Hatmanul Saratov, pe care banuiesc ca l-ai fermecat, a vrut sa lase finului sau aceasta faptura gingasa ca sa vegheze asupra lui.

Maximilienne pufni in ras.

Petru o privi si-i spuse:

― Esti si mai frumoasa decat in Franta.

Intr-adevar, dragostea si a doua maternitate o inseninasera pe Maximilienne. Il privi la randul ei pe Petru si-i surase.

― Bine, il primesc pentru Floris pe cazacul asta cu chip incantator.

Petru se asteptase ca Maximilienne sa refuze cu indarjire sa-l ia cu ea la Moscova pa Feodor Tartakovski.

"Hotarat lucru, isi spuse, niciodata n-am sa inteleg femeile!"

Maximilienne avea motivele ei, dar nu voia sa le destainuie lui Petru. Dezvaluirea lui Li Kang despre ura pe care i-o purta imparateasa o nelinistise si se temea sa nu aiba de indurat la intoarcere si alte atentate. Dorind sa tainuiasca aceasta ingrijorare tarului, stia ca nu avea sa se poata bizui decat pe ea pentru a se apara pe sine si pe copil.

Marea Caspica scanteia in apusul soarelui si soldatii se foiau, incarcand carutele.

― Petru, ce-i cu sacii astia?

― Sunt burdufuri din piele de tap umplute cu floarea neagra care arde.

― Dar ce vrei sa faci cu ea?

― Vreau ca invatatii mei s-o cerceteze. Presimt ca va fi una din armele Rusiei si numai multumita tie, Maximilienne, am descoperit secretul de la Baku.

Drumul intoarcerii fu mai putin anevoios. Anotimpul era mai bland si soldatii victoriosi marsaluiau cantand. In berlina, Maximilienne il alapta pe Floris, care-i sfarteca sanii, dar ea isi privea fiul cu o duiosie plina de mandrie. Fiecare etapa o apropia de Moscova; era fericita sa-l vada pe Adrien, de care incepuse sa-i fie dor. Petru descaleca deseori pentru a se sui alaturi de Maximilienne in caleasca. Grégoire si Li Kang se impacasera spre a face front comun impotriva lui Feodor Tartakovski, pe care-l considerau un intrus. Dar intr-o seara, Li Kang se pomeni amestecat intr-o bataie cu mai multi soldati beti. Plin de curaj, Grégoire ii sarise in ajutor, dar ar fi fost coplesiti de numarul batausilor daca Feodor, calm, nu i-ar fi salvat lovind in stanga si-n dreapta cu latul sabiei. In numai cateva clipe restabilise ordinea, scotandu-i pa Li Kang si pe Grégoire din incurcatura. Acestia ii multumisera din varful buzelor si cu un zambet larg care semana mai curand a strambatura. Cazacul ii privise si le spusese cu blandete.

― Sunteti tovarasii mei si asta e sfant. Nimeni nu le va face vreun rau prietenilor mei.

Grégoire si Li Kang se simtisera coplesiti de rusine.

Din acea zi, intre cele trei doici sterpe ale lui Floris, domni cea mai deplina intelegere.

Clopotele Moscovei rasuna. Din turnul Sfantului Ivan, un dangat asurzitor raspunde celui de la biserica Imparatului Mihail. Din clopotnita lui Ivan cel Mare, construita de Boris Godunov, se raspunde celor de la catedrala Adormirii. Potrivit obiceiului rusesc, in zilele de bucurie femeile navalesc in clopotnite si trag clopotele. Tunurile Kremlinului trag salve. Uriasul Tar-Pusca, regele tunurilor, in greutate de patruzeci de mii de livre, scuipa foc.

Poporul e pe ulite. Curg rauri de vodca.

― Se intoarce tarul nostru, a castigat razboiul!

― Traiasca tatucul nostru!

Oameni canta si joaca. Femeile se arunca de gatul soldatilor si-i imbratiseaza. Barbatii ingenuncheaza la trecerea radvanelor urmate de boierii impodobiti cu aur. Nimic nu e destul de frumos pentru o asemenea sarbatoare. De la poarta Sfintei Treimi pana la Kremlin, poporul aplauda triumful lui Petru cel Mare.

Inaintea radvanului imperial merg trompetii, timpanistii, marii demnitari, printre care printul Mensikov si contele Seremetiev. Regimentele Semionovski ii urmeaza calare. Pe esplanada Taritan Lug, imparateasa a iesit in intampinarea tarului, intovarasita de cele doua fiice ale lor, Ana si Elisabeta. Iubitul ei, Mensikov, ii dezvaluise esecul ispravii sale; frantuzoaica fusese intr-adevar rapita de catre sultan dar Petru o salvase. Pe Ecaterina o roade nelinistea. Oare Petru stie ceva? In sfarsit, se iveste si radvanul tarului. Usa se deschide si din el coboara blandul Romodanovski. Ecaterina se face pamantie la chip. Nici chiar pentru aceasta defilare triumfala Petru n-a vrut sa se desparta de blestemata de frantuzoaica. Printul Mensikov se apropie de tarina, care-i inconjurata de doamnele sale de onoare.

― Majestate, am invins dusmanul si suntem fericiti de-a depune aceste steaguri la picioarele voastre.

― Imbecilule, murmura Ecaterina surazand gratios printului, ca sa-i insele pe cei dimprejur, va sa zica n-ai putut face nimic pentru a o ucide in timpul calatoriei! Cand nu sunt langa tine, nu esti bun de nimic.

Mensikov o privi, gandind pentru sine ca, de cand se ingrasase, obrazul ei buhait si rosu se uratise si mai mult. Poate mai era inca vreme sa treaca in tabara cealalta

Ecaterina se intoarse spre doamnele de onoare.

― Sa ne inapoiem la palatul Terems.

Cele doua tarine, Ana si Elisabeta, plapande si frumusele in rochiile lor de ceremonie, vrura sa-si urmeze mama, dar aceasta le repezi cu brutalitate.

― Luati alt radvan, proastelor!

― Mama, sopti Elisabeta care, desi in varsta de numai zece ani, era foarte sigura pe sine; daca va duceti sa-l vedeti pe tatal nostru, am dori sa va intovarasim. Ana si cu mine nu l-am vazut de multa vreme.

― Tatalui vostru putin ii pasa de voi, fiindca sunteti fete; dar mai bine taca-va gura daca nu vreti sa fiti biciuite.

Elisabeta o lua de mana pe sora ei Ana, care era ceva mai mare decat ea si, inghitindu-si lacrimile, cele doua copile se indreptara spre un radvan, insotite de doamnele de onoare, de preceptorii, calugarii si mascaricii lor. Ecaterina se sui in alt radvan, aflat in urma celui ocupat de falsul tar, si ii facu semn lui Mensikov sa urce alaturi de ea.

― Alexandre, trebuie ca ma descotorosesti de femeia asta si de plodul ei.

― Dar tarul o iubeste, o stiti. Nu a vrut s-o paraseasca nici pentru defilarea de astazi.

― Sunt sigura, se stramba Ecaterina, ca vrea sa ma repudieze, ca s-o aseze in locul meu pe stricata asta si sa-l faca mostenitor pe lepadatura aia de copil.

― Nu trebuie vazut totul in negru. Am cunoscut-o indeaproape pe aceasta femeie; nu e deloc ambitioasa. Ii iubeste pe tar, atata tot.

― Foarte bine, au binecuvantarea mea, dar sa nu se atinga de coroana mea, tin la ea mai mult ca la viata.

Mensikov presimtea ca Ecaterina pregateste ceva, dar oare ce anume? Rosti cu voce tare:

― In orice caz, tareviciul, fiul vostru vitreg, e in drum spre Moscova. A parasit Viena si sunt sigur ca se va impaca cu tatal sau. Asa ca nu dinspre partea frantuzoaiceai si fiului ei aveti a va teme.

― Alexandre, esti un tampit, se rasti la el Ecaterina livida de furie. Vreau sa scap de acest natarau de Alexei care nu-i tarevici decat cu numele si sa o ucid pe frantuzoaica si pe copilul ei. La moartea lui Petru, imperiul o sa-mi ramana mie si ma vei ajute sa domnesc.

― Dar tarul e sanatos tun.

― Trebuie sa ai rabdare, Alexandre, si sa astepti prilejul. Vei vedea, imi voi atinge telul.

Mensikov suspina. Stia prea bine ca la nevoie tarina era in stare sa treaca peste drepturile propriilor ei fiice.

"Fara indoiala, se gandea el privind-o, nu e nici o bucurie sa-i imparti asternutul, dar s-ar putea foarte bine sa-si atinga scopurile si atunci as putea trage folos de pe urma pozitiei mele de favorit. Dar daca Petru o repudiaza, n-ar fi rau sa ma dau bine si pe langa contesa, pentru al carei suras as fi in stare de orice prostie."

Ecaterina se uita la bucuria multimii care, adunata in jurul Kremlinului, aclama trecerea radvanului in care se afla Romodanovski.

― Ia priveste ce dobitoci. Aclama un fals tar. Urasc poporul asta de neghiobi care ma dispretuieste pentru ca sunt poloneza.

Si Ecaterina, schimbandu-si firul gandurilor, se intoarse spre Mensikov.

― Ajungem la palat, Alexandre, urca la mine diseara pe scara secreta. Sunt nerabdatoare sa te intalnesc, mi-ai lipsit. Am incercat sa ma distrez putin cu William Mons, dar nu se compara cu tine.

Ochii tarinei se facusera dragastosi.

"Ce corvoada! isi spuse in sinea lui Mensikov."

― Ce fericire! grai el cu glas tare. Te voi tine in brate, tarina mea iubita!

Nu prea suna sincer, dar Ecaterina nu-si dadu seama.

Intre timp, Petru si Maximilienne intrasera in Moscova pe poarta Borovitskoe.

― Petru, nu-ti pare rau ca nu te-ai intors in fruntea trupelor?

― Nu, dragostea mea, ceea ce gasesc ca e de datoria mea este sa fac totul pentru poporul meu, adica sa castig eu insumi razboiul, iar acestor mujici de treaba n-o sa li se intample nimic daca-si sparg piepturile cand trece Romodanovski. Intre timp pot sa raman cu tine si sa ma intorc in orasul meu ca oricare alt boier.

Spunand acestea, Petru il tinea in brate cu grija pe Floris. Copilul avea acum trei luni si radea la tatal sau. Era un spectacol induiosator sa vezi cum uriasul si copilul se privesc, parand ca se inteleg.

― Ce frumos si voinic e, murmura Petru. Alexei n-a fost niciodata atat da viguros.

― Stii, Petru, spuse Maximilienne, pricina e ca prea multa lume se ingrijeste de copiii regesti. Eu vreau sa-mi cresc singura fiii.

― Ai dreptate, Maximilienne, totusi fiicele mele Elisabeta si Ana sunt frumoase si robuste, in timp ce Alexei, mostenitorul meu, e tare plapand. Bine c-a dat Domnul si-a pornit la drum spre Rusia; am izbutit sa-l hotarasc; se privesc, parand ca se inteleg.

― Ce vei face cu el?

― O, draga mea, sunt destul de incurcat; Alexei a parasit pamantul Rusiei si a uneltit impotriva mea cu imparatul Austriei. Datoria imi cere sa-l dau in judecata.

― Oh, nu, Petru, izbucni Maximilienne ingrozita, un parinte nu-si poate judeca propriul fiu. Daca ai face un asemenea lucru, nu te-as mai putea iubi.

― Dar, Maximilienne, tu vrei sa iubesti un barbat, pe cand eu sunt tarul. Priveste la Floris cum rade; el e fiul meu si pot sa-l iubesc ca oricare om ce-si iubeste copilul, dar Alexei e mostenitorul tronului si a pus la cale un complot impotriva mea, impotriva Rusiei. Trebuie sa dau un exemplu pentru a-i speria pe dusmani.

― Cand urmeaza sa soseasca fiul tau?

― In cateva zile, scumpa mea.

― Si ce-ai sa faci?

― Sa nu-l vad si, cum ti-am spus, sa-l judec ca pe oricare dintre printi, spuse Petru cu tristete.

― Nu, Petru, trebuie sa-l vezi si, daca intr-adevar e nevoie de judecata, atunci sa fie achitat.

― Maximilienne, nu stii despre ce vorbesti. Trebuie sa-i adun pe marii boieri si

― Bine, spuse Maximilienne taindu-i vorba, aduna-i si spune-le: "Judecati-l pe fiul meu, dar eu, tarul, va ordon sa-l iertati".

Petru izbucni in ras.

― Ce pareri mai ai si tu despre indatoririle imperiale. S-ar inspaimanta destula lume sa le stie. Cu toate astea, am sa-ti urmez sfatul. Numai nu vreau sa se afle ca a sosit Alexei. Il voi instala la tine si asa, voi putea sa ma impac cu el in liniste.

― Petru, dar poate ca la vederea mea o sa se infurie.

― Nu, nu poate s-o sufere pe Ecaterina, mama lui vitrega, si-apoi, ma incred in tine. Ai sa stii sa-l potolesti. Peste o luna vom pleca la Petersburg si acolo vom purcede la o judecata de forma in fortareata Petru si Pavel.

Se auzira strigate de bucurie. Berlina lui Petru si a Maximiliennei strabatuse cartierul Sloboda si tocmai se oprea in fata casei da caramida rosie. Elisa il tinea de mana pe Adrien. In timp ce Blaisois si toti slujitorii rusi stateau randuiti in curte, in fata casei, Maximilienne sari din trasura si-l lua pe Floris in brate. Vazandu-si mama, Adrien fugi cat il tineau piciorusele spre ea dar se opri o clipa, mirat s-o vada cu un copil in brate. Maximilienne ingenunche in fata fiului ei si-l stranse la piept. Adrien se lasa imbratisat dar atentia ii era atintita asupra ciudatului pachet pe care-l tinea mama sa. Deodata, pachetul acela incepu sa planga.

― Scumpule, ii spuse Maximilienne, ai un fratior, il cheama Floris si in curand o sa te poti juca cu el.

Adrien arunca o privire scarbita pruncului care scancea. Sa te joci cu asa ceva, ce idee! Se simtea nefericit, o voia pe mama lui numai pentru el, dar ea parea sa-l iubeasca pe acest copilas alb de tot care tipa. Atunci Maximilienne ii spuse:

― Adrien, tu esti un baiat mare si o sa am nevoie de tine pentru Floris, caci tu o sa ma ajuti sa-l cresc. Intinde bratele, ai sa-l duci in casa.

Adrien il lua la piept pe Floris. Elisa se repezi speriata dar Maximilienne ii facu semn sa stea pe loc.

Petru isi spuse: "Numai ei pot sa-i vina asemenea idei. Sa dai unui copil de trei ani, turbat de gelozie, sa poarte in brate un prunc de numai trei luni! Dar asa o sa castige."

Intr-adevar, de indata ce Adrien il lua in brate pe Floris, bebelusul se uita la el se opri din plans si incepu rada. Adrien urca mandru treptele peronului si din aceeasi zi incepu sa-l iubeasca pe acest fratior ciudat pe care mama lui il adusese dintr-o calatorie.

La inceput il indragi cu un sentiment de superioritate. I se parea ca trebuie sa vegheze asupra acelui biet copil care nu putea sa se apere, simtamant ce n-avea sa-l paraseasca toata viata. Apoi, pentru Adrien, Floris deveni curand centrul universului si il iubi cum iubesti un frate geaman de care nu te poti desparti. Maximilienne, nelinistita de prima reactie a lui Adrien, se potoli in curand. Cei doi copii deveneau de nedespartit. Daca Floris incepea sa planga, era de ajuns sa apara Adrien si se linistea. Fratii se adorau si se intelegeau atat de bine, incat Maximilienne hotari sa-i puna in aceeasi camera, desi li se pregatisera apartamente separate.

Petru ramase inca trei zile la Sloboda cu Maximilienne, dar fu nevoit sa se intoarca la Kremlin. Pe Maximilienne o indurera aceasta prima despartire.

Elisa si Blaisois se bucurasera nespus sa-i revada pe Grégoire si pe Martine. Serile, calatorii isi istoriseau peripetiile, pe zi ce trecea tot mai grozave. Elisa se minuna la vederea lui Li Kang, fiindca nu mai intalnise oameni cu ochii ca migdalele. La inceput se aratase banuitoare dar curand avea sa nu se mai poala lipsi de el. Datorita unei potiuni pregatite de acesta, se vindeca de niste dureri care o chinuiau de multa vreme. O cucerise definitiv de partea lui numind-o "Intelepciune Ordonata"; cat despre Feodor Tartakovski, de cate ori il intalnea, Elisa tresarea, mormaind:

― In tara mea se spune despre un om caruia nu i-a ramas decat un singur ochi, ca l-a pastrat pe cel ce deoache.

Feodor incerca sa-i zambeasca, dar ranjetul lui era departe de-a o linisti pe Elisa, care se intreba de ce Maximilienne ingaduia prezenta neclintita a acestui cazac pe langa Floris. Adrien in schimb se imprietenise deindata cu Li Kang si cu Feodor. Nu se mai dezlipea de ei si asta facea sa creasca pica "Intelepciunii Ordonate" impotriva nefericitului de Feodor care, sub infatisarea lui infricosatoare, ascundea o inima de aur.

Maximilienne se obisnuia din nou cu frumoasa ei casa de la Sloboda si cu viata Moscovei. Petru parasea deseori Kremlinul ca s-o vada si sa petreaca serile in doi. De la nasterea lui Floris, Petru se arata tot mai indragostit de Maximilienne. Se juca deseori si cu Adrien, pe care-l indragise. In aceasta atmosfera de fericire deplina, Petru o vesti intr-o buna zi pe Maximilienne ca tareviciul urma sa soseasca la Moscova a doua zi si sa se instaleze la ea.

Capitolul IX

― Sunt fericit sa nu ma duc la Kremlin si va multumesc, doamna, pentru ca ma primiti. Sunt incredintat ca ne vom intelege de minune.

Maximilienne era speriata vazandu-l pe tareviciul Alexei atat de palid si de slabut. Se intreba cum de putea Petru sa aiba un fiu care sa-i semene asa de putin. Isi facuse griji in privinta felului cum avea sa reactioneze Alexei, dar cuvintele lui o linistisera pe data. Datorita Maximiliennei, impacarea dintre tata si fiu fu deplina, dar nimeni in afara de Romo nu stia ca tareviciul se afla la Moscova.

O luna mai tarziu, Petru hotari sa plece la Petersburg. Prima pleca imparateasa insotita de intreaga curte. Tarul o urma, dupa obiceiul lui, in tovarasia Maximiliennei si a fiului ei. Tanara femeie parasise casa de culoarea trandafirului cu o strangere de inima; aici fusese fericita si nu stia ce-o asteapta la Petersburg. Calatoria se infaptui fara peripetii. Adrien si Floris erau bine paziti de catre Li Kang si Feodor, care se atineau pe langa portiera berlinei. Petru era incantat; ii dezvaluise lui Alexei cum avea sa se desfasoare falsa judecata si tareviciul ceruse iertare tatalui sau; parea hotarat sa-l secondeze la conducerea imperiului. Petru pregatise pentru Maximilienne o surpriza. Ii pusese la dispozitie un palat in stilul barocului italian, asa cum ii placea lui, pe malul Nevei, nu departe de manastirea sfantului Alexandru Nevski. Cand Maximilienne descinse din trasura, ametita de drum, exclama:

― Ah! Petru, cat e de frumos! Orasul asta iti seamana!

Strabatusera marele bulevard Gorokhovia unde, alaturi de casute de lemn in stil olandez, se inaltau din pamant palate in constructie. Inainte de a intra in noua locuinta, Maximilienne se intoarse spre Petru, care o ridica in brate, si-i spuse.

― Priveste, dragostea mea, toate aceste peninsule, aici e capitala mea.

― Petru, se vede scanteind marea in departare.

― Da, e marea mea, Baltica, cea la care am ravnit dintotdeauna.

Intr-adevar, Sankt-Petersburgul era aidoma lui Petru, un oras plin de viata dar cumpatat, ciudat si frumos. Saracia se infratea cu luxul palatelor. Varful aurit al turnului, amiralitatii sclipea, acoperisurile Palatului de iarna straluceau. Dincolo de Neva, Maximilienne vedea golful Finlandei si, in departare, insula Kotlin cu Cronstadtul, orasul-cetatuie care apara Sankt-Petersburgul cu tunuri uriase. Insula Spiterilor parea ca se joaca cu insula Pietrelor si cu insula Vassilievski. Pe acest enorm santier totul forfotea. Maximilienne isi lasa capul pe umarul lui Petru, naucita, uluita, si Petru intra in palat deschizand usa cu o lovitura de picior. Tarul, atat de aspru cu cei din preajma sa si chiar cu sine insusi, gasea ca nimic nu-i prea frumos pentru Maximilienne. Chemase in graba de la Moscova o seama de pictori, sculptori si arhitecti si le poruncise ca locuinta Maximiliennei sa fie gata la vreme.

Maximilienne vizita toate incaperile sub privirea inveselita a lui Petru.

― Esti fericita, dragostea mea?

― Ah, Petru, e prea frumos! E o adevarata nebunie. Cum vrei sa traiesc nebagata in seama intr-un palat atat de mare?

― Dar nu vreau sa nu fii luata in seama, chiar daca din cauza imparatesei nu vii la curte. De altminteri, o sa merg si eu acolo cat mai rar cu putinta.

― Ai dreptate, tata, spuse Alexei intrand. In locul vostru m-as feri de imparateasa.

― Dar ce crezi ca poate sa-mi faca, Alexei?

― Din pricina ei am plecat. Femeia asta ma inspaimanta, tata.

― Haide, lasa, baiete, esti speriat. Judecata aceea pusa la cale de ochii lumii te-a tulburat.

― Nu, nu-i asta, tata; am presimtiri rele.

― Asculta, Alexei, peste cateva zile se va sfarsi totul. Maine te voi trimite la fortareata Petru si Pavel. Nu te nelinisti. O sa se poarte bine cu tine acolo. La judecata, le voi cere sus si tare toata severitatea fata de tine, iar cand te vor achita, ma voi preface ca ma inclin in fata hotararii. Astfel, totul se va aranja si tu iti vei relua locul la curte.

― Bine, tata, fii fara teama. Doamna, trebuie sa va multumesc pentru grija ce mi-ati purtat, spuse Alexei intorcandu-se spre Maximilienne. Datorita voua m-am impacat cu tatal meu. Sunteti pe cat de buna pe atat de frumoasa si il pizmuiesc pe tatal meu.

― Monseniore, raspunse Maximilienne, tatal vostru va iubeste si sunt sigura ca v-ati fi impacat si fara mine.

Tareviciul surase cu tristete.

― De ce nu sunteti imparateasa in locul mamei mele vitrege? Totul ar fi asa de usor atunci!

In clipa aceea fu anuntat Romo; numai el cunostea taina. Petru sa intoarse spre el si-i spuse razand:

― Ah! iata-te, Romo. Imbarbateaza-l pe Alexei, caci are presimtiri rele.

Romo se pleca adanc in fata lui Alexei, apoi in fata Maximiliennei, si spuse:

― Tareviciule, un Romanov si fiul lui Petru cel Mare nu poate sa se teama!

― Nu mi-e teama, bunul meu Romo, dar stau cu inima stransa. Tata, binecuvanteaza-ma, pentru ca nu te voi mai vedea decat de fata cu toti boierii tai.

Petru il cuprinse pe dupa umeri pe Alexei si-l duse intr-un colt al incaperii.

― Alexei, fiule, te binecuvantez. Dar ce ai? pentru ce spaima asta?

Nu stiu nici eu, dar daca mi s-ar intampla o nenorocire ai ramane fara mostenitor. Desi nu mi-ai spus nimic, am inteles ca Floris imi este frate vitreg. Daca va fi sa dispar, recunoaste-l si repudiaz-o pe imparateasa.

Petru fu miscat de aceasta dovada de afectiune, dar indeparta repede gandurile intunecate ce-l napadeau si-i striga lui Li Kang, pe cand acesta tocmai aducea sfesnicele:

― Ada-ne vodca. Vom sarbatori cu voiosie noua noastra viata. Nu vreau chipuri triste in jurul meu.

― La porunca, Putere Cereasca - raspunse Li Kang, dand fuga dupa vodca.

Petru izbucni in ras.

― Nicicand n-o sa ma obisnuiesc cu felul de-a vorbi al baiatului astuia. Haide, uita-te la mine, Suras-de-Vara, adauga el adresandu-i-se Maximiliennei; suntem fericiti, sunt inconjurat de un prieten, de urmasul meu, de femeia pe care o iubesc, de micul meu Floris si ne aflam cu totii reuniti la Sankt-Petersburg.

A doua zi, la curte, vestea exploda ca o bomba.

― A sosit tareviciul.

― Se afla la fortareata Petru si Pavel.

― Va fi judecat.

― Ei, va fi o judecata de forma, spuneau unii.

Ecaterina se inchise la ea in apartamente cu Mensikov si cu William Mons; dupa aceasta intrevedere isi facu aparitia, arborand pe buze un suras fermecator.

La fortareata, nimic nu se desfasura potrivit planului. Boierii adunati erau ingroziti la gandul de a-l judeca pe tarevici. Taraganau lucrurile. Cereau un plus de informatii. Aceasta insemna prelungirea chinului cu inca o zi. Petru, maniat foc, veni in graba la palatul Moika. O cuprinse in brate pe Maximilienne.

― M-am saturat pana peste cap de nerozii astia si de incetineala lor. Maine dimineata ma duc singur la Petru si Pavel, sa-mi achit fiul. Am dreptul s-o fac. Ne vom impaca in mod oficial da fata cu sfetnicii coroanei si vreau ca tu, dragostea mea, sa fii alaturi de mine.

― Glumesti, ar iesi scandal.

― Cu atat mai bine, asta si vreau.

A doua zi de dimineata, Maximilienne, insotita de Feodor, de Li Kang si de mujicii daruiti de Petru intra intr-una din curtile fortaretei numita Curtea Inginerilor. Inima ii batea sa se sparga. Petru o astepta inconjurat de printul Mensikov, de Romo, de contele Seremetiev. Cu totii intelegeau ca imparateasa era in dizgratie si o salutara pe Maximilienne cu mari dovezi de respect. Curtenitor, Petru o ajuta pe Maximilienne sa coboare din trasura si se indrepta spre apartamentele confortabile ale tareviciului. Il urmara cu totii. Atunci se petrecu tragedia aceea cumplita, ca un vis urat, a carei amintire avea sa ramana pentru totdeauna sapata in sufletul Maximiliennei. Petru si cu ea patrunsera cei dintai in camera tareviciului. Acesta statea chircit in mijlocul incaperii, cu un pumnal infipt in piept pana la plasele. Zacea intr-un lac de sange. Vazandu-l, Petru ramase ca paralizat. Nu putea sa rosteasca nici un cuvant si nici sa se miste. Maximilienne se repezi urland spre Alexei, care traia inca, si se apleca deasupra lui fara sa ia seama ca rochia de ceremonie i se manjea de sangele imperial.

― Te doare?

Alexei avea paloarea de ceara a muribunzilor, iar in ochii lui holbati se putea citi o spaima amestecata cu mirare. Maximilienne simti ca o podidesc lacrimile, desi incerca sa se stapaneasca in fata tareviciului. Incaperea, se umplu de lume si fiecare isi dadea cu parerea cum sa se vina in ajutorul nefericitului print. Maximilienne stia ca totul era de prisos. Ii lua mana lui Alexei, care o privi si bolborosi ceva, in timp ce pe buze i se ivea o spuma rosie. Maximilienne intelese ca voia sa-i spuna ceva. Se apleca, apropiindu-si urechea de buzele lui. Intr-un ultim efort, tareviciul se ridica putin, se stramba de durere, si Maximilienne il auzi murmurand dintr-o suflare:

― Tatal meu tatal meu pastrati-l paziti-va Floris paziti-va de ea - ea e cea care vreau Floris el!

Si tareviciul cazu mort in bratele Maximiliennei. Expresia de spaima disparuse de pe chipul lui si tanarul acela plapand, de douazeci de ani, zambea. Maximilienne, zguduita de hohote de plans, gemu.

― Isi simtea moartea si noi nu l-am inteles!

Se uita in jur si nu vazu decat chipuri inspaimantate care il priveau pe tar. Acesta, cu obrazul schimonosit, era scuturat de un tremur nervos. Maximilienne il privi pentru ultima data pe Alexei si-i inchise ochii mari si albastri, de aici inainte orbi. Ii facu un semn lui Romodanovski, pentru ca toti cei de fata se preschimbasera parca in stane de piatra si, impreuna, il intinsera pe Alexei pe pat. Vederea acelui trup strapuns de pumnal era cumplita. Mensikov se apropie de Maximilienne, gandindu-se ca sosise clipa de-a se face bine vazut.

― Doamna, ce pot sa fac?

― Ah, printe, spuse Maximilienne ascunzandu-si fata in maini, smulgeti acest pumnal si chemati calugaritele sa ingrijeasca de trupul mortului

Mensikov se ingalbeni dar facu intocmai. Din rana tasni un val de sange care-i improsca pe cei aflati in apropiere. Cativa stropi cazura pe obrazul lui Petru, care murmura:

― Sangele fiului meu, Dumnezeule!

Parea sa-si vina in sfarsit in fire. Fara o vorba, se apropie de patul unde odihnea trupul fiului sau si-l saruta pe frunte. Apoi, inghitindu-si lacrimile, se intoarse catre cei de fata.

― S-a petrecut aici o fapta sangeroasa; fiul meu a fost ucis. Nu voi avea liniste pana ce nu-l vom descoperi pe ucigas. Dar cu totii trebuie sa jurati ca veti spune, ca si mine, ca a murit de apoplexie. Asa va suna vestea pentru lumea din afara, caci fiul lui Petru cel Mare nu poate muri injunghiat. Fortareata Petru si Pavel va pastra taina.

Maximilienne jura impreuna cu toti ceilalti boieri, dar vazu nascand in ochii lor o spaima pe care n-o putea intelege. Il trase pe Romodanovski intr-un colt.

― Ce au de-l privesc asa pe tar?

Romo isi stapani lacrimile.

― E inspaimantator, doamna, dar toti cred ca tarul si-a ucis fiul cand a intrat cu dumneavoastra in camera.

― Nu se poate! izbucni Maximilienne.

― Oamenii judeca dupa aparente, spuse Romo cu tristete, si aparentele sunt impotriva tarului. S-a auzit strigatul vostru cand ati patruns in camera, si toti vor jura ca a fost strigatul lui Alexei. Cand tarul va intelege ce invinuire i se aduce, va fi cumplit; va fi o placere pentru dusmanii lui sa sustina ca judecata nu era decat o stratagema.

Maximilienne se prabusi hohotind pe umarul lui Romo.

― Dar, spuse ea, printul Mensikov si cu domnia-ta veti restabili adevarul.

Romo nu raspunse si-si pleca cehii. In clipa aceea Petru ii chema.

― Romo, ai grija de toate, prietene. Nu pot sa mai indur chipurile astea ingrozite care il iau pe parinte drept ucigasul fiului sau.

― Preaiubitul meu tar, asadar ai inteles?

― Da, Romo, am inteles deindata. Dar cine l-a omorat pe copilul meu, pe mostenitorul meu, cui voi incredinta imperiul la moartea mea?

Zile la rand Petru nu mai parasi palatul Moika. Nu voia sa vada pe nimeni, cu exceptia Maximiliennei. La curtea de la Peterhof, imparateasa si curtenii asteptau in zadar intoarcerea, tarului. Acesta refuza sa se ocupe de treburile statului, traind intr-un fel de toropeala. Ii insarcinase pe Romo sa faca o ancheta, dar la fortareata nu se stia nimic. Paznicii nu vazusera intrand pe nimeni in camera tareviciului. La un moment dat, Petru se gandi ca Alexei isi daduse singur moartea, dar indeparta curand aceasta idee. Era sigur ca fiul lui fusese asasinat, Dar de cine? De cine? Intrebarea asta il chinuia intr-una. Numai prezenta Maximiliennei il linistea putin. Ramanea intins pe o canapea ceasuri intregi, cu ochii mari, deschisi, ca si cum n-ar fi vazut si auzit nimic.

Intr-o zi, calcand porunca, intra la el Romo.

― Ce doresti de la mine? Nu vreau sa vad pe nimeni. Maximilienne si cu mine vom parasi Rusia pentru totdeauna, vreau sa abdic.

Romodanovski se cutremura si-i arunca o privire Maximiliennei, cerandu-i sa-i vina in ajutor.

― Tarule, numai femeile se culca si plang. Treburile se incurca si nu va mai ingrijiti de nimic.

― Lasa-ma, Romo. M-au invinuit ca mi-am ucis fiul, rana aceasta o port in mine. Nu vreau sa mai fac nimic pentru poporul asta pe care l-am iubit si care ma tradeaza.

Maximilienne cazu in genunchi si-i lua mana.

― Iubitul meu, spre fericirea mea, ar trebui sa te indemn sa pleci cu mine, dar e de datoria ta sa-ti continui munca. Asta e misiunea ta, o stii prea bine. N-o sa-mi iert niciodata moartea lui Alexei, caci ar fi trebuit sa inteleg presimtirile lui, dar te rog, fii iarasi Petru cel Mare.

Petru se uita miscat la aceasta femeie care avea simtul maretiei si al datoriei. Se uita si la credinciosul lui prieten si se simti cuprins de rusine. Se ridica, se privi in oglinda; nu se rasese de mai multe zile, nu mancase nimic din ce i se aducea, traind pe intuneric.

"Da, ce slabiciune!" gandi el.

Romo intelese ce se petrecea in sufletul tarului sau preaiubit si se bucura.

― Reveniti-va, sire, spuse el intorcandu-se la legile etichetei, avem nevoie de voi si nu uitati ca va mai ramane un fiu.

Petru ramase cu gura cascata. Floris, Floris, de care in durerea lui, mai ca uitase.

― Da, fiul meu atat de puternic si de viguros, copilul tau, Maximilienne. Iertare tie, iubita mea, care ma ingrijesti de atatea zile, fara un cuvant de dojana. As vrea sa-l vad, adauga el cu sfiala.

Maximilienne fugi la usa, dadu porunci si Floris fu adus de catre Li Kang, care-l tinea in brate ca pe o podoaba de pret.

― Iata Floarea de Mai, spuse el zambind.

Floris avea acum opt luni si se tinea foarte drept. Petru il inalta deasupra capului, copilul se zbatea si radea gangurind. Cu ochii umezi, Petru isi contempla unicul fiu ce-i ramasese.

― Acest copil il va salva, ii sopti Romo Maximiliennei.

Petru il privea mai departe pe Floris.

― Voi trai si voi domni pentru tine, fiul meu Floris, dragostea mea!

Capitolul X

― Floris, Floris, striga Adrien, sunt marele hatman al regimentului de cazaci, trebuie sa ma asculti!

Cei doi copii se jucau de-a razboiul pe aleile parcului de la Dubino, un mare domeniu din apropierea Sankt-Petersburgului, pe care Petru il daruise Maximiliennei.

Mosia avea sute de iobagi pe care insa Maximilienne ii eliberase, neputand suferi ideea de a fi slujita de sclavi. Toti oamenii aceia o adorau numind-o "maicuta noastra".

Cocotat intr-un copac, Floris urla si-l ameninta pe Adrien cu o sabie de lemn.

― Iar eu sunt hatmanul tatarilor si armata mea e cea mai puternica!

Floris si Adrien erau imbracati calduros cu hainute de astrahan; purtau de asemenea caciuli de zibelina care le acopereau urechile si erau incaltati cu cizme inalte, imblanite. Aveau nasurile inrosite de frig dar nu le pasa si se luptau cu inversunare intr-un peisaj alb si nesfarsit, plin de poezie dar ciudat totodata, pe a carui imensitate faceau pata de culoare doar cativa arbori. Strengarii erau urmati de-o droaie de tanci, copiii mujicilor care lucrau pe domeniu. Floris si Adrien aveau fiecare o armata care ii asculta orbeste. Manevrau de zor aceste trupe spre marea veselie a lui Petru cand venea la Dubino. Petru ii invatase pe copii sa calareasca, sa se lupte cu sabia, duelandu-se el insusi cu ei si aratandu-le cum sa umble cu pistoalele. Maximilienne pretindea ca erau inca prea mici pentru asemenea jocuri naprasnice, dar Petru radea si n-o lua in seama.

Elisa scoase capul pe fereastra si striga:

― Veniti repede la masa, copii!

Acestia sosira in fuga si patrunsera in sufragerie, unde mama lor ii astepta. Se aruncara in bratele ei.

― Buna ziua, mamusca.

― Buna ziua, dragii mei, asezati-va la masa.

― Mama, intreba Adrien, au trecut opt zile de cand am plecat din Sankt-Petersburg si baronul Mihailov n-a venit inca sa ne vada.

― Pe mine asta ma supara, declara Floris, pentru ca armata mea a facut progrese. Si-apoi, imi place mai mult cand e aici, pentru ca ma lasa sa mananc cu degetele, pe cand tu, mama, nu-mi dai voie.

Maximilienne zambi cu duiosie. Cat de mult ii iubea si cat de frumosi i se pareau fiii ei. Floris era foarte inalt pentru cei sapte ani ai sai, aproape tot atat de inalt ca si Adrien, desi acesta avea cu trei ani mai mult. Floris avea ochii de smoala, stralucitori, ai tatalui sau, zambetul lui fermecator, parul negru buclat, distinctia si, cateodata, naprasnicele lui manii. Adrien in schimb mostenise mai curand blandetea incapatanata, imbinata cu zburdalnicie a Maximiliennei. Oricat ar fi cautat ea, nu gasea in el nici o asemanare cu Amedée, pentru ca Adrien avea parul auriu, ochii vioi de culoarea alunei si obrazul pistruiat. Uneori, Maximilienne se gandea la sotul sau. Pana la urma, Petru ii povestise imprejurarea in care acesta murise sub loviturile contelui Horn. Cu toata vinovatia lui Amedée, Maximilienne regreta deseori ca-si creste fiii in minciuna; firea ei dreapta suferea din pricina asta. Intr-adevar, Floris si Adrien se credeau copiii contelui de Villeneuve-Caramey, mort in razboi. Ei il luau pe Petru Mihailov drept un foarte drag prieten al mamei lor. Nu stiau ca este tarul si Floris nu banuia ca ii este tata.

Feodor Tartakovski intra si spuse pe ruseste (limba pe care Maximilienne o invatase si pe care copiii o vorbeau ca pe apa):

― Domnul baron soseste cu sania, tocmai a intrat pe poarta parcului.

Credinciosii slujitori luasera obiceiul de a ocroti incognitoul tarului. Maximilienne si copiii se repezira pe peronul castelului si vazura atelajul lui Petru care tocmai inconjura marea pajiste acoperita de zapada, inainte de a se opri in fata scarilor. Copiii se aruncara in bratele lui cu strigate de bucurie. Acesta ii lua pe dupa gat si urca cu ei in goana spre Maximilienne, pe care o cuprinse la piept.

― De ce ai intarziat asa de mult, Petruska? intreba Floris.

― Vezi tu, baiete, am avut de ispravit niste treburi, dar acum am sa raman aici cu voi cateva zile ca sa hotarasc impreuna cu mama ta un lucru insemnat si apoi ne vom intoarce la Sankt-Petersburg. Sunt frant de oboseala! adauga Petru lasandu-se sa cada intr-un fotoliu de langa uriasa soba de faianta alba care incalzea incaperea.

Maximilienne il privi nelinistita; in opt ani de zile, o data nu-l auzise sa spuna ca e obosit. La cei cinzeci de ani ai sai, Petru era acelasi barbat frumos pe care-l cunoscuse la Paris; de-abia daca incaruntise putin la tample si facuse cateva creturi imprejurul ochilor. Despre ce lucruri importante voia oare sa-i vorbeasca?

― Petruska, spuse Floris, armatele mele l-au batut pe Adrien azi-dimineata.

― Nu-i adevarat, esti un mincinos!

― Cum, sunt un mincinos?

Si Floris, furios, se repezi la Adrien. Cei doi frati se luara la bataie, rostogolindu-se pe jos. Maximilienne voi sa-i desparta.

― Lasa-i, spuse Petru, asta dovedeste ca se iubesc. Daca ai sti ce ma mai bateam cu Romodanovski! Si totusi, e singurul meu prieten si n-am incredere decat in el.

― Cum, Petru, murmura Maximilienne, si eu?

Petru o privi cu dragoste.

― Iarta-ma, draga mea, dar tu faci parte din mine insumi si sunt aici ca sa ti-o dovedesc.

Se intoarse si-i lua in brate pe Floris si pe Adrien.

― Haideti baieti, va iau impreuna cu mama voastra. O sa facem o plimbare cu sania si veti avea voie sa manati caii.

Cu tipete de bucurie, baietii alergara sa ceara hainutele de blana Elisei, care bombani:

― Ce tara! aici ori mori de frig ori de caldura; si apoi, adauga ea cu o privire intunecata la adresa lui Feodor care tocmai trecea tinand blana lui Petru, nu se vorbeste frantuzeste.

De opt ani, Elisa bombanea intr-una dar nu si-ar fi dat locul nimanui, atat de mult isi indragise cele doua odoare de care ar fi vrut sa se ingrijeasca numai ea. In schimb, fara nici o pricina, nu-l putea suferi nici acum pe cazac. Grégoire ii dadea lectii de franceza lui Feodor, care la randul lui ii invata ruseste, dar nici unul, nici altul nu progresau.

De la Baku, Li Kang ramasese pe langa Maximilienne si copiii ei pe care ii invata toate limbile stiute de el, numai ca Adrien si Floris erau mult mai inzestrati decat Grégoire si Feodor. De la acesta din urma, copiii deprindeau manuitul armelor si calaria. Amandoi erau caliti ca doi micuti cazaci. Cat despre Blaisois si Martine, acestia isi dadeau aere, povestind mujicilor inmarmuriti ca Parisul era un oras acoperit cu nestemate.

In iarna aceea, in timp ce pe Baltica pluteau sloiuri de gheata, incepuse iar sa ninga, o mantie alba asternandu-se pe drumul care lega Dubino de Riga. Trasa de cei trei cai negri pe care Petru ii strunea cu mana sigura, sania zbura. Maximilienne se cuibarise la pieptul lui Petru iar cei doi copii scoteau strigate de bucurie.

― Petruska, tipa Floris, mai repede!

― O sa-ti fie frica, Floris.

― Mie nu mi-e niciodata frica, sunt ca tine!

Petru ii facu cu ochiul Maximiliennei si-i sopti la ureche:

― Ce fiu mi-ai daruit!

Imbujorata la fata, Maximilienne era fericita. Petru era langa ea. Dupa opt ani, dragostea lor era mai vie ca niciodata. Petru, opri sania pe o plaja pustie a Balticei si, in timp ce copiii alergau si se zbenguiau, o lua deoparte pe Maximilienne.

― Nu voi putea sa-ti multumesc indeajuns, dragostea mea, pentru anii de fericire pe care mi i-ai daruit. Nu te-ai cait niciodata ca m-ai urmat?

Maximilienne il privi uluita:

― Sa ma caiesc? dragul meu, cum poti spune una ca asta? Nu te-am iubit decat pe tine si pot sa-ti jur ca intotdeauna am sa te iubesc numai pe tine.

― Maximilienne, vin de la Peterhof pentru a-ti aduce o veste mare. O repudiez pe imparateasa, te iau in casatorie si-l proclam tarevici pe Floris.

― Dar Petru murmura Maximilienne palind, de ce aceasta hotarare pripita dupa opt ani de fericire?

― Da, draga mea, nu-ti voi putea niciodata multumi indeajuns pentru ca ai primit sa ma urmezi si pentru ca mi-ai dat cel mai frumos copil cu putinta.

In departare, Floris alerga, scuturandu-si carliontii negri de pe frunte, si Maximilienne se gandea fara voia ei. "Ar fi un tarevici frumos!"

Apoi in minte ii aparu chipul lui Alexei, ucis. Maximilienne intelese ca fericirea ei nu se impaca cu coroana.

― Petru, nu te inteleg, mi-ai vorbit odinioara, dupa dupa

― Da, draga mea, dupa moartea lui Alexei, dar m-am oprit pentru ca asta te-ar fi tulburat. Si-apoi voiam sa-l descopar mai intai pe ucigasul fiului meu.

Maximilienne se infiora: ea stia, ea stiuse totdeauna cine pusese la cale omorarea lui Alesei dar nu spusese nimanui decat imparatesei insasi.

Intr-o zi, pe cand se pregatea sa-l hraneasca pe Floris, Elisa rasturnase din nebagare de seama castronul cu supa. Un caine o lapaise si de indata pierise intr-un urlet de durere. Maximilienne era de fata. Intelese ca unul din mujici era in slujba imparatesei, pentru ca propriii ei slujitori erau mai presus de orice banuiala. Atunci puse sa fie chemat Mensikov, care se infatisa nebun de bucurie. Dar Maximilienne ii reteza scurt zadarnicele sperante.

― Printe, te-am chemat pentru ca vreau s-o vad pe imparateasa intre patru ochi, aici, la mine. Spune-i ca stiu ce s-a petrecut la fortareata Petru si Pavel. Du-te si spune-i sa vina repede, altfel tarul va afla totul.

Mensikov plecase inmarmurit, vazand ca femeia aceea atat de blanda ii pretindea imparatesei sa se deranjeze, iar pe el, un print, il trata ca pe cel din urma dintre valeti. Jura sa se razbune. Intr-o zi aceasta femeie avea sa fie a lui. Ecaterina astepta ca Petru sa plece pentru cateva zile intr-o inspectie si, cu inima neagra de furie, sosi pe seara, intr-o simpla berlina, acasa la Maximilienne. Cu mult sange rece, aceasta ii propuse urmatoarea intelegere.

― Stiu ca sunteti vinovata de uciderea tareviciului Alexei, mi-a spus-o chiar el inainte de-a muri. Mai stiu ca ati incercat sa-mi otraviti fiul. Nu mai urziti nimic impotriva copiilor mei si fagaduiesc sa nu spun nimic tarului, altfel va dau in vileag. In ce ma priveste, fagaduiesc sa nu contribui cu nimic la repudierea voastra.

Ecaterina trebuise sa accepte pactul. Se inapoiase la Peterhof jignita de moarte, dar vreme de sapte ani nu mai pusese nimic la cale. Or, acum, cand Petru insusi voia sa-si repudieze sotia, Maximilienne nu mai stia ce atitudine sa ia.

― Petru, pentru ce aceasta hotarare neasteptata?

― Ca si tine, nu ma induram s-o repudiez pe femeia care mi-a daruit doua fiice fermecatoare. Ma intrista mai ales pentru Elisabeta. Pe urma, am incuviintat sa-i ascundem lui Floris adevarata lui origine, caci ai fi suferit sa fii mama unui copil din flori.

― Dar Petru il intrerupse Maximilienne, care se albise la fata.

― Nu, taci, draga mea. Oficial, Floris e fiul contelui de Villeneuve-Caramey si pentru el a fost mai bine asa, cata vreme nu puteam sa-l recunosc. Acum insa totul s-a schimbat. Stiu cine l-a ucis pe Alexei.

― Petru!

― Da, mi-au trebuit sapte ani ca sa aflu; ea a fost, tarina, si omul care a intrat in fortareata era William Mons. I-am banuit multa vreme si, in sfarsit, credinciosul meu Romo a descoperit dovada crimei. Nu stiu inca daca Mensikov era la curent, dar razbunarea mea va fi cumplita!

― Petru, toate acestea ma inspaimanta!

― Nu trebuie sa-ti fie teama, Maximilienne. Am si pregatit un ucaz care imi da dreptul sa-mi aleg mostenitorul. Va fi Floris, iar tu vei domni alaturi de mine. Demult ar fi trebuit sa iau aceasta hotarare; acum vreau ca lucrurile sa mearga repede.

― Dar, Petru, nu e nici o graba!

― Cine stie? N-am uitat ce mi-a ursit tiganca aceea da la tine, din Franta.

― Ce ti-a spus atunci? Nu mi-ai pomenit niciodata despre asta.

― Batrana aceea ma recunoscuse. A prezis dragostea noastra si mi-a mai prezis ca nu-mi raman decat opt ani de viata. Intram in al optulea an si, fara sa cred cu adevarat in cuvintele ei, sunt totusi nelinistit. Ne vom intoarce la Sankt-Petersburg. Vreau ca in sfarsit sa te instalezi la palat cu copiii. Ti-am pregatit un apartament. Peste opt zile voi da un mare bal in cinstea ta si te voi prezenta oficial curtii. Vei fi imparateasa, Alexei va fi razbunat iar Floris va deveni noul tarevici.

Capitolul XI

― Tu esti, draga William?

― Da, Majestate.

Ecaterina facu un semn cameristelor, care disparura. Frumosul William Mons intra cu surasul pe buze, dar Ecaterina nu-i dadu nici o atentie. De la o vreme, Mons devenise iar favoritul ei.

― Poti sa vorbesti, suntem singuri.

― Ecaterina, te pregatesti de bal?

― Dupa cum vezi.

― Sunt nelinistit. De cateva zile la curte se sopteste ca tarul da acest bal in cinstea frantuzoaicei.

― Ei si, inca n-am fost repudiata! De sapte ani se vorbeste de asta si vezi, inca mai am coroana pe cap si capul sub coroana.

― Nu sunt deloc linistit. L-am intalnit pe tar si mi s-a parut foarte prost dispus. Daca ar afla cumva

― Ce anume? ca esti amantul meu? O stie de mult.

― Nu, nu de asta-i vorba

William Mons cobori glasul.

― Vorbesc de tareviciul pe care l-am

― Taci odata, dobitocule! nu stii ce spui sau vrei sa ne taie la toti capul? N-ai de ca sa te temi. Vino incoace, spuse Ecaterina imbratisandu-l pe William.

Acesta se simti ceva mai imbarbatat in bratele imparatesei si isi zise ca ea avea dreptate. De ce sa-i fie frica acum, dupa sapte ani?

Ecaterina il privi si ranji batjocoritor.

― Bea putina vodca, o sa-ti faca bine. Vino, avem tot timpul.

William Mons dadu peste cap trei pocale si se simti mai bine.

― Dar, Ecaterina, gandeste-te, esti in vesmant de ceremonie.

― Tocmai, o sa fie si mai nostim, dar baga de seama sa nu strici nimic, spuse imparateasa asezandu-se pe marginea patului si ridicandu-si poalele rochiei lungi. Pe urma o sa ne vedem de fata cu toti nerozii aia la bal.

― Doamna contesa de Villeneuve-Caramey! anunta foarte solemn sambelanul.

Toti curtenii din saloanele de la Peterhof se inghesuiau sa o vada; va sa zica era in sfarsit prezentata la curte, femeia pe care Petru cel Mare o iubea de atatia ani. Maximilienne era cam palida; de la o vreme, totul se petrecea mult prea repede.

Petru o privi inaintand spre el si-i zambi.

"Doamne, cat e de frumoasa" gandi el.

De cand traia in Rusia, Maximilienne nu renuntase sa se imbrace la Paris si toate femeile care se ingramadeau s-o vada trecand o invidiau pentru eleganta ei. Era imbracata dupa ultima moda, cu o rochie cu crinolina larga si o mantie scurta, brodata cu fir de aur si argint, corsajul si fusta erau din matase alba, brosata cu matasuri de toate culorile. Romodanovski se apropie de Maximilienne, ii lua mana si se inclina in fata tarului.

― Permiteti-mi, sire, sa o prezint Majestatii voastre pe doamna contesa Maximilienne de Villeneuve-Caramey:

In timp ce Maximilienne se inclina intr-o reverenta adanca, Petru ii facu cu ochiul; il inveselea grozav aceasta prezentare oficiala.

Toti curtenii adunati simtira ca se petrecea ceva serios.

Imparateasa era intr-adevar repudiata? De parca ar fi vrut sa dea un raspuns curiosilor, usile se deschisera si sambelanul anunta.

― Maiestatea sa, tarina.

Toata adunarea se intoarse spre a o vedea pe Ecaterina. Aceasta, zarind-o pe Maximilienne, pali, schimonosindu-se la fata.

Petru astepta ca tarina sa se apropie de el pentru a-i spune, privind-o tinta in ochi.

― Ati venit la balul nostru, doamna. Ne face placere, desi nu ati fost invitata.

Ecaterina sovai sub povara insultei. Maximiliennei, cu toate ca stia de ce grozavii era in stare aceasta femeie, aproape ca-i fu mila de ea.

― Sunt totusi fericit ca va aflati aici, doamna, ca sa puteti afla astfel o veste mare.

Ecaterina privi in jurul ei ingrijorata, cautand o privire prieteneasca. Nu gasi nici una si tonul foarte calm al lui Petru o inspaimanta mai mult decat o criza de furie.

― Cautati, se pare, pe cineva, doamna. Oare pe scumpul dumneavoastra William Mons?

Ecaterina baigui un raspuns de neinteles. Petru facu un semn, si din multimea prezenta se inalta un murmur de uluire. Impietrita, imparateasa vazu intrand un soldat care ducea cu bratele intinse un vas mare de sticla plin cu rachiu, in care se gasea capul, cald inca, al lui William Mons. Tarina nu-si putea desprinde ochii de la acel spectacol cumplit. Capul celui ce-o saruta cu un sfert de ceas mai devreme! Mort decapitat! Dar Ecaterinei nu-i ardea sa se induioseze de sfarsitul amantului ei, trebuia sa se gandeasca cu groaza la propria-i soarta. Tremurand din toate incheieturile, parea fascinata de acel cap hidos care ramasese cu ochii larg deschisi, parand c-o priveste cu un aer de invinuire.

― Da, doamna, continua Petru necrutator, nu-i iubim pe aceia dintre prietenii vostri care cu sapte ani in urma au fost vazuti dand tarcoale in jurul fortaretei Petru si Pavel; cu totii vor fi pedepsiti in acelasi fel.

Mensikov simti raceala securii trecandu-i pe deasupra capului. Se uita la Maximilienne al carei chip frumos parea ca implora indurare lui Petru.

"Cand ma gandesc ca n-am stiut sa ma fac iubit de femeia asta si i-am preferat-o pe grasana de tarina, care o sa fie repudiata!"

In aceeasi clipa, Ecaterina, ingrozita la gandul ca-si va auzi propria condamnare, gasi de cuviinta sa se prabuseasca, lesinata, la pamant. Petru ii arunca o privire dispretuitoare si chema doi mujici.

― Duceti-o in apartamentele sale.

Apoi se intoarse catre Maximilienne si-i spuse cu glas tare, ca sa-l auda toata lumea.

― Suntem fericiti, doamna contesa, sa va primim la Peterhof, unde speram ca veti ramane multa vreme. Toata viata, daca o doriti.

Curtenii se privira; nu mai incapea indoiala, ea era viitoarea imparateasa.

Petru continua cu voce scazuta.

― Te ador, iarta-ma ca te-am facut sa asisti la toata acestea dar trebuia sa-i fac sa priceapa ca totul se va schimba.

― Petru, murmura Maximilienne, mi-a fost mila de imparateasa, nu fi prea aspru.

― Nu; o voi trimite indarat in Polonia si le vom pastra cu noi pe fiicele mele Elisabeta si Ana. I-ai spus ceva lui Floris?

― Nu, Petru, prefer sa fii tu acela care sa i-o spui. Numai mutarea noastra la Peterhof si tot a insemnat o mare schimbare pentru un copil atat de mic.

Floris si Adrien erau culcati intr-un apartament din aripa de sud. Feodor si Li Kang stateau de paza la usa lor, iar Elisa, asezata la picioarele paturilor, le canta cantece de leagan. Floris ii arunca o privire lui Adrien si se intelesera din ochi. Cascara si se prefacura ca adorm, cunoscand pe de rost repertoriul batranei doici care, in ciuda varstei lor, ii mai lua drept niste copilasi.

― Adrien, sopti Floris ridicandu-se in coate, de indata ce Elisa trase usa dupa ea, nu vrei sa vedem cum e la bal?

― Eu da, si pe urma as vrea grozav sa stiu daca ne aflam in palatul tarului.

― De ce crezi asta? Mama ne-ar fi spus-o.

― Tu nu esti decat un copil, Floris. De la o vreme se petrec lucruri ciudate.

― Asa-i. Crezi ca mama se va casatori cu Petruska, spuse Floris imbufnat, ca sa-i dovedeasca fratelui sau ca era la curent.

― Despre asta, nu stiu nimic, dar se vede ca se iubesc mult.

― Crezi ca Petruska e la bal?

― Desigur; sa iesim din camera. Da-mi mana, Floris. Nu vreau sa te pierd.

Coborara fara zgomot din pat si, imbracati in camasile lungi de noapte, se indreptara spre usa. Ajunsi acolo, Floris duse un deget la buze, privi prin gaura cheii si vazu spatele lui Li Kang.

― Adrien, trebuie sa cautam alta iesire.

Adrien privi in jur si lua conducerea operatiilor.

― Vom iesi pe fereastra, spuse el maiestuos.

Dar in zadar se caznira, nu puteau sa deschida usile inalte cu geamuri duble care dadeau spre un balcon acoperit cu zapada.

― Bine, am alta idee, spuse Adrien. Daca nu putem sa le deschidem, o sa le spargem.

― Am face prea mult zgomot, spuse Floris. Tine seama ca facem o operatie secreta; incercam sa evadam din turnul Diavolului.

― Oh, spuse Adrien, clantanind din dinti, sa stii ca nu ma infricosezi.

― Foarte bine, continua Floris multumit de jocul pe care-l scornise, o sa facem atunci o intelegere cu Satana ca sa ne deschida aceste usi fara ca Li Kang sa observe ceva.

Adrien isi recastiga sangele rece.

― Stii, ca sa faci o intelegere cu diavolul, trebuie sa semnezi cu propriul tau sange.

― Cu propriul tau sange? esti sigur?

― Da, altfel n-are nici o valoare. Si trebuie sa fie sangele celui mai tanar, afirma cu nerusinare Adrien.

Floris nu voia sa arate, dar incepuse sa-i fie tare frica si-i parea rau ca pomenise de diavol. Se intreba cum sa iasa din incurcatura fara sa-i dezvaluie fratelui sau ce se petrece in sufletul lui. La randul sau, Adrien era incantat de nascocirea lui, dar cauta o scapare, ca sa nu fie nevoie de sangele lui Floris, fiindca isi adora fratele mezin si nu voia sa impinga prea departe gluma. Deodata, o rafala naprasnica de vant deschise cu zgomot fereastra. Infricosati, Floris si Adrien se aruncara unul in bratele celuilalt, in timp ce zapada lipita de geamuri cadea in camera. Se gandeau ca era intr-adevar mana diavolului, fara sa stie ca, umbland la ferestre, deschisesera carligele. Pe coridor, Li Kang si Feodor nu auzisera nimic din cauza muzicii care razbatea din sala de bal. Tremurand de frig si de frica, Adrien si Floris nu indrazneau sa-l cheme in ajutor pe Li Kang. Atunci Floris, atatat de joc, isi recastiga calmul si, ca sa-l uimeasca pe Adrien, se pleca in fata lunii care sclipea cu o stralucire neobisnuita.

― Multumesc, diavole, ca ne-ai venit in ajutor. Haide, Adrien!

Adrien zambi, admirandu-si fratiorul care isi juca rolul pana la capat. Pentru ca era un spirit practic, alerga dupa cizme si blanite. Imbracara hainele peste camasi si iesira pe balcon. Noaptea era foarte frumoasa si limpede. Mersera o buna bucata de vreme pana ce ajunsera pe o terasa acoperita cu zapada. De la o fereastra inalta, printre perdelele grele se strecura o raza de lumina si se auzeau suspine si vaiete. Curiosi ca doi pisoiasi, Adrien si Floris se apropiara si privira prin geam. Ceea ce vedeau ii ingrozi, dar ramasera pe loc, vrajiti, fara sa poata face o miscare.

Capitolul XII

Imparateasa gemea, asezata in fata unei mese pe care se afla vasul cu capul lui William Mons.

― Te voi razbuna, ti-o jur!

In fata ei se aflau alineate trei statuete de ceara. O lua pe cea mai mare in mana si o strapunse incet cu un ac cat toate zilele, rostind cu glas scazut.

Sa mori cel dintai si, fii blestemat, tarule, apoi sa vina randul frantuzoacei si al lui Floris pe care-l urasc!

Auzind un tipat, ridica privirea dar nu vazu in treacat decat doua chipuri de copii.

― Ei, or fi cosarii palatului. Dar e mai cuminte sa ma opresc in asta seara cu vrajitoria.

Floris si Adrien alergara pe terasa pana la usa mica pe care o vazusera si care slujea mujicilor sa urce pe niste scari ascunse ca sa curete zapada de pe terase. Coborara in goana scara, tinandu-se de mana si ajunsera intr-un coridor larg, luminat de cateva torte. Nu indrazneau inca sa-si vorbeasca; cu deosebire Floris era tulburat de cele vazute. Auzise bine numele lui dar nu intelesese prea bine despre ca era vorba. In schimb, Adrien simtea, fara sa poata spune pricina, ca mama si fratele lui mai mic se aflau in mare primejdie. Din departare, muzica razbatea pana la ei in valuri si Adrien hotari sa se indrepte intr-acolo. Traversara sali goale si ajunsera in fine intr-o loggia care forma un soi de balcon, plin cu plante verzi, deasupra salii de bal. Aceasta loggie se continua printr-un coridor marginit de o balustrada aurita care mergea de jur imprejurul salii. Floris si Adrien se strecurara inauntru. Ascunsi indaratul plantelor, puteau sa vada fara a fi vazuti. Le fusese atat de teama incat n-aveau curaj sa deschida gura. Priveau saloanele pline de curteni in haine impodobite cu fireturi si in cele din urma o descoperira pe mama lor, inconjurata de lume, ca o regina. Vazand-o atat de frumoasa si de surazatoare se linistira. Le era mai putin frica si, cu inconstienta copiilor, sfarsira prin a uita cele zarite prin fereastra.

― Uite, Floris, baronul Mihailov e alaturi de mama, spuse Adrien.

― Petruska si mama sunt cei mai frumosi, declara Floris.

― Ma intreb unde ne aflam, isi continua Adrien ideea. Oare palatul apartine lui Petruska sau tarului?

Lui Floris putin ii pasa de asta; se multumea sa admire cu ochi mari uniformele generalilor.

― Cand o sa fiu mare vreau sa ma fac ofiter.

Adrien ii astupa gura cu mana.

― Uite-l pe Petruska, Floris!

Petru era foarte vesel si facu un semn orchestrei sa se opreasca.

― Sa mi se aduca niste foarfeci. Am zarit cateva barbi pe care vreau sa le scurtez.

Impreuna cu scoaterea maselelor, aceasta era una din ideile fixe ale lui Petru. Infiorati, cei cativa boieri barbosi care se aflau de fata incercara sa se ascunda indaratul curtenilor barbieriti, doar-doar or salva ceea ce ei considerau drept cea mai frumoasa podoaba a lor.

Petru izbucni in ras si invarti pe degete foarfecele adus de Romo. Luand-o de brat pe Maximilienne, ii spuse cu glas rasunator.

― Nu e numai o hachita de-a mea. Vreau sa fac din Rusia o tara moderna si mareata, aidoma Frantei si Olandei. Vreau ca toata lumea sa se puna in pas cu obiceiurile europene.

Petru se apropie de un mare boier cu barba lunga si caftan, il apuca de tacalie si i-o reteza dintr-o singura miscare a foarfecelui.

― Si sa nu te mai infatisezi la Peterhof in rochia asta de muiere, ii spuse el nenorocitului. Ma auziti cu totii? Nu vreau sa mai vad decat barbati barbieriti si imbracati cu pantaloni!

Batranul boier, pe numele lui Buturlin, cazu la picioarele lui Petru.

― Dar, sire, rusii au purtat dintotdeauna barbi si caftane.

― Stii prea bine ca le-am interzis de mai multi ani. Supune-te si voi fi multumit de tine.

― La porunca, prea-iubite tar.

Si Buturlin se inclina pana la pamant.

Floris si Adrien se privira. Ce seara interesanta! Va sa zica prietenul lor Petruska era tarul! Floris sopti la urechea lui Adrien.

― De ce nu ne-a spus nimic mama?

Adrien cazu pe ganduri.

― Poate ca nu stia nici ea

― Bine, dar acum a aflat ca si noi si nu pare deloc mirata.

― E adevarat, o s-o intrebam maine.

Petru continua sa taie barbile si se apropie de ultimul barbos care se afla langa uriasele usi-ferestre ce dadeau spre estuarul fluviului Neva. Dar Petru nici nu se uita la el. Afara se vedea aproape ca-n plina zi: luna lumina marea si gheata scanteia. Vantul sufla cu furie, inaltand valurile peste sloiurile de gheata, si o corabie cu vreo zece pescari salta primejdios pe ape.

― Doamne, bietii oameni, murmura Maximilienne.

Petru il chema de indata pe Romodanovski.

― Trimite cateva barci cu soldati sa-i ajute pe acesti nefericiti.

Dintr-o privire, Romo intelese situatia si raspunse laconic.

― Bine, sire.

Floris si Adrien, vazand ca toti cei de fata se ingramadeau la ferestre, hotarara sa-si paraseasca ascunzatoarea si sa se tarasca pe burta prin micul coridor strajuit de-o balustrada ingusta ca sa vada si ei de la inaltimea ferestrelor ce se intampla afara. Zis si facut. Stanjeniti de poalele camasilor de noapte, cei doi aventurieri inaintau cu bagare de seama. La un moment dat, Petru ridica ochii si-i vazu. Floris si el schimbara o privire si copilul duse un deget la buze, implorandu-l din ochi sa nu tradeze prezenta lor. Petru zambi si incuviinta printr-o inclinare a capului. Se uita la Maximilienne care nu vazuse nimic, cu totul preocupata de privelistea inspaimantatoare a corabiei purtata ca o coaja de nuca de valurile dezlantuite ale Nevei. Petru schimba inca o privire cu fiul lui si-i facu cu ochiul. Intorcandu-se brusc, Adrien le surprinse jocul si-i spuse lui Floris.

― Tot bun a ramas si dupa ce a devenit tar!

Dar Adrien se simti putin nefericit vazand ca Petru se uita numai la Floris. Adrien mai avusese impresia ca dragul lor Petruska il iubea ceva mai putin decat pe Floris. "E firesc sa fie asa, gandi el. Floris nu e decat un copilas".

Si Adrien isi vazu de drum, urmat de fratele sau. Ajunsera in sfarsit in dreptul ferestrelor si isi lipira nasurile de geam, sufland pe suprafata de sticla ca sa topeasca florile de gheata. Afara soldatii incercau fara prea multa tragere de inima sa coboare barcile la apa dar toate se rasturnau. In mijlocul fluviului, nefericitii pescari pierdusera cu desavarsire controlul corabiei, care incepea sa ia apa.

Romo se intoarse in goana la tar.

Sire, nu e chip sa punem o ambarcatiune pe apa. Oamenilor le e frica.

― Ah! izbucni Petru, o adunatura de lasi! Am sa le arat eu nepriceputilor astora cum se procedeaza.

Maximilienne, cuprinsa de un tremur, se agata de tar si-i spuse foarte incet:

― Te conjur, nu te duce!

― Ai vrea sa-i las sa moara pe nenorocitii aia?

― Nu, nu, Petru, trimite pe altcineva, nu tu, nu tu, nu te duce!

Petru o privi pe Maximilienne, mirat de aceasta vehementa; niciodata nu-l oprise astfel din drum.

― Nu-ti fie teama, dragostea mea. Incepand din asta-seara nu mi se mai poate intampla nimic; sunt prea fericit, spuse Petru sarutand mana Maximiliennei.

Apoi adauga cu glas tare:

― Doamna contesa, va invit sa priviti impreuna cu intreaga curte cum se pune o barca pe apa intr-o seara de bal.

Petru izbucni in ras si iesi aruncandu-le o scurta privire lui Floris si lui Adrien care, din locul unde erau cocotati, bateau din palme. Toti printii, printesele si boierii isi imbracara in graba blanurile si iesira pe terasele inghetate pentru a asista la spectacol. Maximilienne era impietrita de o presimtire rea. Il vazu pe Petru alergand spre soldati, impingand impreuna cu ei o ambarcatiune in apa. Oamenii isi indoira eforturile vazandu-l pe tarul lor cum intra pana la gat in valurile reci ca gheata, ca sa tina barca departe de valtoarea pe care o faceau valurile spargandu-se de pietrele de la mal.

― Oh, Romo, spuse Maximilienne cu lacrimi in ochi, agatandu-se de bratul fidelului ei prieten, de ce-si primejduieste astfel viata pentru niste necunoscuti? De ce, de ce face asta?

― Pentru ca e Petru cel Mare, raspunse simplu Romo.

In apa inghetata, Petru simtea un fel de bucurie infruntand fortele naturii. Nu se simtise niciodata atat de puternic, atat de tanar. Se prinse de barca lansata si reusi sa se suie in ea, intinse mana unui soldat mai curajos decat ceilalti si amandoi incepura sa lopateze cu putere inspre vasul in deruta care incepea sa esueze. Cea mai mare parte din nenorocitii naufragiati nu stiau sa inoate. Petru se arunca in apa neagra si pescui doi dintre ei, tinandu-i cu cate o mana deasupra valurilor. Asemenea lui Neptun, inota cu pieptul deasupra apei si-i puse pe cei doi mujici in barca, apoi se intoarse iar spre ceilalti care se agatau cu disperare de epava. Doi cate doi, ii salva pe toti. Barca era plina la refuz si Petru se temu ca suind la randul lui sa nu-i rastoarne pe toti.

― Lopateaza impreuna cu unul din ei, urla el soldatului, eu va urmez.

Si Petru se agata de barca. Numai atunci simti ca il cuprinde un frig cumplit; i se puse un carcel in timp ce o durere vie ii cuprindea picioarele.

"Nu-i nimic, isi spuse el, m-am scaldat de sute de ori in ianuarie."

Se apropiau de mal.

Petru isi mai spuse.

"Am sa fac o baie fierbinte si o sa-mi vin in fire".

Barca acosta, trasa de soldatii care ramasesera la mal. Petru izbuti sa iasa pe uscat si sa se tina pe picioare. Romo venea in goana cu o blana. Toata curtea era adunata pe terasa si balcoane. Femeile sclipind de bijuterii, dar rebegite, cu picioarele in zapada, isi strigau admiratia mai tare inca decat boierii. Strigate de "Traiasca tarul" izbucneau de pretutindeni, si mujicii isi aruncau sepcile in aer ca sa-si arate entuziasmul.

In apartamentele ei, Ecaterina auzea strigatele de bucurie fara sa le stie cauza; era mult prea preocupata sa-si verse focul asupra unei prapadite de servitoare pe care o batea mar.

Petru isi puse pe umeri blana pe care i-o intindea Romo. Privi in sus si vazu cele doua siluete ale lui Floris si Adrien; ridica mana ca si cum ar fi raspuns aclamatiilor, dar in realitate gestul lui se adresa copiilor. O vazu pe Maximilienne care alerga spre el, cu umerii goi in rochia de bal.

― Ai sa racesti, dragostea mea, murmura el.

Vazu chipul Maximiliennei pe care lacrimile inghetate straluceau ca niste diamante. O auzi spunandu-i:

― Traiesti, Petru, mi-a fost asa de frica!

― Da, da, traiesc.

Si Petru simti deodata ca-i fuge pamantul de sub picioare. Dragul lui palat de la Peterhof se invartea. Adrien si Floris aveau chipuri mari, serioase si Petru se prabusi la picioarele lui Romo si ale Maximiliennei.

Capitolul XIII

Bisericile erau pline; tarul era pe moarte. La palat, Petru se lupta sa se incalzeasca; il cuprinsese un frig de moarte si nu-si mai venise in fire. Ecaterina nadusea de ingrijorare.

― Numai de-ar muri fara sa-si numeasca urmasul!

Inchisa cu Mensikov, facea socoteala regimentelor si a cazarmilor

― Fie ce-o fi, imparte-le vodca si dubleaza-le solda din porunca mea, Alexandre.

Mensikov se inclina, galben de frica. Cine avea sa castige? Tarul era intr-adevar pierdut?

Maximilienne, singura cu copiii, astepta un semn da la Petru pentru a se duce la capataiul lui. Romo venea din ceas in ceas cu vesti. Nu se gandea nici la ea, nici la viitorul ei, ci la acela al lui Floris si al lui Adrien. Incerca sa-si aminteasca rugaciuni uitate ca sa-l salveze pe omul iubit. Floris si Adrien taceau, intelegand ca traiesc evenimente grave si pentru prima data in viata erau foarte cuminti. Escapada lor din ajun trecuse neobservata. Vazand-o pe mama lor plangand, simteau prea bine ca nu trebuie sa-i puna intrebari. Romo reveni in goana cu ochii in lacrimi.

― Maximilienne, medicii sunt categorici, tarul e pe moarte, trebuie sa-ti pregatesti bagajele ca sa fugiti.

Sa fuga? Maximilienne avu o privire mirata, ratacita. Romo o scutura de brat.

― Maximilienne, imparateasa va voi sa se razbune. Te rog, asculta-ma! Parca esti pe alta lume!

― Vai, Romo, vreau sa raman; daca-si revine cumva, vreau sa fiu acolo. Deocamdata imprejurul lui sunt toti sfetnicii, dar vreau sa fiu acolo daca ma cheama.

Si Maximilienne il privi pe Romo cu acea expresie incapatanata pe care acesta i-o cunostea prea bine.

― Am inteles, stiu cum esti domnia ta. Zadarnic as incerca sa te fac sa te razgandesti, dar cel putin ingaduie-mi sa dau porunca sa vi se pregateasca lucrurile.

Maximilienne avu un gest de nepasare. Romo ii chema pe Li Kang, pe Feodor si pe Grégoire.

― Imbracati copiii, spuneti femeilor sa pregateasca cuferele, cat mai putine cu putinta. Luati provizii si ascundeti giuvaerele si aurul. Paziti aceasta usa, ca nimeni in afara de mine sa nu poata intra.

― Ce se petrece, Printe Credincios? intreba Li Kang.

― Tarul trage sa moara. Contesa si mai cu seama copilasul trebuie sa fuga de ura imparatesei, sopti Romo, orbit de lacrimi.

Feodor se inclina si spuse incruntat.

― Poti sa te bizui pe noi, principe.

― Ii vom apara pana la moarte, adauga Grégoire.

Romo ii privi pe rand drept in ochi si le spuse:

― Da, am incredere in voi, voinicii mei.

Si pleca in graba spre camera imperiala unde Petru se agata de viata.

Ceasurile treceau si fiecare astepta cu sufletul la gura, cand deodata Petru deschise ochii; vazandu-l pe dragul sau Romo aplecat cu teama asupra lui, murmura:

― Maximilienne Floris

― Da, sire, ma duc sa-i caut.

― Nu nu e vreme. Asculta Romo - si Petru se prinse de tunica printului pentru a-l trage spre el, ca nimeni sa nu-l auda - vreau ca Floris sa domneasca dupa mine. Vreau sa semnez ucazul, ada-mi-l

Romo facu semn unui mujic care aduse o tabla de scris si se retrase. Puterile lui Petru scadeau, dar in ochii lui se citea inca atata vointa

― Asculta, iute, iute Romo o comoara pentru Floris e ascunsa la Dubino in sere aproape de portocali o statuie a Dianei Intorci arcul spre miazazi si statuia se misca lasand sa se vada o scara

Petru gafaia, vocea nu-i mai era decat o suflare.

― In adanc comoara vei judeca utilitatea subteranul trecerea secreta pana la Peterhof.

Pe fruntea palida a lui Petru se ivise sudoarea mortii. Ochii ii erau inconjurati de cearcane negre.

― Spune Maximiliennei iertare tiganca dreptate pentru mine fiul meu hartie, hartie, repede

Romo facu semn contelui Tolstoi si contelui Seremetiev sa se apropie pentru a-l sustine pe tar si a auzi ultimele sale dorinte. Petru gafaia, chinuit; nu se temea de moarte, o vazuse prea de aproape pe campurile de bataie. Se revedea la Poltava infruntandu-l pe Carol al XII-lea si mai cu seama se revedea la Baku, Baku floarea neagra duelul cu sultanul Udemis Floris Maximilienne intalnirea cu ea, totul ii trecea prin minte intr-o icoana nebuna, imaginile se involburau, Maximilienne la Versailles strada Quincampoix fiul sau, tareviciul ucis imparateasa pe care nu avusese vreme s-o pedepseasca. Voi sa vorbeasca, sa dea ordine, dar din gatlej nu-i iesi nici un sunet. Romo ii strecurase o pana intre degete. Petru respira greu si scrise cu literele lui latarete de copil. "Dati inapoi totul lui F"

Dar pana ii cazu din mana. Cei de fata se privira. Ce nume voia sa scrie tarul? Romo plangea in hohote.

― Vorbiti, sire, spuneti tuturor pe cine doriti sa puneti pe tronul Rusiei?

Petru se uita la Romo, dar nu mai vedea nimic. Pe buze ii plutea un zambet. Il revedea pe Floris ascuns indaratul plantelor verzi. Ii facu cu ochiul, si deodata, nu mai vazu nimic, era in intuneric

Tremurand, boierii cazura in genunchi.

― Tarul a murit fara sa numeasca urmas.

Romo se uita la tar, prietenul lui, pentru cea din urma data si-i inchise ochii. Nimeni nu indraznea sa-i spuna ceva.

In apartamentele imperiale incepura vaicarelile. Deodata, Ecaterina, prevenita prin spionii sai, intra in camera cu Mensikov, prefacandu-se indurerata. Afara, soldatii imbatati cu vodca si cu buzunarele doldora de ruble strigau:

― Traiasca tarina noastra, pe ea o vrem!

Toti sfetnicii se cutremurara. In nici o monarhie a lumii nu se vazuse ca o femeie sa urmeze la tron sotului ei. Cineva indrazni totusi sa pomeneasca de tarevna Elisabeta, propria fiica a Ecaterinei si a lui Petru, dar imparateasa ranji.

― Ascultati regimentele care sunt de partea mea. Nu cumva vreti sa fiti macelariti?

Boierii taceau, rusinati de propria lor lasitate. Unul dintre ei se ridica curajos si propuse sa fie ales fiul pe care Petru il avusese cu frantuzoaica. La un gest al Ecaterinei, boierul fu arestat si decapitat pe loc. Ceilalti, inspaimantati, incuviintara alegerea Ecaterinei. Festa era jucata, imparateasa castigase. Tarina ii urma lui Petru cel Mare sub numele de Ecaterina I-a[1]; amantul ei Mensikov se afla alaturi de ea.

In apartamentele sale, Maximilienne nu stia inca nimic. Astepta in picioare, fara o lacrima, cu fata alba ca ceara, privind fara sa vada fulgii de zapada care cadeau. Elisa si Martine ii imbracasera pe copii si ascunsesera in cusaturile rochiilor bijuteriile si tot aurul pe care il gasisera. Feodor Tartakovski ii lua pe Li Kang si pe Grégoire deoparte.

― Trebuie ca unul din voi sa mearga sa dea de veste hatmanului Saratov de primejdia care-l ameninta pe micul nostru stapan.

Grégoire intreba mirat, dar ca totdeauna, foarte cuviincios.

― Pentru ce nu te duci dumneata, Feodor, doar cunosti drumul; e foarte departe, trebuie sa strabati intreaga Rusie si induri frigul mai usor decat noi.

― Nu pot, am jurat hatmanului sa nu-l parasesc niciodata pe finul lui si sa-l apar pana la moarte. Trebuie sa raman. Unul din voi doi trebuie sa plece.

― Eu voi fi acela, declara Li Kang.

― Si de ce nu eu? intreba Grégoire, jignit. Nu ma crezi in stare sa izbutesc, Li Kang?

― Batrana Prudenta, n-ai putea ajunge la hatman. Ai fi arestat; te-ar trada accentul. Pe mine nu ma vor lua drept chinez, ci drept tatar sau mongol, si apoi sunt tanar si mladios, adauga Li Kang, zambind larg, si mai stiu sa si mint.

Grégoire ii intoarse spatele, bombanind; niciodata nu se putuse obisnui cu porecla de Batrana Prudenta.

― Nu fi suparat, Batrana Prudenta, continua fara sa clipeasca Li Kang, noi pretuim experienta ta si Suras-de-Vara si Micut Stapan vor avea nevoie de tine.

Grégoire se insenina.

― Cred si eu ca doamna contesa va avea nevoie de mine. Dumnezeule, iata-ne la mare ananghie!

Feodor se intoarse spre Li Kang.

― Destula vorba, am hotarat va sa zica, te duci tu, Li Kang. Strecoara-te afara din palat; nu stiu cum, dar descurca-te.

― E treaba mea, spuse incet Li Kang, cu un zambet, nu-ti face griji, Sabie Ascutita, voi iesi din palat.

Feodor se uita la Li Kang, la ochii lui migdalati, veseli, inteligenti. Da, daca cineva putea izbuti, apoi numai nazdravanul asta era in stare.

― Iesi din Petersburg prin poarta de miazazi si te opresti la prima carciuma pe dreapta; se numeste Sabia de Argint Acolo intrebi de Marina Schioapa - patroana - si-i spui doar atat: "Ucraina si Romanov". Schioapa o sa-ti dea un cal, mancare si pleci. Ia-o pe drumul spre Tarskoe Selo, Novgorod, Tver si ocoleste Moscova. Continui spre Tula si, in sfarsit, ajungi la Kursk si Kiev. Acolo esti in Ucraina si nu mai ai de ce te teme. Intrebi unde este tabara hatmanului Saratov. Lui, de asemenea, ajunge sa-i spui "Ucraina si Romanov". Va intelege ca fiul lui Petru este in primejdie si va sti ce are de facut. In fiecare oras care-ti va iesi in cale, in ultima carciuma pe dreapta vei gasi un cal odihnit si de-ale gurii. Va fi de-ajuns sa spui parola stapanului. Ai tinut minte totul, Li Kang?

― N-am uitat nimic, Sabie Ascutita. Judeca tu singur. Poarta de miazazi, Marina Schioapa, drumul spre Tarskoe Selo, Novgorod, Tver, o tin tot spre Tula ocolind Moscova si ajung la Kiev. Intreb de hatman, "Ucraina si Romanov", vezi? spuse cu mandrie Li Kang.

― Ei bine, du-te! nu te opri in drum, nu dormi, mergi in galop fara popas, dar sa ajungi la capat, Li Kang!

Li Kang rase.

― Pe curand, prieteni.

Isi indesa sapca pe cap, isi imbraca haina de blana, lua pumnalul lui cel lung si iesi fara zgomot. Feodor si Grégoire alergara la fereastra ca sa vada daca a putut sa iasa din palat. Il zari strecurandu-se in randurile regimentului si strigand mai tare decat ceilalti.

― Traiasca buna noastra tarina!

Trecu prin fata garzilor care nu se indoira de devotamentul lui pentru Ecaterina si se pierdu in multimea care se adunase in fata Peterhofului. Feodor si Grégoire se privira; li se luase o piatra de pe inima.

― Maximilienne, fii tare!

Maximilienne se uita la Romo si privirea ei absenta il inspaimanta.

― A murit soptind numele vostru, dar n-a mai apucat sa semneze ucazul. Am sa va ajut sa fugiti, prietena.

Maximilienne nu se misca, incremenita de durere. Petru nu putea sa moara, era prea puternic, prea plin de viata. Parea pe alta lume, nu intelegea nimic din ce i se spunea.

― Maximilienne, vino! ii spuse Romo luand-o de brat.

Contesa se lasa in voia lui, fara vlaga, de parca ar fi murit si ea.

Floris se apropie de principe.

― Romo, mie si lui Adrien nu ni s-a spus nimic; ce se petrece?

Romo se uita la Floris, care isi ridica spre el capul carliontat. Ochii lui negri cu luciri verzi semanau atat de mult cu cei ai lui Petru, incat Romo lasa sa-i scape un hohot de plans. Niciodata nu fusese atat de izbit ca acum de asemanarea dintre Floris si tatal lui. Fu cat pe ce sa-i raspunda. "Taticul tau a murit. Roaga-te pentru el".

Dar se opri la timp, amintindu-si ca pustiul nu stia nimic.

― Prietenul vostru, baronul Mihailov a plecat pentru totdeauna, copii.

― De ce a plecat? intreba Adrien.

Romo nu se simtea in stare sa le raspunda copiilor.

― Trebuie sa plecati si voi si poate il veti intalni, minti el, coborand vocea.

Copiii alergara la mama lor.

― Haide, mama, mergem sa-l cautam pe Petruska.

Maximilienne ii privi cu ochii ei mari, lipsiti de viata.

Usa se deschise si printul Alexandru Mensikov intelese totul dintr-o aruncatura de ochi.

― Vad, doamna contesa, ca va pregatiti de drum.

Romo se interpuse.

― Mensikov, aceasta ma priveste pe mine; o insotesc pe doamna la Dubino.

― Ar fi prea usor s-o conduci pe doamna la Dubino, ranji Mensikov. Apoi, schimband tonul, adauga taios.

― Printe Romodanovski, daca vrei sa-ti pastrezi capul pe umeri, trebuie sa te supui. Am porunca s-o conduc pe doamna contesa de Villeneuve-Caramey si pe toti cei ce-o insotesc la fortareata Petru si Pavel.

Maximilienne parea ca nu auzise. Romo stranse pumnii si arunca o privire peste umarul lui Mensikov. Prin usa intredeschisa vazu coridorul plin de soldati si intelese ca deocamdata orice impotrivire era zadarnica. Se uita la Feodor care tocmai tragea sabia si-i porunci din ochi sa nu se miste, apoi i se adresa amabil lui Mensikov.

― Nu cunosteam hotararea preaiubitei noastre suverane si n-as vrea s-o nemultumesc pentru nimic in lume. Te las sa faci ce crezi de cuviinta, dragul meu print.

Si Romo iesi surazandu-i lui Mensikov, pe care aceasta neasteptata schimbare il lasa cu gura cascata.

Afara, in fata unei iesiri secrete a palatului, prizonierii erau asteptati de doua sanii cu obloanele trase. Mensikov sui alaturi de Maximilienne in prima sanie si facu semn soldatilor sa-i ingramadeasca pe ceilalti in cea de-a doua.

― Vedeti, doamna, totul se schimba. Ma indoiesc ca astazi imi veti mai vorbi pe tonul de altadata.

Impietrita, Maximilienne aproape ca nici nu auzea ce-i spunea Mensikov. Nu mai avea putere sa simta si sa inteleaga decat un singur lucru. Petru Petru murise.

Mensikov ii arunca o privire scurta.

― Degeaba faceti pe sclifosita cu mine. Imparateasa nu asculta decat de mine. Mi-a poruncit sa va arestez si desigur c-o sa va ucida impreuna cu fiul vostru. Dar daca veti fi intelegatoare, poate ca as putea izbuti sa va obtin surghiunul

Mensikov se uita iar la ea. Se simtise intotdeauna atras de aceasta femeie si i se umplea sufletul de multumire s-o stie acum la cheremul lui.

― Fiti a mea, murmura el. Tarul a murit, e mort pentru totdeauna si am putea sa ne trecem de minune vremea impreuna. Grasana n-ar sti nimic, iar eu, va repet, as gasi calea de-a va salva.

Maximilienne paru sa se trezeasca din tacerea ei de moarte.

― Ce-ati spus? sopti ea.

Luand intrebarea aceea drept un avans, Mensikov se apropie de ea si-i spuse vesel.

― Va propun sa fiti amanta mea si totul ar putea sa se aranjeze.

Maximilienne intelese in sfarsit; aceasta fiinta josnica ii cerea sa-i fie amanta, spunandu-i totodata ca Petru a murit.

― Nu, nu, urla ea, va urasc. Petru n-a murit!

Si se arunca asupra lui Mensikov, infigandu-i unghiile in obraz si zgariindu-l de la ochi pana la buze. Mensikov o apuca de maini si o imobiliza.

― Scorpie! suiera el printre dinti, la porunca mea ai fi putut fi salvata, dar acum ai sa fii zvarlita in lanturi intr-o temnita. Vei fi decapitata, iar plodul tau o sa fie sugrumat.

Maximilienne il scuipa in obraz si cazu in nesimtire, avand in minte aceasta cumplita imagine: Floris sugrumat.

Capitolul XIV

― Jos mainile, gandacilor! le striga Elisa gardienilor insarcinati sa le puna prizonierilor catuse si lanturi.

― Taci, femeie, murmura Feodor, nu castigi nimic daca strigi.

Floris sopti.

― Unde-i mama?

― Nu stiu, comoara mea, ne-au despartit, dar sa nu-ti fie frica, batrana ta Elisa e aici.

Floris inalta capul.

― Nu mi-e frica, si lui Adrien nici atat, dar ce vor de la noi toti oamenii astia rai care ne-au incatusat?

Elisa nu putu sa-i raspunda. La un semn al capitanului Burlin, insarcinat cu paza lor, fura dusi spre celula ce le era destinata. Martine si Blaisois plangeau unul in bratele celuilalt, jurand sa se casatoreasca daca aveau sa revada cumva, intr-o buna zi, frumoasa campie de langa Senlis si castelul Mortefontaine. Grégoire se lua dupa purtarea lui Feodor si amandoi raspundeau cu o tacere incruntata la zeflemelele soldatilor aflati in solda noii imparatese. Singura Elisa ii boscorodea fara oprire. Desi vorbea frantuzeste, paznicii intelegeau prea bine ca erau insultati.

― Gasca de imputiti care nu vorbiti frantuzeste, am spus totdeauna ca nu sunteti decat niste salbatici. Sa puneti in lanturi niste oameni cinstiti ca noi, sa ne puneti in fiare ca pe raufacatori! Rusine!

Usa grea a celulei se inchise, acoperind strigatele vrednicei guvernante si nenorocitii se privira nauciti. Faptele se petrecusera cu o asemenea repeziciune, ca nu intelegeau prea bine ce li se intampla. Ajungand la fortareata, sperasera s-o gaseasca acolo pe Maximilienne. Prezenta ei i-ar fi incurajat; dar nici macar n-o zarisera. Fierarul Nadov si ajutoarele lui le pusesera catuse legate intre ele cu un lant gros. Nadov, care de fapt era un om de treaba, sovaise o clipa vazandu-i pe cei doi copii, dar ordinele capitanului Burlin erau categorice. Fara un cuvant, fara o lacrima, cei doi copii il privisera cum ii incatuseaza si gardienii isi plecasera ochii. Acesti oameni aspri, obisnuiti sa traiasca in fortareata, unde tortura era un lucru obisnuit, nu indrazneau sa-i priveasca in fata pe cei doi baietasi cu catuse la maini.

Carcera era destul de mare, foarte intunecoasa si cu peretii mustind de umezeala. O gramada de paie era singurul confort existent. Se lasara sa cada la pamant, descurajati. Singur Feodor dadu ocol celulei, ciocanind in pereti si ascultand sunetul. Floris si Adrien il urmau pas cu pas, foarte curiosi, cu toate ca rostul acestei ascultari le parea de neinteles.

― Nici vorba, spuse Feodor, sunt ziduri de opt picioare grosime. Din partea asta, nici o speranta.

― Ai vrea sa facem o gaura prin care sa putem ajunge la mama, intreba Floris?

― Ar fi o idee buna, adauga Adrien aruncand o privire manioasa Elisei, care se ruga.

― Vai! ah, Doamne, Isuse, Marin, Iosife, am fost totdeauna o buna crestina, Fecioara Maria, roaga-te pentru noi si fa ceva pentru

Floris ridica din umeri, nerabdator; acum se vorbeau lucruri importante intre barbati.

― Elisa, in loc sa te vaicaresti, ai face mai bine sa te gandesti. Trebuie s-o gasim pe mama. Dar de ce nu putem sa-i dam de stire lui Petruska ca suntem la inchisoare? ar veni sa ne scape.

― Adevarat, spuse Adrien, ni s-a spus ca tarul a plecat intr-o calatorie dar ca se va intoarce sa ne ia si pe noi. Ce zici, Feodor?

Feodor si Grégoire schimbara priviri mirate: copiii stiau asadar ca Petruska si tarul nu erau decat una si aceeasi persoana, dar nu aveau cunostinta de moartea lui. Martine si Blaisois, uluiti, incetasera sa se mai vaiete. Floris si Adrien simtira, fara sa inteleaga insa prea bine, insemnatatea pe care o capatau dintr-o data in ochii acestor oameni de treaba si devotati, care acum aratau descumpaniti pentru ca trebuiau sa se bizuie numai pe ei insisi. Pana acum, viata lui Floris si a lui Adrien se desfasurase linistit, in preajma Maximiliennei, si iata ca deodata, departe de Maximilienne, se simteau plini de importanta si nu plangeau, cum ar fi fost de asteptat din partea unor copii de varsta lor. Ei erau stapanii si trebuiau sa dea porunci pentru a-si gasi mama si a iesi din acest loc inspaimantator; pe urma vedeau ei. Ziua aceea avea sa-si puna pecetea pe intreaga lor viata. In celula se strecura o lumina palida printr-o ferestruica cu doua gratii.

Floris inalta capul si-l spuse fratelui sau, fara sa se uite la slujitorii care ii ascultau plini de respect.

― Ar trebui sa vedem ce-i acolo, sus.

Adrien incuviinta din cap. Intamplarea ii placea grozav si socotea ca fratele sau se purta de minune, in ciuda varstei lui fragede.

― Feodor, spuse Adrien pe un ton poruncitor, poti sa ma ridici pe umeri ca sa ma sui sa vad ce-i acolo, sus?

― A, nu! izbucni Floris, a fost idee a mea, eu trebuie sa ma urc.

― Bine, de acord, rosti Adrien cu un suras ingaduitor.

Feodor il lua pe Floris in carca; acesta se catara ca o maimutica si se prinse de gratii.

Copilul sopti.

― Ciudat, in curtea inchisorii e o biserica mare.

Fortareata se compunea din sase bastioane inconjurate de santuri adanci. Culmea ironiei, Floris si tovarasii lui se gaseau in "bastionul tarului", cel din stanga intrarii. Ferestruica nu dadea spre santuri ci spre curtea interioara a enormei fortarete, in mijlocul careia se inalta intr-adevar biserica Petru si Pavel, construita intr-un curios stil olandez. Cand tarul poruncise zidirea fortaretei, nu se gandise ca avea sa fie o inchisoare; trebuia sa slujeasca doar pentru apararea orasului.

Feodor incuviinta din cap.

― Da, am auzit vorbindu-se de aceasta biserica. Aici or sa-l inmormanteze maine pe tar.

Feodor isi musca limba; vorbise prea mult. Adrien se uita la el.

― Vrei sa spui ca tarul a murit, Feodor?

― Boiernasule nu stiu nu

De sus de unde era cocotat, Floris intreba:

― Ce inseamna a murit?

Elisa si ceilalti taceau, lasandu-l pe Feodor sa se incurce in explicatii.

― Adica, boiernasule a murit vrea sa spuna ca doarme pentru foarte multa vreme.

― Nu, Floris, spuse Adrien grav, inseamna ca n-o sa-l mai vedem niciodata pe Petruska. Iti aduci aminte de catelusul tau Misca? A murit, l-am ingropat si nu s-a mai intors niciodata.

Agatat de zabrele, Floris incepu sa planga; n-avea sa-l mai vada niciodata pe Petruska. Apoi i se paru ca aude glasul tunator al tarului: "Daca mergem mai iute, o sa-ti fie frica, Floris." "Mie nu mi-e niciodata frica, Petruska, sunt ca tine".

Floris ridica fruntea, isi sterse lacrimile si i se adresa lui Feodor, care ramase uimit de curajul copilului.

― Spune mai departe, Feodor, ce trebuie sa se intample in aceasta biserica?

― Ei bine, boiernasule, am auzit de la soldati ca maine or sa-l inmormanteze pe tar in bazilica si ca, la porunca lui si ceilalti Romanovi vor avea de-aci inainte morminte de marmura alba, impodobite cu vulturi auriti si o cruce de aur.

Pierzandu-si rabdarea, Elisa se ridica de la locul ei.

― N-ai mai terminat, Feodor! Astea nu sunt lucruri de spus unor copii. Cat despre vulturii tai de aur, nu ei or sa ne salveze.

In acea clipa, Floris, care ascultase totul dar care continua sa priveasca afara printre gratii, striga.

― Taceti, il vad pe Romo traversand curtea; mi-a aruncat o privire si sunt sigur ca m-a vazut.

Intr-adevar, printul Romodanovski, inconjurat de boieri, venise la biserica pentru a organiza ceremonia de-a doua zi. Romo era foarte tulburat banuind ca prizonierii se afla in fortareata. Dar nu se astepta sa vada buclele negre ale lui Floris indaratul gratiilor. Chibzui la iuteala: "Probabil ca i-au inchis pe toti gramada. Numai de n-ar fi Floris singur". Lasa notabilitatile sa intre in biserica, in timp ce el nota repede cateva randuri pe un carnetel. Apoi, dupa ce se incredinta ca nu-l vede nimeni, puse o piatra in mijlocul hartiei, o facu ghemotoc si i-o zvarli lui Floris. Acesta, in culmea agitatiei, prinse hartia din zbor si cobori inapoi in celula. Mandru de el, se uita de sus la slujitori si la fratele sau. Cu totii il inconjurara nerabdatori. Cu o incetineala calculata, Floris desfacu hartia si o privi; dar uitase ca abia stia sa citeasca. Incerca sa descifreze biletul dar trebui sa-l lase in grija lui Adrien.

― Am inteles foarte bine, dar prefer sa-l citesti tu cu voce tare.

Adrien, fericit de a-si fi recastigat importanta, arunca o privire severa in jurul lui.

― Citeste repede, boiernasule, spuse Feodor.

― Cu alte cuvinte, cum Li Kang nu-i aici, sunt singurul in stare sa citesc, spuse el foarte multumit.

― O, comoara mea, spuse Elisa, Grégoire stie sa citeasca in frantuzeste.

― Dar nici tu, nici Martine, si nici Blaisois nu stiti, desi mama va ceruse tuturor sa invatati cu Li Kang. Nu va e rusine? Si tu, Feodor, care nu stii sa citesti ruseste! Pentru Floris e firesc sa nu stie, el e mic, continua Adrien imperturbabil.

Toti plecara capul si Adrien, incantat de efect, citi in sfarsit:

"La noapte, cand se vor inalta cantarile in biserica, veti fi salvati".

Capitolul XV

Se lasa noaptea. Pentru ultima data tarul coboara pe Neva cea larga. Sicriul sau se afla la prora unei corabii decorate cu draperii negre si aurii. Un cortegiu de vase, in care au luat loc demnitarii, urmeaza convoiul funebru. Imparateasa si Mensikov lipsesc; au trimis vorba ca vor veni la ceremonia de-a doua zi. In schimb, prietenul din totdeauna, credinciosul print Romodanovski, caruia Petru ii decernase titlul de Print-Cezar se afla pe una dintre ambarcatiuni, inconjurat de garda sa personala, asa cum ii da dreptul rangul sau. Poporul se ingramadeste in tacere pe malurile inghetate; nu se aud decat clopotele care bat in dunga si loviturile de vasle ce par sa scandeze un mars funebru. La fortareata, facliile ard cu sutele. Soldatii sunt insiruiti pentru a primi ramasitele pamantesti ale tarului lor. In biserica, preotii se roaga. Vor canta toata noaptea si de-abia maine sicriul va fi coborat in cripta, in prezenta imparatesei si a marilor demnitari. In aceasta noapte, trupul tarului apartine poporului, care va defila prin fata lui.

In carcera ei, Maximilienne a pierdut notiunea timpului. A fost pusa in lanturi de indata ce a ajuns la fortareata si capitanul Burlin a zvarlit-o in fundul unei temnite subterane din bastionul lui Mensikov. Petru cel Mare avusese slabiciunea de a-i pastra acestuia toate favorurile, neindraznind sa creada in complicitatea vechiului sau prieten la uciderea tareviciului.

Maximilienne se izbeste cu capul de peretii umezi ai temnitei, rostind printre suspine numele lui Petru. Apoi o cuprinde un fel de deznadejde si, abatuta si indiferenta, sfarseste prin a se lungi de-a dreptul pe pamantul gol. O chinuie insa soarta copiilor. Nici macar nu simte fiarele care-i strang incheieturile mainilor, patrunzandu-i in carne. Rochia de ceremonie e rupta in cateva locuri si plina de pete. Parul i s-a despletit. Cu umerii goi, tremura fara sa bage de seama. Deodata, o cheie se rasuceste in broasca, usa cea grea de la intrare se deschide si se iveste capitanul Burlin inconjurat de patru ostasi.

― Urmati-ne! se rasteste el.

Maximilienne se ridica spunandu-si:

"Ma vor ucide; putin imi pasa, dar, Doamne, salveaza-mi fiii, copiii mei."

Coridoarele de-abia sunt luminate de torte si Maximilienne inainteaza in lanturi, imprejmuita de soldati, ca o ucigasa. Capitanul Burlin nu se poate impiedica sa nu fie tulburat de frumusetea acestei femei atat de induiosatoare in paloarea ei. In doua randuri ii face semn sa plece capul pentru a trece pe sub bolti. Pe o scara, Maximilienne se impiedica si Burlin o prinde de brat, soptindu-i la ureche.

― Printul Romo se gandeste la domnia-voastra.

Maximilienne incearca sa vada chipul capitanului in penumbra si murmura.

― Dar cine sunteti?

― Aveti incredere, doamna. Castigati timp si retineti-l pe Mensikov cat mai mult cu putinta, pentru ca printul Romo sa aiba mainile libere la ceremonie. Cu deosebire Mensikov trebuie sa fie pe langa domnia-voastra cand veti auzi cantari in biserica.

Apoi striga.

― Haideti, voi de acolo, ajutati prizoniera!

Odata scara urcata, trec prin alte coridoare intunecate dar ceva mai putin umede. Burlin bate intr-o usa enorma; se deschide o ferestruica.

― Porunca printului Mensikov!

Burlin intinde un plic sigilat omului care se gaseste indaratul ferestruicii. Acesta, de indata ce vede sigiliul, trage zavoarele si deschide. Maximilienne se trezeste dintr-odata intr-o curte mare, luminata ca si restul fortaretei cu sute de torte si recunoaste de indata locul. Venise aici cu sapte ani in urma In mijlocul curtii se afla ceea ce se numeste Casa Inginerilor; in stanga, pavilionul garzii si, drept in fata ei, Maximilienne descopera cu groaza o estrada, pe care au fost asezate un butuc si o secure. Maximilienne se face si mai palida. Burlin ranjeste.

― Nu-i prea mandra contesa, ha! ha!

Soldatii se stramba de ras, in timp ce Burlin sopteste la urechea Maximiliennei:

― Iertare, doamna, trebuia sa fac asta.

Apoi, cu voce tare, adauga:

― Haideti, ajunge! Ati ras destul. Porniti!

Maximilienne strabate curtea, spunandu-si:

― Nu trebuie sa ma mai uit intr-acolo. Drept cine ma iau oamenii astia? O stranepoata de-a cruciatilor nu lesina in fata unei securi. Daca nu ma ucid acum, Romo ne va salva

Din aceasta clipa, Maximilienne reface ca intr-un vis drumul parcurs odinioara. Patrunde in bastonul imperial din aripa de sud-est si recunoaste treptele pe care urcase ca sa-l vada pe bietul Alexei. In fata cladirii stau de straja osteni si aceasta parte a fortaretei nu mai are nimic de-a face cu sinistra inchisoare pe care mica trupa tocmai a parasit-o. Bastionul imperial, desi are un aer cazon, e luminos si confortabil, fiind folosit de comandantul garnizoanei. Burlin se opreste in fata unei usi, si bate. Maximilienne aude. "Intrati!" si, fara sa-si dea seama cum, se pomeneste singura fata in fata cu Mensikov. Acesta o priveste ca o pisica ce se pregateste sa se joace cu un soarece. Se inclina zeflemitor.

― Va sarut mainile, doamna contesa. Ati petrecut bine noaptea? Sunteti intr-o dispozitie mai buna in ceea ce ma priveste?

Maximilienne de-abia aude ce-i spune; priveste in jurul ei si sopteste:

― Apartamentul lui Alexei, Dumnezeule!

― Ei da, sunteti in locuri cunoscute. Aici s-a sinucis bietul tarevici.

― Taceti, a fost asasinat.

― Ei, asta e, doamna. Iata cugetari care nu i-ar placea deloc imparatesei.

Maximilienne si-a recastigat calmul. A inteles ca printul o uraste pentru ca, aratandu-i pe fata tot dispretul, refuzase sa fie a lui. Ticalos cum este, Mensikov nu-i omul care sa uite asa ceva! Maximilienne isi zareste deodata imaginea intr-o oglinda: o femeie cu ochii rataciti, cu obrazul manjit, bratele incatusate si rochia rupta. Mensikov ii urmareste plivirea. Ei, da, oare cine ar mai dori-o astazi pe frumoasa contesa frantuzoaica a carei eleganta le facea pe femei sa se ingalbeneasca de invidie? Iar barbatii ar fi mai putin gelosi pe tar acum, nu-i asa? "De ce m-or fi adus pana aici? se intreaba Maximilienne. Vrea fara indoiala sa profite de situatie; dar trebuie sa castig timp, cum mi-a spus capitanul, pentru ca Romo sa poata organiza ceva si sa-mi elibereze copiii. Pe mine n-au decat sa ma pastreze si sa ma ucida, putin imi pasa, dar trebuie sa-i salvez pe Floris si pe Adrien.

Maximilienne, cu energia care doarme ascunsa in femeile cele mai blande, se intoarce spre Mensikov si-l priveste direct in ochi. Apoi, ii face o reverenta ca la curte.

― Monseniore, spune ea surazand, va admir pentru ca veti guverna Rusia. Imparateasa nu va putea decat sa asculte de un asemenea print si veti fi barbatul cel mai puternic din Europa. As fi fericita daca ati binevoi sa cinati cu mine.

Mensikov vrea sa raspunda, dar ramane mut de uluire. Fiu de mujic, si-a datorat extraordinara ascensiune lui Petru, care il admira ca soldat. Cu imparateasa Ecaterina, care se tragea din oameni de rand, Mensikov se simtea la largul lui, dar Maximilienne ii impusese din totdeauna prin obarsia si infatisarea ei de regina. Maximilienne ghiceste ce se petrece in mintea printului si incearca sa profite de situatie; ca si cum s-ar afla in palatul ei de la Moika, se aseaza linistita, spunandu-si. "Nu trebuie sa observe ca mi-e frica, pentru ca arunci s-a zis cu noi".

Ii face semn sa ia loc intr-un fotoliu, in fata ei. Lanturile si catusele zornaie, dar ea continua sa rosteasca amabil:

― Asezati-va, printe, sa vorbim.

Mensikov se aseaza, cu mintea incetosata, impietrit in fata acestei femei care rastoarna rolurile. Intentionase s-o umileasca, s-o violeze, sa-i taie capul a doua zi pentru a-l oferi tarinei, si iata ca se trezea asezat in fata ei, pe cale sa intretina o conversatie mondena.

― Aveti oare sa-mi oferiti ceva de baut, printe? spune suav Maximilienne.

Mensikov se ridica, ciocneste niste sticle si se intoarce cu doua pahare. Ii intinde unul Maximiliennei si-i spune cu rautate, privind-o drept in ochi.

― Sa bem pentru inmormantarea tarului!

Maximilienne simte ca-si pierde mintile de durere, dar indura privirea lui Mensikov cu gandul la copii. Izbucneste in ras.

― Ah, printe, daca n-as fi prizoniera, v-as propune sa ciocnim pentru moartea tarului.

― Ce vreti sa spuneti?

― Ca ma saturasem de Petru cel Mare. De multa vreme ma simteam atrasa de un barbat caruia neindraznind sa-i impartasesc simtamintele, i le ascundeam, aratandu-i antipatie.

Mensikov se lasa sa cada la picioarele tinerei femei.

― Maximilienne, ce vrei sa spui? Ieri inca, in trasura, m-ai zgariat.

― Ieri ne spionau soldatii, printe. Daca m-as fi lasat in voia mea, imparateasa ar fi fost incunostintata pe data, raspunde Maximilienne, improvizand o explicatie.

― Ah, da, da, spune printul, in capul caruia incepe sa se incurce totul.

N-o mai vede decat pe Maximilienne, cufundata in fotoliul ei, cu parul ravasit. Il priveste, are buzele umede si il fascineaza cu frumusetea ei. O ridica de o mana si pe neasteptate o ia in brate, aruncand-o pe pat. Patul in care a murit Alexei. Mensikov baiguie, tulburat de patima, innebunit, incearca s-o dezbrace pe Maximilienne, care se fereste de imbratisarea lui.

Aha, nu era decat o comedie, tarfa!

Mensikov a redevenit un soldatoi grosolan. Maximilienne, pe jumatate sufocata, se zbate si cade din pat, intr-o clipa, se arunca asupra ei, o prinde de par si-i da capul pe spate.

― Aha, si inca mai voiai sa-ti dai aere cu mine, desi nu mai insemni nimic! Priveste, pot sa fac din tine ce vreau. Esti in lanturi si asta ma amuza; o sa te dau garnizoanei, ca soldatii sa petreaca cu tine.

Maximilienne nu mai are incotro. "Omul asta e pe jumatate nebun, gandeste ea. Daca-i rezist, o sa ma doreasca cu si mai multa infocare, si-atunci vom fi pierduti ca totii."

II priveste si se sileste sa zambeasca.

― Alexandre, esti frumos. Imi placi de mult, ii spune ea.

Minciunile ii infloresc cu usurinta pe buze; ii e de ajuns sa se gandeasca la fiii ei. Nu are decat un singur gand: sa castige timp, Mensikov se potoleste deindata, mirat.

― V-ati hotarat, in fine, sa fiti prietenoasa?

― Da, printe, sunt a voastra, dar as vrea sa fie asa cum am visat.

Profitand de uluirea lai Mensikov, Maximilienne se ridica de jos si se aseza. Printul se ridica la randul lui, rosu la fata. Simte ca i se invarte capul.

― Printe, ii spune Maximilienne surazand, in timp ce inima ii bate de frica si de enervare, voi fi a voastra in noaptea asta, dar mai inainte sa cinam, vreti?

Mensikov se apropie de ea.

― Vei fi a mea in noaptea asta, de buna voie?

― Da, Alexandre, dar mai inainte as vrea sa-mi schimb rochia si sa ma fac foarte frumoasa pentru dumneata.

Mensikov e pe jumatate convins, cu toate ca indoiala staruie inca in mintea lui. O atrage pe Maximilienne spre el si, pe neasteptate, ii ridica barbia, ranjind:

― E moarta de frica, micuta contesa, nu-i asa? daca a ajuns sa-mi faca ochi dulci, mie, soldatoiului pe care-l dispretuia!

Dintr-odata Mensikov intuieste pericolul. Prea i-a fost mereu gandul la femeia asta. Ii da drumul si se indreapta spre usa, zicand.

― Am sa chibzuiesc la vorbele tale frumoase pe care eram cat pe ce sa le cred, doamna. Ma voi intoarce poate cu intentii necurate, adauga el cu un ras grosolan.

Maximilienne se infioara; uite-l ca pleaca. Totul e pierdut. Ascutindu-si auzul, aude cantarile care se inalta in biserica Mensikov, cu mana pe clanta usii, se intoarce.

― Ei da, frumoasa mea, ti-a sosit tarul. E timpul sa ma duc la biserica pentru a priveghea trupul mariei sale.

Intr-o clipa Maximilienne cumpaneste situatia disperata in care se gaseste. Cu orice pret trebuie sa-l retina pe Mensikov. Trebuie sa gaseasca ceva pentru a-i da timp lui Romo, dar ce? ce? Si Maximilienne, fara o vorba, incepe sa-si desfaca incet panglicile rochiei. Cu miscari linistite isi scoate unul cate unul, jupoanele si le lasa sa cada in jurul ei. Impietrit, Mensikov se uita la ea. Face un pas inainte.

― Nu te apropia, striga Maximilienne, punand mana pe unul din pistoalele pe care, neprevazator, printul le lasase pe camin. Nu te apropia ca te ucid. In genunchi, printe, haide, in genunchi!

Mensikov se lasa sa lunece la pamant cu ochii mariti de spaima. Maximilienne, mentinandu-l la distanta, continua sa se dezbrace cu o incetineala calculata. Lanturile o stanjenesc, dar izbuteste sa-si scoata corsajul, lasand sa apara un bust desavarsit. Imbracamintea zace la pamant si Maximilienne isi ofera trupul privirilor lui Mensikov. Privelistea acestui barbat in uniforma, cu galoane de aur, ingenuncheat in fata unei femei in lanturi, invesmantata doar in parul ei lung, care indreapta spre el un pistol, e mai mult decat ciudata. Mensikov gafaie, prada unei bucurii supreme. Niciodata nici o femeie nu s-a purtat astfel cu el si, in clipa asta, Maximilienne ar putea face ce vrea dintr-insul.

― Maximilienne, ma scoti din minti. Mi te arati asa, goala, dar nu ma lasi sa te ating. Vreau sa te iau in brate, sa

Maximilienne rade nervos.

― Printe, m-ai umilit cand am intrat in aceasta incapere, cere-mi iertare!

Nimic nu poate sa-l emotioneze mai mult pe Mensikov, care izbucneste:

― Da, da, iti cer iertare. De ani de zile te doresc. Te visam noaptea Ah, trupul tau e mai frumos chiar decat mi-l inchipuiam! Lasa-ma sa te ating, Maximilienne, implora printul incercand sa se apropie de ea.

― Nu, dragul meu, nu te misca sau iti zbor creierii ti-o jur.

Mensikov tremura de incantare. Ce femeie! Simte ca prin ea va cunoaste placeri necunoscute, pe care nu le-ar ii banuit niciodata privind acest chip nevinovat, cu ochi mari, mirati si nostalgici. Minutele trec si Maximilienne face socoteala timpului pretios pe care il castiga. Glasurile din biserica inalta cantari tot mai puternice. Pistolul ii tremura in mana si se gandeste. "Daca trag, am sa trezesc toata garnizoana. Ce-i de facut, Doamne, numai de s-ar grabi Romo!"

Deodata, iute ca fulgerul, Mensikov se ridica si se arunca asupra Maximiliennei inainte ca aceasta sa poata face vreun gest de aparare. Ii smulge pistolul din maini, o ia pe sus si o arunca in pat. Maximilienne se zbate, dar Mensikov e ca nebun. O apuca de brate, i le rasuceste la spate si petrece lanturile care-i incatuseaza pumnii pe dupa un stalp al patului. Inzecindu-si puterile, ea il respinge, strigandu-i ca-l uraste.

Deodata, Maximiliennei i se pare ca si-a pierdut mintile. Vede caminul miscandu-se si pivotand in loc, fara zgomot. Un om mascat, imbracat in uniforma de paznic al fortaretei apare. Observa ca Maximilienne e gata sa dea un tipat si duce un deget la buze. Apropiindu-se tiptil de pat, ridica in aer un pistol si-l izbeste cu toata puterea in capul lui Mensikov. Maximilienne aude un zgomot sec si se simte pe data inundata de un val de sange. Omul marcat scoate atunci de la brau un pumnal si Maximilienne crede ca il va ridica asupra ei. Inainte de a-si pierde cunostinta, mai apuca sa-si spuna. "Multumescu-ti tie, Doamne, ca am sa mor si am sa-l intalnesc pe Petru inainte ca Mensikov sa fi savarsit nelegiuirea".

Capitolul XVI

Cu putin inaintea acestor cumplite intamplari, printul Romo se dusese la biserica unde trupul tarului odihnea in mijlocul naosului. Erau acolo printii si boierii lui Petru. Romo se simtea foarte linistit. Privi imprejur si nu-l vazu pe Mensikov. "E bine, isi spuse el, fara indoiala se afla cu Maximilienne, care o sa-l retina. Sa ne grabim deci."

In vazul tuturor, Romo se indrepta spre sacristie, in interiorul careia il asteptau, intr-o incapere secreta, capitanul Burlin, un preot batran si un soldat imbracat in uniforma garzii lui Romo. Acesta din urma se indrepta spre ostas si-l cuprinse in brate, murmurandu-i.

― Stii ce risti, Serghei, mai ai inca vreme sa nu primesti.

― Am primit, Romo, si voi merge pana la capat pentru tine si pentru iubitul nostru tar.

Burlin si batranul preot se inclinara.

― Iti multumesc. Grabeste-te, ia hainele mele, Serghei.

Romo se dezbraca iute si-i dadu uniforma cu decoratii lui Serghei, fratele sau de lapte. Cei doi fusesera crescuti impreuna pe cand erau mici si, desi nu aveau vreo rudenie de sange, semanau mult unul cu altul. Romo facuse din Serghei administratorul sau si acesta traia departe de curte, pe intinsele domenii ale lui Romo. In timpul unei vanatori de lupi, tarul salvase viata lui Serghei, care era cat pe ce sa fie sfasiat de o lupoaica fioroasa si din ziua aceea Serghei ramasese devotat trup si suflet tarului. Cand Serghei fu imbracat, asemanarea era desavarsita.

― Du-te si ia-mi locul, Serghei, in mijlocul garzii mele si ramai in biserica pana dis-de-dimineata. Apoi, daca nu vom fi fost descoperiti, inapoiaza-te la palatul meu din insula Vasilevski si asteapta-ma. In caz de izbanda, ne intalnim acolo in zori. Daca nu, vom fi cu totii decapitati. Du-te, Serghei, si Dumnezeu sa ne ajute.

Foarte miscat, Serghei lua mana lui Romo, o saruta si iesi urmat de batranul popa care se intoarse curand spunand:

― Totul e bine, fiule, nimeni n-a bagat de seama inlocuirea. Am stins cateva lumanari din apropiere si toata lumea va putea sa jure ca printul Romodanovski si-a petrecut noaptea veghind in biserica - si batranul popa se puse pe ras frecandu-si mainile. Romo imbraca uniforma paznicilor fortaretei pa care i-o adusese Burlin. In felul acesta avea sa poata circula in inchisoare alaturi de capitan fara sa atraga atentia. Romo aduna hainele lui Serghei si-i spuse preotului:

― Arde-le, taica, nu trebuie sa se gaseasca aici uniforma unuia din soldatii mei. S-ar banui deindata ca am introdus pe cineva in fortareata.

Batranul popa incuviinta.

― Du-te, fiule si Dumnezeu sa te aiba in paza. Te voi astepta la locul unde ne-am inteles.

Romo si capitanul Burlin se strecurara afara din sacristie, iesind intr-o curte din spatele bisericii. Burlin mergea inaintea lui Romo, care-l urma ca un soldat ce-si escorteaza seful.

Vorbind printre dinti, Romo intreba:

― Totul s-a petrecut dupa cum am prevazut?

― Da, Mensikov a venit si a cerut sa fie condus la celula prizonierei. Dar, Monseniore, cum ati stiut ca inainte de a intra in biserica va voi s-o vada pa contesa? intreba Burlin fara sa se intoarca, continuand sa mearga cu un pas semet.

― Pentru ca il cunosc, spuse Romo, strangand din falci, dar ce spui tu, a coborat in temnita?

― Nu, nu, nu va speriati; am facut tot ce mi-ati poruncit. I-am povestit lui Mensikov ca in Curtea Inginerilor a fost montata o estrada cu un butuc si o secure si ca ar fi hazliu s-o facem pe prizoniera sa treaca pe acolo. Mensikov era incantat  si-si freca mainile. I-am dat atunci ideea s-o astepte in vechile apartamente ale tareviciului, ale caror ferestre dau spre Curtea Inginerilor, pentru a se putea bucura si mai mult de spectacol.

― Lasul, ticalosul, o s-o plateasca. Dar ai izbutit sa dai de stire contesei sa-l tina cat mai mult? Caci altfel e in stare sa-l descopere pe Serghei imbracat cu hainele mele.

― Da, am putut sa-i soptesc la ureche; mi se pare ca a inteles.

Candva salvat de la dezonoare si degradarea militara de catre Romo, capitanului Burlin nici nu-i trecuse prin cap sa refuze primejdiosul serviciu ce i se cerea: sa faciliteze evadarea a opt persoane din fortareata cea mai bine pazita din lume. Romo se bizuise pe imprejurari mai mult decat prielnice: forfota care domnea in seara aceea in jurul bisericii. Desigur, prizonierii erau paziti de soldati, dar efectivul acestora fusese redus. Dupa ce traversara imensa curte, Romo si Burlin se apropiara de bastionul Tarului. Soldatii care pazeau intrarea se pusera in pozitie de drepti.

Burlin le spuse:

― Porunca printului Mensikov, nu lasati pe nimeni sa intre. M-ati inteles?

Soldatii incuviintara, dand din cap.

― Eu, continua Burlin, voi verifica lanturile prizonierilor. Hai, urmeaza-ma, narodnic, se ratoi el la Romo.

Un tanar locotenent se apropie de Burlin si-i spuse:

― Capitane, nu luati decat un singur soldat? Nu-i prudent, prizonierii sunt numerosi in temnita.

Burlin si Romo se infiorara. Sa refuze, ar fi batut la ochi, pentru ca se stia ca intotdeauna capitanul se facea insotit de mai multi gardieni. Burlin dadu din cap.

― Ai dreptate, vino cu mine si, hai si tu, adauga el desemnand un soldat.

Toti patru intrara in bastion. Indaratul portii grele un temnicer le deschise grilajul si pornira pe niste coridoare lungi. Bastionul Tarului era un adevarat labirint caci mai intai trebuia sa cobori in hrubele aflate sub nivelul Nevei si apoi sa urci pe o scara intortocheata. La fiecare colt de coridor se afla cate o santinela, si Romo simti ca-l cuprinde deznadejdea, la gandul ca, pentru a ajunge iar la hrube, trebuiau sa strabata din nou tot acest drum in sens invers, doborand paznicii fara sa se dea alarma.

Mica trupa ajunse in sfarsit la etajul bastionului unde se gaseau Floris si Adrien. Aici nu se afla decat un singur temnicer indaratul zabrelelor.

Burlin ii spuse:

― Deschide-mi! Porunca printului Mensikov sa verific lanturile prizonierilor.

Omul sovai o clipa si indrazni sa spuna.

― Dar, domnule capitan, sunt la secret. Trebuie un ordin scris.

Romo simti ca-l trec sudorile.

― Dobitocule, urla Burlin, e nevoie do ordin ca sa-i scoti, nu ca sa ma lasi pe mine sa intru.

― A, da. Asa e. Iertati-ma, domnule capitan.

Omul scoase o cheie de la brau, deschise si inchise zabrelele in urma celor patru barbati apoi, cu o torta in mana, o lua inainte pe un coridor intunecat. Se opri dupa cativa metri, dinaintea unei usi joase, cotrobai din nou in legatura de chei si deschise usa cu un zornait grozav de fieraraie. Burlin intra primul, urmat de locotenentul sau de soldat si de Romo. Temnicerul ii spuse:

― Va astept afara, domnule capitan.

― Nu, raspunse Burlin, vino cu noi.

In carcera, Floris si Adrien dormeau lipiti unul de altul, cu inconstienta copilariei. La zgomotul cheilor se desteptara, tresarind. Feodor si tovarasii lui nu dormeau; cantarile ce razbateau din biserica ii tinusera treji. Auzind zornaitul, se ridicara in picioare, plini de speranta, dar vazandu-l intrand pe Burlin si pe soldatii sai se lasara sa cada la pamant, deznadajduiti.

Burlin le striga cu voce aspra:

― Aratati-va lanturile soldatilor mei!

Burlin ramase la usa, langa temnicer. Locotenentul se indrepta spre femei, soldatul spre Feodor, care se uita la el furios, iar Romo se apropie de Floris si de Adrien, spunandu-le.

― Haideti, copii nesuferiti, aratati-va lanturile!

Floris si Adrien nici macar nu tresarita. Li se parea cu totul firesc ca Romo sa fie acolo, doar le promisese. La adapostul caciulii lui, Romo le facu cu ochiul. Copiii nu se clintira, asteptand semnalul. Feodor, Grégoire si ceilalti recunoscusera de asemenea vocea lui Romo si isi recapatasera speranta. Romo se intoarse si-i striga razand lui Burlin.

― Nu va temeti, domnule capitan, nimic nu-i va putea descatusa pe prizonieri, afara de cantarile din biserica.

Ceilalti soldati izbucnira in ras, luand spusele lui ca o vorba de duh. Dar acesta era semnalul. Intr-o clipita, Burlin il insfaca pe temnicer de piept, Romo se arunca asupra locotenentului si-l dobori, luand seama sa nu-l ucida, iar Feodor, cu o lovitura de lant, despica in doua teasta nenorocitului de soldat, care nici n-avu vreme sa priceapa ce i se intampla. Prizonierii il inconjurara pe Romo si pe Burlin multumindu-le. Romo se apleca si-i imbratisa pe copii.

― Nu v-a fost frica?

Floris si Adrien inaltara fruntea jigniti.

― Nu, Romo, i-am promis lui Petruska sa fim ca el si sa nu ne fie niciodata teama.

Emotionat, Romo intoarse capul apoi spuse pe nerasuflate:

― Ascultati-ma, prieteni, a ramas de facut ce-i mai greu. Va trebui mai intai sa le punem caluse acestor doi oameni; cat despre al treilea, cred ca Feodor l-a dat gata.

Acesta zambi, modest.

― O sa-i inchidem aici, in temnita si o sa fugim prin hrube. Capitanul Burlin cunoaste o iesire.

Toti se uitara nelinistiti la capitan, caci el fusese cel care-i pusese in lanturi.

― Romo, esti sigur ca e un prieten? spuse Floris.

― Da, si va fi chiar nevoit sa fuga impreuna cu voi toti. Dar, urma Romo, inainte de-a ajunge la hrube, va trebui sa doboram cateva santinele.

― Lasati pe mine, spuse Feodor.

― Ma rog, daca vrei, dar sa pui ceva mai putin suflet. Ca sa nu trezeasca banuieli, in caz ca ar fi intalnit o patrula, Burlin mergea in frunte, iar Romo incheia coloana. Dupa ce luara cheile de la temnicerul care zacea fara simtire, inchisera la loc temnita, deschisera fara nici o greutate zabrelele si pornira inapoi pe scara. Copiii, fericiti de aventura, se tineau pe langa Romo. Elisa si Grégoire inaintau impreuna. Blaisois, palid ca moartea, o sprijinea pe Martine care de-abia se tinea pe picioare. Singur Feodor parea increzator. Il apasase inactivitatea din inchisoare si daca trebuia sa moara, cel putin sa le dea de furca dusmanilor. Ajunsera la cotitura coridorului unde se afla prima santinela. Romo ii facu un semn lui Burlin.

― Trebuie sa-l ademenim intr-un ungher intunecos, sa nu apuce sa traga.

― Ma duc, printe.

Burlin se apropie de soldat, care nu banui nimic vazandu-l pe capitan.

― Vino aici, am nevoie de tine.

Soldatul il urma pe Burlin inspre coltul intunecos si inainte de-a putea da un tipat, primi in cap o lovitura cumplita de pumn de la Feodor, care-l adormi pentru cateva ceasuri bune. Romo ingenunche, il lega fedeles si-i puse un calus cu sforile si carpele pe care avusese grija sa le aduca. Floris si Adrien priveau scena cu cel mai viu interes, plini de parere de rau ca nu puteau lua parte la ea. "E pacat, isi spuse Floris, ca Romo ne ia inca drept niste copii."

Calea era libera si fugarii pornira iar la drum. Tehnica lui Romo se dovedi eficace. Burlin mergea ca cercetas si-i trimitea santinelele lui Feodor care le dobora cat ai clipi. Totul devenise plicticos de lesne. Romo era insa nelinistit pentru ca se aflau inca departe de hrube. Cand ajunsera in sfarsit la scarita secreta ce ducea direct la cripta unde ii astepta batranul preot, se auzi un tropot de cizme. Era rondul. Sa fie descoperiti tocmai acum, atat de aproape de tinta! Rondul avea sa gaseasca si santinelele doborate si sa dea alarma.

Romo sopti:

― Cati sunt, Burlin?

― Patru soldati, un locotenent, plus santinela.

Romo socoti.

― Suntem trei barbati, un batran si un mototol, spuse el, uitandu-se la Blaisois. Trebuie sa-i luam prin surprindere. Ascultati-ma! Floris si Adrien, voi o sa va prefaceti ca plangeti de parca ati fi bolnavi. Voi ceilalti ramaneti ascunsi si cand voi spune "Domnul fie laudat!" va repeziti asupra lor. Nu trebuie sa se traga nici un foc de arma, e singura noastra scapare.

Tacura cu totii, cu sufletul la gura. Romo il lua pe Floris in brate si facu semn lui Burlin sa procedeze aidoma cu Adrien.

― Haideti, plangeti!

Romo si Burlin dadura coltul coridorului indreptandu-se spre santinela care se afla acolo. Floris si Adrien, incantati ca jucau un rol, urlau care mai de care. La privelistea ciudata a unui ofiter si a unui soldat tinand in brate cate un copil, rondul se apropie de ei. Locotenentul saluta.

― Ce se intampla, capitane?

― Acesti tineri prizonieri se simt tare rau, sunt bolnavi si printul Mensikov vrea sa le ia interogatoriul inainte de-a muri.

Soldatii clatinara din cap si privira cu o urma de mila la Floris si la Adrien care scanceau de ti se rupea inima.

Romo se adresa unui soldat din rond:

― Spune-mi, camarade, vrei sa-l tii o clipa pe copilul asta, ca sa va arat ordinul printului Mensikov?

Burlin intelese:

― Uite ce e, locotenente, daca ma gandesc bine, voi trebuie sa-i insotiti pe prizonieri.

Locotenentul il lua in brate pe Adrien, aruncand totusi o privire banuitoare spre Romo, care se prefacea ca se scotoceste in buzunare.

― Domnule capitan, spuse locotenentul, nu sunteti insotit de paznicii vostri obisnuiti.

― Nu, raspunse Romo in locul lui Burlin, dar v-am intalnit Domnul fie laudat!

De-abia rostise aceste cuvinte ca soldatul care il tinea pe Floris se prabusi la pamant, in timp ce Burlin ii dobora pe locotenent. Tasnind din ascunzatoarea lui, Feodor se aruncase asupra santinelei, fara a-i lasa timpul sa traga. La randul lor, Grégoire si Blaisois se aruncara asupra unui soldat iar Elisa si Martine asupra altuia. Unul singur scapa si incerca s-o ia la goana pentru a da alarma. Dar Floris si Adrien se napustira pe urmele lui si, cu o piedica bine pusa, il facura sa se poticneasca. Vazand situatia, Romo alerga in ajutorul copiilor si, cu un pumn, trimise omul in tara visurilor. Feodor, dupa ce-si "adormi" santinela, se napusti asupra soldatului pe care Elisa si Martine il tineau cu energia disperarii. Cat despre Burlin, desavarsise treaba lui Grégoire si a lui Blaisois caruia nu-i venea sa creada ce curajos fusese. Scena nu durase mai mult de un minut. Mica trupa se repezi spre cripta, carand taras soldatii care-si pierdusera cunostinta, fiindca era prea primejdios sa-i lase in mijlocul coridorului. Romo inchise asa cu cheia in urma lor. In cripta tacuta, umbra marunta a batranului preot veghea langa niste morminte de marmura alba, strajuite de cruci ale caror colturi erau impodobite cu vulturi de bronz auriti. Unul din morminte era deschis, gata pregatit. Chiar deasupra lor, in biserica, psalmii se inaltau din ce in ce mai rasunatori. Femeile isi facura semnul crucii. Romo se apropie de preot.

― Vezi, parinte, am izbutit, multumita curajului acestor oameni vrednici si al acestor copii. Unde putem ascunde soldatii?

― Puneti-i intr-un colt, fiule, ii vor gasi maine dimineata.

― Parinte, repede, arata-ne drumul ca sa ajungem la Neva unde ne asteapta vasul.

― Pe aici, spuse preotul aratand mormantul deschis, pe aici unde maine va fi culcat pentru totdeauna Petru cel Mare.

Si batranul invarti in loc crucea de aur. In adanc, mormantul se deschise lasand sa se vada o scara.

― Parinte, sopti Romo uitandu-se la Floris, e inspaimantator, inspaimantator dumneata nu poti intelege sa fugim prin mormantul tarului!

― Ba da, fiule, inteleg prea bine, si preotul puse mana pe capul carliontat al lui Floris, tarul nu i-a parasit niciodata pe cei care erau scumpi inimii lui. De dincolo de moarte, va salveaza pe toti si cu deosebire pe tine, frumosul meu copil, adauga el pentru sine.

Coborara cu totii scara cea ingusta in timp ce mormantul se inchidea deasupra lor. Preotul le lumina calea cu o torta. La un moment dat, tunelul se desparti in doua.

― Vezi, printe, spuse preotul, iata partea subteranului care urca la vechile apartamente ale tareviciului.

Romo era uluit.

― Cand m-ai chemat sa vin cu Burlin ca sa ne vorbesti de descoperirea ta, nu-mi venea sa cred. Dar tarul a stiut de indata ca spui adevarul.

― Ucigasul tareviciului a fost pedepsit?

― Da, i s-a taiat capul.

― Bravo, bravo, foarte bine, declara batranul preot cu satisfactie. Din nefericire, cea care a pus la cale totul domneste peste Rusia. Ah, de ce n-am descoperit hruba mai devreme si biletul ingalbenit cazut din buzunarul ucigasului, pe care erau scrise cuvintele: "Pumnalul William fara otrava" si semnat Ecaterina. Dovada ingrozitoarei infamii

Tunelul devenea din ce in ce mai umed. In departare, se auzea un clipocit de apa. La picioarele lor se afla Neva cea uriasa, Neva cea neagra si blestemata.

Fara sa vrea, Floris se inclesta de mana lui Romo. Tunelul se termina printr-o intrare ingusta. Fugarii se stransera instinctiv unii langa altii, impresionati de acest decor lugubru. Stateau cu picioarele in apa inghetata caci fluviul se umflase si aducea bucati de sloiuri. Romo scoase un fluier din buzunar si dadu trei semnale. De undeva, raspunse un tipat de cucuvea.

― E-n ordine, oamenii mei vor veni.

Un slep, din cele joase care urca raurile incarcate cu lemne, paru ca tasneste din noapte, lunecand pe tacute spre micul grup. Romo imbarca pe toata lumea, asezandu-si pasagerii la pupa, intr-un fel de cabina, apoi ii spuse lui Burlin.

― Daca intr-o jumatate de ceas nu sunt inapoi, plecati fara sa ma mai asteptati, ar fi prea primejdios.

Floris si Adrien se agatara de bratul lui Romo.

― Du-te s-o cauti pe mama, Romo. Nu vrem sa plecam fara ea.

― Bine, spuse Romo, promit sa v-o aduc.

Preotul il urma pe Romo pana la intrarea in tunel si-i spuse:

― Adio, fiule, ma intorc in cripta si de acolo ma strecor in biserica. Nu uita: ca sa deschizi trecatoarea trebuie sa apesi pe a treia piatra rosie.

Miscat, Romo isi lua ramas bun de la batran si intra in tunel, inarmat cu o torta. Ajunse in fata unui zid si vazu intr-adevar trei pietre de culoare rosiatica. Dindaratul zidului se auzeau tipete si vaiete care-l cutremurara. Ii salvase pe copii, datorita mamei, dar Romo isi inchipuia prea bine purtarea lui Mensikov, fata de Maximilienne. Scoase din buzunar o masca si-si acoperi obrazul pentru ca Mensikov sa nu-l poata recunoaste. Apoi, puse in miscare mecanismul secret si zidul se roti in loc. Intra cu pistolul in mana si vazu totul dintr-o aruncatura de ochi.

Se arunca asupra ticalosului, izbindu-l cu pistolul. Apoi, cu un pumnal, taie cordoanele cu care era legata Maximilienne

― Lasul, nemernicul!

De-abia atunci Romo isi dadu seama ca Maximilienne isi pierduse cunostinta.

― Biata femeie, sopti el.

O infasura in pelerina imblanita a lui Mensikov si luand-o in brate, se facu nevazut in tunel.

Capitolul XVII

― Copiii mei, scumpii mei baieti!

Maximilienne deschise ochii. Se afla intinsa in cabina slepului, inconjurata de toti prietenii ei. Dar n-avea ochi decat pentru cele doua obrajoare grave, aplecate asupra-i. Isi cuprinse copiii in brate, acoperindu-i cu sarutari patimase.

― Credeam ca am sa mor de durere, departe de voi.

Adrien si Floris, foarte fericiti ca-si regasisera mama, nu intelegeau totusi prea bine aceasta izbucnire de bucurie. Nu se indoisera nici o clipa ca aveau s-o revada.

― Linisteste-te, draga mama, spuse Adrien.

― Acum suntem impreuna si o sa te aparam noi, adauga Floris, luand o infatisare hotarata.

Maximilienne nu-si putea opri lacrimile. Ridica privirea si-l vazu pe Romo si pe credinciosii sai slujitori aplecati asupra ei cu ingrijorare.

― Prietene, frate!

Si Maximilienne se lasa sa cada in bratele lui Romo.

― Ssst, sst, linisteste-te, Maximilienne!

― Romo, nu poti intelege prin ce am trecut.

― Ba da, draga mea, am inteles prea bine, dar acum bucura-te. Datorita tie am putut sa-i eliberez pe fiii si pe prietenii tai. Am ajuns la vreme ca sa-l dobor pe Mensikov.

Maximilienne se cutremura.

― A murit?

― Ei, asta-i! Nu moare asa usor o asemenea secatura.

Maximilienne incepea sa se linisteasca. Intinse mana tuturor acelor oameni de treaba.

― Va multumesc, prieteni, ca ati avut grija de micutii mei.

― Vai! doamna contesa, spuse Elisa, mai degraba ei au avut grija de noi.

― Barinia! boiernasii nostri sunt curajosi ca niste lei.

― Nu le e frica de nimic, doamna contesa, adauga Grégoire.

Martine si Blaisois nu stiau ce sa spuna mai intai.

― Oh! doamna contesa inchisoarea ce intamplare, ce peripetii!

Romo lua o sticla cu vodca si-i spuse Maximiliennei.

― Bea, o sa-ti faca bine. Si uite niste haine de mujic, imbraca-le pe sub pelerina.

Bautura tare ca focul o incalzi pe Maximilienne. Se ridica, dar isi dadu seama ca in mica incapere unde erau ingramaditi unii peste altii nu se putea sta in picioare.

Romo mai spuse.

― Si eu trebuie sa-mi schimb vestmintele, pentru ca un marinar in uniforma a garzii ar putea da de banuit.

Elisa intreba.

― Doamna contesa, poate va supara lanturile, nu vreti sa va ajut?

Maximilienne surase trist.

― Multumesc, buna mea Elisa, dar nu imbrac o rochie de bal.

In cateva clipe Maximilienne si Romo fura gata. Cu parul ridicat sub sapca, Maximilienne parea un tanar mujic. Era mult mai linistita acum si Romo admira curajul acestei tinere femei care infruntase cea mai cumplita dintre sorti pentru a-si salva copiii.

Deodata Maximilienne exclama:

― Dar unde-i Li Kang?

― Nu-ti face griji, Maximilienne, spuse Romo, o sa fac totul ca sa-l regasim. Deocamdata, la adapostul noptii, sa ne strecuram in port, unde am inchiriat o goeleta rapida. Stapanul ei are porunca sa va conduca in Franta, la Boulogne.

Deodata rasunara salve de tunuri. Burlin se intoarse spre print, ingalbenind.

Inaltimea voastra, ce-i asta?

Romo se lua cu mainile de cap.

― Ah, blestematie! trebuia sa-l fi ucis pe Mensikov! Fara indoiala ca si-a venit in fire si ne-a denuntat. Sau poate ca au fost gasite sentinelele. Salvele astea de tun inseamna ca s-a declarat starea de urgenta. Se inchide portul. Suntem prinsi in capcana.

Floris ascultase totul cu un aer serios.

Se ridica in picioare si spuse:

― Romo, nu avem decat sa ne ducem la nasul meu, hatmanul Saratov. Feodor mi-a spus ca e un om foarte puternic si ca Li Kang a plecat sa-i dea de stire ca hapsana de imparateasa i-a pus gand rau mamii.

Romo dadu din cap si-i surase copilului.

― Ai dreptate, Floris. Nu trebuie sa ne dam batuti. Veti fugi pe calea uscatului.

In ciuda acestor cuvinte de imbarbatare, Romo era nelinistit de moarte. Se uita la Maximilienne, atat de palida si de plapanda, la copii, la Elisa si Grégoire, la toti. Cu exceptia lui Feodor si-a lui Burlin, nu-i vedea deloc in stare sa strabata Rusia inzapezita pana in Ucraina. Romo dadu un ordin si vasul, schimbandu-si directia, incepu sa urce cursul Nevei inspre Tarskoe Selo. Hotarara sa treaca prin poarta de la miazazi, desi si aceea putea sa fie pazita. Fugarii aveau mai multe sanse sa se strecoare cu vasul pe Neva cea larga. Apoi Romo urma sa trimita inainte un marinar la carciuma Sabia de Argint ca s-o intrebe pe Marina Schioapa daca-l vazuse pe Li Kang si daca putea sa-i ascunda pana ce aveau sa puna la cale planul fugii. Deodata, tresarira cu totii. Se trageau focuri de muscheta si un glas autoritar striga.

― Nu trece nimeni. Cine-i acolo?

Romo se repezi sa stinga lumanarea si sopti:

― Au si trimis soldatii in urmarirea noastra. Repede, lungiti-va si nu scoateti o vorba.

Romo ii acoperi pe fugari cu o prelata. Dupa obiceiul ei, Elisa se tanguia.

― Ah! Iisuse, Mario, Iosife!

Floris ii spuse incet de tot:

― Nu l-ai auzit pe Romo? Tacere!

Adrien isi tinea fratele de mana. Stateau cu totii lungiti, neindraznind sa sufle, abia ascunsi sub panza grosolana. Il auzira pe Romo, care facea pe marinarul, raspunzand capeteniei patrulei.

― Nu suntem decat niste bieti marinari, nobile ofiter. Urcam spre Tarskoe Selo.

― Ati vazut vreun vas?

― Am vazut mai multe, inaltimea voastra.

― Incotro se indreptau?

― Inspre port, monseniore.

― Cautam niste prizonieri primejdiosi care au evadat.

Floris izbutise sa se strecoare spre capatul prelatei pe care o ridicase putin si urmarea scena printre doua scanduri rau incheiate ale cabinei unde se aflau inghesuiti. Cu capul plecat, Romo isi tinea caciula de mujic in mana. In pozitia umila a omului din popor in fata unor soldati. Capitanul Burlin se prefacea ca dirijeaza ambarcatiunea. Cei patru vaslasi si adevaratul stapan al vasului, oameni de incredere ai lui Romo, asteptau cu prefacuta slugarnicie, tot aruncandu-si privirea spre dansul, ca sa stie ce ganduri are. In timp ce raspundea capeteniei de patrula, Romo cantarea in gand situatia.

"Va sa zica ei sunt opt plus seful si au o barca mai iute ca a noastra. Suntem sase. Desigur, ii mai avem pe Feodor, dar el e in lanturi, si pe Grégoire si Blaisois care, oricum, cu sau fara lanturi, nu conteaza. Pe de alta parte, nu stiu daca sunt singuri pe Neva."

Soldatii se urcasera pe vasul fugarilor si scotoceau peste tot. Romo observa ca toti aveau pistoale si ca unul singur purta o muscheta. Deodata unul dintre soldati zari cabina si-i striga sefului:

― Capitane, nu ne-am uitat ce-i inauntru.

Romo se infiora, dar raspunse cu un glas cat mai linistit cu putinta.

― Ma rog, n-avem acolo decat niste unelte vechi si zdrente fara nici un pret, inaltimea voastra.

Floris tresari vazandu-i pe soldati ca se apropie. Strecurandu-se sub prelata, ii spuse dintr-o suflare lui Feodor.

― Da-mi un pistol si mai da-i unul lui Adrien.

Feodor, caruia Romo avusese grija sa-i incredinteze armele, sovai o clipa apoi ii trecu lui Floris pistolul cerut. Adrien se alatura lui Floris si amandoi, ascunsi sub prelata se pusera la panda indaratul scandurilor rare ale cabinei. Capitanul patrulei sovaia. Ceva in glasul lui Romo il nelinistea; poate excesiva lui buna-cuviinta. Se uita la marinarii acestia si le gasea un aer bataios cam suspect.

"Ei si! Daca sunt complicii prizonierilor pe care-i cautam, am opt oameni, le venim repede de hac."

Capitanul ii striga soldatului.

― Scotoceste in cabina, nataraule!

Soldatul deschise usa, se pleca, dar nu vazu nimic pentru ca era foarte intuneric. Se intoarse spre alt soldat si-i striga.

― Ei, Ivane, vino-ncoa cu torta!

Romo le facu cu ochiul marinarilor sai care dadura incetisor drumul la vasle si se pusera sa scotoceasca prin buzunare cu aerul cel mai firesc din lume. Numitul Ivan se apropie de tovarasul lui. Se pregateau sa ridice prelata sub care se gaseau fugarii. Floris si Adrien, adapostiti inca de panza, ii ochira printre scanduri. Floris ii sopti lui Adrien.

― Pe care-l alegi?

― Eu pe Ivan, tu pe celalalt.

Trasera deodata asupra celor doi soldati care cazura fulgerati. Intr-o clipa se incinse o incaierare generala. Romo se aruncase asupra sefului garzii, capitanul Burlin si cei patru marinari scosesera pistoalele. Cu un racnet, Feodor Tartakovski arunca cat colo prelata, dupa ce le dadu cate un pistol lui Grégoire si lui Blaisois, care tremurau ca frunza. Inarmat doar cu lanturile lui grele, Feodor se azvarli in lupta si, fara sa se sinchiseasca de gloantele care suierau in jurul lui, nu intarzie sa arunce doi soldati in Neva. Din ascunzatoarea lor, Floris si Adrien il vazura pe Romo in dificultate. Duela cu capetenia in timp ce un soldat il ameninta pe la spate. Cei doi frati trasera deodata, ucigandu-i si pe sef si pe soldat. Din opt nu mai ramasesera decat trei soldati. Cel cu muscheta se ascunsese pe dupa cabina si tragea de acolo. Ranise doi din oamenii lui Romo si capitanul Burlin sangera din bratul drept. Floris si Adrien se strecurara de cealalta parte a cabinei si trasera printre scanduri, aproape atingandu-l cu pistoalele pe omul cu muscheta. Acesta se prabusi. Cei doi supravietuitori preferara sa se arunce in apa. Romo striga:

― Feodor, ocheste-i, nu trebuie sa ajunga la mal.

Romo se repezi in cabina.

― Sunteti raniti?

― Nu, nimeni, spuse Maximilienne, foarte palida.

Floris si Adrien ii privira cu mandrie.

― Va felicit pe amandoi, ati tras la timp. Si acum, repede la vasle, iar ranitii in cabina.

Cei doi marinari si Burlin erau destul de serios atinsi. Maximilienne, ajutata de Elisa si de Martine, improviza niste pansamente, taind fasii din rochiile lor. Deodata Maximilienne dadu peste ceva tare in captuseala de la rochia Elisei.

― Dar aici ai aur si bijuterii!

― Pai da, doamna contesa, si Martine are tot pe atata in rochia ei. Dobitocii de la inchisoare nu ne-au buzunarit. Parerea mea, doamna contesa, este ca plecam intr-o calatorie foarte ciudata si aurul ne-ar putea prinde bine.

Pentru prima data de la moartea lui Petru, Maximilienne izbucni in ras vazand ca Elisa nu-si pierdea niciodata trainicul ei bun simt taranesc, nici chiar in cele mai grele imprejurari.

Romo, Feodor si cei doi marinari ramasi teferi se opinteau la vasle. Romo era foarte nelinistit; scruta malurile temandu-se ca focurile de arma sa nu fi asmutit intreaga garnizoana din Sankt-Petersburg. Dar se vede ca cei opt soldati care-i oprisera fusesera trimisi din intamplare acolo, cercetarile facandu-se in port. In sfarsit, trasera la mal. Barbatii ascunsera ambarcatiunea sub niste crengi acoperite cu zapada, astfel incat slepul nu se mai deosebea de peisaj. Un marinar pleca spre Sabia de Argint care, dupa socotelile lor, se afla la vreo doua verste spre sud. Cu totii se ingramadira in cabina, cu inima cat un purice.

― Mi-e foame, declara Floris.

― Si mie, adauga Adrien.

Romo ii privi cu duiosie, dar Floris ii intelese gresit privirea.

― Nu-i nimic daca n-avem ce manca, putem sa asteptam; nu-i asa, Adrien? adauga Floris foarte politicos,

― Din fericire avem ceva provizii, baiete, rosti Romo razand, si ca sa fiu cinstit, ai dreptate, n-avem nimic altceva mai bun de facut decat sa asteptam, si aceste mici emotii ne-au deschis pofta de mancare.

Cu totii se aruncara pe merinde, band apoi, pe rand, de-a dreptul din sticle.

"Cum e cu putinta, isi spunea Maximilienne, Petru a murit si mie mi-e foame?''

Asteptarea se prelungea si cu cat trecea noaptea, frigul se facea mai patrunzator. Pe Neva pluteau sloiuri uriase de gheata. Floris si Adrien adormisera; ceilalti taceau, tresarind la cel mai mic zgomot. Deodata Romo se ridica in picioare. I se paruse ca aude semnalul. Tipatul de cucuvea rasuna de trei ori. Romo sari pe mal si-l vazu pe marinarul lui care se intorcea manand o nenorocita de sanie. Romo rasufla usurat.

― Ei, Iuri, ce noutati?

― Marina Schioapa l-a vazut pe chinez, inaltimea voastra. Va asteapta la Sabia de Argint si se invoieste sa va ascunda pe toti pentru cateva zile.

Romo chibzui o clipa, apoi se intoarse spre Maximilienne, care venise langa el.

― Maximilienne, cred ca trebuie sa dispareti o vreme. Dupa ce portul si orasul vor fi scotocite in zadar, Mensikov si imparateasa vor trimite patrule pe toate drumurile asa ca in tot acest rastimp va trebui sa asteptati.

Maximilienne incuviinta. Romo dadu drumul slepului si credinciosilor sai marinari, care plecara luandu-i cu ei pe cei doi tovarasi ai lor, raniti de gloantele soldatilor. Aveau porunca sa spuna ca se betegisera descarcand trunchiuri de copaci. Mica ceata porni la drum, dardaind de frig. Femeile, Floris, Adrien si batranul Grégoire se instalasera in sanie; barbatii mergeau pe langa ea. Avura grija sa nu iasa din padure, ocolind izbele. Romo se uita mereu in jur, nelinistit de urmele pe care le lasau pe zapada. In departare, lupii urlau la luna care lumina peisajul lugubru. Floris o lua de mana pe Maximilienne.

― Nu te teme, mamusca.

Deodata un nor negru acoperi luna; incepu sa ninga usor, apoi tot mai tare. Se starni un adevarat viscol, stergandu-le urmele.

― Domnul e cu noi, sopti Romo, vrea sa-l salveze pe fiul lui Petru cel Mare.

Capitolul XVIII

Floris o privea cu uimire pe Marina Schioapa care-si agita uriasul trup de doua sute cincizeci de livre. Schioapa ii ascunsese pe fugari intr-o pivnita plina de provizii, spunandu-i Maximiliennei.

― Nu te nelinisti, barinia, mai inainte ca soldatii acestei tarfe de imparatese sa te gaseasca pe tine si pe ai tai, vor trebui sa aiba de-a face cu mine.

Floris era fericit; felul de-a vorbi al Marinei il incanta. Maximilienne zambi cu surasul ei frumos, care castiga toate inimile.

― Va multumesc, doamna, pentru tot ce ati facut pentru noi.

Schioapa ramase pironita in loc; pentru prima data in viata ei i se spunea - doamna! Fiica a Ucrainei, ca si prietenul nostru Feodor, Marina luptase in randurile cazacilor, cot la cot cu barbatii. Fusese ranita la un picior in fata Poltavei si de atunci schiopata. Cu bruma de avere pe care o adunase, cumparase carciuma Sabia de Argint de la portile Petersburgului, unde domnea ca o stapana. Baga spaima in soldatii beti, le cotonogea pe slujitoarele care o furau, injura ca un soldatoi si tragea zdravan la masea, dar toti o iubeau caci Schioapa era buna la suflet ca nimeni pe lume.

Floris si Adrien isi luasera de la bun inceput rolul de cavaleri curtenitori. O urmau pas cu pas prin pivnita, ca doi catelusi, spre furia Elisei, totdeauna geloasa pe micutii ei. Schioapa izbutise sa-i strecoare pe fugari in carciuma, printr-o usa laturalnica, fara ca betivanii sa bage de seama. Apoi Romo se inapoiase la palatul lui din insula Vasilevski, de unde, printr-un om de incredere, trimitea ravase cu vesti bune.

In biserica nimeni nu observase viclesugul. Serghei, fratele de lapte al lui Romo se intorsese teafar la mosie. Romo fusese chemat la palat de catre imparateasa care spumega de furie, urland porunci peste porunci pentru a-i gasi pe prizonieri. Mensikov tacea, dar pansamentul pe care-l avea la cap si infatisarea lui intunecata vorbeau de la sine. Singur Burlin fusese recunoscut drept complice al fugarilor si pe capul lui ca si pe al Maximiliennei si al lui Floris se pusese pret. Dar patrulele trimise in toate directiile se intorceau mofluze.

Pentru fugari zilele se scurgeau incet. Inactivitatea ii apasa. Indeosebi Floris si Adrien ar fi vrut sa alerge pe afara, dar era prea primejdios. Romo nu se mai intorsese la carciuma de teama de a nu fi urmarit, dar de departe continua sa le pregateasca fuga. Catava vreme sperase sa-i poata totusi imbarca pe o nava, dar portul era inca pazit asa ca trebui sa renunte la aceasta idee. Ii trimise deci Marinei Schioapa provizii si cateva sanii demontate pe care Feodor si Burlin le injghebara la loc. Fuga se organiza. Intr-o noapte, Marina Schioapa aduse un fierar finlandez.

― Iata-l pe Erik, dracul meu de var, de el sunt sigura, spuse ea razand.

Sosise vremea sa li se scoata catusele, caci Maximilienne si Floris aveau rani urate la incheieturile mainilor. Fierarul vru sa inceapa cu Floris si Adrien a caror frumusete si tinerete ii muiasera sufletul. Dar copiii se impotrivira, demni.

― A, nu, noi suntem barbati, incepeti cu femeile.

Cu o trista mandrie, Maximilienne suspina.

― Floris, micul meu print, Adrien, mostenitorul contilor de Villeneuve Doamne, nu sunt oare vinovata fata de ei? Trebuie sa-i duc in Franta, dar oare vom ajunge vreodata la Mortefontaine? Petru, dragostea mea, pogoara din rai asupra noastra umbra ta cea mare si ocroteste-ne!

Pe o noapte fara luna, la treizeci de zile de la moartea tarului, fugarii parasira Petersburgul insotiti de Romo.

― E o nebunie, Romo, ii spusese Maximilienne nelinistita, imparateasa iti va observa lipsa si se va razbuna.

― Maximilienne, n-am sa te parasesc decat atunci cand fiii tai si tu insati va veti afla in siguranta.

Romo alesese trei sanii siberiene, foarte iuti, trase fiecare de cate patru cai. Printul mai facuse rost de permise de libera trecere intocmite de batranul popa care, pe langa alte talente, il mai avea si pe acela de plastograf fara pereche. Permisele erau intocmite pe numele contelui Cercovski, al celor doua fiice ale sale, al secretarului sau Mihail Ivanov precum si al slujitorilor. Floris si Adrien fusesera imbracati cu rochite ca fetitele, ceea ce ii jignise rau de tot. Degeaba le explicase Maximilienne ca ea insasi trebuia sa se deghizeze in barbat, cei doi baieti erau furiosi. Fetite! Ce decadere l

Romo spera ca disparitia lui sa nu fie descoperita imediat, pentru ca imparatesei sa-i fie trebuitoare cateva zile pana sa faca legatura intre absenta lui si aceea a prizonierilor. Fiecare ceas castigat conta.

Feodor, Grégoire si Marina Schioapa luara loc in prima sanie. In ultima clipa, Marina n-avusese inima sa se desparta de Floris, pentru care facuse o adevarata pasiune. Lasase carciuma pe seama varului ei Erik, declarand Maximiliennei ca profita de ocazie sa mai vada Ucraina. In sania a doua se gaseau Romo, Maximilienne si cei doi baieti care continuau sa fie imbufnati. In cea de-a treia, manata de catre Burlin, se aflau Elisa, Martine si Blaisois. Romo ar fi preferat sa ia patru sanii dar aceste echipaje siberiene trebuiau manate cu mana de fier. Numai Romo, Feodor si Burlin puteau s-o faca.

Era la sfarsitul lunii februarie si se lasase un frig naprasnic. In sanii domnea linistea. Strabatura in goana mare cele treizeci de verste care desparteau Petersburgul de Tarskoe Selo. Maximilienne si Romo intorceau intr-una capul, temandu-se sa nu se trezeasca cu toate garnizoanele din Petersburg pe urmele lor. Dar pe cat se parea, se strecurasera neobservati.

Ajunsi la intrarea in Tarskoe Selo, Romo il trimise pe Feodor in recunoastere, in timp ce fugarii ascundeau saniile in padure. Satul apartinea lui Mensikov, care avea aici un Palat. In targusorul asezat pe o inaltime, totul parea linistit. Castelul era inchis; nu se zarea nici o lumina. La iesirea din sat se gasea o casa saracacioasa, asezata ceva mai departe de drum. Feodor ciocani de trei ori, usa se deschise si prin deschizatura se strecura un cap.

― Ucraina si Romanov, sopti Feodor.

― Bine, intrati.

― Ma intorc indata, pregatiti cai odihniti.

Si Feodor pleca in cautarea tovarasilor sai. S-ar fi zis ca regiunea fusese parasita de soldatii Ecaterinei si fugarii rasuflara usurati. Daca popasurile aveau sa fie peste tot asa de bine pregatite, puteau strabate si o suta de verste pe zi. La plecarea din han, Maximilienne voi sa dea cincizeci de ruble omului drept rasplata, dar acesta refuza.

― Barinia, stapanul meu e hatmanul Saratov si-l ascult orbeste. Ingaduiti-mi numai sa sarut mana acestui copil pe care vrem cu totii sa-l salvam.

Emotionata, Maximilienne incuviinta cu privirea si omul cazu la picioarele lui Floris, care se mira foarte. Dar cum stia sa se poarte in toate ocaziile, ii intinse gratios omului manuta, nu inainte de a-i arunca lui Adrien o privire plina de vanitate. Incepea sa fie patruns de sentimentul propriei importante caci intelegea ca indeosebi pe el vroiau sa-l salveze. Nu era o senzatie neplacuta si, de fapt, de la o bucata de vreme se distra de minune. Era mult mai palpitant decat la palatul Moika sau chiar cel de la Dubino. Atata doar ca-i lipsea Petruska.

― Ce-am mai fi ras cu el, ofta Floris.

Dar de cum sui in sanie, adormi in bratele fratelui sau.

Deasupra campiei se inalta o dimineata palida. Maximilienne se intoarse si arunca o privire spre palatul lui Mensikov care disparea in zare. Imensa lui fatada pretentioasa era pe potriva proprietarului sau. Maximilienne se infiora si Romo se apleca spre ea.

― Nu, prietena, nu te mai gandi niciodata la asta.

― Ai dreptate, Romo, nu mai trebuie sa ma gandesc decat la viitor, de dragul fiilor mei.

Curand se lumina de-a binelea. Caii odihniti pareau ca mananca pamantul. Temperatura coborase brusc, cu o repeziciune neasteptata pentru acea regiune. Romo incerca sa traga mai bine coviltirul de piele care-i apara. In ciuda hainelor lor din blana si din piele de ren, atat do bune impotriva frigului, fugarii incepura sa dardaie. Maximilienne era palida. Romo simti ca i se strange inima. Tanara femeie si copiii calatorisera intotdeauna in berline confortabile.

Tremurand, Maximilienne ii spuse:

― Pentru prima data, Romo, mi-e dat sa simt un ger care se lasa atat de brusc.

― Asta imi aminteste de stepa siberiana, Maximilienne, unde simti ca-ti ingheata sufletul.

Trupurile cailor erau acoperite de-o carapace de gheata. Le ingheta spuma pe boturi. Pasarile cadeau fulgerate in zbor. In departare, lupii urlau de foame si turbare. Floris si Adrien isi infundasera sepcile de blana pana la nas. Romo se apleca sa ia o plosca cu vodca pentru a le da sa bea, dar o puse la loc; alcoolul inghetase. Fiecare isi tinea picioarele chircite in cizme. Cuvintele pareau ca li se opresc pe buzele crapate care nu se mai puteau misca. Maximilienne izbuti totusi sa rosteasca.

― Frigul asta o sa ne intarzie.

― Dimpotriva, Maximilienne, lacurile se vor intari atat cat sa le putem trece, raurile vor ingheta si nu vom mai avea obstacole. Iarna e o prietena a rusului si iuteala noastra poate ca ne va salva. Daca facem o suta de verste pe zi, vom avea destul avans ca sa nu ne mai poata ajunge.

Spunand aceasta, Romo biciui caii care zbucnira inainte. Galopau ore in sir, fara sa lase nenorocitelor dobitoace ragaz sa rasufle. Cand ajungeau la popasuri, bietele animale se prabuseau, unele se sfarseau de oboseala. Fara mila, Romo sleia dobitoace si oameni. La sfarsitul zilei se gaseau la optzeci de verste de Nijni Novgorod. Fugarii se impleticeau de oboseala si aveau pielea obrazului adanc crapata de ger. Drumul devenea nesigur, pentru ca, la un popas, un om de-al hatmanului ii vesti ca vazuse niste soldati ale caror intentii nu le cunostea. Hotarara sa intre in Novgorod urmand albia inghetata a raului Volkov. Apoi aveau sa treaca peste lacul Ilmen. Astfel, puteau ocoli Novgorodul si ajunge la popas fara a strabate orasul. Se lasa noaptea si Maximilienne ii spuse lui Romo:

― Va trebui poate sa ne oprim undeva pentru copii, uita-te la ei.

― Nu, Maximilienne, trebuie sa punem cat mai multe verste intre imparateasa si voi. Trebuie sa continuam.

Albia raului era tare ca piatra dar saniile inaintau mult mai incet, pentru ca nu se mai vedea nimic. In sania unde se gaseau Elisa, Martine si Blaisois domnea disperarea. Elisa gemea.

― Oh! hotarat lucru, mai bine eram in flacarile iadului, da, Doamne Isuse, Marie, Iosife!

De multa vreme Blaisois si Martine nu mai scoteau o vorba. Iarna rusa ii daduse gata. Burlin suferea si el, caci rana nu i se inchisese de tot, dar fara sa cracneasca, mana caii inainte. Singuri Feodor si Marina, aflati in prima sanie, nu pareau sa simta aceasta inspaimantatoare scadere a temperaturii. Depanau amintirile din armata in graiul lor ucrainean, si Feodor parea vrajit de Marina. Nenorocitul de Grégoire se vaita.

― O tara unde alcoolul ingheata nu-i o tara crestina!

Maximilienne, Floris si Adrien il uluiau pe Romo prin rezistenta lor, demna de niste soldati caliti. Incetisor, incepura sa cada cativa fulgi de zapada.

― O sa fie mai putin frig, Maximilienne, uite ca ninge. Dar speranta nascuta din cuvintele lui Romo fu de scurta durata. In timp ce ningea tot mai tare, dinspre Finlanda incepu sa sufle un vant naprasnic. Vartejurile inspaimantau caii. Zapada patrundea peste tot, sfichiuind obrajii, arzand ochii. Deodata, Floris zari in departare, pe malurile raului, umbre care sareau unele dupa altele. Sopti.

― Priveste, Adrien.

Dar viscolul ii impiedica sa vada.

Romo si Maximilienne nu observasera nimic. Floris arunca o privire fratelui sau si, intre doua rafale, striga:

― Romo, cred ca suntem urmariti!

Romo privi atent.

― Ah, nu sunt decat lupii. Deocamdata nu sunt primejdiosi.

Si Romo striga celor doua sanii aratand inspre tarm.

― Aveti grija, lupii! Trebuie sa-i intrecem!

Caii erau din ce in ce mai nervosi. Si ei simtisera dusmanii de pe mal. Se cabrau de teama. Romo facu un semn lui Feodor si Burlin si toti trei se dadura jos din sanii. Se asezara in fata celor doi cai din frunte si le vorbira pentru a-i linisti. Pe malul drept al Volkovului, umbrele nelinistitoare se inmulteau si pareau sa se apropie. Romo se gandi ca ar fi trebuit sa gaseasca un adapost pentru noapte dar regiunea era pustie. Caii nechezau, inspaimantati. Se innoptase de-a binelea si viscolul sufla cu furie intetita. Din pricina vantului nu puteau sa aprinda tortele care ar fi pus pe fuga salbaticiunile. De pe tarmul drept, ochi scanteietori ii pandeau pe fugari. Romo si Feodor se privira nelinistiti. Crezusera ca sunt doar cateva fiare razlete dar lupii se strangeau cu sutele. Unii incepura sa urle si altii le raspunsera de pe malul celalalt. Romo se intoarse intr-acolo; erau tot atat de numerosi. Daca nu se oprea viscolul, caii nu mai puteau inainta si lupii aveau sa se apropie cu incetul. Romo striga celor din sanii.

― Inarmati-va cu pumnalul intr-o mana si cu pistolul in cealalta.

Sub scaunele saniilor se afla intr-adevar un veritabil arsenal. Floris si Adrien facura ce le spusese Romo. In sania a treia, Elisa insfaca un pistol si incepu sa tinteasca in toate directiile, in timp ce Blaisois si Martine holbau ochii speriati si clantaneau din dinti. Urletele deveneau din ce in ce mai puternice, acoperind cateodata chiar si mugetul vijeliei. Romo, Feodor si Burlin de-abia mai izbuteau sa-i faca pe bietii cai inspaimantati sa inainteze. Incetul cu incetul haitele de fiare se apropiau; cele mai curajoase coborasera de pe maluri si inaintau pe gheata.

Romo striga:

― Vom sacrifica un atelaj. Schioapa sa suie in prima sanie iar Grégoire in cea de-a doua.

Maximilienne isi ascunse capul in maini.

― Ce grozavie! Bietii cai!

Marina si Grégoire parasira sania, carand tot ce se gasea acolo, arme si provizii, si ocupara locurile ce le fusesera fixate.

― Printule! striga Schioapa, am un drac de var care are o izba la vreo opt verste de-aici. Daca am putea ajunge pana acolo, suntem salvati.

Romo urla.

― Ar trebui sa inceteze viscolul si caii sa poata merge in galop. Lupii se tot apropie si noi nu inaintam deloc. Ne ajung din urma.

Intr-adevar, lupii se apropiau. Furtuna parea sa se inteteasca. Burlin si Feodor tineau caii saniei unde se gaseau Martine si Blaisois. Romo, singur, avea grija de cealalta. Deodata, in departare, se auzi nechezatul de spaima ai cailor de la sania parasita. Lupii ii atacau, uitand pentru o clipa de celelalte doua sanii. Floris isi astupa urechile ca sa nu mai auda urletele infioratoare ale fiarelor flamande care se aruncau asupra bietelor dobitoace. Lacrimi care inghetau de indata se prelingeau din ochii copilului. Lua mana fratelui sau si-i spuse incet.

― Mi-e frica, Adrien.

Adrien isi stranse fratiorul la piept dar tremura si el si nu numai de frig. Romo, Maximilienne si ceilalti impietrisera, cuprinsi si ei de spaima cumplita, ancestrala, fata de acest groaznic dusman.

Romo striga:

― Luati seama, in curand va trebui sa ne luptam!

Dar se gandea deznadajduit:

― Sa ne luptam? la ce bun? Sunt prea numerosi. Ce grozavie! O sa murim aici cu totii, sfasiati de lupi.

Feodor isi ridica spre cer obrazul brazdat de cicatrice si striga.

― Si Dumnezeu ne paraseste.

Atunci Floris sopti incet.

― Petruska, vino in ajutorul nostru!

Capitolul XIX

Deodata, fulgerator, un mascul mai flamand decat ceilalti, ataca. Maximilienne, Floris si Adrien, intorcand capul vazura primejdia si isi descarcara pistoalele asupra lupului care o lua la fuga cu un urlet. Acesta fu semnalul de pornire a macelului. Celelalte fiare, innebunite de mirosul sangelui, se repezira asupra calatorilor. In picioare dinaintea cailor, Romo, Burlin si Feodor ii alungau pe agresori incercand sa apere atelajul lor fara de care, dupa ce se potolea viscolul, ar fi fost pierduti. Dobitoacele nechezau si de spaima, se ridicau in doua picioare. Cei trei barbati implantau cu o mana pumnalele in blanurile cenusii care treceau pe langa ei, iar cu cealalta descarcau focuri de arma sfaramand falcile animalelor sau zburandu-le creierii. Romo si Feodor isi regasisera sangele rece de cum incepuse lupta. Cu obrazul lui scrijelit, manjit acum de sangele fiarelor, Feodor era inspaimantator la vedere. Aruncase pistolul ca sa traga sabia pe care o rotea suierand prin aer, spintecand in doua capetele lupilor.

― Oare cat timp o sa putem rezista? se intreba Romo macelarind si el cu o putere de urias.

Floris si Adrien, cu obisnuita lor dibacie, ocheau fara gres de fiecare data. Rand pe rand, incarcau pistoalele celui care tragea. Lui Floris nu-i mai era frica. Deodata, o lupoaica, innebunita de moartea puilor ei, se agata in trecere de bratul lui Adrien, incercand sa-l traga afara din sanie, ca sa-l poata hapai in liniste pe gheata. Floris auzi tipatul fratelui sau si vazand groaznica primejdie care-l ameninta, arunca pistolul care nu mai avea pulbere si, fara sa mai stea pe ganduri, isi infipse pumnalul in pantecul jivinei. Aceasta scoase un urlet si se prabusi. Dintr-odata salbaticiunile se napustira asupra ei, impartindu-si hoitul cald inca. Adrien sangera. Maximilienne, care la tipatul copilului se intorsese spre el, impusca patru fiare cenusii care il atacau pe Floris, apoi, intr-o clipa de ragaz, hohotind de plans, lega bratul lui Adrien cu o esarfa. Acum fugarii erau amenintati de un alt pericol: putina pulbere pe care o mai aveau se umezise de la zapada. Nu se mai puteau apara decat cu pumnalele. Cine ar fi recunoscut in acest tanar manjit din cap pana in picioare de sange pe aceea care, cu numai o luna in urma, trecea drept regina Petersburgului!

Marina Schioapa scotea niste strigate care numai ele aproape ca erau de ajuns pentru a speria fiarele. Tinea cate un pumnal in fiecare mana si uneori le infigea deodata in trupurile frematande ale fiarelor.

In cea de-a doua sanie, Grégoire gasise un bici de care se slujea ca de-o bata. In fata pericolului, Blaisois si Martine uitasera de vaicareli si se aparau ca si ceilalti, mai intai cu pistolul, apoi cu pumnalul; instinctul de conservare facea minuni.

Cat despre Elisa, blestema salbaticiunile tragand focuri de pistol care cel mai adesea nu-si atingeau tinta, dar erau de ajuns pentru a-i speria pe asediatori. De altfel, curand si ea se vazuse nevoita sa renunte la pistol, pentru a se sluji de pumnal.

Numarul lupilor parea sa sporeasca si atacurile lor deveneau din ce in ce mai violente. Simteau de buna seama ca oboseala incepea sa puna stapanire pe fugari. Deodata, un lup se repezi la atelajul aparat de Romo. Muscat in coaste, calul se cabra de durere si ii lovi cu copitele pe ceilalti cai care se cabrara la randul lor. Mai inainte ca Romo sa poata face o miscare, zbatandu-se, caii rasturnara sania. Fara veste, Maximilienne, Marina si cei doi baieti se trezira aruncati pe gheata. Intr-o clipa, fura inconjurati de lupi. O fiara uriasa, cu blana aproape alba, se arunca asupra lui Floris cu gatlejul cascat. Era gata sa-l insface si sa-l tarasca dupa ea. Vazand primejdia care-i ameninta pe fratele sau, Adrien apuca o bancheta din sanie ca sa-l loveasca cu ea pe lupul cel alb care-si infipsese coltii in hainele lui Floris. Ochii jivinei straluceau in noapte ca doi carbuni aprinsi. Dar in randurile salbaticiunilor se produse o schimbare neasteptata, la inceput o sovaiala paru ca pune stapanire pe ele, apoi, fara zgomot, se indepartara, pierzandu-se in noapte.

Lupul cel mare si alb se intoarse in loc, tinandu-l inca pe Floris in gura; Adrien simti aceasta sovaire si nu scapa prilejul ca sa-l izbeasca in cap cu toata puterea. Speriat, lupul ii dadu drumul lui Floris si o tuli ultimul. Fugarii se priveau nauci, uluiti de aceasta minune, cand isi dadura seama ca se aflau in bataia unei lumini. In timpul luptei nici macar nu observasera ca furtuna incetase si ca in fata lor se aflau trei oameni purtand torte. Prin simpla lor prezenta, pusesera pe fuga haita de lupi, caci aceste jivine nu ataca niciodata ziua si fug la cea mai mica lumina. Romo si Feodor se apropiara cu neincredere de sania salvatorilor. Nu se vestea oare o noua primejdie? Atunci insa se auzi strigatul Marinei.

― Ei, pot sa spun ca de data asta ai cazut la tanc, polonezule!

Si Schioapa adauga linistit:

― E varul meu.

Polonezul era un om pe cat de putin inalt pe atat de gras. Il intovaraseau cei doi fii ai sai, care erau pe atat de inalti pe cat de scund era tatal lor. Marina Schioapa isi stranse varul la piept. Romo intrerupse aceasta efuziune multumind polonezului pentru ca ii salvase de la o moarte cumplita. Apoi adauga, ingrijorat.

― Cine v-a dat ideea sa veniti pana aici, in plina furtuna?

― Ei, pe simtul Stanislav, striga polonezul, stau la trei verste de aici, am auzit focuri de arma si urletul lupilor. M-am gandit ca niste calatori sunt la ananghie si am asteptat sa inceteze viscolul, caci pe aici viscolele sunt naprasnice, dar nu tin mult.

― Atunci, spuse Romo, poate nu sunteti singurii care ne-ati auzit?

― Nu va faceti griji, spuse polonezul care intelegea totul repede, cale de treizeci de verste jur imprejur, nu-i decat izba mea. Veniti la mine.

Abia atunci facura socoteala pierderilor. Din doisprezece cai nu mai aveau decat patru. Fugarii sangerau caci fusesera cu totii muscati de lupi. Se suira in cele doua sanii, inhamand cate doi cai la fiecare. Baietii polonezului urmau sa vina a doua zi dis-de-dimineata, ca sa ia cea de-a treia sanie care avusese mult de suferit. Fara o vorba, mica ceata strabatu drumul pana la izba. Barbatul isi pofti musafiri sa intre in casuta acoperita cu zapada. Tremurau cu totii, de frig, de foame, de durere, dar Maximilienne palida si manjita de sange inainta pe neasteptate spre polonez, tinandu-si cei doi fii pe dupa umeri.

― Domnule, trebuie sa stiti ca suntem niste surghiuniti; pentru dumneavoastra e primejdios sa ne adapostiti.

Marina Schioapa izbucni:

― Ei! barinia, dracul asta impielitat o sa ne gazduiasca ori ii trag un picior in c

Floris isi spuse ca Marina stia cum sa le vorbeasca barbatilor. Omul cel marunt se inclina in fata Maximiliennei.

― Desi sunteti invesmantata ca un tanar senior, nu e nevoie sa stiu nimic, nobila doamna. De vreme ce veniti cu Marina Schioapa, locuinta mea va apartine.

Maximilienne nu se putu impiedica sa surada; lumea se rasturnase cu susul in jos. Inalta doamna de la curte, printul si micii seniori erau salvati datorita relatiilor unei carciumarese care haladuise pe toate campurile de lupta ale Europei. "E bine asa", gandi Maximilienne, si se intoarse spre fiii sai.

― Sa nu uitati niciodata, copii, ceea ce datorati acestor suflete nobile care isi risca viata pentru a va salva. Si sa nu uitati niciodata ca Petruska al nostru era un om ca ei, mare prin marinimia, curajul si nobletea inimii.

Dupa ce isi ingrijira ranile si inghitira pe nerasuflate un bors aburind pregatit de polonez, fugarii adormira ingramaditi unul peste altul, in unica incapere a izbei.

Nu putura sa plece decat dimineata tarziu. Trebuisera sa repare a treia sanie si polonezul nu gasise decat alti doi cai. Romo bombanea in sinea lui caci intarzierea sporea riscurile. Trebuiau sa ajunga la popasul de la Novgorod inainte ca soldatii sa fi dat alarma. Numai astfel puteau avea din nou patru cai odihniti pentru atelaj. Despartirea dintre Schioapa si polonez fu emotionanta si Floris ii spuse fratelui sau.

― Vezi tu, Adrien, Marina il iubeste pe varul ei la fel de mult pe cat ne iubim noi doi.

Romo zambi fara sa vrea, pentru ca avea unele indoieli asupra legaturilor de rudenie dintre Marina si asa-zisii ei veri. Oarecare zgomote auzite in timpul noptii il indreptateau sa-si spuna ca Schioapa mergea cam departe cu dragostea de familie. Floris si Adrien se aruncara razand de gatul polonezului; era felul lor spontan de a multumi.

Romo isi spuse: "Ce farmec invaluitor au toti trei ca sa inspire atata devotament oamenilor!"

Bravul Romo uita ca el insusi isi risca viata, titlul si proprietatile pentru a salva aceste trei fiinte.

Cu toata intarzierea, fugarii strabatura in timpul zilei cele saptezeci de verste care-i desparteau de Novgorod. Nu iesisera in drumul mare, ci continuau sa lunece pe fluviul inghetat. Vremea se inseninase dar temperatura nu urca si frigul cumplit chinuia crunt oameni si dobitoace. Erau nevoiti sa se opreasca din cincisprezece in cincisprezece verste ca sa lase bietii cai sa rasufle. Spre sfarsitul zilei, fugarii zarira pe malul stang al lacului Ilmen, pe gheata caruia se aflau acum, zidurile de aparare din caramida rosie ale Novgorodului. Din departare, Turnul Alb parea ca se uita la ei, atat de minusculi pe lacul inghetat. Trecand de oras, voira sa urce pe unul din maluri, dar trebuira sa coboare din sanii pentru a ajuta caii sa suie pieptis coastele abrupte. Impingand la sanie, Maximilienne isi privea fiii care nu pareau defel obositi.

― Sunt neobisnuit de puternici pentru niste copii de varsta lor; s-ar spune ca Petru i-a calit la Dubino de parca banuia cele ce se vor intampla.

Noaptea se lasa asupra Novgorodului si fugarii se gaseau iar pe drum dar nu se indepartasera indeajuns de oras; o patrula de la poarta Sfantului Nicolae ii zari. Romo striga inspre celelalte doua sanii.

― E cu neputinta sa fugim, caii sunt prea osteniti. Faceti cale intoarsa si lasati-ma pe mine sa vorbesc.

Romo isi indrepta atelajul catre paznicii care se pregateau sa se arunce in saua cailor ca sa urmareasca cele trei sanii suspecte.

Poate ca fugarii fusesera semnalati, dar tot atat de bine se putea ca la intrarea si iesirea din Novgorod, care dupa Sankt-Petersburg era unul din cele trei mari orase ale Rusiei, alaturi de Kiev si Moscova, sa existe un punct de vama. Romo injura in sinea lui si se intoarse inspre Floris si Adrien.

― Nu uitati ca sunteti fetite si ca va cheama Natasa si Sofia.

Floris se uita la Romo de sus.

― Ne ia cu adevarat drept niste copilasi.

Dar ridicand ochii spre mama sa o vazu atat de palida, ca sopti:

― Nu-ti fie frica, mamusca, suntem langa tine.

Un sublocotenent se apropia de sanii.

Romo striga.

― Nu stiam, locotenente, ca se incaseaza accizul la Novgorod. Familia mea si cu mine mergem la Moscova.

Soldatul marai, lua permisul de libera trecere pe care i-l intindea Romo si intra in casuta vamii ca sa arate hartiile capitanului. Maximilienne simtea ca inima-i bate sa se sparga. Capitanul veni sa vorbeasca cu fugarii; era un barbat rotofei cu obrazul imbujorat.

― De unde veniti? il intreba el pe Romo.

― Familia mea si cu mine, capitane, venim din Polonia, unde am niste mosii si mergem la sfanta Moscova.

― Ati ales un timp cam nepotrivit pentru a calatori.

― Vezi, capitane, sotia mea e foarte bolnava si i le duc pe cele doua fiice ale noastre.

Capitanul cel rotofei pipaia hartiile fugarilor in toate felurile, intorcandu-le pe-o parte si pe alta, dar batranul popa se intrecuse pe sine: permisele de libera trecere pareau, mai adevarate decat cele adevarate. Romo il privea pe capitan cu un zambet larg, deschis. Acesta se apropie de Floris si de Adrien.

― Cum te cheama? il intreba el pe Floris.

― Eu sunt Natasa si ea e sora mea Sofia.

― Si de ce va duceti la Moscova?

Romo si Maximilienne tresarira. Era limpede, capitanul avea o banuiala si-i intreba pe copii ca sa vada daca se fastacesc si se incurca. Soarta fugarilor atarna de raspunsurile lui Floris si-ale lui Adrien. Ingrijorat, Romo il intrerupse:

― Dar v-am spus, capitane, mergem la Moscova pentru

Destul, vreau sa le aud pe fetitele astea.

Era semn rau; un simplu capitan n-ar fi indraznit niciodata sa vorbeasca asa unui conte Cercovski aflat in calatorie, daca n-ar fi crezut ca are de-a face cu niste prizonieri evadati.

Floris era incantat. Adresa cel mai frumos suras capitanului si-i raspunse cu un aer dezghetat de fetita cuminte.

― Taticul nostru v-a spus, domnule capitan, ne ducem la Moscova la mamica noastra care este rau bolnava. Sora mea si cu mine suntem tare nefericite si am vrea sa ajungem cat mai repede.

Capitanul se intoarse spre Adrien si-i spuse aratand-o pe Maximilienne.

― Cine este tanarul acela?

Foarte linistit, Adrien se uita la mama lui si spuse:

― Dar e secretarul tatii, Mihail Ivanov; e foarte cumsecade.

Capitanul cel rotofei chibzui adanc. Se vede treaba ca nu prea era obisnuit s-o faca, pentru ca de efort, obrazul ii deveni purpuriu. Inalta bratul si din corpul de garda iesira mai multi soldati. Maximilienne isi duse mainile la inima si-l privi pe Romo. "S-a zis cu noi", isi spuse ea. Romo chibzuia. sa se lupte? ar fi putut, desigur; dar garnizoana din Novgorod numara sute de soldati. Sa fuga? Puteau sa incerce, dar ar fi fost repede ajunsi din urma. Soldatii se adunasera in jurul sefului lor si capitanul le ordona.

― Adunatura de natarai, luati de capastru calul inaintas si intoarceti saniile inaltimii sale contele Cercovski in directia Moscovei.

Romo era prea uluit ca sa mai raspunda ceva. Capitanul lua tacerea lui drept nemultumire.

― Rog pe inaltimea voastra sa-i ierte pe badaranii astia, spuse el aratand inspre bietii soldati care nu intelegeau nimic. Trebuie sa va spun, domnule conte, ca in urma cu douazeci de zile un sol ne-a dat de veste despre niste prizonieri evadati, foarte primejdiosi, pe al caror cap s-a pus un pret de zece mii de ruble, dar cum n-am mai aflat nimic de atunci, ma gandesc ca i-or fi arestat la Petersburg.

― Capitane, raspunse Romo cu un aer maiestuos, voi semnala imparatesei, cand o voi vedea, devotamentul dumitale.

― O! domnule conte, veti face asta? spuse capitanul, impreunandu-si degetele groase ca niste caltabosi. Tineti seama ca am stiut de indata cu cine am de-a face, caci pe mine nu ma duce nimeni.

Romo il privi pe capitan cu bunatate.

― Agerimea dumitale e deosebita, capitane. Familia mea si cu mine suntem mandri ca Novgorodul e comandat de un om pe cat de priceput pe-atat de binevoitor.

Maximilienne isi spuse. "Romo exagereaza, dobitocul asta o sa-si dea seama ca-si bate joc de el".

Dar capitanul se umfla in pene. Se mai fandosi, spunand:

― Sper ca aceste fermecatoare domnisoare nu vor fi suparate de interogatoriul meu.

"Domnisoarele" surasera politicos capitanului dar cu o umbra de dispret. Si saniile se urnira din loc in timp ce capitanul se inclina in fata bunului conte Cercovski si a suitei acestuia, pe care pe nedrept il banuise.

Inconjurat de oamenii sai, se intoarse la postul de garda spunandu-le soldatilor:

― Luati aminte, adunatura de natarai. Asa iti croiesti drum in viata, stiind sa deosebesti nobilii seniori de prizonierii evadati.

In sanii, fugarii dadura frau liber bucuriei. Pentru prima data se simteau in largul lor. Elisa isi impreuna mainile multumind cerului, iar Feodor clipea din singurul lui ochi.

― Ah! Sfinte Gheorghe! Boiernasii nostri sunt niste draci.

Maximilienne era miscata si mandra. Romo se uita la copii, gandind: "Cate n-or sa mai faca ei daca Dumnezeu si Petru cel Mare or sa-i ajute sa scape cu viata".

La popas, schimbara caii. Cerul era limpede, luna stralucea si Romo hotari ca trebuiau sa galopeze toata noaptea ca sa ajunga la Tver. Astfel, pana la Moscova, nu le mai ramaneau decat o suta saptezeci de verste.

― Dar, Romo, intreba Maximilienne, daca o sa fim iarasi atacati da lupi?

― Nu in noaptea asta, barinia; polonezul mi-a spus ca n-o sa mai fie viscol. N-avem de ce ne teme, spuse Schioapa.

Romo era ingrijorat.

― Trebuie sa ne departam, Maximilienne, caci dobitocul ala de capitan s-ar putea sa primeasca chiar maine un alt mesager de la Petersburg. Isi va da seama ca a fost tras pe sfoara si va trimite toata garnizoana Novgorodului pe urmele noastre.

Oftand, fugarii se urcara in sanii; de-abia apucasera sa-si potoleasca foamea si sa se incalzeasca nitel. Mersera ca vantul toata noaptea si toata ziua urmatoare, fara incidente. Popasurile erau dispuse la fiecare treizeci sau patruzeci de verste si inaintau intr-o goana nebuna.

In sanii, nefericitii de calatori nici nu-si mai simteau osteneala. Paturile de blana le incalzeau prea putin picioarele, pe jumatate inghetate. In ciuda manusilor imblanite, mainile le erau acoperite de rani, fiindca le plesnise pielea de frig.

In seara celei de-a doua zile zarira Tverul. Fugarii se aflau pe podisul Valdai. Spre soare-apune se gaseau izvoarele Volgai. Aveau de ales intre mai multe drumuri. Puteau sa coboare pe fluviul inghetat, dar Volga facea in acel loc un cot urias si ar fi fost nevoiti sa traverseze lacul Ovselug. Se lasa intunericul, caii erau obositi. Romo se gandi la lupii care puteau sa-i atace pe lac in timpul noptii. Hotarara sa mearga pana la popasul din Tver.

Romo dadu bice cailor si cele trei sanii pornira spre oras. Deodata, venind din dreapta lor, un corb singuratic le taie calea. Feodor, Marina si Burlin isi facura semnul crucii. In Ucraina, un corb singuratic care-ti taie drumul vesteste o nenorocire.

Romo le striga:

― Sunteti asa de prosti sa credeti asemenea scorneli?

― O! inaltimea voastra, protesta Feodor, e semn rau.

― Corbul a trecut chiar pe deasupra mea, murmura posomorit Burlin, adaugand:

― Nu-i nimic de facut. De ce ti-e scris tot nu scapi.

Capitolul XX

Intamplarea ii tulburase pe fugari. Maximilienne isi strangea copiii la piept. In Tver totul parea linistit. Locuitorii intrasera in casele lor la caldura. La poarta cetatii nu se aflau nici soldati, nici paza. In loc sa se bucure de aceasta pace, fugarii se simtira, dimpotriva, cuprinsi de neliniste. Floris se apleca spre fratele lui si-i sopti:

― Adrien, simt ca suntem priviti.

Romo auzi cuvintele copilului si-i spuse:

― Ar fi trebuit sa coboram pe Volga; calmul acesta ma nelinisteste.

Cele trei sanii strabatura orasul care era alcatuit mai cu seama din casute de lemn. Ajunsera in sfarsit in fata ultimei izbe pe dreapta, o carciuma nenorocita cu firma pretentioasa. La soarele Tverului, Romo facu un semn lui Burlin care sari din sanie si batu de trei ori in usa, cum era semnalul. Un barbat cu fata ciupita de varsat si privirea piezisa deschise usa. Burlin sopti.

― "Ucraina si Romanov".

Omul se inclina adanc si le facu semn sa intre.

Carciuma era pustie.

― Grabeste-te, Nina, sa-i ajuti pe nobilii calatori, striga omul.

Romo se apropie de el, neincrezator. Felul lui slugarnic nu-i spunea nimic bun.

― Cum te cheama?

― Arasev, cu voia dumneavoastra, preacinstite boier.

― Pregateste-ne cai, cate patru de fiecare sanie. O sa mancam si o sa dormim cateva ceasuri la tine, apoi vom pleca din nou in toiul noptii.

― Inaltimea voastra, totul e pregatit, spuse Arasev. Sunt un fost cazac, credincios hatmanului Saratov si puteti avea incredere in mine, adauga omul cu un glas cat se poate da sincer.

Romo se cai de purtarea lui si-si spuse. "Ce prostii, devin nervos ca o muiere si vad pretutindeni dusmani. E vina lui Burlin si a lui Feodor cu semnele lor rele".

Floris si Adrien erau atat de obositi ca adormira pe loc fara sa mai manance. Maximilienne ii privi o clipa cu duiosie, apoi se duse sa soarba o strachina de bors fierbinte impreuna cu tovarasii sai de drum. Izba lui Arasev era foarte mica si calatorii, lungindu-se pe cuverturile de blana din sanii, adormira pe pamant, stransi unii intr-altii. Totul era linistit si mica ceata se odihnea de aproape doua ceasuri cand Floris se destepta de foame. Arunca o privire fratelui sau care dormea, sovai si hotari in sfarsit ca n-ave a nici un haz sa mananci de unul singur. Il batu pe umar pe Adrien care deschise ochii tresarind:

― Mi-e foame, spuse Floris pur si simplu.

Adrien ofta; ii era somn.

― Mi-e foame, repeta Floris nerabdator.

Fara o vorba, Adrien se scula caci nu era in stare sa-i refuze nimic lui Floris. Se indreptara amandoi spre un colt unde observasera ca se pastrau proviziile. Incaperea nu era luminata decat de razele lunii, dar Floris vedea prin intuneric ca un pisoi. Se pusera sa caute de-ale gurii.

Spre marea lui desfatare, Floris gasi niste kulbaci, un fel de placintele facute cu orez, carne tocata, varza rosie si galbenus de oua. La randul lui, Adrien descoperi pe o polita un samovar in care mai era apa calda precum si o strachina plina cu pogace, prajituri grozave din untura de oaie si miere. Cei doi frati se asezara pe pamant si incepura ospatul. Acum Adrien era bucuros ca Floris il trezise. Benchetuiau in tacere. Deodata, de afara le venira la ureche niste soapte:

― Sforaie toti din pricina fierturii pe care am pus-o in bors; acum e timpul, rostea un glas sinistru de barbat pe care-l recunoscura ca fiind al lui Arasev.

― Nu te temi? raspunse o femeie.

Daca afla hatmanul, ne ucide.

― Esti o proasta, muiere, ne dau zece mii de ruble rasplata. Taci, uite-l pe locotenent.

Floris si Adrien auzira atunci un al treilea glas.

― Sunteti siguri ca dorm?

― Ba bine ca nu, domnule locotenent.

― Minunat, o sa-i luam prin surprindere, fara lupta, si o sa-i ucidem in somn; n-o sa-i lasam in viata decat pe femeie si pe copil.

― Si, domnule locotenent, adauga Arasev, pentru rasplata

― Fii linistit, ai s-o capeti cand vor fi prinsi. Ai facut bine ca i-ai denuntat si vei primi banii ce ti se cuvin.

Floris si Adrien nu mai ascultara restul. Cu pasi de lup se strecurara inapoi in camera, pasind peste trupurile celor ce dormeau si, apropiindu-se de Romo, il zgaltaira. Maximilienne visa ca galopa pe o campie alaturi de Petru, cand deodata un corb le taie drumul si Petru ii striga.

― Ai grija de Floris, ai grija de Floris!

Maximilienne deschise ochii. Romo o scutura de umar. Toti fugarii erau in picioare, buimaci, si Romo le soptea.

― Luati-va armele, va trebui sa ne luptam, suntem tradati

Fara o vorba, intelegand primejdia, luara armele pe care avusesera prevederea sa le pastreze cu ei si se asezasera la panda indaratul usilor si ferestrelor izbei. Asteptarea devenea de neindurat. Deodata usa se deschise incet si Arasev se ivi urmat de trei soldati. Era intuneric bezna dar fugarii ii ghiceau pe atacantii lor in timp ce acestia nu banuiau nimic, crezandu-i adormiti. Romo spera sa-i poata lua prin surprindere. Nu se puteau apara decat cu pumnalul. Arasev inchise usa in urma soldatilor. Repede ca fulgerul, Romo infipse pumnalul in inima unuia dintre ei, in timp ce Feodor il gatuia pe altul si Burlin il ranea pe tradatorul Arasev. Singur Grégoire, caruia ii era scarba sa se slujeasca de pumnal, isi stranse adversara! de gat. Inainte ca Romo sa apuce sa-i dea lovitura de gratie, soldatul se smulse din mainile lui si fugi spre usa strigand.

― La arme!

Romo si Maximilienne sperasera sa fuga pe o usa dosnica, dar la strigatele camaradului lor, soldatii incercuira izba.

Romo urla:

― Adapostiti-va indaratul ferestrelor, lasati-i sa se apropie si nu trageti decat la sigur, nu stim cati sunt!

Izba avea patru ferestre mici. Romo se aseza la una din ele impreuna cu Maximilienne. Burlin si Grégoire la o alta. Marina Schioapa si Feodor rasturnara masa grea, impingand-o inaintea usii pe care o lasara deschisa, ca sa poata trage in voie. Blaisois si Martine se postara la panda la a treia fereastra, Floris si Adrien la a patra. Maximilienne vru sa-i urmeze, dar Romo o impiedica.

― Lasa-i, Maximilienne, vor trage mai bine daca nu esti acolo. Si avem nevoie de ei, adauga el sumbru.

In randurile soldatilor care se ascunsesera indaratul copacilor dimprejurul izbei, domnea o oarecare sovaiala. Asteptau ordine care nu aveau cum sa vina: locotenentul lor fusese ucis in izba prin grija lui Feodor. Romo isi recapata speranta; lipsiti de capetenie, aveau sa-i poata infrange.

In acea clipa, din departare se auzi tropot de cai. Galopul se apropia si, incremeniti, fugarii recunoscura garnizoana din Novgorod. La trei ceasuri dupa plecarea lor, capitanul cel pantecos primise un mesager. Intelegand ca fusese dus de nas, se aruncase de indata in urmarirea prizonierilor cu o suta de calareti.

― Sunt foarte numerosi, sopti Maximilienne, si suntem doar zece dintre care doi copii

Romo ofta. De asta-data erau cu adevarat pierduti, dar cel putin aveau sa moara cu armele in mana.

Maximilienne se apleca spre Romo.

― Jura-mi, prietene, ca nu ne vei lasa sa fim prinsi de vii, fiii mei si cu mine.

― Maximilienne, spuse Romo infiorandu-se.

― Jura, frate, jura ca ne vei ucide ca sa nu lasi sa fim dusi de aici.

Romo se uita la Floris. Pentru asta ii incredintase Petru cel Mare fiintele iubite? Romo pleca fruntea.

― Iti jur, Maximilienne, sora mea, nu veti cadea de vii in mainile lor.

Ca si cum ar fi pus punct cuvintelor lui, se auzi un foc de muscheta, Maximilienne abia avu vreme sa se puna la adapost, ca si incepu schimbul de focuri.

Capitanul burtos din Novgorod descalecase si-si oranduia oamenii in jurul izbei. Lupta era indarjita. Fugarii luptau cu curajul disperarii. Deodata se auzi un strigat. Burlin primise o descarcatura de muscheta drept in piept. Maximilienne isi parasi postul si se repezi spre el, incercand sa-i dea ajutor. Burlin suferea ingrozitor; pe buze ii aparu putina spuma rosie. Se prabusi intr-o balta de sange alaturi de cei doi soldati ucisi si de tradatorul Arasev, care gemea de durere. Maximilienne intelese ca nefericitul de Burlin avea sa moara. Izbucni intr-un hohot de plans.

― Iarta-ma, iarta-ma, bravul meu Burlin, din pricina noastra, ca sa ne salvezi, iti pierzi viata.

Burlin incerca sa se ridice si murmura:

― Nu, barinia soarta e de vina nimeni nu se poate impotrivi sortii.

― Dragul meu Burlin, vreau sa traiesti sau sa murim cu totii impreuna.

― Veti trai, barinia, impreuna cu domnisorii ascultati, in departare sosesc sosesc ca sa va salveze.

Si bietul capitan Burlin se prabusi mort.

Maximilienne inalta capul, ratacita, si-si vazu fiii care trageau ca niste adevarati barbati. Se gandi. "Vietile noastre nu merita sacrificiul altora".

Situatia fugarilor era critica. Simtindu-i mai slabi pe partea lui Blaisois si a Martinei, soldatii se apropiasera de fereastra acestora. Burlin murise. Marina Schioapa era ranita la bratul drept si se marginea acum sa incarce pistolul lui Feodor. Maximilienne ii lua locul si incepu sa tinteasca cu manie in soldati. Dar cei care cadeau erau inlocuiti de indata de camarazii lor. Asediatorii se gaseau la numai cincizeci de picioare de izba. Floris si Adrien nu greseau nici o lovitura. Un soldat care se apropiase taras de izba se ridica deodata in fata ferestrei unde se gaseau cei doi frati. Adrien n-avu vreme decat sa-l vada cum isi indrepta pistolul inca fumegand asupra lui Floris si trase, salvandu-si fratele. Floris ii arunca o scurta privire de recunostinta si de mandrie. Unul langa celalalt se simteau de neinvins.

Capitanul cel gras din Novgorod, furios sa-si vada oamenii decimati cu asa putin folos, porunci sa se aduca un car incarcat cu paie, ii dadura foc si, adapostindu-se dupa el, soldatii il impinsera in directia izbei. Romo intelese primejdia.

― Vor sa ne sileasca sa iesim, dand foc casei. Luati paturile si sa incercam sa stingem flacarile.

Soldatii facura vant carutei spre izba, pe partea lui Floris si-a lui Adrien. De indata paiele incepura sa trosneasca.

Romo striga.

― Plecati de la fereastra voastra, veniti sa trageti de aici! Blaisois, Martine, Elisa, incercati sa stingeti focul.

Tot strigand ordine, Romo intalni privirea Maximiliennei si i se stranse inima. Erau pierduti iar Maximilienne stia asta. Continuau sa traga, impiedicand inaintarea adversarilor, dar focul se intindea tot mai repede, atatat de rasina de pe lemnul izbei. Elisa avea arsuri pe obraz. Blaisois si Martine izbutisera sa gaseasca cateva galeti cu apa pe care le aruncasera peste flacari, dar asta nu putea decat sa intarzie clipa fatala cand urmau sa-si paraseasca refugiul. Romo scrasni din dinti, hotarat sa se apere pana la capat. Fagaduiala pe care i-o smulsese Maximilienne il chinuia. Deodata se forma un vartej. Acoperisul luase foc si jarul incandescent cadea peste fugari. Curand fumul ii ineca, facandu-i sa tuseasca si parlindu-le ochii. Maximilienne era inca la fereastra, unde i se alaturasera Floris si Adrien. Tipa:

― Suntem pierduti, Romo, gandeste-te la fagaduiala!

Asediatorii se apropiau de casa in flacari. Tradatorul Arasev se zvarcolea pe jos, urland.

― Nu ma lasati sa ard. Salvati-ma

Romo se intoarse.

― Ticalos nenorocit, ce n-as da sa pieri in flacari. Ai simti gustul iadului care te asteapta!

Capitanul cel gras din Novgorod urla catre soldatii sai:

― Lasati-i sa iasa, ii vreau vii.

In izba domnea panica. Femeile isi pusesera pe cap poalele rochiilor ca sa se apere de flacari. Intunecat la chip, Romo isi incarca pistolul si se apropie de Maximilienne. Floris si Adrien il priveau fara sa inteleaga. Romo izbucni in plans.

― Iertare iertare n-am stiut sa va apar.

Cu un racnet de disperare, Feodor iesise afara si-i respingea de unul singur pe atacanti, cu sabia. Maximilienne isi stranse copiii la piept, soptindu-le.

― Ne-a sosit ceasul. Sa ne rugam, dragii mei

Ingenunche si-si pleca fruntea, gata sa primeasca moartea. Plangand, Romo ridica mana si arma pistolul. Se pregatea sa apese pe tragaci cand afara rasuna un strigat de lupta:

― Aï Aï Aï Alla Verdi!

Ceea ce insemna: "Domnul a dat!"

O galopada de apocalips acoperi zgomotul incendiului. Binecunoscute trambite sunau atacul. Romo cobori bratul si fugi afara urland ca un nebun, urmat de Marina Schioapa care recunoscuse fiorosul strigat alla verdi Maximilienne parea lovita de paralizie. Vazand ca grinzile aprinse incep sa cada, Floris si Adrien se repezira la mama lor si o trasera afara din izba. Grégoire o tara pe Elisa in timp ce Blaisois o ducea in brate pe Martine, pe jumatate asfixiata. O luara la fuga cu totii, uitand de pericolul care-i astepta. Tradatorul Arasev izbuti si el sa se tarasca afara. De-abia iesi din izba, cand aceasta se prabusi cu un vuiet asurzitor.

Afara batalia era in toi. Asediatorii erau la randul lor incercuiti. Oamenii capitanului din Novgorod incercau sa fuga. Feodor isi puse caciula in varful sabiei si raspunse la strigatul de lupta care rasuna. Calareti inarmati cu lancii lungi treceau in goana calului, urmarindu-i pe soldatii imparatesei. Capitanul cel gras incaleca si o lua la sanatoasa.

Romo il ridica pe Floris in aer, razand.

― Cazacii, striga el, am fost salvati datorita tie!

Floris simti mirosul prafului de pusca si intelese ca se apropia victoria.

Adrien racni catre mama sa:

― Suntem salvati mamusca, salvati! Cazacii! Cazacii!

Maximilienne isi spuse:

― Au innebunit cu totii.

Nu intelegea ce se petrece. Un barbat calare se opri in fata ei, descaleca si se inclina zambind.

― Te salut, Suras-de-Vara.

Capitolul XXI

Li Kang Yuin, caci el era, statea foarte linistit in fata Maximiliennei, de parca ar fi plecat in ajun. Floris si Adrien i se aruncara de gat. Feodor si camarazii sai il inconjurara cu aclamatii, pe care Li Kang le primi cu un suras modest. O trupa de calareti se apropia.

Pe campul de lupta, bine curatat, se ivi hatmanul Saratov. Descaleca majestuos, fara sa se uite la nimeni, se indrepta spre Floris si-i spuse:

― Stii cine sant eu?

― Da, raspunse Floris, sunteti nasul meu, hatmanul Saratov, si eram incredintat ca veti veni sa ne salvati.

Temutul hatman se pleca si-si puse mana pe buclele negre ale copilului.

― Te-am recunoscut de indata, Floris. Meriti sa fii finul Ucrainei.

De-abia atunci hatmanul catadicsi sa se intoarca spre Romo.

― Printe, de acum inainte sunt prietenul tau pe viata, pentru ca i-ai salvat.

Romo se inclina, miscat. Stia ca hatmanul nu-si daruise cu usurinta prietenia.

― Nobila doamna, spuse hatmanul intorcandu-se spre Maximilienne, va aflati sub obladuirea mea. In zori piteam spre Ucraina.

Li Kang Yuin parasise Petersburgul pe cand tarul era pe moarte. Izbutise astfel sa treaca inaintea mesagerilor imparatesei. Galopand zi si noapte, aproape fara sa doarma si sa manance, neobositul calaret ajunsese dupa optsprezece zile in tabara hatmanului, care se gasea la aproape doua mii de verste de Petersburg. Trebuisera sa-l coboare de pe cal si sa-l poarte pe brate pana in fata hatmanului caci nu-l mai tineau picioarele. Afland de primejdia care-l ameninta pe finul sau, hatmanul se facuse foc si para. Jurase sa-l apere pe fiul prietenului sau Petru cel Mare si pentru generalul cazacilor fagaduielile erau sfinte. Pornise de indata la drum in fruntea a cinci sute de cazaci calari. Luasera cai marunti de stepa, care, ca si calaretii lor, erau in stare sa galopeze ceasuri la rand, sa indure frigul si sa stea flamanzi mai multe zile in sir.

Grosul trupelor hatmanului primise ordin sa paraseasca Ucraina si sa se indrepte spre Moscova in mars fortat. Mujicii ii priveau pe acesti calareti ai Apocalipsului care le strabateau satele iar femeile isi faceau somnul crucii la trecerea lor, caci cazacul trezea dintotdeauna frica si respect. Hatmanul voia sa se infatiseze la curte pentru ca, amenintand-o pe tarina cu razvratirea Ucrainei si a regiunii Donului, s-o sileasca sa-i elibereze pe prizonieri.

De zile intregi in fruntea celor cinci sute de oameni ai sai, hatmanul galopa spre Petersburg cand, ajuns in imprejurimile Tverului, auzise focuri de muscheta si zarise pojarul unui incendiu. Hatmanul stia ca unul din oamenii lui tinea un popas pe-acolo si poruncise cazacilor sai sa porneasca la atac pentru a-l salva. Dadusera pinteni dobitoacelor lor istovite si aparitia acestor diavoli care urlau cu lancile in pozitie de atac, semanase groaza printre soldatii imparatesei, care o luasera la goana fara macar sa incerce a se impotrivi. Hatmanul hotari sa faca tabara pentru cateva ceasuri. Corturile fura ridicate cu repeziciune. In vreme ce bietii fugari isi ingrijeau arsurile si incercau sa se odihneasca putin, hatmanul se apuca sa scrie un mesaj catre tarina. Pana o tinea Romo, pentru ca hatmanul nu-si batuse capul sa invete sa scrie.

"Tarina, dicta Saratov,

finul meu preaiubit si familia lui au fost zvarliti in temnita, urmariti si atacati de soldatii tai.

Petru cel Mare, stapanul nostru, imi facea cinstea de a-mi fi prieten. Mi-a incredintat fiintele pe care le iubea

Cazacii mei sunt la portile Moscovei. Daca pornesti cu armata impotriva noastra, Ucraina, Donul si fratele meu, hatmanul comandant al cazacilor din Siberia, se vor rascula.

L-am rapit pe printul Romodanovski pe care-l vom tine ostatec. Nu ma indoiesc, tarina, ca vei intelege situatia si vei dori, ca si mine, pacea in provinciile noastre.

Pe Isus Hristos si Tar, te salut,

hatmanul Saratov.''

Romo izbucni in ras.

― Pe sfantul Andrei, hatmane, esti siret ca o vulpe, daca ai nascocit rapirea mea.

Hatmanul se umfla in pene:

― In felul asta, printe, cand vei dori sa te intorci la Petersburg, ai s-o poti face, chiar daca aceasta catea de tarina nu crede un cuvant, din ceea ce i-am scris. Nu va avea insa nici o dovada impotriva ta si se va teme.

― In numele Domnului, hatmane, sa bem in cinstea vietii!

Si cei doi barbati de fier isi turnara cate un pahar de vodca ce-ar fi doborat orice alt muritor.

Saniile siberiene ale fugarilor arsesera in timpul incendiului. Hatmanul trimise vreo zece cazaci in cautarea unui alt mijloc de transport pentru protejatii lui. Oamenii se intoarsera curand cu doua troici. Troica este sania moscovitilor; fata de sania siberiana, are avantajul de-a fi mai confortabila, dar si inconvenientul de-a fi mai putin rapida, caci nu e trasa decat de trei cai dintre care unul e inhamat putin inaintea celorlalti.

Pe resturile fumegande ale izbei se lumina de ziua. Maximilienne, care aproape ca nu dormise, veni sa ingenuncheze inaintea cenusei, impreuna cu Floris si cu Adrien, pe care-i trezise. Romo se apropie de ei.

― Sa va aduceti aminte, spuse Maximilienne, ca aici a murit capitanul Burlin, un om marinimos care si-a dat viata ca sa ne salveze, copii. Sa nu-l uitati in rugaciunile voastre.

Romo se apleca spre ea.

― Ridica-te, Maximilienne, bietul Burlin a murit fericit; savarsise o fapta necinstita pentru care-l iertasem de pedeapsa. A vrut sa se rascumpere murind vitejeste.

Floris si Adrien isi inghitira lacrimile. Pana atunci lupta ii vrajise, dar acum intelegeau ca in ea se pierd prieteni.

Hatmanul il lua in brate pe Floris si-l urca in spatele lui pe crupa calului, adaugand cu glas tunator:

― Mai bine sa mori cu cinste decat sa traiesti in necinste!

Si privirea lui de-un albastru-inchis se indrepta spre un arbore de care fusesera legati tradatorul Arasev si femeia lui. Se aflau intr-o stare de plans, caci nenorocitul fusese ranit la umar de catre Burlin iar nevasta lui era pe jumatate moarta de frig. Hatmanul facu semn oamenilor sai.

― Legati-i pe cai. Vor pieri in Ucraina.

Si mica armata a hatmanului lua drumul intoarcerii. Floris si Adrien incalecara pe doi cai tineri, la fel de inflacarati ca si calaretii. Hatmanul Saratov, care nu avea copii, se uita cu mandrie la voltele lui Floris. Feodor si Li Kang isi urmau calare tinerii stapani. Cei doi barbati erau bucurosi ca se revazusera. Un anume orgoliu firesc ii impiedicase sa si-o spuna, dar se intelesesera fara cuvinte. Elisa cazuse emotionata in bratele lui Li Kang care, ceremonios ca intotdeauna, ii spusese:

― Pare-mi-se ca Intelepciunea Ordonata sufera de arsuri. Am tocmai o unsoare fermecata pentru ea si pentru tine, Batrana Prudenta, adauga el intorcandu-se spre Grégoire.

Cat despre Martine si Blaisois, nu-si venisera inca in fire dupa sfarsitul luptei. Li Kang se uita linistit cum doi cazaci ii carau spre o troica si-i spuse lui Feodor:

― Cred, Sabie Ascutita, ca prietenii nostri or sa doarma pana in Ucraina daca Buddha ne va ingadui sa ajungem pana acolo.

In clipa aceea, Marina Schioapa, inconjurata de o multime de veri regasiti, urca in troica Maximiliennei.

Li Kang se apleca spre Feodor si-i spuse:

― Sabie Ascutita, cine e femeia asta, Flacara a Vodcii?

Feodor raspunse laconic.

― E vara mea.

Le trebuira doua zile ca sa strabata cele o suta saptezeci de verste care desparteau Tverul de Moscova. In fata orasului o armata de douazeci de mii de cazaci facuse tabara inca din ajun si Moscova isi inchisese portile. In cetate domnea groaza. Ce voiau cazacii? Baricadati indaratul "sadovaiei", fortificatii de aparare alcatuite dintr-un sant, o imprejmuire de uluci si din turnuri de lemn, targovetii ii observau pe cazaci. Moscova se simtea parasita si rau carmuita, fiindca printii si boierii se aflau la curtea din Petersburg.

Hatmanul isi regasi trupele care erau instalate linistit sub zidurile orasului. Maximilienne privi o ultima data spre sud-estul Moscovei, spre dragul ei cartier Sloboda. O sfasiere cumplita o cuprinse, ar fi vrut sa revada casa de caramizi trandafirii. Isi lua fiii pe dupa umeri.

― Aceasta e Moscova, Floris si Adrien, Moscova cea Sfanta, priviti-o bine.

Floris simtea tristetea care o apasa pe mama lor de la moartea lui Petruska.

― Dar, mamusca, spuse el, o sa ne intoarcem in Rusia, nu-i asa, Adrien?

― Da, mama, e tara noastra, ca si Franta, si vom veni iar aici cand vom fi mari.

A doua zi de dimineata, targovetii, uimiti, vazura ca in timpul noptii cazacii ridicasera tabara si plecasera fara zgomot, asa cum venisera. La curte, Ecaterina primise mesajul hatmanului. Citind scrisoarea, obrazul i se intunecase de furie.

― Alexandre, urla ea lui Mensikov, trimite o armata in urmarirea lor, declara razboi Ucrainei, ii vom infrange. Le voi darama din temelii casele, le voi ucide femeile, dar mai intai, voi taia capul trimisului, spuse ea schimonosindu-se la fata.

Mensikov o trase intr-un colt. Din noaptea cand fusese in fortareata, ceva se schimbase in el, parca se rupsese un arc. In chip ciudat, era multumit ca n-o siluise pe Maximilienne si ca aceasta fugise.

― Ecaterina, te dai in spectacol, esti caraghioasa. Asculta-ma, adauga el cand vazu ca voia sa-l intrerupa, ai luat puterea pe cai ilegale, stii bine. Daca se rascoala cazacii, poate ca printii nu te vor urma. Nu-ti potoli razbunarea personala, lasa-l pe hatmanul Saratov sa se intoarca in Ucraina. Scrie-i chiar o scrisoare prietenoasa.

Ecaterina vru sa protesteze dar Mensikov o opri cu un gest, caci ii observa intreaga curte.

― Da, scrie-i si cere-i ca in schimbul bunatatii tale sa ti-l trimita pe printul Romodanovski.

― Tradatorul ala, daca se intoarce, am sa-i tai si lui capul.

― N-ai face bine. Nu-l iubesc, dar nu uita ca era prietenul lui Petru. Daca il ucizi, vei avea o parte a nobilimii impotriva ta.

Mensikov vorbea si nu se recunostea pe sine insusi. Pentru prima data in viata lui voia sa indrepte o nelegiuire savarsita. O voce dulce ii murmura. "Te iubesc, Alexandre".

Era aceea a Maximiliennei, din fortareata. Nu-i purta pica pentru ca incercase sa-l traga pe sfoara. Ofta. Maximilienne nu intelesese. Era singura femeie pe care Mensikov o iubise. Ecaterina il privi, mirata sa-l vada atat de ingandurat, dar dojana lui Mensikov o potolise.

Mai spuse totusi, de parca i-ar fi citit gandurile:

― Aveai o slabiciune pentru stricata aceea.

Mensikov se infiora, dar raspunse fara sa clipeasca.

― Te inseli, nu fac decat politica pentru a te ajuta sa carmuiesti. Urmeaza-mi sfatul, fii prietenoasa cu hatmanul.

Si Ecaterina se resemna.

Scrise un mesaj astfel intocmit:

"Inaltimii Sale hatmanului Saratov,

general al cazacilor din Ucraina.

Suntem fericita, hatmane Saratov, ca i-ati putut regasi pe prietenii iubitului nostru sot Petru cel Mare.

Soldatii care i-au arestat si urmarit pe nedrept vor fi pedepsiti.

Marea noastra pretuire pentru printul Romodanovski ma indeamna a va cere sa nu ne mai lipsiti multa vreme de prezenta lui la curte. In speranta ca veti accepta din partea tarinei o prietenie tot atat de sincera ca si aceea a tarului''.

Si Ecaterina scrise dedesubt formula sacramentala a tarilor:

Biti po semu ceea ce insemna. "Asa sa fie" si semna:

Ecaterina

Intinse scrisoarea cazacului; tremura inca, palida de furie.

Trimisul il ajunse din urma pe hatman si armata acestuia la Tula. Trupele inaintau acum mult mai incet. Nu putusera strabate in cinci zile decat o suta optzeci de verste. Incepuse dezghetul. Drumurile erau primejdioase si lunecoase pentru cai iar pe albia fluviilor nu se mai putea cobori caci gheata incepea sa se rupa, formand zapoare.

Romo se insarcina sa-i citeasca mesajul hatmanului Saratov, care rase, mangaindu-si barba matasoasa.

― Printe, am facut-o praf pe poloneza. Sa-i citim scrisoarea si nobilei doamne, spuse el, aratand-o pe Maximilienne care se plimba prin tabara.

― Nu, hatmane, n-are rost, inima ei sangereaza inca, sufera. S-o linistim doar.

Romo se apropie de Maximilienne.

― Prietena, totul e bine acum. Hatmanul Saratov a primit un mesaj, nu vom mai fi urmariti, nu vor mai fi lupte. Stiu ca gandul acesta te chinuia, poti fi linistita.

― Iti multumesc, Romo, intr-adevar mi-era teama sa nu curga iarasi sange pentru noi.

― Maximilienne, spuse Romo sovaind, acum esti in siguranta cu Floris si Adrien. Va trebui sa va parasesc.

Maximilienne il privi pe Romo fara sa inteleaga.

― Sa ne parasesti?

― Da, Maximilienne, imi luasem insarcinarea sa va salvez. Acum trebuie sa ma intorc la Petersburg.

― Dar e foarte primejdios, imparateasa te uraste.

― Ceva imi spune totusi ca nu va incerca nimic impotriva mea.

Maximilienne se simti descumpanita la ideea de a-l pierde pe Romo, ca si cum propriul sau frate ar fi parasit-o pe neasteptate. Prima ei reactie fu sa se agate de el.

― Nu, Romo, nu, nu pleca acum; cand vom fi in Ucraina, vom vedea, dar nu ne lasa, nu, nu, nu acum!

Romo pali; fara sa-si dea seama, Maximilienne se lipise de el. Floris, calare pe un calut negru, ucrainean, se apropie de ei in galop, strigand:

― Romo, priveste, in plin galop, pot sa trec pe sub burta calului.

Maximilienne tresari.

― Dar e mult prea primejdios.

Romo o privi cu blandete.

― Maximilienne, lipsa ta de judecata ma va mira totdeauna. Fiii tai, ca si tine, s-au luptat pe viata si pe moarte si tie ti-e frica sa-i vezi trecand pe sub burta calului, cum fac toti cazacii.

Maximilienne, cu ochii umezi, nu raspunse la observatia lui Romo, ci repeta:

― Nu pleca, nu pleca, Romo!

― Bine, jur sa raman pana in Ucraina.

Si printul o privi, adanc tulburat.

Cu cat se departau de inima Rusiei, cu atat calatorii isi simteau inima mai usoara, cu exceptia Maximiliennei, careia i se parea ca fiecare versta o indeparta de Petru. Brusc, dupa Orel, se desprimavara, o primavara matasoasa si neasteptata dupa atatea suferinte.

Schimbara troicele cu niste trasuri pe patru roate, asezate la extremitatile fiecarei osii, la o departare de opt sau noua picioare. Calatorii erau aparati impotriva noroiului de o tabla inalta si de o capota de piele care se putea cobori. In stepa salbatica ce incepe in jurul Kurskului, lepadara subele si hainele imblanite. Floris si Adrien nu se mai desparteau de caii lor si galopau intr-una, grabiti sa ajunga. Hatmanul Saratov ii tinea tot timpul in preajma lui si-i invata sa vada ceea ce nu se vedea.

― Vezi tu punctul acela la orizont, Floris?

― Da, nasule, ce este?

― Un ochi de apa, fiule.

― Dar acolo, nasule, unde-s ierburile cele inalte, putem sa ne ducem?

― Ferit-a sfantul! sunt niste mlastini otravite; acolo nu te poti incumeta decat iarna, cand le acopera gheata si adorm serpii si insectele.

Hatmanul avea un mare respect pentru Maximilienne. La fiecare etapa, acest barbat aspru venea sa ceara vesti si s-o intrebe de ce are nevoie. In fata Moscovei ii prinsese privirea descumpanita si de atunci parea sa aiba si mai mult respect pentru ea. La Kursk nu intarziara mult, facand apoi inca optzeci de verste. Hatmanul calarea impreuna cu Floris si Adrien langa trasura Maximiliennei. Deodata ridica mana si lunga coloana a armatei sale se opri.

― Priveste, Floris, priveste mamuca, ii spuse el Maximiliennei, - pentru prima data ii spunea in felul acesta care la rusi arata deopotriva respect si familiaritate - iata Ucraina! Respirati placerea de a trai, aerul e caldut, priviti padurile, priviti granele. Aici soarele straluceste mai tare, pamantul e mai bun, ploile mai linistite si inima cazacilor mai mandra.

Apoi hatmanul se intoarse spre Floris.

― Ucraina, fiule, nu te va dezamagi, dar nici tu sa n-o dezamagesti vreodata.

Cateva zile mai tarziu ajunsera in fata Kievului, capitala Ucrainei. Locuitorii se ingramadeau la trecerea cazacilor pentru a-i aclama. De indata, in jurul lui Floris si Adrien se si tesuse o legenda. Li se admira frumusetea. Cazacii vorbeau de curajul si indrazneala lor; li se exagerau chiar ispravile. Bunatatea locuitorilor o stanjenea pe Maximilienne, caci se inclinau la trecerea ei si fiecare o binecuvanta pe "mamuca", fara sa se mire ca purta haine barbatesti.

Hatmanul trimise mare parte dintre cazacii sai inapoi in stanite, un fel de sate ostasesti, numite si "Ucraina targurilor". Acolo oamenii traiau sub arme, dar laolalta cu femeile si copiii lor.

Maximilienne isi dadu seama ca, de fapt, Ucraina era o provincie sub arme, pregatita sa-l apare pe tar de orice atac la hotare, dar gata in acelasi timp sa se apere impotriva lui, daca tarul nu i-ar fi respectat libertatile. Maximilienne incepea sa inteleaga respectul si prietenia lui Petru pentru hatmanul Saratov.

Acesta isi instalase tabara in fata Kievului, pe malul stang al fluviului, in locul acela larg de aproape o versta. Tarmul acesta rasaritean era intins, marginit de paduri si de stepa impadurita. Tabara numara doua mii de cazaci pe care hatmanul ii pastra totdeauna in preajma lui. Un stindard anume, rosu si alb cu cuvintele Alla verdi - Domnul a dat - flutura deasupra cortului sau aflat in mijlocul taberei si dominandu-le pe toate celelalte. In apropierea lui, hatmanul poruncise sa fie ridicate pentru oaspetii sai corturi tot atat de primitoare si frumoase ca al lui, dar mai putin inalte. Printul Romodanovski avea unul pentru el singur, Maximilienne ocupa un altul impreuna cu Floris si Adrien, Li Kang Yuin, Feodor, Grégoire si Blaisois stateau toti patru la un loc, in timp ce Elisa, Martine si Marina Schioapa se aflau intr-un al patrulea. Trebuie spus ca Elisa si Martine aveau loc berechet si ca de fapt cortul era numai pentru ele doua; regasindu-si sumedenie de "veri", Marina Schioapa era ocupata in alte locuri, zi si noapte. Si mai trebuie recunoscut ca, de curand, Li Kang Yuin castigase si el dreptul s-o numeasca, intocmai ca si Feodor, "vara mea".

Maximilienne ar fi putut sa locuiasca intr-o casa din Kiev, dar preferase sa ramana in tabara, unde se simtea mai in siguranta. Putin cate putin se linistea, regasindu-si calmul. Nu indraznea inca sa vorbeasca de viitor cu hatmanul care se purta de parca Floris avea sa-i fie urmas. Desi trupa era instalata la Kiev de cateva zile, nici Romo nu vorbea de plecarea lui. Se aflau la inceputul verii. Maximilienne, care se inzdravenise, isi recapata gustul de viata si amana de la o zi la alta discutia cu hatmanul si cu Romo.

Intr-o noapte, pe cand Maximilienne se odihnea in cort cu fiii ei, Adrien, stingherit de caldura, nu-si gasea somnul. Se tot rasucea in patucul lui ingust, punandu-si fel de fel de intrebari. De ce mama lor nu le vorbea niciodata de tatal lor, contele de Villeneuve? De ce fugeau de ura imparatesei? Adrien banuia un secret pe care ar fi vrut sa-l descopere. Floris, in schimb, dormea adanc, visand legenda Kievului, pe care i-o povestise nasul lui in dupa-amiaza aceleiasi zile. Un zambet ii intredeschidea buzele si sudoarea ii lipea buclele negre de frunte. Auzea glasul hatmanului.

― Au fost odata doi frati

― Ca Adrien si cu mine, nasule?

― Da, primul se numea Kij, al doilea Horiv si aveau o sora Lybed.

― Asta-i prost, ca noi n-avem o sora.

― Kij, continua hatmanul, isi facu lacasul pe un munte pe care-l numi "Muntele intelepciunii lui Dumnezeu'', iar Horiv se aseza intr-o vale pe care o boteza "Valea curajului ingeresc".

― Si sora lor mai mica, nasule?

― Lybed veni sa locuiasca pe malul unui rau pe care-l numi "Curtea neprihanirii". Toti trei intemeiara Kievul. Mai intai inaltara "Poarta de aur". Nu puteau sa treaca prin ea, pentru a intra in oras, decat oamenii cu inima curata. Toti ceilalti erau strapunsi pe loc de o sageata de diamant care le fura sufletul.

Floris tremura. In vis, ajunsese cu Adrien in fata "Portii de aur".

Spunea intr-una:

― Inima mea e curata, inima mea o curata.

Ar fi vrut ca si micuta lor surioara Lybed sa fie cu ei, dar nu izbutea s-o zareasca. Ajunsera in sfarsit in fata "Portii de aur". Pe Floris il orbi stralucirea ei.

― Lasati-ma sa intru, inima mea e curata, inima mea e curata.

Deodata scoase un geamat. Ceva ascutit il intepa in gat si-l podidi plansul.

― Sageata de diamant imi fura sufletul.

Auzi o voce care soptea:

― Taci, copil spurcat, sau te spintec!

Floris deschise ochii si se trezi de-a binelea. Un barbat al carui chip nu-l putea distinge ii infigea varful unui pumnal in beregata. Floris suspina de usurare, nu era sageata de diamant.

Omul mormai:

― Nici un tipat, nici o vorba!

Cat ai clipi, omul ii lega fedeles pe Floris si-i puse un calus, apoi il arunca pe umar, se strecura afara din cort si disparu in noapte.

Capitolul XXII

― Misca, mucosule, mormai omul ridicand bata.

Floris era mort de oboseala. De trei zile in sir, cel care il rapise il silea sa inainteze, pe o caldura zapusitoare, prin mlastinile urat mirositoare de la Vinita. Obrajorul bietului Floris era rosu si umflat. Mii de insecte se napusteau asupra lor, ciuruindu-le fata, gatul si mainile cu intepaturi ale caror punctisoare rosii se umflau si deveneau dureroase. La picioarele lor foiau serpi veninosi, dar omului nu-i pasa de nimic. Il tara pe Floris intr-un mars dracesc, stalcindu-l in bataie daca se oprea. Floris nu spunea nimic si strangea din dinti pentru ca omul sa nu-l vada plangand, dar simtea cum urca in el o furie amestecata cu ura. Ii placea sa-si inchipuie toate caznele la care Petruska l-ar fi supus pe cel care-l rapise.

― M-ai auzit, vierme? Misca!

Si bata se abatu peste picioarele lui Floris care pali de durere. Copilul simti ca-i dau lacrimile dar si le inghiti si, pe sub genele lungi, pe jumatate coborate, se uita la fata ciupita de varsat, la privirea piezisa si lasa a tradatorului Arasev, care il tintea ranjind.

― E mandru, boiernasul, nu plange, ah! ah! ah! pana la urma tot ai sa plangi, ai sa ceri iertare in genunchi, caine!

Floris inalta capul si striga:

― Poti sa ma omori, dar n-am sa plang.

O ploaie de lovituri se abatu asupra lui Floris caruia, in chip ciudat, ii faceau placere, pentru ca ii intareau dorinta de razbunare.

In timpul noptii, in tabara hatmanului, Arasev izbutise sa-si desfaca legaturile si sa insele supravegherea sentinelelor. Ar fi putut sa fuga, dar ii venise ideea sa se razbune, rapindu-l pe Floris. Tradatorul, banuind ca avea sa fie urmarit de indata dupa disparitia copilului, hotarase sa n-o ia spre Moscova de-a curmezisul Ucrainei, caci in campie cazacii l-ar fi ajuns lesne din urma. Se afundase, tarandu-l pe Floris dupa sine, in mlastinile de la Vinita, indreptandu-se spre Marea Neagra, care se afla in mainile turcilor. Floris tremura scuturat de friguri. Se lasase sa cada chiar pe pamantul vascos si putred al mlastinii. Arasev, dupa ce-i lega gleznele si pumnii, pleca in cautare de ceva hrana. "Il urasc, se gandea Floris, dar oare ce-ar fi facut Petruska?"

Cu toata foamea si oboseala, lui Floris nu-i era frica si nu era deloc abatut. Un sarpe trecu pe langa el dar nici ca-i pasa. In prima zi, in mlastini, tresarea intr-una vazand cum jivinele acelea scarboase se tarau printre ierburile inalte; acum, abia daca se mai uita la ele. Il durea obrazul umflat si simti, gandindu-se la fratele si la mama lui, ca il podidesc lacrimile. Ii era sete dar apa care scanteia la un pas de el era verde si avea un miros care-i intorcea stomacul pe dos.

― Floris, Floris, sunt aici!

Floris se ridica intr-un cot, cu inima batand.

― Floris, Floris

Floris se freca la ochi si vazu stuful clatinandu-se. Aparu Adrien cu obrazul la fel de umflat si de stacojiu ca al lui. Se apropie in fuga de fratele lui, scoase un cutit din buzunar si incepu sa taie sforile cu care era legat.

― Adrien iata-te Stiam eu bine, murmura Floris plin de admiratie fata de fratele sau.

― Nu dormeam, l-am vazut pe Arasev cand te-a rapit dar mi-a fost frica sa strig din pricina pumnalului pe care ti-l vara in gat, si atunci v-am urmarit, ascunzandu-ma, povesti pe scurt Adrien. N-am avut vreme sa dau de veste la nimeni pentru ca nu voiam sa-ti pierd urma. Haide, vino repede!

Eliberat, Floris sari in picioare, gata de fuga.

O voce ironica ii pironi in loc pe cei doi copii.

― Foarte dragut din partea ta ca ai venit dupa noi.

Si Arasev se ivi dintre trestii. Era inarmat cu un pistol furat din tabara si ranjea rautacios.

― Asadar, ai venit singur sa-ti cauti fratele, scarba mica?

Adrien se semeti.

― Hatmanul Saratov a trimis toti cazacii in urmarirea ta si vei fi prins si ucis de ei.

Arasev se strica de ras.

Am auzit ce-i spuneai lui frate-tau, prostule, stiu ca n-ai dat de veste la nimeni, ha, ha, ha! Se vede ca ei ma cauta pe drumul spre Moscova, dar Arasev nu-i prost, ha! ha!

Omul avea un ras de nebun.

Floris se uita cum isi bate joc de ei si, pe neasteptate, simti cum urca in el un val de manie. Tremura de furie. Inaintea ochilor ii jucau luminite colorate si i se parea ca inima i se opreste. Deodata, Floris se arunca asupra lui Arasev, ii apuca din zbor mana si i-o musca cu cruzime pana la sange. Surprins de acest atac, Arasev scoase un urlet. Nu se temuse de acesti doi copii care pareau la capatul puterilor si iuteala lui Floris il zapacise o clipa. Floris isi infipse dintii si simti sangele dusmanului curgandu-i in gura. Era cuprins de dorinta de a-l ucide. Turbat de furie, Arasev incepu sa injure si se descotorosi de Floris izbindu-l cu pistolul in cap. Adrien, vazand ca pe Floris l-a podidit sangele, sari in ajutorul lui. Floris zacea la pamant, pe jumatate lesinat. Se apleca deasupra lui, soptindu-i.

― Lasa, o sa gasim alt prilej sa fugim.

Omul se uita la ei cu ura, caci il durea mana.

― Spurcaciunilor, o sa mi-o platiti scump amandoi. Daca faceti vreo miscare ca sa fugiti, va impusc ca pe niste caini.

Arasev ii lega unul de altul si marsul reincepu, istovitor, de iad. Se apropiau de inima mlastinii si serpii misunau. Diptere uriase, tauni si tantari se napusteau asupra lor, impungandu-i fara mila. Dar Floris nu mai simtea durerea; fratele lui era langa el, nimic rau nu mai putea sa i se intample.

Tradatorul Arasev era destul de incurcat. Venirea lui Adrien nu-i convenea. Facuse pe nebunul, dar daca copilul spusese adevarul? Nu cumva erau urmariti de cazaci? E drept, cainii aia nu puteau sa le dibuiasca urmele in mlastini, dar trebuia sa se grabeasca, si apoi, era mai greu sa pazeasca doi diavoli decat unul singur. Pe de alta parte, daca i-ar vinde, ar lua un pret mai bun Arasev ii cantari din ochi pe Floris si Adrien, socotind cam cat ar fi putut cere pe ei daca scapau cu viata. Deocamdata, aratau ca vai de lume, cu obrajii umflati si diformi, cu hainele in zdrente si patate de namolul scarbos al mlastinii. Ma rog! Odata spalati si bine hraniti, or sa arate omeneste. Cei doi baieti nu stiau ce ganduri ticaloase nutrea tradatorul in privinta lor. Stateau mereu cu ochii in patru, pregatiti s-o ia la fuga sau sa-l atace. Erau ca doi puisori de leopard, gata sa sara la cel mai mic prilej. Dar Arasev ii lega cobza in timpul noptii iar ziua ii silea sa mearga inaintea lui sub amenintarea pistolului. Floris si Adrien nu mai aveau notiunea timpului. De cate zile se aflau in mlastini?

― Pana acum, hatmanul trebuie sa ne fi dat de urma, sopti Adrien pe frantuzeste; voia sa-si imbarbateze fratele, dar cuvintele lui nu sunau prea convingator. Avea remuscari. "Inainte de a-l urmari pe Floris ar fi trebuit sa le dau de veste lui Romo si mamei; m-am purtat prosteste".

― Dati-i drumul inainte, spurcatilor, si vorbiti pe ruseste sau va omor, striga ticalosul de Arasev, gesticuland amenintator.

Floris si Adrien schimbara o privire complice si ucigasa. Nu stiau cum, dar erau incredintati ca impreuna aveau sa se razbune pe el.

Baietii se schimbasera mult in ultimele luni. Aceasta fuga de-a curmezisul Rusiei ii maturizase. La Petersburg nu erau decat doi printisori razgaiati, rasfatati de viata pe care o duceau, de mama lor si de Petruska.

Adrien sopti:

― Floris, ti-aduci aminte? Totul s-a schimbat din seara balului.

Floris nu raspunse; lacrimi grele i se prelungeau de-a lungul obrajilor. Niciodata n-avea sa-l mai vada pe Petruska.

― Haide, mucosule, nu te mai smiorcai, striga Arasev ranjind.

Floris se ruga incetisor.

― Petruska, trebuie sa ne ajuti, de vreme ce te afli in ceruri. Scapa-ne de omul asta rau si fa-l sa moara in chinuri.

Aceste ganduri atat de putin crestinesti il umplura de bucurie pe Floris; ii sopti lui Adrien:

― Nu-ti face griji, Petruska o sa ne ajute.

Mersera inca pret de doua zile sub un soare necrutator. Arasev credea ca i-a imblanzit, caci copiii inaintau fara sa cracneasca. Ca sa mearga mai repede, ii dezlegase.

Era spre sfarsitul dupa-amiezii. Tantarii isi sporisera cruzimea. Isi croiau cu greu drum, caci hatisul de ierburi inalte se facea tot mai des, ascunzand capcanele mlastinii. Floris mergea primul si, deodata, Adrien nu-l mai vazu. Crezu ca Floris voia sa profite de-o clipa de neatentie a lui Arasev ca sa se faca nevazut. Se pregatea sa-l urmeze cand auzi niste strigate inabusite. Adrien, urmat de Arasev se repezi spre locul de unde veneau vaierele. Floris cazuse intr-un fel de cloaca plina cu noroi mirositor. Statea cufundat pana la brau si mlastina il inghitea incet. Adrien simti ca i se face parul maciuca. Isi aminti cu spaima ca Petruska le povestise de calaretii care, in timpul razboiului cu suedezii, se innamolisera cu cai cu tot in niste nisipuri negre, miscatoare. Petruska ii salvase pe cativa dintre ei lungindu-se pe burta pe o scandura de lemn, astfel, trupul lui oferind mai multa rezistenta, nu se mai cufunda in nisip. Adrien se uita numaidecat de jur imprejur. Nici urma de scandura, in schimb zari niste trestii. Ii striga fratelui sau.

― Tine-te bine, vin.

Arasev urla.

― Ah! nu, nu vreau sa va pierd pe amandoi, sa plecam!

Adrien se intoarse si vazu ca omul voia sa-l traga dupa el, parasindu-l pe Floris. Innebunit de groaza, se pleca, lua cat ai clipi un pietroi si, inainte ca Arasev sa poata face vreo miscare, i-l azvarli in cap cu o putere inzecita de spaima. Pietroiul il izbi pe Arasev spargandu-i teasta. Intr-o clipa, omul fu orbit de sange si incepu sa zbiere.

― Am sa te ucid, diavole, am sa te ucid!

Dar impleticindu-se de durere, Arasev isi pierdu echilibrul si se prabusi la randul lui in namolul urat mirositor. Urla zbatandu-se.

― Ajutor, salveaza-ma pe mine mai intai, o sa fiu bun cu tine, ti-o fagaduiesc!

Fara sa-i pese de strigatele lui, Adrien taie cateva trestii groase pe care le intinse pe deasupra noroiului si se lungi binisor pe ele, luand seama sa nu-i scape pamantul tare de sub picioare. Lui Floris namolul ii ajunsese la piept, era pe jumatate inabusit de aceasta mocirla otravitoare. Numai ochii vorbeau. Adrien simti ca trestiile erau destul de tari sub greutatea lui si ca nu aveau sa se cufunda prea mult. Ii intinse bratele lui Floris care izbuti sa-l apuce de maini. Adrien incepu sa traga incetisor, cu grija, sa nu se afunde el insusi. Palma dupa palma castiga teren, mergand in acelasi timp de-a-ndaratelea, ca sa nu piarda de sub picioare pamantul. La un pas de ei, tradatorul Arasev continua sa se zbata si sa urle.

― Ajutor, sariti! lasa-l pe copil! Scoate-ma de aici! Iti dau ce vrei.

Adrien incepea si el sa se afunde. Trebui sa dea drumul mainilor lui Floris si sa mai taie niste trestii ca s-o ia de la capat. Era istovitor. Namolul parea sa se impotriveasca, de parca ar fi vrut sa-si pastreze prizonierul. In cele din urma, Floris se smulse pana la piept din masa vascoasa. Adrien izbuti sa se sprijine mai bine de pa­mant, incat Floris putu sa se lungeasca la randul lui pe trestii, tragandu-si afara din mal si picioarele. Sfarsiti, cei doi frati se lasara sa cada pe mal gafaind, prea obositi ca sa mai faca vreo miscare. Cand isi venira putin in fire, tradatorul Arasev continua sa se tanguie:

Salvati-ma, daca credeti in Dumnezeu, nu ma pa­rasiti. Scapati-ma, nu sunt un om rau, va rog!

Adrien se intoarse spre el si-i striga:

Crapa si du-te in iad !

Floris nu putea sa-si desprinda ochii de la acest om caruia, cu cateva clipe mai inainte, ii dorise cele mai cumplite suferinte. Il revedea pe Petruska parasind balul pentru a-i salva din valurile dezlantuite pe nenorocitii de mujici care se inecau. Arasev gemea jalnic si se cu­funda fara scapare in mocirla ce se inchidea in jurul lui.

Adrien il intreba pe Floris :

Ti-e mai bine? Haide, vino sa incercam sa iesim din mlastinile astea.

Floris nu se misca. Se uita la Arasev. Adrien il scu­tura.

Vino, Floris.

Arasev zbiera:

Nu ma lasati, boiernasilor, iertare, iertare, scapa­ti-ma, va rog.

Floris sovaia inca. Il privi pe Adrien si striga:

― Curaj, o sa te ajutam.

Adrien urla:

― Esti nebun! Omul asta e un tradator. Ne-a denuntat si pe tine te-a rapit. Dumnezeu stie ce vrea sa faca cu noi. Sa piara!

― O, Adrien, te rog, ajuta-ma, se ruga Floris taind trestii, peste cateva clipe o sa fie prea tarziu. Sa-l ajutam pe acest nenorocit, nu-l putem lasa sa moara astfel.

Adrien bombani:

― Atata paguba, si-a cautat-o singur. Zau ca ma scoti din sarite!

Dar cu toate ca maraia, incepu sa-l ajute pe Floris. Cei doi baieti lungiti pe trestii incercara sa-l traga afara pe Arasev, dar acesta era cu mult mai greu decat Floris si nadusira de-a binelea pentru a-l smulge pe tradator de la acea moarte naprasnica. In sfarsit, dupa minute de eforturi, Arasev incepu sa se elibereze incet, incet. Baietii se opreau deseori ca sa taie alte trestii pe cave le asezau deasupra noroiului. Din fericire, ei nu atarnau prea greu si in cele din urma, dupa un ceas, Arasev fu salvat. Toti trei se lasara sa cada pe pamantul care inconjura groapa. Se innopta. Floris si Adrien nu vazura privirea rautacioasa pe care le-o arunca Arasev. Istoviti, infometati si tremurand, caci de indata ce apunea soarele se facea destul de racoare, cei doi copii adormira pe pamantul gol.

Dis-de-dimineata se trezira legati din nou. Arasev urla.

― In picioare, plecam. Uitati un sarpe mort, daca va e foame, mancati-l, dar grabiti-va, dracilor!

Adrien se uita la Floris.

― Vezi, am avut dreptate, trebuia sa-l lasam in mocirla.

O ploaie de lovituri se abatu pe umerii lui. Floris se apleca spre fratele lui si-i intinse plin de scarba o bucata de sarpe mort. Manca si el, cu toate ca i se intorceau matele pe dos. Ii sopti.

― Iarta-ma, Adrien, e vina mea, dar acum chiar daca l-am salvat, aflam noi o cale sa scapam de el.

Adrien nu gasi nimic de raspuns la ciudata logica a acestui rationament; i se parea insa ca se ostenisera degeaba. Dimpotriva, Floris simtea ca se purtasera cum se cuvine si ca Petruska i-ar fi felicitat. Nu ucizi un dusman decat in lupta dreapta.

Marsul istovitor reincepu, dar curand lui Floris i se paru ca erau mai putine insecte si ca aerul devenea mai placut. Deodata, auzira o pasare. Treptat, mlastina se rarea si in locul ierburilor aparura mici arbusti. Se aflau la marginile mlastinilor de la Vinita. Iesisera la liman, in departare un fluviu minunat isi rostogolea undele albastre. Floris si Adrien, legati unul de altul, alergara intr-acolo. Puteau in sfarsit sa bea o apa curata si sa se spele de namol. Arasev ii urma. Uitand de primejdiile care-i pandeau, cei doi baieti se zbenguiau razand. Arasev zari o mica izba de lemn si se apropie; in preajma ei pasteau niste capre costelive. Un evreu batran cu barba murdara aparu in usa. Purta un caftan negru, peticit.

― Ce vrei, prietene?

― Poti sa ne dai ceva de mancare, fiilor mei si mie? spuse Arasev care nu se sfia sa minta cu nerusinare.

Batranul evreu se inclina.

― Locuinta saracacioasa a lui Eleazar iti este deschisa, prietene, tie si fiilor tai. Veti imparti putina mea hrana.

Eleazar ii servi fara sa scoata o vorba, dupa datina ospitalitatii fata de orice calator ostenit. Inainte de-a intra in izba, Arasev ii dezlegase pe copii care, flamanzi, mancau acum cu lacomie. Daca fetisoarele lor obosite si privirile incruntate pe care le arunca tradatorul "fiilor" lui ii parura ciudate batranului Eleazar, acesta nu lasa sa se intrevada nimic. La randul lor, dupa ce-si mai potolira foamea, Floris si Adrien sovaira sa ceara ajutorul evreului, caci acesta li se parea prea batran si fara vlaga. Dintr-o privire cei doi frati se intelesera si hotarara sa-si amane fuga pentru mai tarziu.

― Spune-mi, batrane, intreba Arasev lingandu-si strachina cu fiertura de ovaz, care-i drumul cel mai scurt spre Hagi-Bey?

Batranul nu paru sa se mire.

― Vrei sa mergi la turci, prietene? N-ai decat sa umbli cam opt saptamani de-a lungul Nistrului, apoi sa cobori pe firul lui pana la Marea Neagra. Acolo vei vedea fortareata turca Hagi-Bey.

Eleazar ii privi indepartandu-se pe Arasev si pe "copiii" sai. Astepta pana ce nu se mai zarira si, ridicandu-si poalele caftanului negru, o lua la goana in directia opusa, cat il tineau batranele lui picioare obosite.

Arasev ii legase din nou pe Floris si pe Adrien.

Ranjea frecandu-si mainile.

― Am castigat. Am strabatut mlastina si va am pe amandoi.

Floris ii spuse mandru:

― Ti-am salvat viata si dumneata ce ai de gand sa faci cu noi?

Arasev izbucni in ras.

― Eu, baietii mei, am sa va ingrijesc bine, am sa va rasfat, ca sa fiti frumosi, grasi si sanatosi.

Floris si Adrien se privira nedumeriti. Arasev rase si mai tare. Nu incapea indoiala, situatia il incanta.

― Ha, ha, frumosilor, nu intelegeti?

Se ineca de ras. Intr-un tarziu se potoli si le spuse peste umar:

― Va voi vinde lui Selim Pasa, care o sa faca din voi niste eunuci draguti pentru haremul lui.

Floris si Adrien rasuflara. Toate astea nu pareau prea grave. Floris indrazni totusi sa intrebe:

― Ce inseamna eunuc si harem?

Arasev se ineca de ras.

Capitolul XXIII

Cetatea Hagi-Bey fusese ridicata pe ruinele unui fost sat grecesc. Uriasa fortareata era inconjurata de un orasel pestrit. Ucrainenii il numeau Odessa, "Perla Marii Negre". In aceasta enclava turceasca vietuiau la un loc toate neamurile: negutatorul evreu facea comert cu armeanul, grecul se certa cu moldoveanul, tiganul bea cu turcul, circazianul cu maltezul. O atmosfera animata si vesela domnea in sanul acestei multimi cosmopolite care traia in buna intelegere. Pe Floris si pe Adrien ii inveseli privelistea pietii. Nu vazusera niciodata asa ceva in ceturile nordului. Ii uimeau tare mult femeile cu chipurile acoperite. Toata lumea striga, radea, tipa, in timp ce in zare, vasele se leganau pe mare. Soarele stralucea pe nisipul de aur. Niste soldati turci hohoteau de ras, privind o roaba circaziana care dansa goala pusca pe o estrada. Un pui de arap tipa, chemandu-si mama, dar nimeni nu-i dadea vreo atentie, era un lucru obisnuit la Hagi-Bey.

Arasev opri un ienicer si-i spuse intr-o turceasca stalcita.

― Condu-ma la emirul Selim Pasa. Ii aduc o marfa care o sa-i placa.

Turcul cobori ochii si se uita dispretuitor la cei doi copii in zdrente, cu pielea jupuita de soare.

― Asta-i marfa ta? Ce vrei sa faca Selim Pasa cu mucosii astia?

Floris era furios sa fie luat drept un mucos si, mai ales, drept o marfa. Arasev ranji, foarte sigur de el.

― Daca ma duci la stapanul tau, ti-a pus Domnul mana in cap, si mie la fel.

Ienicerul sovai, apoi, cu un gest a lehamite, le facu semn sa-l urmeze.

Selim Pasa ii cerceta pe Arasev si pe cei doi copii cu ochiul lui mic si patrunzator. Era un oriental urias cu obrazul galben, buhait de grasime. Pantecul i se revarsa peste coapsele scurte. Statea asezat turceste pe o sofa foarte joasa si fuma din narghilea. La un pas de el vegheau doi ieniceri cu infatisari crunte si Floris nu prea se simtea la largul lui. Ca sa-si faca de lucru, privi sala in care se aflau. Era o incapere mare si alba, cu coloane, iar de-a lungul zidurilor atarnau draperii rosii si de culoarea peruzelei, brodate cu aur. Zgomotul orasului patrundea inabusit in aceasta sala a palatului alb, situat in inima fortaretei Hagi-Bey.

― Cine esti si ce vrei? intreba Selim Pasa pe ruseste, cu o voce dulceaga si putin peltica.

Floris observa fara sfiala ca tot trupul emirului incepea sa tremure cand acesta vorbea. Adrien se uita la ochii mici ai lui Selim Pasa si avu impresia ca rad. "Nu vad deloc ce gaseste caraghios la noi" gandi el jignit.

― Sunt un fost cazac ucrainean si totdeauna am trait in prietenie cu vitejii soldati ai sultanului, nobile vizir.

Selim Pasa facu un semn cu mana pentru a arata ca tot ce-i povestea Arasev nu-l interesa. Arasev facu o plecaciune adanca si continua.

― Ti-am adus acesti doi copii de rusnac, cu gandul ca te-ar interesa sa-i iei in robie, gloriosule emir.

― Hm! vorbi peltic Sultan Pasa, nu au o infatisare prea sanatoasa.

― O! protesta Arasev, i-am ingrijit ca pe copiii mei, dar nu sunt decat un om sarman si daca acum ma gandesc sa ma despart de ei o fac numai pentru placerea ta, stapane.

Floris era la capatul rabdarii. Pasa il plictisea de moarte; cat despre Arasev, ar fi vrut sa-l ucida drept pedeapsa pentru minciunile lui. Selim Pasa surase, isi umezi buzele groase cu putina apa de trandafir, apoi intreba.

― Si cine sunt acesti copii?

Adrien si Floris inaltara capul si spusera pa frantuzeste, pentru placerea de a-l infuria pe Arasev.

― Sunt Floris de Villeneuve-Caramey si acest om este un mincinos, ne-a rapit.

― Iar eu sunt Adrien de Villeneuve-Caramey, fratele meu are dreptate, acest om este un tradator.

― O! spuse Selim Pasa linistit, dar bunul meu prieten, m-ai inselat, sunt francezi.

― Nobile Selim Pasa, asculta-ma.

Coborand vocea, Arasev se apropie de perna pe care era asezat Selim Pasa.

― Unul dintre copii este de pret pentru tine, caci este fiul lui

Adrien auzi vag inceputul frazei dar nu izbuti sa inteleaga urmarea. Selim Pasa tusi, lua o bucatica de rahat dintr-o cupa de aur, o mesteca incet, ragai constiincios si-si baga alte doua bucati in gura. Arasev era stanjenit, ceva nu mergea dupa dorinta sa. Se uita la copii cu un aer furios si mormai printre dinti.

― Straduiti-va sa va purtati cum se cuvine, sau va casapesc!

Floris ii striga plin cu ura:

― Sa crapi, caine imputit!

Auzind aceasta, emirul se ineca de ras si se invineti la fata. Ii ramasese rahatul in gat. Intr-un tarziu, obrazul gras i se linisti. Zise peltic.

― Copiii astia sunt prost crescuti, prietene, nu stiu daca voi putea sa-i cumpar.

Arasev protesta.

― O, nobile emir, stii cine este unul dintre ei si vezi foloasele pe care le poti trage de pe urma lui. Te incredintez ca sunt blanzi ca niste mielusei.

Selim Pasa facu semn lui Floris si lui Adrien sa se apropie. Cel doi "mielusei" se intelesera dintr-o privire si pasira spre el. Apoi, tacticos, scuipara pe papucii lui auriti. Arasev se ingalbeni. Rapise doi diavoli, niciodata n-avea sa-i poata vinde. Spre marea uimire a tradatorului, emirul se puse iar pe ras. Sughita de-a dreptul si-i curgeau lacrimile. Floris se uita la Adrien nedumerit: facusera asta pentru a stingheri tratativele lui Arasev si reactiile emirului ii zapaceau. Intr-un tarziu, cand se potoli, emirul batu din palme. Un fel de colos de sapte picioare inaltime intra.

― Mustafa, ia-i pe pungasii astia si sa fie pedepsiti cum se cuvine.

Emirul se rasturna pe pernele lui si rase cu si mai multa pofta.

Nelinistit, Arasev intreba:

― O sa-mi dai o mie de rupii, nobile vizir?

― Ha! sughita Selim Pasa, o sa-ti dau mult, mult, bunul meu prieten, mult mai mult, prietene

Floris si Adrien se uitau nelinistiti la namila care se afla in fata lor. Mustafa mormai ceva, se apleca si-i lua pe Floris si pe Adrien ca pe niste simple pachete, ducandu-i la subsuoara. Floris il privi pe Adrien cu teama, oare ce pedeapsa aveau sa primeasca?

Aceasta plimbare prin gradinile lui Selim Pasa era umilitoare pentru cei doi baieti. Strabatura curti albe, racorite de havuzuri unde femei lungite pe pajisti inflorite radeau vazandu-i trecand pe Floris si pe Adrien carati de uriasul pahiderm. Incercara sa se zbata si sa muste, dar Mustafa parea sa nu simta nimic si-si vedea linistit de drum. In fundul unei curti interioare pazite de ieniceri, Mustafa dadu la o parte o perdea de margele si-i aseza pe cei doi baieti intr-o incapere mare, cu coloane de marmura alba. Camera era impodobita cu divane acoperite cu perne de matase multicolora. In fata unui balcon care dadea spre marea luminata de apusul soarelui, statea un tanar. La intrarea lui Mustafa, intoarce capul. Era Maximilienne. Fara un cuvant, cu ochii scanteietori de lacrimi, intinse bratele spre fiii sai. Ramasera mult timp imbratisati, toti trei. Mustafa se legana de pe un picior pe altul si privea scena stergandu-si ochii mari si bulbucati.

In sfarsit Maximilienne se desprinse si striga.

― Li Kang, Elisa, Feodor, veniti cu totii!

Intr-o clipa, incaperea se umplu cu toti credinciosii lor slujitori care se aruncara asupra lui Floris si Adrien inabusindu-i cu sarutari. Cei doi baieti erau prea zapaciti pentru a pune intrebari. Chiar si Marina Schioapa era acolo. Deodata, Floris ridica privirea si intreba.

― Mamusca, unde sunt Romo si nasul meu?

― Sunt cu Selim Pasa, erau ascunsi in spatele lui ca sa-l dea de gol pe tradatorul Arasev.

― Ah, mama, spuse Adrien imbujorandu-se, au fost de fata acolo?

― Da, asa a vrut Selim Pasa.

Floris si Adrien se privira nitel stingheriti; incepeau sa inteleaga hohotul de ras al emirului.

― Mama, spuse Adrien, curios ca intotdeauna, explica-ne cum ati ajuns aici.

Maximilienne tocmai voia sa raspunda cand intra Selim Pasa, intovarasit de hatmanul Saratov si de Romo. Floris si Adrien scoasera tipete de bucurie si se aruncara in bratele lor.

Selim Pasa inainta spre Maximilienne.

― Nobila doamna este multumita?

Maximilienne, cu ochii inca umezi, lua mana emirului.

― Cum as putea sa va multumesc, Selim Pasa pentru tot ce-ati facut pentru noi?

Emirul turc rosi; nu era obisnuit cu felul de a se purta al crestinelor. Avusese cateva ca roabe in haremul lui, dar nu erau doamne din inalta societate ca aceasta, care il intimida cu infatisarea ei nobila si vestmintele-i barbatesti.

Selim Pasa isi trase binisor mana din aceea a Maximiliennei si spuse peltic.

― Tradatorul Arasev a fost arestat. Ma gandesc sa-l trag in teapa.

Maximilienne pali, dar hatmanul Saratov se apropie.

― Fratele meu Selim Pasa a fost mare si generos dar ii cer sa-mi lase mie grija de a-l pedepsi pe tradator.

Ochii mici ai lui Selim Pasa scanteiara; era curios sa afle cazna la care hatmanul avea sa-l supuna pe fostul lui cazac, dar era prea politicos pentru a-l intreba. Hatmanul intelese intrebarea muta din ochii lui si zambi salbatic.

― Fratele meu Selim Pasa o sa fie multumit.

Romo ii tinea pe dupa umeri pe Floris si pe Adrien; credinciosul prieten era coplesit de fericire. Ii fusese atat de frica sa nu dea gres in misiunea lui tocmai cand crezuse ca ajunge la liman!

In zorii zilei, cand Maximilienne observase disparitia fiilor ei fusese cuprinsa de deznadejde. Romo se temuse ca o sa-si piarda mintile. Hatmanul Saratov isi slobozise cazacii in urmarirea lui Arasev, dar nimeni nu putea da vreo veste. Folosisera caini, dar acestia pierdura repede urma. In tabara hatmanului domnea consternarea cand, dupa zece zile de cautari zadarnice, vazura sosind un batran acoperit din cap pana in picioare de noroi uscat. Calul sau se prabusi sub el tocmai cand sarea din sa cu o suplete de necrezut pentru un om de varsta lui. Batranul se inclina in fata hatmanului.

― Nu cauti doi copii, hatmane?

Maximilienne tresari.

― Cine esti, cinstite batran? Daca mi-ai vazut copiii vorbeste, pentru numele lui Dumnezeu!

Batranul se uita cu luare aminte la Maximilienne.

― Da, pe copiii tai i-am vazut, femeie, iti seamana. Ii tara dupa el un om care zicea ca e tatal lor, dar batranul Eleazar nu i-a dat crezare.

Hatmanul era inca banuitor.

― Pentru ce ai venit sa-mi dai mie de stire si cum ai stiut ca-i cautam?

Batranul rase.

― Indeletnicirea mea de camatar, hatmane, ma sileste sa stiu tot ce se petrece la trei sute de verste jur imprejur.

― Ah, evreule, rosti Romo cu dispret, cate ruble vrei?

Batranul se imbatosa.

― Nu vreau decat sa te ajut, trufasule rus.

Cu un gest, hatmanul ii potoli pe Romo si se apropie de batran.

― Mi se pare ca te cunosc.

― Da, ai tinere de minte, hatmane. Am venit sa platesc o datorie. Acum zece ani ai venit in fruntea cazacilor tai pe cand tatarii puneau foc casei mele si o rapeau pe fiica mea Rebeca. Ne-ai salvat pe toti. Acum a venit randul meu sa te ajut.

Hatmanul isi mangaie barba si zambi.

― Imi amintesc de tine. Vorbeste, prietene, unde sunt copiii?

― Omul i-a trecut prin mlastinile de la Vinita.

― Cu neputinta, exclama hatmanul, nimeni nu poate scapa cu viata de acolo.

Eleazar surase.

― Ei insa au supravietuit, caci sunt niste copii ca niste lei.

― Unde sunt acum?

― Omul ii ducea spre Hagi-Bey. Sunt sigur ca vrea sa-i vanda lui Selim Pasa. Merg pe jos si la sfarsitul lunii vor ajunge.

Maximilienne se infiora.

― Copiii mei la turci, ce grozavie!

Hatmanul Saratov exclama.

― Pana la sfarsitul lunii galopand zi si noapte vom ajunge inaintea lor. Linisteste-te, nobila doamna, Selim Pasa ne este prieten.

― Dar, hatmane Saratov, exclama Maximilienne, turcii ii urasc pe rusi, cum poate Selim Pasa sa fie prietenul vostru?

Hatmanul Saratov zambi.

― Vii de la miazanoapte, nobila doamna. Aici, sub soarele Ucrainei, e mai lesne de inteles ca poti sa te lupti si sa ramai prieten cu dusmanul. Intr-o zi, poate, voi sterge de pe fata pamantului cetatea Hagi-Bey pentru a face un adevarat oras rusesc, dar inima mea va continua sa-i pastreze prietenie lui Selim Pasa si, daca s-ar intampla sa fiu ucis in lupta de el, stiu ca m-ar plange.

Selim Pasa ii primise asa cum numai orientalii stiu s-o faca.

― Locuinta mea este a ta, frate, iar prietenii tai sunt bineveniti, de vreme ce te insotesc.

Romo se gandea: "Daca hatmanul n-ar fi aici, acest om ne-ar taia tot atat de simplu capul si cu tot atata politete".

Intr-adevar, turcii stapaneau Marea Neagra si orice crestin prins de ei ajungea rob la Constantinopol, orice femeie, slujitoare in harem. Selim Pasa pusese o singura conditie: era gata sa intinda o cursa pentru a-l aresta pe tradator, dar voia sa-i vada pe copii inaintea tuturor. Incuviintase de indata ca Romo si hatmanul sa se ascunda indaratul draperiilor aurite care-i inconjurau divanul.

La un semn al mamei lor, Floris si Adrien se apropiara.

― Iertati-ne, Selim Pasa, pentru ca in sfarsit, noi nu stiam, hm! ati fost foarte foarte

Selim Pasa ii privea cum se incurca jalnic in explicatii.

Suspina:

― Oh! ce pacat ca sunteti crestini! Pe Alah, femeie, spuse el intorcandu-se catre Maximilienne, nu vrei sa te lepezi de credinta ta si sa o imbratisezi pe aceea a lui Mahomed? Ati ramane la Hagi-Bey si i-as face pe baietii astia viziri.

Maximilienne fusese luata cam prin surprindere; perspectiva ca fiii ei sa-si petreaca viitorul printre turci nu-i prea suradea. Chibzui o clipa spre a gasi un raspuns care sa nu-l supere pe emir.

― Nobile Selim Pasa, fiii mei trebuie sa pastreze religia strabunilor lor, dupa cum si voi o pastrati pe aceea a inaintasilor vostri, si trebuie sa-i duc in Franta. Dar o parte din inima noastra, va ramane, datorita voua, la Hagi-Bey.

Selim Pasa ofta.

― Mi s-a spus despre frantuzoaice ca sunt usuratice, dar acum cred contrariul. Esti o femeie curajoasa care n-a pregetat sa-si primejduiasca viata pentru copiii ei. Selim Pasa este prietenul tau.

Si emirul parasi incaperea cu o distinctie de care acest om maruntel si gras n-ar fi parut in stare.

A doua zi dimineata, Floris si Adrien fura treziti de un rapait de tobe. Se repezira la balcon dar nu vazura nimic, caci acesta dadea spre mare. Alergara atunci spre curtea interioara. O fetita frumoasa, cu parul lung, negru si ochi de jaratic venea inspre ei din partea opusa. In graba lui, Floris se ciocni de ea.

― Nu poti sa bagi de seama, caine de crestin? se rasti pustoaica intr-o ruseasca stalcita.

Floris era indignat.

― Nu prea esti politicoasa pentru o fetita, dar totusi iarta-ma ca am dat peste tine, raspunse el pe turceste, cu usurinta pe care el si Adrien o aveau in a trece de la o limba la alta datorita invataturii deprinse de la Li Kang.

Micuta se uita mai atent la Floris. Isi schimba brusc purtarea si surase, aratandu-si dintisorii ascutiti.

― Nu m-am suparat. As putea pune sa fii biciuit pana la sange pentru ca ai dat peste mine, dar n-am sa spun nimic, haide vino!

― Unde mergem? intreba Floris.

― Taci si vino dupa mine sa-ti arat ceva foarte caraghios.

Adrien era indignat de indrazneala nemaipomenita a acestei fete prostanace care nici macar nu-i adresase cuvantul si-i vorbea fratelui sau cu atata autoritate. Il cuprinse furia sa-l vada pe Floris fermecat de aceasta slabanoaga pe care o urma ca un catelus. Parea ca uitase de fratele sau. Adrien sovai, apoi, calcandu-si pe inima, se hotari sa-i urmeze. Fetita ii duse spre un balcon care dadea in piata Odessei, aflata la picioarele fortaretei Hagi-Bey. O multime pestrita se ingramadea pentru a asista la spectacol. O estrada fusese inaltata la repezeala si pe ea luasera loc Selim Pasa, hatmanul Saratov si Romo. Floris observa ca mama lui si slujitorii francezi nu erau acolo. In schimb, Li Kang, Feodor si Marina Schioapa se aflau in randul intai. Tobele rapaiau. Ienicerii lui Selim Pasa inconjurau estrada. Straiele lor galbene si turbanele rosii impodobite cu pene albe sclipeau in soare. Steagurile fluturau in vant si Adrien baga de seama cu uimire ca pe ele era desenata un fel de oala. De partea cealalta a pietii asteptau zece cazaci calari. Se imbracasera cu cerkezele lor albastre de postav fin firetuite cu aur. Aveau sepcile indesate pe frunte si-si purtau la oblanc sabia de lupta, scurta si putin curbata. Multimea fremata nerabdatoare.

Floris se apleca spre fetita si-o intreba:

― Cum te cheama?

― Yasmina, si sunt fiica lui Selim Pasa, dar st! taci, priveste.

In piata se ivira patru ieniceri. Intre ei mergea un om legat. Multimea tacu, infiorata. Prizonierul urla.

― Iertare, iertare! Nu ma lasati! Ajutor!

Floris si Adrien ingalbenira: era tradatorul Arasev.

Capitolul XXIV

― Ai sa piei, tradatorule, spuse Selim Pasa cu dispret.

Ienicerii il trantira pe Arasev in genunchi in fata estradei. Romo intoarse capul; niciodata nu-i placusera asemenea spectacole.

― Acest prizonier iti apartine, frate, adauga Selim Pasa aplecandu-se inspre hatman.

Acesta se inclina in semn de multumire si, ridicandu-se in picioare, striga cu glas rasunator.

― Arasev, Ucraina se leapada de tine, nu mai esti fiul ei. Ai sa induri pedeapsa cazacilor.

Tradatorul Arasev nu mai avea puterea sa strige. Isi dadea ochii peste cap de frica. Multimea, simtind ca avea sa asiste la un spectacol ales, se porni sa strige. Selim Pasa facu un semn si ienicerii il tarara pe Arasev in mijlocul pietii unde fusese sapata o groapa de inaltimea unui om. Se pare ca Arasev pricepuse cazna la care urma sa fie supus, pentru ca incepu sa zbiere.

― Nu, nu, nu asta, nu asta, ajutor!

Floris si Adrien isi astupara urechile ca sa nu-i auda. Micuta Yasmina avea ochii lucitori si buzele umede.

― Dar ascultati-l hai, uitati-va! spuse ea agitata.

Ienicerii il aruncara pe Arasev in groapa. Multimea se frasuia si radea, fiecare dandu-si cu parerea. Turcii aveau numeroase suplicii in repertoriul lor, dar acesta le era necunoscut. Ienicerii, fara sa ia in seama strigatele tradatorului, umplura linistiti groapa cu pamant. In curand acesta ii ajunse lui Arasev pana la gat. Atunci, cu foarte multa grija, ienicerii batatorira pamantul de jur-imprejurul capului. Cand terminara, se retrasera spre estrada.

Era o priveliste inspaimantatoare sa vezi piata aceea plina de o multime cu turbane multicolore, privind atatata la capul care iesea din pamant, ca si cum ar fi tasnit din iad. Hatmanul Saratov facu un semn cu mana. De cealalta parte a pietii, cei zece cazaci care atata asteptau, isi smulsera cu totii sabiile din teaca, strigand: Alla Verdi!

Lui Arasev i se facu parul maciuca. Desi pe jumatate inabusit din pricina pamantului, mai avea inca puterea sa urle de spaima. Tobele rapaira din nou. Hatmanul facu un alt semn si un cazac dadu pinteni calului care zvacni inainte si trecu in galop peste capul lui Arasev. Cazacul isi tinea sabia in mana. Multimea statea cu sufletul la gura. Pricepuse incercarea ce urma sa fie facuta de cazac: aceea de a reteza capul condamnatului. Dar se auzi un murmur de dezamagire, sabia trecuse la un deget de gatul lui Arasev. Un alt cazac se desprinse din grup; galopa si mai iute decat camaradul sau. Ajuns in dreptul lui Arasev, scoase un racnet si atinse in treacat gatul nenorocitului. Sangele tasni si curse rosu, stralucind pe pamantul galben-aramiu al Hagi-Bey-ului. O femeie tipa. Strigatul ei avea ceva atat de patrunzator ca multimea incepu, la randul ei, sa urle si mai tare. Un al treilea calaret porni in galop. Pentru cazaci, "jocul" consta in a nu se pregati inainte de a ajunge in dreptul capului, ci doar atunci, lasandu-se cat mai jos cu putinta din sa.

Tradatorul Arasev de-abia fusese atins. Un fel de resemnare fatalista pusese stapanire pe el. Stia ca avea sa moara de o moarte cumplita, dar nu se caia de faptele lui. Multimea era cuprinsa de delirul unei bucurii bolnavicioase. Al patrulea cazac despica fruntea tradatorului care traia inca. Al cincilea ii scoase un ochi care se rostogoli la zece picioare departare; un barbat il culese si, in hohotele de ras ale gloatei, il baga in gura. Atatarea oamenilor ajunsese la culme. Hatmanul Saratov urmarea scena fara sa clipeasca. Era vadit ca Selim Pasa se distra de minune si isi freca mainile. Se apleca inspre hatman.

― Multumesc fratelui meu pentru acest spectacol plin de desfatare.

Romo era palid. Era obisnuit sa ucida pe campurile de lupta, dar avea oroare de asemenea suplicii. Amestecati in multime, Li Kang si Feodor priveau linistiti ingrozitoarea scena, ca niste oameni obisnuiti cu spectacole de acest soi. Marina Schioapa urla.

― Crapa, caine imputit, si du-te sa te prajesti in iad!

O alta lovitura de sabie atinse capul tradatorului, despicandu-i teasta in doua. Nu se stia daca mai traieste inca. Singurul sau ochi ramasese holbat, inspaimantator. In cele din urma, un cazac ii atinse gatul taindu-i traheea. Tasni un val de sange negru.

In locul unde erau cocotati Floris si Adrien nu mai aveau putere sa respire, livizi si uzi de sudoare, dar priveau spectacolul impietriti de groaza. Mica printesa Yasmina le arunca priviri batjocoritoare. Cazacii treceau in galop cu vuiet dracesc prin fata a ceea ce mai ramasese din capul tradatorului. In sfarsit, unul dintre ei desprinse cu o lovitura de sabie capul lui Arasev, care se rostogoli la douazeci de picioare de trupul ingropat in pamant. Invingatorul dadu pinteni calului, se lasa sa lunece pana sub burta animalului, lua teasta cu varful sabiei, se aseza din nou in sa si facu inconjurul pietii de mai multe ori, urland de bucurie, purtand in taisul sabiei inspaimantatorul cap care ranjea. Sangele se scurgea peste el si-i improsca pe privitorii din primele randuri, care aclamau dezlantuiti. Cazacul se opri in fata estradei, sari din sa si se inclina in fata hatmanului, a lui Selim Pasa si a lui Romo.

Selim Pasa zambi.

― Esti indemanatic cazace, te felicit. Cat despre acest cap, arunca-l cainilor, ca si trupul.

Floris si Adrien se retrasera in umbra curtii, nauciti de grozavia spectacolului. Le era greata si incepura sa vomite, sub privirea sireata a Yasminei, care radea in hohote.

― N-aveti nici un haz voi, crestinii, nimic nu va inveseleste.

Maximilienne, care-si cauta copiii de mai multa vreme, intra in curte. Arunca o privire in josul fortaretei, vazu multimea care se raspandea pe indelete si intelese intr-o clipa la ce spectacol asistasera fiii ei.

Se cutremura zarind groaznicul cap care se legana in varful sabiei cazacului. Isi cuprinse baietii la piept, iar acestia se lasara in voia ei, fara vlaga, imbarbatati sa regaseasca blandetea materna, dar in acelasi timp umiliti de a fi tratati ca niste copilasi in fata Yasminei. Maximilienne ii mangaie pe cap si le sopti vorbe calde, ca sa-i linisteasca.

In acelasi timp, se gandea: "Trebuie sa plecam repede, sa ne intoarcem in Franta, n-avem ce sa mai cautam in tara asta".

Cateva zile mai tarziu, Maximilienne, Floris si Adrian se instalau impreuna cu credinciosii lor tovarasi la bordul unei galere portugheze care facea comert in Mediterana. Turcii lasau rareori sa treaca vase de-ale crestinilor, dar portughezii au fost totdeauna marinari indrazneti si negutatori isteti. Capitanul de pe Sao Enrique izbutise sa se faca bine vazut de catre sultanul de la Stambul, care-i ingaduia sa treaca prin Bosfor si sa patrunda in Marea Neagra.

Despartirea de Selim Pasa fu emotionanta; el le gasise vasul care urma sa ajunga la Marsilia cu o incarcatura de piele, pluta, zahar si lemn de Ucraina. Marina Schioapa sovaise daca sa plece sau nu in Franta, inima ei stand in cumpana intre Floris si Mustafa. Pana la urma, birui Mustafa. Marina avea de gand sa deschida o carciuma la Odessa, la poalele fortaretei Hagi-Bey.

― Intelegi, ii spuse ea Maximiliennei, m-am saturat de toti verii mei si, la urma urmei, un turc e si el un barbat ca si ceilalti.

― Dar, raspunse Maximilienne, ia seama, Marina, turcii au mai multe neveste.

Ochii Schioapei scanteiara, si-l privira pe Mustafa, care, cu doua capete mai inalt decat ea, zambea, fericit.

― Daca face asta, barinia, il snopesc in bataie.

Hatmanul Saratov incercase s-o induplece pe Maximilienne.

― Ramai, nobila doamna, intoarce-te cu noi la Kiev. Tarul doreste ca fiul sau sa ramana in Rusia.

Maximilienne oftase cu ochii-n lacrimi.

― Hatmane Saratov, fii binecuvantat pentru tot ce ai facut, dar trebuie sa plecam. Copiii mei nu vor fi la adapost decat in Franta, o stii prea bine. Ajuta-ne sa plecam, te rog; trebuie sa creasca fericiti si ceva imi spune ca o particica din inima lor va ramane in Rusia O sa-l revezi pe Floris, sunt sigura, daca Dumnezeu si Petru o vor voi.

Hatmanul chibzui o clipa, apoi se inclina in fata acestor explicatii.

― Ai dreptate, nobila doamna, dar macar ia-l cu tine pe Feodor, ca sa-l pazeasca si de-aici inainte pe fiul tau.

Pe puntea galerei domnea forfota plecarii. De pe duneta lui, capitanul portughez dadea ultimele ordine pentru manevra.

― Inaltati panzele pe catargul cel mare!

Drapelele fluturau in vant.

― Sa se pregateasca vaslasii!

In ritmul loviturilor de gong, ocnasii lasara vaslele la apa.

Maximilienne, Floris si Adrien se gaseau pe puntea din spate a vasului, ca sa nu stinghereasca manevrele. In cabinele puse la dispozitia calatorilor, Elisa si Martine, ajutate de Grégoire si de Blaisois isi faceau de lucru desfacand cuferele. Toti patru nu-si mai incapeau in piele de fericire. "In sfarsit, se intorceau in Franta." Pe puntea din fata, Li Kang si Feodor priveau melancolic piata Odessei. De departe, o turcoaica le trimitea sarutari. Romo, care tinuse sa-si insoteasca prietenii pana pe vas, se apropie de Maximilienne.

― E timpul sa cobor.

Maximilienne il privi rugatoare.

― De ce ne parasesti, Romo, vino cu noi in Franta!

Romo zambi cu tristete si-i spuse cu repros:

― Nu eu plec, Maximilienne, voi sunteti cei care ne parasiti.

― Dar, Romo, stii prea bine ca aceasta tara e primejdioasa pentru fiii mei.

― Da, prietena, trebuie sa plecati, ai dreptate, dar intelege-ma, sunt un print moscovit si voi incerca din toate puterile sa duc mai departe opera lui Petru cel Mare. Locul meu este aici, pe pamantul sfintei noastre Rusii. Acuma, asculta-ma bine, pentru ca simt ca n-o sa ne mai vedem niciodata.

Romo o trase deoparte pe Maximilienne, care tremura, tulburata:

― Pe patul de moarte, Petru mi-a dezvaluit un secret. In pivnitele de la Dubino, a ascuns o comoara pentru Floris

Si Romo ii repeta cuvintele tarului muribund. Apoi isi lua inca o data ramas bun de la Maximilienne si copiii ei.

― Sa-ti amintesti de asta, Maximilienne, cand va fi vremea.

― Da, Romo, o jur, o jur!

Maximilienne se prabusi plangand in bratele credinciosului sau prieten. Pe Romo il trecu un fior si Maximilienne, ridicand privirea, citi in ochii lui taina pe care n-o banuise niciodata. Acest suflet marinimos inabusise din totdeauna dragostea pe care o purtase Maximiliennei si care-l chinuia din ziua cand o vazuse legata, despuiata, in fortareata. Simtindu-se descoperit, Romo vru sa se desprinda, dar Maximilienne il retinu, murmurandu-i:

― Nu, prietenul meu, fratele meu, te iubesc si mai mult pentru asta si-ti voi pastra vesnic un loc in inima mea.

Si cu o miscare scurta, il saruta usor pe buze.

Romo, fericit si sfasiat de gestul Maximiliennei, cobori de pe punte si se apropie de Floris si de Adrien, care urmareau cu interes manevrele. Fara glas, ii lua in brate si sopti, uitandu-se la Floris:

― E crancen pentru un copil sa piarda sprijinul tatalui sau dar ce minunat e sa mostenesti ceva din gloria parinteasca!

Romo sari intr-o barca in care patru marinari asteptau sa-l duca la tarm.

― La revedere, Romo, la revedere! strigara Floris si Adrien, tristi sa se desparta de prietenul lor dar in acelasi timp putin nepasatori, ca toti copiii de varsta lor.

Romo nu mai avea ochi pentru ei; vedea doar silueta gingasa a Maximiliennei, care se profila la pupa vasului, si murmura:

― Tarul meu, ti-am fost credincios pana la sfarsit, mi-am indeplinit datoria. Petru cel Mare poate fi mandru de prietenul lui.

Capitanul striga.

― Ridicati ancora!

Douazeci si sase de vasle lovira apa de fiecare parte a galerei, dar deodata o voce subtirica striga.

― Floris! Floris!

O feluca luxoasa a emirului se apropia de vasul portughez. La bord se aflau Marina Schioapa, Mustafa, o duzina de marinari turci care se opinteau la vasle si mica principesa Yasmina. Culcata sub un baldachin, aceasta din urma il striga pe Floris. Capitanul isi smulse peruca de furie. Manevra trebuia luata de la capat dar n-avea ce face, cu fiica emirului Selim Pasa era nevoit sa se poarte frumos. Floris se pleca peste bastingaj.

Mica printesa ii striga.

― Am vrut sa-ti spun la revedere. Uite, ti-am adus un dar!

Urcara la bord o maimutica ce scotea niste tinete cumplite.

Floris era incantat.

― Esti draguta, Yasmina.

― Stii, Floris, am sa ma gandesc intotdeauna la tine, sa ai grija de micutul meu Ali. Adio! Adio!

Yasmina ii facea semne cu mana. Floris era destul de magulit de interesul pe care i-l arata mica printesa. Arunca o privire de cuceritor lui Adrien. Feluca emirului se indeparta. Marina Schioapa plangea.

― La revedere, boiernasule, la revedere!

Grosul Mustafa, fara a sti bine de ce, se lua dupa "soata" sa.

Yasmina mai striga inca, razand:

― La revedere, caine de crestin!

Floris ridica bratul in semn de adio. Adrien se apropie de mama lui, o stranse incetisor de mana si o saruta duios. Galera se rasuci incet in loc si panzele se umflara.

― Directia miazazi, domnule Cruz, striga capitanul spre secund.

Rasuna iarasi gongul si vaslele cele mari se implantara in apa. Porneau spre larg. Maximilienne isi privi fiii. Floris se plimba in voia lui tinand in lant micul maimutoi care il indragise pe data.

― Ali, nu-i un nume frumos, ii spuse Floris lui Adrien, o sa-l botez Georges-Albert.

Adrien izbucni in ras.

Floris, nebun de bucurie, incepu sa alerge pe punte, urmat de Georges-Albert, strigand:

― Cand am sa fiu mare, o sa ma fac marinar.

Maximilienne ofta. Fortareata alba a Hagi-Bey-ului stralucea in soarele diminetii. Forfota pietii din Odessa se topea in zare. Silueta lui Romo se contura pe plaja. In curand, nu mai fu decat un mic punct la orizont.

Deodata Floris se opri din joaca lui cu Georges-Albert, privi in departare pamantul si ochii i se inlacrimara. O durere fara nume ii umpluse inima. Langa el, Adrien era foarte palid.

― Adio, Rusie, Rusie cruda si dulce, murmura Maximilienne.

Capitanul se apropie de Floris.

― Ia spune, baiete, iti pare bine ca pleci in Franta?

― Nu stiu, domnule, baigui Floris cu ochii inca umezi. Da, cred ca da, si apoi - surase el -, imi pare mai cu seama bine ca ma aflu pe un vas.

― In cat timp vom ajunge? intreba Adrien, practic ca totdeauna.

― Stii, baiete, daca vanturile ne sunt prielnice si daca ne lasa in pace piratii, ajungem la Marsilia peste nouazeci de zile.

Maximilienne auzise.

― Ce vorbesti, capitane, putem intalni pirati?

― Linistiti-va, doamna, curand vine iarna si acestor caini de necredinciosi nu le place sa iasa pe vreme rea. Iar Sao Enrique e cea mai buna galera din Mediterana, pe cuvantul capitanului Ortega, doamna contesa. Va voi debarca la Marsilia teferi si nevatamati, pe dumneavoastra si pe fiii dumneavoastra.

Capitanul avusese dreptate; vazura cateva panze amenintatoare in zare, dar de fiecare data vantul salva galera Sao Enrique de la un atac, ingaduind capitanului portughez sa se faca nevazut in ceata sau in cate o furtuna. Cateva luni mai tarziu, ajungeau in fata Marsiliei. Floris si Adrien clipeau din ochi, uluiti de forfota din port. Elisa si Grégoire rosteau rugaciuni pentru a multumi cerului ca-i scosese la liman. Blaisois si Martine, care se casatorisera pe vas, faceau planuri de viitor. Maximilienne suradea Frantei si fiilor ei. "Nimic rau nu ni se mai intampla acum" gandea.

Deodata tresari. De pe chei, un barbat se uita la ea, la Floris si la Adrien.

Maximilienne pali, isi trecu mana peste frunte si murmura:

― Am innebunit, e cu neputinta!

Li Kang si Feodor se apropiara.

― Debarcam, barinia.

― Eu eu nu stiu.

― Suras-de-Vara a vazut ceva?

― Da O naluca.

Capitolul XXV

― Doamna contesa, un barbat vrea sa vorbeasca cu inaltimea voastra.

Hangiul isi tinea palaria in mana. Sosirea Maximiliennei si a escortei ei la hanul lui il luase cam pe neasteptate, dar la Marsilia nimeni nu se mira niciodata de nimic. Aceasta doamna descinsese imbracata barbatesti iar in ajun, un negustor de haine venise sa-i aduca rochii pe care le platise cu aur. Doamna cumparase de ademenea vesminte pentru slujitori si pentru cei doi baieti frumosi. Comandase chiar si un pantalonas pentru maimuta! Da, da, ciudati oameni, isi spuse hangiul, gandindu-se la chinez si la uriasul cu cicatrice care veghea ca o umbra asupra copiilor.

― Un barbat? intreba Maximilienne care se odihnea, oh! da, trebuie sa fie vizitiul berlinei pe care am comandat-o.

― Pe cinstea mea, cunosc toti birjarii din Marsilia inaltimea voastra dar omul asta mi se pare ca-i altceva.

― Bine, spuse Maximilienne iritata de curiozitatea pe care hangiul nu izbutea s-o ascunda, spune-i sa urce.

In clipa aceea Li Kang isi strecura capul pe usa zambind.

― Stapana, Floarea-de-Mai si Fericirea-Zilei vor sa iasa sa vada vasele inainte de-a pleca spre castelul vostru, pot sa-i duc impreuna cu Sabie-Ascutita?

― De buna seama, Li Kang, si luati-l si pe Georges-Albert, care tipa intr-una.

Clipind des din ochi, hangiul cobori scara mormaind.

― Pe Maica Precista, nici chiar la Marsilia nu s-a pomenit asa ceva! Chinezul o tutuieste pe contesa, pune porecle nastrusnice tuturor si toti gasesc asta firesc.

In sala mare a hanului, necunoscutul astepta linistit. Era imbracat saracacios si parea istovit.

― Repede, Li Kang, grabeste-te!

Floris si Adrien coborara in graba scara fara sa se uite la omul care se ridica in picioare, foarte palid.

― Puteti urca, doamna contesa a incuviintat sa va primeasca. Prima usa pe dreapta.

Omul ii sorbea din ochii de un albastru spalacit pe cei doi copii. Ramasese inmarmurit.

― Puteti urca, repeta hangiul.

Fara un cuvant, omul incepu sa urce scara.

Deodata simti o lovitura in umar.

― Ah, domnule, striga Adrien razand, iertati-l pe Georges-Albert, e maimuta fratelui meu. E foarte prost crescuta.

― Cum te cheama, copile, intreba barbatul cu o voce pierita.

Adrien sovai o clipa in fata acestui om in vesminte saracacioase. De cand cu fuga lor devenise banuitor, dar Floris urca la randul lui treptele ca sa-l prinda pe Georges-Albert.

― Pe fratele meu il cheama Adrien iar pe mine Floris de Villeneuve-Caramey. Venim din Rusia si ne intoarcem la noi la castelul Mortefontaine, domnule.

Adrien se infurie, fratele lui vorbea prea mult.

Auzind spusele lui Floris, omul palise si mai tare. Fara o vorba, se intoarse pe calcaie si continua sa urce scara ranjind. Se apropie de usa aratata de hangiu. Sovai o clipa apoi intra cu hotarare, fara sa bata. De la fereastra, Maximilienne isi privea fiii care se indreptau veseli spre port. Se intoarse mirata la auzul usii care se deschisese. Barbatul o privea cu un fel de indarjire. Facu un pas spre el, se clatina si, naucita, se lasa sa cada intr-un fotoliu, murmurand:

― Amedée Dumnezeule! Dumneata!

Cei doi soti se privira lung.

― Te credeam mort, baigui Maximilienne.

― Am fost, doamna.

Maximilienne ii arunca o privire ratacita. Nenorocitul isi pierduse mintile? Amedée de Villeneuve paru sa citeasca gandurile Maximiliennei. Zambi ironic.

― Nu, doamna, nu sunt nebun M-am schimbat mult asta-i tot N-as spune acelasi lucru despre dumneata. Complimentele mele, ai ramas la fel de frumoasa.

Maximilienne isi privi indelung sotul. I se parea ca viseaza cu ochii deschisi. Ceva in privirea frumosului Amedée de Villeneuve se schimbase. Era mai patrunzatoare, mai primejdioasa, mai putin nevolnica. Se vedea cat de colo ca e incoltit.

― Pe dumneata te-am zarit, nu-i asa, pe chei la sosirea vasului? intreba Maximilienne.

― Da, eu eram, te-am recunoscut. Vazandu-te cu doi baieti, mi-am inchipuit ca unul dintre ei este fiul meu, iar celalalt al tarului.

Maximilienne nu stia ce sa raspunda. Acest barbat semana la chip cu Amedée, dar nu vorbea ca acela pe care-l cunoscuse ea.

― Asculta-ma, Maximilienne, spuse Amedée asezandu-se, n-am venit ca un dusman Contele de Villeneuve-Caramey a murit candva in strada Quincampoix.

Maximilienne isi inabusi un suspin.

― Iarta-ma Amedée, de multe ori am avut mustrari de constiinta in Rusia, dar te credeam cu adevarat mort.

― Iti pare rau ca ma vezi in viata?

― Sunt prea crestina, domnule, pentru a-ti dori moartea. Nu, multumesc cerului pentru ca te-a salvat.

Amedée ranji.

― Trebuie sa te opresc, doamna, nu cerul m-a salvat, ci Cartouche.

O clipa, Maximilienne se mira. Cartouche Ce departe erau toate astea!

― Acum asculta-ma, Maximilienne, trebuie sa stii totul, pentru ca esti singura care ma poti salva iar eu sunt singurul care pot sa-ti salvez fiul de la rusinea de a ramane un bastard.

Maximilienne voi sa protesteze.

Cu un gest, Amedée de Villeneuve o opri.

― Ai fugit cu tarul si cu fiul meu, doamna, si te in torci in Franta dupa opt ani cu doi copii. Sa nu crezi ca inalta societate o sa accepte acest al doilea copil. Se va sopti peste tot ca este un bastard si nu se va gasi nici un loc pentru el.

Maximilienne lasa capul in jos caci de multe ori se gandise la ceea ce-i spunea acum Amedée.

"Ah! Petru, dragostea mea, suspina ea incet, ce departe esti!"

― Dar, domnule, spuse ea venindu-si in fire, de unde ai stiut ca sosim la Marsilia?

― N-am stiut nimic, doamna, eram in cautarea unui vas pentru a ma imbarca impreuna cu fiica mea.

― Fiica dumitale? baigui Maximilienne.

― Ei da, doamna. Ai avut un fiu fara nune, asa ca pot sa am si eu o fata.

Maximiliennei i se invalmaseau gandurile.

Amedée de Villeneuve izbucni in ras.

― Casnicie ca a noastra mai rar, draga mea. Suntem casatoriti de doisprezece ani dar, cred ca n-am trait alaturi mai mult de doua luni. Am avut impreuna un fiu si acum fiecare are la randul sau cate un alt copil.

Maximilienne incremenise. Amedée avea un fel de a spune lucrurile

― Nu face mutra asta, doamna. Iti repet, nu sunt suparat ca l-ai urmat pe tar. Ba chiar, oricat de ciudat ar parea, am oarecare admiratie pentru dumneata. Nu traiam pe atunci decat in tovarasia unor destrabalati si betivani. Risipisem mare parte din averea voastra si te uram, fara sa stiu de ce, poate pentru ca erai fara cusur, te-am urat si mai mult fiindca te iubea tarul. Am vrut sa te jefuiesc iar pe el sa-l asasinez. Atunci am fost ranit de contele de Horn, dupa cate mi s-a spus; crezand ca am murit, am fost parasit in strada Quincampoix. Am zacut mai multe luni intre viata si moarte, ingrijit de catre Cartouche si sora lui. Cand am revenit la viata am aflat ca plecasesi in Rusia. As fi putut sa ma duc la curte si sa-mi reiau pozitia pe langa Philippe d'Orléans. Dar nu mai aveam pofta. Imbracat cu straie de imprumut, am aflat de propria mea moarte, din Strada Quincampoix, de la insusi domnul Chabout, administratorul, nostru de la Mortefontaine. Intre timp, eu care la curte nu traisem decat in mijlocul unor mumii, ma imprietenisem cu Cartouche si cu locotenentii acestuia. Mai mult chiar, ma indragostisem de sora lui si, din dragoste pentru ea, ca sa n-o parasesc, am ramas in banda lui Cartouche devenind la randul meu un bandit.

― Dumneata, Amedée! spuse Maximilienne indurerata, dumneata, un conte de Villeneuve-Caramey, sa decazi intr-atata!

Contele arunca o cautatura piezisa spre Maximilienne si-i spuse veninos.

― Dar dumneata, doamna, care ai plecat in lume dupa amantul dumitale cum de ai izbutit sa fugi din Rusia la moartea tarului? Nu cred ca imparateasa ti-a inmanat un bilet de libera trecere. Haide, draga mea, suntem chit.

Maximilienne pleca fruntea si sopti.

― Ai dreptate, domnule, am fugit ca o cersetoare si deseori ma simt vinovata fata de fiii mei si de dumneata. Ce-mi propui?

― Ceea ce admir la dumneata, doamna, este onestitatea. Odinioara ma scotea din sarite, dar asta era pe vremuri. Iata de ce ma aflu la Marsilia, ma ascund de politia regelui.

Maximilienne avu o tresarire de spaima.

― Politia?

― Da, ti-am spus doar, am facut parte din banda lui Cartouche, ani de-a randul am jefuit si-am furat. Ca sa spun drept, draga mea, am petrecut de minune, asa cum nicicand n-am petrecut la curte. Femeia pe care o iubeam era alaturi de mine si manuia armele ca un barbat. Din nenorocire, cineva l-a vandut pe Cartouche, care a fost tras pe roata in piata Greve. Ne-am ascuns cu totii. Sora lui Cartouche astepta un copil de la mine. A murit in chinurile facerii, acum un an. Am izbutit sa parasesc Parisul si voiam sa plec departe cu aceasta copila pe care am prins s-o iubesc.

Maximilienne cazuse pe ganduri. Amedée iubea pe cineva Intr-adevar, viata il schimbase mult. Fara a-i lasa sa-i ghiceasca gandurile, il intreba:

― Dar de ce nu te-ai dus sa-l vezi pe Regent, Amedée? I-ai fi explicat totul si te-ar fi iertat.

Amedée de Villeneuve o privi uluit:

― Dar, draga mea, de unde vii? Regentul a murit. Nu stiai? tanarul rege Ludovic al XV-lea domneste. S-a si casatorit cu o biata printesa poloneza, pe nume Maria Leczinska.

Maximilienne dadu din cap:

― Ai dreptate, domnule, vin de foarte departe.

Amedée de Villeneuve ranji:

― Vezi, fara intalnirea noastra neprevazuta n-ai fi fost in stare s-o scoti la capat in acest frumos regat al Frantei. Deci, s-o iau de la inceput. Iti propun sa te inapoiezi la castelul dumitale de la Mortefontaine, povestind oricui va voi sa te asculte ca iubitul dumitale sot a fost ranit cu adevarat in strada Quincampoix, asa cum s-a spus, dar ca l-ai salvat de la pieire si ati plecat impreuna in Rusia unde i-ai daruit inca doi copii, un baiat si o fata. Am trait acolo cativa ani de fericire conjugala si apoi am luat calea intoarcerii spre Franta. Dar tocmai atunci, din nenorocire, sotul dumitale, iubitul conte de Villeneuve-Caramey, lovit de friguri, s-a prapadit pe vasul cu care va inapoiati. Si ca sa-ti dovedesti spusele, vei arata tuturor un testament scris de mana mea prin care, scumpa mea, neputand sa-ti las averea pe care am papat-o, iti lasam declaratia afectiunii mele si paza celor trei copii ai nostri: Adrien, hm cum il cheama pe al tau a! da! Floris - si Baptistine da, fiica mea, avuta cu sora lui Cartouche.

Amedée de Villeneuve se stramba de ras.

― Ce festa o sa mai jucam societatii!

Maximilienne chibzuia. In ea se luptau sumedenie de simtaminte contradictorii; nu izbutea sa descurce firele in complicata urzeala propusa de Amedée.

― Dar, domnule, politia ii urmareste pe complicii lui Cartouche si nu pe contele de Villeneuve-Caramey.

― La Paris m-au vazut si ma cunosc toti prea bine. Si apoi, vezi, Maximilienne, ma incearca un fel de sila fata de toate. De altfel, daca m-as infatisa in societate, ne-ai vedea traind din nou impreuna, draga mea?

Maximilienne avu un gest de spaima.

― Nu, asa-i? Amedée zambi. Fa cum spun eu, accepta micul meu roman si astfel te vei putea inapoia cu fruntea sus. Fiul tarului si nepoata lui Cartouche vor fi niste aristocrati francezi. Iti cer sa fii buna cu Baptistine; poarta-te cu ea asa cum ai face cu fetita ta. Fa ce stii ca baietii dumitale s-o accepte drept sora lor. Ah! pentru ca veni vorba, te felicit pentru singurul nostru copil comun, Adrien, imi place mult. Si apoi, cel putin in vinele lui curge sangele amandurora.

Maximilienne ametise de tot; nu mai pricepea nimic si protesta:

― Dar si Floris si fiica dumitale sunt frate si sora.

Amedée de Villeneuve incepu sa rada cu pofta:

― Ah! draga mea, priveste-te intr-o oglinda. Ma faci sa mor de ras. Gandeste-te putin. Adrien este fiul meu si al dumitale, bine. Floris este fiul dumitale si al tarului, asadar n-are nici o legatura cu mine. Esti de acord? Perfect. Iar Baptistine este fiica mea si mama ei era sora unui hot de drumul mare. Deci nici o legatura cu dumneata. Ti-am spus, singur Adrien este frate vitreg cu ceilalti doi. Floris si Baptistine nu sunt nimic unul pentru celalalt. Dar am cuvantul tau ca ai s-o cresti pe fata ca si pe baieti? Da, ma incred in dumneata. Ciudat, dar esti poate singura fiinta de pe lume in care am incredere.

Maximilienne mai reflecta la bizara propunere a sotului ei.

― Si dumneata, ce vei face, domnule?

― Ah! ma asteptam la intrebarea asta din partea dumitale. Dupa tot ce ti-am facut, te mai ingrijesti sa stii ce-o sa se intample cu mine. Ei bine, doamna, nu stiu. Am intentia sa ma urc pe un vas si sa plec departe, sa-l ucid pentru totdeauna pe contele de Villeneuve-Caramey.

Maximilienne se emotiona fara voia ei. Pe ce drumuri intortocheate o purta viata! "Doamne, iarta-ma" spuse ea in gand, apoi isi zise ca nu era tocmai momentul potrivit sa se roage.

― Ei! doamna, da-mi ceva de scris si am sa-mi astern pe hartie ultimele dorinte.

Maximilienne ii aduse mapa de scris si Amedée incepu sa scrie:

"Eu, Amedée al paisprezecelea conte de Villeneuve-Caramey, voi muri de friguri, chemat la cer prin bunatatea lui Dumnezeu. Mor in posesiunea facultatilor mele mintale si dupa ce am primit sfanta cuminecatura. Multumesc scumpei mele sotii pentru grija ce mi-a purtat, pentru durerea pe care o arata acum si pentru, anii de fericire petrecuti impreuna, atat in Franta cat si in Rusia. Incredintez iubitoarei mele sotii, contesa Maximilienne, pe cei trei copii ai nostri, Adrien, Floris si Baptistine. Cer iertare lui Dumnezeu pentru greselile pe care le-am putut savarsi si ii binecuvantez pe cei trei copii ai mei. In largul Siciliei, in anul de gratie una mie sapte sute douazeci si cinci.

Amedée, conte de Villeneuve-Caramey"

Amedée ridica privirea si-i intinse testamentul Maximiliennei.

― Draga mea, aceasta hartie este o capodopera.

Maximilienne avea ochii inlacrimati.

― Sunt fericita, domnule, ca nu mai suntem dusmani. Mi se cam strange inima din pricina acestei minciuni, dar pentru fericirea copiilor nostri vreau sa spun a acestor copii, cred ca ai dreptate.

Amedée se ridica, se inclina ca odinioara la curtea de la Versailles. Hainele lui murdare nu pareau sa-l supere catusi de putin.

― Adio, nu ne vom mai vedea niciodata. Diseara iti va fi adusa fiica mea.

Maximilienne sovai:

― Domnule, mai am putin aur si cateva bijuterii, daca dumneata

Pe chipul lui Amedée se ivi iarasi un ranjet.

Maximilienne avu neplacuta impresie de a fi fost trasa pe sfoara.

Sa spun drept, doamna, primesc, caci, marturisesc, n-am o letcaie.

Maximilienne intinse contelui o punga cu aur si cateva inele, din cele pe care Elisa si Martine le ascunsesera in rochiile lor. Amedée le baga in buzunar fara pic de stinghereala.

― Aurul si bijuteriile tarului il vor fi salvat pe sotul amantei sale.

Maximilienne rosi.

― Atunci adio, doamna, continua Amedée.

Maximilienne alunga gandurile negre ce-o cuprinsesera si sopti:

― Adio, domnule, si Dumnezeu sa te aiba in paza.

Usa se inchise in urma lui Amedée si Maximilienne se prabusi intr-un fotoliu, nedumerita si totodata ingrijorata. Facuse oare bine sa primeasca? Amedée se schimbase? O iubea cu adevarat pe copila aceea? Daca o iubea de ce se despartea de ea? Se lasa noaptea. Maximilienne ramase multa vreme adancita in gandurile ei. Floris si Adrien intrara in fuga in camera mamei lor, urmati de Georges-Albert.

Maximilienne abia avu vreme sa ascunda "testamentul" in san. Copiii ii povestira tot ce vazusera in port. Maximilienne nu auzea nimic si tresarea la fiece zgomot. Deodata se auzi o bataie in usa si hangiul, intra cu ochii mari si speriati. Purta in brate un paner mare, inchis cu un capac de rachita, din care razbatea un gungurit de prunc.

― Doamna contesa, un cersetor mi-a dat asta spunand ca stiti despre ce e vorba.

Maximilienne pali, astepta ca omul sa iasa din camera, deschise panerul si le spuse linistit lui Floris si Adrien:

― Copiii mei, iat-o pe surioara voastra.

Cei doi baieti se apropiara neincrezatori.

In cosulet, Baptistine suradea, miscandu-si capsorul blond.

Adrien se uita la fetita cu un aer furios si indarjit. Ce mai era si asta?

― Dar, mama, intreba el banuitor, inseamna ca e fiica ta si a tatalui meu, contele de Villeneuve?

Maximilienne rosi si raspunse cu blandete:

― Ti-am spus, dragul meu, e sora voastra. Ne-a trimis-o bunul Dumnezeu.

Deodata Floris paru ca intelege si incepu sa racneasca si sa danseze in jurul cosuletului.

― O sora, o surioara, Adrien, iti dai seama, noi doi si o sora ca in legenda Kievului, ah! ce fericit sunt, ce fericit sunt!

Floris se opri, gafaind, si se repezi spre mama lui. La explozia de bucurie a fratelui sau, Adrien isi descreti fruntea.

Baptistine, care il privea cu ochii ei mari si albastri, parea sa-i spuna:

― Primeste-ma, frate!

Adrien se apleca deasupra ei si, ridicandu-se, spuse in treacat:

― E foarte frumoasa sora noastra!

Maximilienne scoase un suspin de usurare, baietii ei o acceptasera pe Baptistine.

Se apropie de cosulet si murmura:

― Da, o sa te iubesc ca pe fiica mea, biet copil, caci datorita tie, Floris nu va fi un copil din flori.

Capitolul XXVI

― Daca ma mai stropesti, te arunc in apa cu rochie cu tot.

Tanarul care rostise aceste cuvinte pe un ton furios, dezmintit de ochii care-i radeau, isi sterse fata cu maneca de la camasa. Pe malul raului o fetita cu ochi mari, albastri si un par lung auriu se juca lovind apa cu picioarele, anume ca sa-l stropeasca pe baiat. Copila izbucni in ras; avea cam zece ani si se vedea cat de colo ca il sacaie pe adolescent pentru a-i atrage atentia. Adapostiti de soare sub coroana unui urias cedru, de Liban, o ceata de tineri, tolaniti pe iarba, se ospatau din niste panere pline cu merinde. Fetele erau imbracate cu rochii frumoase de stamba colorata iar baietii isi scosesera hainele, ramanand in camasi cu jabouri de dantela. Tanarul care statea in mijlocul raului isi suflecase pantalonii si se incapatana sa caute ceva in apa. Avea vreo cincisprezece ani si era cu un cap mai inalt decat tovarasii sai. Masura cel putin sase picioare si trei degete. Nu purta peruca; buclele negre si bogate ii cadeau in dezordine pe frunte. Tenul ii era masliniu iar ochii negri aveau deodata luciri verzui. Nu parea constient de frumusetea lui si se vedea ca se distreaza de minune. Striga:

― Nu va e rusine sa va odihniti, lenesilor? Daca mi-ati da o mana de ajutor am gasi o multime de raci.

Drept raspuns, se auzi un alt hohot de ras.

― E prea cald, Floris. Vino sa te asezi langa noi.

Tanara fata bruna care vorbise intinse bratul spre Floris, invitandu-l sa vina langa ea. Rochia ei larga se rasfira ca o corola si frumoasa faptura, inconjurata de alte trei fete, oferea tanarului un spectacol fermecator, pus in scena cu oarecare cochetarie. Floris sovai o clipa: parea topit in fata fetei. Apoi lasa balta plasele si racii si iesi din apa. Dar tocmai cand punea piciorul pe uscat il intampina un adevarat dus din partea fetitei.

― De data asta, scorpie mica, ti-ai cautat-o!

Copila vru sa fuga, dar Floris o ajunse din doi pasi, o lua in brate si alerga inapoi in mijlocul paraului.

― Nu, Floris, nu, tipa mititica razand, nu ma arunca!

Pe mal, toti tinerii se ridicasera in picioare si strigau:

― In apa, arunc-o in apa!

Floris scotea niste racnete cumplite.

― Ai indraznit sa ma uzi pe mine, puternicul personaj ce sunt, vei fi pedepsita, sclavo, vei pieri in apa pe care ai zvarlit-o asupra zeului.

Floris arunca fetita in sus, se prefacu ca o lasa sa cada si o prinse in ultima clipa. Ea se zbatea tipand dar parea incantata. De altfel, amandoi pareau ca se distreaza grozav; fara indoiala ca obisnuiau deseori sa se joace asa.

― Ah, tradatoareo, spuse Floris, cu o voce lugubra, nu esti demna sa ridici un oras pe malul raului, de acum inainte il voi inalta numai cu fratele meu.

― Oh, nu, Floris, se vaita micuta intre ras si plans, asta nu mai e joc, ma sperii.

― Biata musculita, continua Floris prapadindu-se de ras, ai fi vrut sa treci prin Poarta de Aur, dar n-ai s-o poti face niciodata, sabia de diamant o sa-ti strapunga inima. Haide, hop! ne-am jucat destul, domnisoara, acum in apa!

Si Floris arunca fetita si mai sus in aer. Ea incepu sa strige.

― Ajutor! Adrien! Ajutor! Vino si scapa-ma!

Un tanar de statura potrivita se desprinse razand din grupul fetelor. Parea o fire foarte vioaie si nici el nu purta peruca. Avea parul auriu si obrazul plin cu pistrui era luminat de-o privire jucausa.

Trecand pe langa frumoasa bruna pe care aceste jocuri copilaresti pareau s-o scoata din fire, aceasta ii spuse:

― Dragul meu, sora voastra e un copil insuportabil, il plictiseste pe Floris.

Adrien se inclina in fata ei.

― Draga mea Pauline, fratele meu si cu mine nu putem refuza nimic Baptistinei, avem o adevarata slabiciune pentru ea. Dar nu te teme, ma duc sa-l eliberez pe Floris si ti-l trimit.

Frumoasa care raspundea la numele de Pauline, se imbujora usor si incepu sa-si faca vant cu evantaiul, ca sa se afle in treaba. In aceasta fierbinte zi de vara Floris si Adrien primeau in vizita cativa prieteni. Viata era dulce la Mortefontaine. Soarele stralucea in inaltul cerului, pasarile cantau in preajma raului. Pajistile se intindeau in departare pana la castelul care scanteia in lumina; nimic nu parea schimbat. Pe alei, cresteau destule buruieni si rondurile de flori erau napadite de volbura, dar ce conta? tinerii se simteau fericiti sa traiasca cu fara-de-grija si veselia celor douazeci de ani ai lor.

De dupa coltul unei alei, se ivi Maximilienne intovarasita de marchizul de Mailly-Bresle. Privira scena zambind. Maximilienne ramasese tot frumoasa; de-abia daca avea cateva riduri pe langa ochi. Imensa durere pricinuita de moartea lui Petru se alinase odata cu trecerea anilor, facand loc unui soi de impacare. Maximilienne nu traia decat pentru fiii sai si pentru Baptistine pe care o iubea ca si cum ar fi fost propria ei fiica. Marchizul Louis de Mailly-Bresle, in schimb, era cu totul altul. Tinerelul elegant devenise un tata de familie destul de pantecos, care nu-si mai schimba haina decat o data pe zi.

― Scumpa prietena, ofta marchizul privindu-i pe tineri, ce fericita esti ca ai baieti! Gandeste-te la mine, la pacostea de-a marita cinci fete! Ce dezolare!

Maximilienne surase. Intr-adevar, asta era disperarea lui Mailly-Bresle care trebuia sa inzestreze cinci fete!

― Am izbutit s-o marit pe Louise, cea mai mare, cu un var de-al meu dintr-o ramura indepartata a familiei Mailly. Acum se afla la curte ca doamna de onoare a reginei. Ah! ce greu e sa porti un nume mare cand n-ai o letcaie. Gandeste-te, draga mea, noi cei din neamul Mailly-Bresle avem prerogativa de-a urca in calestile suveranilor cand acestia se duc in Picardia si suntem printi de Orange. Asta ca sa-ti arat, draga, maretia familii mele. Oh! repeta marchizul, da, da, timpurile sunt grele pentru familiile noastre. Uite, dar te rog uita-te, scumpa mea, mi-au mai ramas inca patru fete pe cap! Daca Adrien sau Floris ar vrea sa se casatoreasca Villeneuve-Caramey este un nume vechi si nu m-as impotrivi.

O palarie mare de muselina alba o apara pe Maximilienne de razele soarelui si rochia-i vaporoasa, din aceeasi tesatura, cadea in falduri in jurul trupului ei. Maximilienne izbucni in ras:

― Baietii mei sunt inca prea tineri, Louis, si pe deasupra nu avem mai multa avere decat voi. Doar o renta de zece mii de livre. De opt ani traim modest. Precum vezi viata la Mortefontaine s-a schimbat mult. Dar nu ma plang; datorita credinciosilor prieteni care nu m-au parasit, am izbutit sa-mi cresc copiii si sa fac din ei niste adevarati gentilomi.

Spunand aceasta, privirea Maximiliennei se indrepta spre Grégoire, Feodor si Li Kang, care se aflau in departare. Ultimii doi se deprinsesera cu viata de la Mortefontaine. Cateodata isi povesteau cu lacrimi in ochi fuga din Rusia. Le lipsea mirosul prafului de pusca dupa care pana si Grégoire tanjea. Pentru moment, jucau la umbra unui boschet, o partida infocata de carti, sub privirea posomorita a Elisei, care se foia pregatind pranzul.

Blaisois si Martine nu mai erau in serviciul Maximiliennei, care ii inzestrase cu o casuta in sat. Blaisois ocupa onorabila functie de paracliser la biserica, situatie care i se potrivea de minune. Cat despre Martine, crestea numerosii copii daruiti de Blaisois, prin mila lui Dumnezeu.

― Prietenii tai, draga mea, relua marchizul sufocandu-se, prietenii tai? Acesti lachei, acest chinez, acest cazac si acest batran francez? Ah! ai sa ma omori!

― Da, prietenii mei. Nu pot sa le spun servitori, pentru ca mi-au aratat prea multa dragoste. Dar daca aceasta iti poate linisti susceptibilitatea, ii voi numi insotitori sau preceptori, caci nemaiavand mijloacele sa platesc unul adevarat, Li Kang si Feodor au fost cei care i-au instruit pe fiii mei si pe Baptistine.

Marchizul facu o mutra dispretuitoare.

― Ce-i drept, scumpa mea, l-ai mira chiar si pe un sfant.

― Recunosc, Louis, spuse cu malitiozitate Maximilienne, copiii mei au fost crescuti intr-un chip ciudat, dar nu ma indoiesc ca au mai multe cunostinte decat multi dintre tinerii marchizi de varsta lor. Haide, prietene sa schimbam vorba si sa le admiram mai bine pe fiicele tale care se distreaza.

― Ah! draga mea, nu-mi face nici o placere sa ma uit la ele. Dumnezeule, care esti in ceruri, de unde oare o sa fac rost de patru soti?

Si nenorocitul de Mailly-Bresle arunca o privire deznadajduita inspre Pauline, Hortense, Diane si Marie-Anne, care puneau la cale impreuna cu Floris si cu Adrien o partida de baba-oarba, joc foarte la moda. Deocamdata Marie-Anne, mezina fetelor Mailly-Bresle, era legata la ochi. Toti tinerii alergau in jurul ei si faceau haz strigand anume ca sa greseasca directia. Raul scanteia in soare. Iarba era inalta si usor ingalbenita. In departare, Baptistine fugea cu o plasa de prins fluturi. Marie-Anne se indrepta bajbaind spre rau. Adrien se arunca spre ea si se lasa prins. Fata ii pipai obrazul cu mainile si striga:

― E Adrien, l-am recunoscut de indata.

Adrien o privi nitel emotionat, cu inima batand: ce frumoasa era Marie-Anne si ce frumos parea totul in aceasta dupa-amiaza senina.

Baptistine aruncase plasa pentru fluturi. De la distanta, se uita la jucatori cu o privire suparata si indaratnica. Tinerele fete strigara:

― E randul lui Floris, haide Pauline, leaga-l la ochi. Pauline trebui sa se inalte pe varfuri ca sa-i lege fularul la ochi. Floris simti degetele fetei zabovindu-i pe tample si se infiora. Pauline il facu sa se invarta de mai multe ori in loc si apoi Floris, razand, incerca sa-i prinda pe toti cei care treceau pe langa el.

― Ce e, micuto, spuse Maximilienne apropiindu-se de Baptistine, nu te joci cu ceilalti?

― Nici nu se uita la mine, mama, ma gasesc prea mica.

― Dar, comoara mea, am vazut ca Floris se juca cu tine in rau.

― Da, dar as vrea ca joaca asta sa tina o vesnicie. Si numai noi trei singuri, sa construim orasul.

Deodata Baptistine, care-si inabusea lacrimile, se arunca plangand in bratele mamei sale.

― Sunt niste prosti amandoi. Mai cu seama Floris care se joaca cu naroadele astea mari.

Mailly-Bresle isi lua un aer intepat. Halal fetita daca le facea naroade pe fetele lui! Ca s-o linisteasca pe Baptistine, Maximilienne ii sopti cuvinte mangaietoare, trecandu-si mana cu blandete prin frumosul ei par blond.

"Copila asta e prea nervoasa si prea legata de fratii ei" isi spuse ea cu o urma de neliniste.

Mailly-Bresle se uita la Baptistine.

― Draga Maximilienne, fiica ta iti seamana leit.

Maximilienne surase.

― Nu-i asa, dragul meu?

― Si mai seamana leit, continua Mailly-Bresle, cu bietul Villeneuve. Cand ma gandesc la el, nefericit prieten, ah! Doamne! ce tristete sa mori la intoarcerea in Franta, lasandu-te vaduva, biata si draga de tine! Ce curaj ti-a trebuit! Dar slava Domnului, ne-am regasit. Marchiza, sotia mea, e totdeauna incantata sa ma vada venind aici cu fetele. Nu-i geloasa pe tine, slava Domnului! De altfel, am spus-o totdeauna, la urma urmei nu suntem oarecum veri?

Maximilienne ofta. Cerule, trebuia sa asculte toata flecareala asta pana seara. Hotarat lucru, Mailly-Bresle facuse burta dar la minte ramasese tot atat de firav.

― Iti amintesti de intoarcerea in Franta, scumpa mea? Stii ce s-a soptit atunci, nu? Ei bine! noroc ca eram acolo ca sa restabilesc adevarul; se spunea ca Floris si - Mailly-Bresle cobori vocea - Baptistine sunt bastarzi! S-a vorbit chiar de persoana tarului! iti dai seama? N-am vrut sa-ti spun atunci, dar, crede-ma, am restabilit adevarul. Oh! ce frumos era testamentul bietului Villeneuve! il stiu pe de rost si l-am spus peste tot. Trebuie sa adaug ca am avut in saloane un succes pe cinste!

Maximilienne se stapanea sa nu rada cu pofta. Isi indrepta privirea spre fiii ei si isi spuse cu mandrie: ce frumos e Floris! Ai fi zis un tanar arhanghel, care uneori avea ceva diavolesc. Cele patru fete pareau indragostite nebuneste de el, mai cu seama Pauline, cea mai mare.

Maximilienne era de-a dreptul mirata ca Mailly-Bresle nu observa asemanarea dintre Floris si Petru. Dar din fericire, Mailly-Bresle nu remarca niciodata nimic. Cu totul deosebit de fratele lui, Adrien era mai putin frumos, dar inteligenta si delicatetea sa il faceau tot asa de atragator ca si Floris.

― Haide, draga mea, sa ne intoarcem la castel.

Baptistine ii dadu manuta Maximiliennei si se indeparta cu parere de rau de jocul de-a baba oarba. Cele patru domnisoare Mailly-Bresle chicoteau si-si dadeau toata osteneala pentru a se lasa prinse de Floris. Fredonau cu mici rasete nervoase ultima romanta la moda:

Frumoasa noastra cu vesmant verde

Plecat-a-n-calatorie departe.

Ba nu, ascunsa-i si inlacramata

Cea pe care cu nunta o vrem luata.

Nu nu, odata maritata,

In batai va fi zvantata.

Floris radea: i se invartea capul. Toate fetele alergau in jurul lui. Deodata o prinse pe una din ele. Stiu imediat ca o tinea in brate pe Pauline, dar hotari sa profite cu siretenie de ocazie si, strangand-o de mijloc, isi plimba mainile pe pieptul, pe gatul, pe obrazul si pe parul ei. Striga:

― Am ghicit, e Hortense!

― Nu, tipara celelalte razand.

Floris se prefacu ca reflecteaza adanc si reincepu examenul. Ce subtire i se parea mijlocelul Paulinei, murea de dorinta sa intarzie cu mana pe gatul ei, dar nu prea indraznea. Se incurca in parul lung si negru pe care ii facea placere sa-l ciufuleasca. Trecu un deget pe nasul si pe buzele Paulinei. O simti rasufland greu, dar, nu stia daca de vina era oboseala jocului sau tulburarea de-a se afla in bratele lui.

― E Diana! striga Floris.

― Nu, tipara celelalte.

"Nu mi-a mai ramas decat sa spun Marie-Anne, se gandea Floris si dupa aceea va trebui sa-i dau drumul."

Ar fi vrut ca aceste clipe sa tina o vesnicie. Floris simtea ca Pauline intrase si ea in joc, stiind prea bine ca o recunoscuse.

― Ah! zau ca nu stiu, nu ghicesc, mormaia el ca sa castige timp. Isi cobori una din maini de-a lungul bratului tare si rotund al Paulinei si o prinse de mana. Amandoi aveau palmele umede si Floris isi musca buzele ca sa nu se arunce asupra ei si s-o sarute. Cu cealalta mana, Floris mangaie urechea Paulinei si obrazul ei catifelat ca o piersica. Cu toata parerea de rau, Floris se pregatea sa spuna: "Marie-Anne" cand simti pe frunte picaturi mari si calde de ploaie. In timpul jocului, cerul se acoperise. Fetele isi ridicara poala rochilor si fugira spre castel tipand. Floris smulse legatura de pe ochi, isi ridica haina de pe jos si o arunca pe umerii Paulinei. O apuca de mana si amandoi o luara la goana. Lui Floris ii zvacneau tamplele; in tot timpul zilei nu-i scapase purtarea fetei fata de el si se incurca in presupuneri. Pauline avea douazeci de ani si i se parea ciudat ca se uita la un baiat de cincisprezece. Ceilalti alergau inaintea lor si Floris nu izbutea sa hotarasca in ce fel sa se poarte. Ar fi vrut sa ceara sfatul lui Adrien dar ii vazu ca, tinand-o de mana pe Marie-Anne, se indrepta spre o casuta darapanata. Pauline ii arunca o privire batjocoritoare lui Floris care isi dadu seama si, spre marea lui manie, se imbujora la fata.

"Trebuie sa gasesc ceva, ce tampenie! Doar n-o sa ne intoarcem la castel; trebuie sa raman singur cu ea."

Ploaia cadea acum cu galeata lipindu-i Paulinei corsajul de trup. Floris o privi si simti ca i se taie picioarele.

"Numar pana la trei si-i spun: te iubesc! Nu, nu e momentul? Oh! ii cad la picioare si-i strig: vreau sa mor pentru tine!"

Floris se si vedea cu sabia in mana ucigand niste ticalosi de banditi, ca s-o dezrobeasca pe Pauline, dar in ultimul moment primea un glont pe la spate si se prabusea mort in fata ei.

"Ii spun: vrei sa te casatoresti cu mine? Am sa-mi inchin viata fericirii tale si vom imbatrani amandoi in fata unui camin. Dar, daca ma gandesc bine, chiar vreau s-o iau de nevasta?"

Floris ajunsese pana aici cu gandurile lui tumultoase, fara sa poata lua o hotarare, cand trecura prin fata unei suri care se gasea la capatul parcului, aceeasi unde, cu multi ani in urma, se adapostisera tiganii. Paulinei ii fu mila de Floris si se impiedica scotand un tipat.

― Doamne! Pauline, te-ai lovit? Intra sa te odihnesti, spuse hoteste Floris, avand grija sa inchida usa in urma lor.

Pauline se lasa sa cada gemand pe un maldar de paie.

― Ce goana, Dumnezeule din ceruri, cum ar spune tata!

Floris izbucni intr-un ras nervos; statea prosteste in picioare si nu prea stia cum sa se aseze alaturi de fata. Conversatia ameninta sa lancezeasca. Floris gandi ca trebuia neaparat sa spuna ceva. Isi umezi buzele si sopti:

― Sunt tare fericit ca te-am intalnit, Pauline, caci ultima data cand ne-am vazut nu eram decat niste copii.

Pauline surase si se intinse pe paie, suspinand.

― Oh! ma doare glezna, sunt sigura ca s-a umflat.

― Asteapta, Pauline, o sa-ti scot pantoful, daca-mi dai voie, si asta o sa-ti faca bine.

Floris, fericit de a fi gasit in sfarsit un pretext, ingenunche la picioarele Paulinei. Cu multa gingasie, ii scoase pantofiorul si lua in maini glezna subtire care nu parea deloc umflata. Mangaie bland piciorusul, dar o neliniste il sugruma si ochii i se inlacrimara de ciuda. Oare cum trebuie sa te porti cu o femeie? Se gandi deodata ca Feodor si Li Kang il invatasera numai cum sa se lupte cu spada si cu sabia, cum sa arunce pumnalul de la o departare de cincizeci de metri, sa traga cu pistolul, sa vorbeasca in toate limbile, dar nu si cum se face curte femeilor. Continua sa framante incetisor glezna Paulinei, neindraznind sa priveasca pulpa care se zarea sub poalele fustelor lungi. Indrazni sa-si urce mana pana la genunchi. Pauline statea intinsa pe spate si prin genele intredeschise se uita la Floris a carui frumusete intunecata o infiora. Privirile li se intalnira si inima lui Floris incepu sa bata si mai tare. I se paru ca pana si Pauline avea sa-i auda bataile, atat de navalnic i se zbatea in piept.

Fata sopti.

― Ma inteapa paiele.

― Asteapta, le potrivesc eu.

Floris lasa frumosul ei picior si se strecura langa fata. Incepu sa batatoreasca paiele in jurul ei si isi potrivi haina sub bustul fetei, si simti in nari parfumul si o durere dulce ii puse un nod in gat. Incet, Floris se apropie de Pauline pana ii atinse trupul. Dar nu indraznea sa se mai miste de teama sa nu rupa vraja. Pauline ridica bratul, atingand in treacat spinarea lui Floris, care se infiora.

― Esti ud leoarca, Floris.

Floris de-abia mai respira. Isi apropie mana de corsajul Paulinei si sopti moale:

― Si tu esti uda leoarca, Pauline.

Simtea prin rochie sanul fetei; matasea se lipise de piele, lasand sa se ghiceasca fermecatoarele ei forme. Floris simtea ca e de o stangacie vrednica de plans. Mai sarutase el, pe la petrecerile de prin sate, vreo doua sau trei tarancute. Dar niciodata nu mersese mai departe si nevinovatele lui sarutari nu-l invatasera prea multe. Nepriceperea il scotea din minti, dar in acelasi timp ar fi vrut ca aceasta situatie sa se prelungeasca la nesfarsit. Pauline, in continuare nemiscata, se intinse imperceptibil spre Floris.

Ametit de aceasta consimtire muta, Floris isi strecura binisor degetele in corsajul fetei si incepu sa-i mangaie sanii acoperiti doar de borangicul subtire al bluzei. Uluit de propria indrazneala, se simti strabatut de un fior de fericire. Ridica privirea spre chipul fetei. Cu capul dat pe spate si cu ochii ei verzi, pe jumatate inchisi, Pauline zambea gales. Il trase pe Floris inspre ea si buzele li se intalnira. Era primul sarut adevarat pe care il dadea sau mai bine zis il primea Floris. Trupul lui descoperea cu incantare semnele dragostei. Pauline il invata sa-si intredeschida buzele si sa-i intoarca sarutarea. Deodata isi dadu seama ca Pauline incepuse sa-l dezbrace. Cu gesturi moi ii impinse camasa de pe umeri si incepu sa-l muste bland de gat si de piept. Brusc, Floris se ridica, dominand-o orgolios pe Pauline. Se simtea barbat si privelistea acelei femei care i se daruia, il scotea din minti. Lasand de-o parte orice sfiala si orice temeri, se apleca autoritar asupra ei si cu un gest brusc ii desfacu corsajul si incepu sa-i sarute sanii, muscandu-i. Pauline gemea incetisor. Cuprinzand in palme obrazul baiatului il privi o clipa in ochi si ii sopti:

― Floris, Floris, dragostea mea, frumosul meu, sunt a ta.

Si Pauline se lasa in voia lui. Pentru cei doi indragostiti timpul se opri in loc. Hambarul se invartea cu tot cu Floris. Deodata isi dadu seama ca o poseda pe Pauline, fara sa stie nici el prea bine cum. Un lung fior de placere ii cutremura fiinta. Ramasera indelung imbratisati. Floris era indragostit nebuneste de Pauline si ii era recunoscator pentru fericirea pe care i-o oferise. Pauline se ridica si incerca sa-si aranjeze putin toaleta. Floris o privea cu o mandrie de tanar barbat. Deodata, de pe o grinda din tavan, ceva negru se prabusi peste Pauline, ii smulse panglica de pe cap si fugi indaratul unei gramezi de fan. Pauline scoase un racnet de spaima. Floris izbucni in ras:

Iarta-ma, Pauline, e Georges-Albert.

― Oh! maimuta voastra groaznica.

Floris se posomori.

― Te-ai suparat pe mine, Pauline? Probabil ca s-a ascuns aici de ploaie. Georges-Albert e un animal foarte inteligent, te rog iarta-l.

Pauline zambi:

― Pe tine te iert, Floris, pentru ca am fost tare fericiti.

Floris rosi putin. Toate astea erau prea noi pentru el si ii venea greu sa vorbeasca despre ele.

Striga:

― Georges-Albert, vino aici imediat. Gluma ta n-are nici un haz, ada panglica Paulinei si pofteste sa-i ceri iertare.

Georges-Albert isi iti capsorul si rase spre Floris, aratandu-si dintisorii. Isi pusese panglica in jurul gatului si batea din labute, uitandu-se la Pauline.

Floris o ruga:

― Spune-i ca l-ai iertat, Pauline.

Pauline izbucni in ras.

― Ce copil esti, bine, te iert, Georges-Albert, dar dragul meu, da-mi panglica ori am sa ma intorc la castel ciufulita toata.

Georges-Albert se apuca sa danseze si sa faca ghidusii pentru a se face admirat de Pauline, care nu se putu opri sa nu zambeasca. Micuta maimuta, imbarbatata de succesul ei, sari din inaltul unei legaturi de paie facand un salt primejdios dar, neluandu-si vant cum trebuie, cazu prosteste intre peretele si usa surii.

― Haide, vino aici, Georges-Albert, il dojeni Floris, ai facut destule prostii.

Dar Georges-Albert nu-si asculta stapanul; parea foarte interesat de-o crapatura de la baza zidului, isi strecura inauntru labuta si scoase tinand mandru ceva ce Floris si Pauline nu prea distingeau. Cu tipete de bucurie, Georges-Albert sari pe genunchii Paulinei oferindu-i cu o labuta panglica si cu cealalta un lant de metal grosolan la capatul caruia atarna o medalie de fier foarte murdara.

― Ce-ai gasit? exclama Floris.

Pauline incerca sa curete medalia cu paie. Se ivira semne ciudate pe care cei doi tineri nu le intelegeau. Pauline lua medalia si o trecu razand in jurul gatului lui Floris

― Te numesc cavalerul dragostei mele, Floris, vei pastra totdeauna medalia asta, micutul meu cavaler, in amintirea zilei de astazi.

Floris lua mana Paulinei si o acoperi de sarutari.

― Jura, cavalerul meu, jura pe sufletul tau.

― Pauline ti-o jur, ti-o promit, in amintirea acestei zile, voi pastra totdeauna medalia.

Floris se ridica si sopti iarasi:

― Te iubesc, Pauline, vrei sa te casatoresti cu mine?

Tanara fata izbucni in ras. Uluit, Floris o privi manios. Ochii lui negri aruncau nelinistitoare luciri verzi. Pauline intelese ca il jignise. Se ghemui langa el si suspina:

― Floris, frumosul meu Floris, dragostea mea, esti o fiara tanara care nu-si cunoaste inca puterea. Esti facut sa fii liber ca un tigru. Inca nu-ti dai seama de puterea ghearelor tale. Nu te teme, frumosul meu drag, vei fi totdeauna preferatul.

― Ce vrei sa spui, Pauline?

― Nu te nelinisti si adu-ti aminte de vorbele mele: vei fi totdeauna preferatul.

― Dar n-ai raspuns la intrebarea mea; vrei sa-mi fii sotie?

Pauline surase, il trase pe Floris spre ea si-l saruta prelung. Baiatul ameti iarasi si voi s-o culce la pamant pe tanara femeie. Aceasta insa se desprinse, razand:.

― Georges-Albert, dragule, aminteste stapanului tau cat trebuie sa fie ceasul.

Georges-Albert incuviinta din cap.

― Vezi, Floris, trebuie sa ne intoarcem, sunt sigura ca ne cauta peste tot.

Baiatul ofta si incepu sa o ajute pe Pauline sa-si aran­jeze tinuta, profitand sa-i fure la repezeala cate un sarut, pe gat si pe sani.

Pauline se apara chicotind :

― Vezi cum esti, Floris, spui ca ma ajuti si cand colo desfaci tot ce ma casnesc eu sa leg. Poftim, incearca sa-mi strangi tu siretul de la corsaj

Numai ca Floris, incins din nou de dorinta, ii smulse pur si simplu snurul corsajului, strecurandu-si mainile sub pieptii rochiei. Tinea in palme sanii Paulinei mangaindu-le febril sfarcurile. O saruta pe gat in timp ce fata se zbatea mai mult de forma, in bratele lui.

Lasa-ma Floris, lasa-ma, trebuie sa ne intoarcem.

Nu, Pauline, frumoasa mea, esti a mea, te mai vreau o data si tu ma vrei la fel.

Floris devenea tot mai insistent. Adolescentul timid care pasise mai adineauri in sura disparuse, inlocuit de un baiat indraznet si sigur pe sine. Imbratisati, cei doi tineri se lasara incet pe patul de paie. Floris sumese cu oarecare brutalitate fustele tinerei fete.

― Pauline, vreau sa mai fii o data a mea, mormai el ragusit.

Rasuflarile li se amestecau, se rostogoleau cu­prinsi de un soi de nebunie. Poate si ideea ca intre timp ceilalti ii asteptau, le sporea placerea. Si-ar fi dorit ca extazul sa nu se mai sfarseasca. Ametita, sleita de pu­teri, Pauline il privea de jos pe Floris care sarise in picioare si tocmai isi punea camasa. Zambind, baiatul intinse mana tinerei lui iubite si o ajuta sa se ridice.

Floris, cum iubesti tu viata! Ce ardoare nepoto­lita! Ia seama, dragostea mea, viata e aspra cu cei care o iau in piept.

Floris o prinse de mijloc pe Pauline si invartind-o izbucni in ras:

Frumoasa mea draga, nu inteleg nimic din ce-mi spui si de altfel nici tu. Tot ce stiu e ca te iubesc.

Tinerii iesira din sura cu obrajii imbujorati, dar reu­sisera de minune sa puna o oarecare ordine in tinuta lor. Georges-Albert ii urma topaind. Se indreptara spre castel. La coltul uneia din alei se intalnira cu Adrien si Marie-Anne care se tineau de mana si se priveau cu ochi stra­lucitori. In salonul de vara, Li Kang si Feodor serveau gustarile. Cei patru tineri intrara putin nelinistiti, dar nimeni nu le dadu vreo atentie pentru ca Baptistine ca­zuse si cu totii se foiau in jurul ei. Lui Floris ii venea sa strige de fericire. Se apleca distrat asupra Baptistine, ca s-o mangaie. Fetita se agata de el.

Oh ! Floris, ma doare genunchiul. Nu, Floris, nu pleca !

In timp ce-o lua in brate pe Baptistine, Floris atinse fara voie medalia pe care acum o purta la gat. N-avea cum sa stie ca era talismanul pe care, in urma cu saispre­zece ani, batrana tiganca il harazise mamei lui. Floris se uita la Pauline si hotari ca era femeia vietii sale.

Capitolul XXVII

A doua zi dimineata, cand Floris si Adrien se trezi soarele de-abia se urcase pe cer. Se anunta o alta zi fierbinte. Floris si Adrien dadura fuga pana la rau ca sa se scalde. Baptistine, care scapase din mainile Elisei, nu intarzie sa-i ajunga din urma. Fetita, cu parul incalcit, avea infatisarea unui adevarat copil salbatic. O boare jilava ii amagea pe tineri cu racoarea ei. Cei doi frati se jucara o clipa cu Baptistine, apoi isi luara sabiile atacandu-se unul pe altul, sub privirea interesata a surorii lor si a lui Georges-Albert, care aplauda din labute. Erau asa de stapani pe arta lor, ca renuntasera de mult la floretele cu varful acoperit; se luptau din toata inima cu lamele goale. Asta o inspaimanta intotdeauna pe Maximilienne, dar o incanta pe Baptistine. Cateodata duelul se solda cu zgarieturi de care invinsul facea tot atata haz cat si invingatorul. Dar in ziua aceea hartuiala nu dura prea mult. Baptistine incerca zadarnic sa-l atraga pe Floris in unul din jocurile lor obisnuite. Dupa numai cateva minute, acesta o parasi pe fetita si se lungi sub cedru, pe locul unde cu o zi in urma statuse Pauline. Adrien nu intarzie sa i se alature. Feodor si Li Kang, care puneau laturi ceva mai departe, se privira cu inteles. Tinerii boiernasi se plictiseau. Cei doi frati, in ciuda diferentei de varsta, ce-i drept - neinsemnata - traiau ca gemenii. Imparteau aceeasi camera, se dedau acelorasi jocuri si impartaseau aceleasi sentimente. Ii lega un soi de fir nevazut, pe care nimic nu putea sa-l taie

― Daca am pleca, Adrien, exclama deodata Floris, ne-am angaja in armata sau in marina, si le-am rapi pe Pauline si pe Marie-Anne.

― Si ce ne-am face cu Dumnezeul din ceruri, spuse Adrien, pe care il pufni rasul, numai gandindu-se la marchizul de Mailly-Bresle.

― Eh! L-am spinteca, dandu-i lovitura secreta de sabie pe care inca n-o cunoastem.

― Asa-i, ai dreptate, spuse Adrien ridicandu-se. Feodor, Feodor.

― Ce-i boiernasule?

― Trebuie sa ne inveti lovitura secreta de sabie a lui Petruska.

― Va voi arata-o la amandoi, boierilor, cand va veni vremea, spuse Feodor.

― Si cand o sa fie asta? intreba Floris nerabdator.

― Curand, boiernasule, curand, se apropie vremea.

Feodor lasa capul in jos si-si relua lucrul. Singurul lui ochi radea.

Li Kang sopti.

― Floarea-de-Mai si Fericirea-Zilei devin barbati, in curand vor pleca spre soarta lor.

― Da, Li Kang, si stapana noastra nu-si da seama, celui mic ii fierbe sangele in vine ca si tarului nostru. Ei, ce sa-i faci?

― Ai spus-o, Sabie-Ascutita, sa asteptam, trebuie sa asteptam ca lupanii sa devina lupi, ca puii de lei sa iasa din barlogul lor, ca vulturasii sa se avante din cuib, si atunci ii vom ajuta sa devina leoparzi.

Floris se tolanise alene pe iarba si radea.

― Ce caraghios e Feodor cand spune "curand boiernasule". Sunt la fel inalt ca si el, ba chiar mai inalt. E sacaitor sa fii mereu tratat ca un copil. Stii, Adrien, relua Floris intinzandu-se, viata-i minunata, afara e frumos si iubim amandoi pe cele mai frumoase fete ale regatului.

― Cel mai grozav, relua Adrien, logic ca intotdeauna, este ca si ele ne iubesc.

Floris sari deodata in picioare si incepu sa-si zgaltaie fratele.

Ai dreptate, da, da, tu ai dreptate; am o idee, hai sa ne ducem la ele. La urma urmei nu suntem decat la zece leghe de castelul Mailly.

Adrien se ridica si el, cu ochii scanteietori si-l lua in brate pe Floris.

― Frate, ideea ta e geniala, te fac duce, print al re­gatului si maresal al Frantei.

Cei doi tineri alergara sa se imbrace si sa inseueze caii. Cateva minute mai tarziu treceau prin fata Maximiliennei si a Baptistinei, care se apuca sa tipe de necaz, vazandu-se astfel parasita. Maximilienne zambi. Li Kang si Feodor se inselau, isi dadea prea bine seama de schim­barea petrecuta cu fiii ei. Intuitia ei materna o facuse sa banuie, in parte, cele intamplate in ajun. Viitorul fiilor ei o chinuia. Asa cum ii spusese lui Mailly-Bresle, din frumoasa ei avere aproape ca nu mai ramasese nimic. Trebuia ca Floris si Adrien sa se casatoreasca cu fete avute sau sa intre in armata, dar fara bani nu-si puteau cumpara un regiment, asa cum era obiceiul pentru cei de rangul lor. Maximilienne le surase celor doi tineri calareti care isi fluturau tricornurile pentru a-i spune la revedere. Scotand un "ura!" rasunator, acestia tre­cura in galop peste poterna castelului. Strabatura ca un fulger satul Mortefontaine. In pragul casei parohiale, Blaisois, in straie de paracliser, il asculta respectuos pe batranul preot care le striga tinerilor:

― Incotro va duceti asa?

― Nu putem sa va spunem, parinte, raspunse razand Adrien.

Floris isi roti bratul scotand un strigat de razboi care-l facu pe Blaisois sa ingalbeneasca.

Batranul preot zambi:

― Ah, Blaisois, tinerii nostri seniori sunt niste voinici pe cinste!

― Desigur, parinte, dar mie nu-mi plac toate cavalcadele astea care-mi aduc aminte de intamplari urate, brr! spuse Blaisois cutremurandu-se.

Floris si Adrien ridicau in trecerea lor nori de praf. Zburau ca vantul.

― O sa ajung primul, frate, urla Floris infigand pintenii in coastele bietului sau cal.

Nerabdarea calaretilor si caldura atatasera animalele; galopau atat de repede de-ai fi zis ca sunt fermecate. Numai niste calareti neintrecuti ca Floris si Adrien se puteau tine in sa. Dupa doua leghe trebuira sa se opreasca pentru a adapa caii si a-i lasa sa rasufle. Floris fremata de nerabdare.

― Animalele astea sunt stupide. Ce, noi avem nevoie sa ne odihnim?

― Dar ele nu se duc sa intalneasca pe nimeni, raspunse Adrien.

Tinerii stateau intinsi pe o pajiste si Floris mesteca un fir de iarba.

― Ce vor spune fetele vazandu-ne? intreba Adrien.

― Vor fi incantate, desigur, declara Floris, senin.

― Dar ce pretext sa dam vizitei noastre? adauga Adrien, care nu lasa niciodata nimic la voia intamplarii.

― Nici un pretext, descalecam si cadem la picioarele lor spunandu-le ca murim de dragoste pentru ele, raspunse Floris, care se bizuia intotdeauna pe inspiratia de moment.

Tinerii incalecara iar, dar fura obligati sa-si crute caii pentru ca bietele dobitoace sa poata ajunge la destinatie.

― E atat de frumoasa, exclama Floris, incat numai regele si cu mine suntem demni de ea.

Adrien izbucni in ras:

― Regele si cu tine, Floris? Mai bine, frate, ai spune, asa: tu nobilul si marele Floris de Villeneuve-Caramey, si abia dupa aceea - regele.

― Ah! regele, ofta Floris care trecea cu usurinta de la un gand la altul, regele, sa-l vedem, sa-l slujim, sa murim pentru el.

Adrien surase. Floris voia intotdeauna sa moara pentru cineva. Adrien se pleca pe grumazul calului pentru a se feri de o creanga.

― Spune-mi, Floris, intreba el schimband vorba, padurile si caldura asta nu-ti amintesc de Dubino? E adevarat ca erai poate prea mic

― Nu, Adrien, n-am uitat nimic, vad inca parcul, verile atat de fierbinti, iernile geroase, raspunse Floris, devenit deodata grav. Stii, deseori noaptea il visez pe Petruska. Cateodata as vrea sa ma intorc in Rusia si sa lunec iarasi cu sania.

― Da, te inteleg. Si mie mi se intampla, in unele nopti, sa revad in vis fuga noastra, dar nu-mi apare niciodata chipul lui Petruska. E ciudat, vad intotdeauna un barbat, un fel de cersetor, dar nu mai stiu daca l-am intalnit aievea sau apartine doar visurilor mele.

Cei doi frati se simtira deodata apasati de neliniste.

Adrien fu cat pe ce sa-i spuna lui Floris: "Hai sa ne intoarcem, sa nu mai mergem la Mailly. De fapt, n-avem nimic de facut acolo". Dar se temu sa spulbere entuziasmul lui Floris. La randul lui, acesta, fara sa stie de ce, se simtea cuprins de un soi de tristete. Ca sa se scuture de aceasta neliniste trecatoare, imboldira caii, care tasnira inainte si o tinura in galop o buna bucata de vreme. Peisajul se schimbase, incepea campia si granele aurii se leganau incet sub o adiere calda. Patrundeau in Picardia de Jos. In sfarsit, zarira castelul de la Mailly, ridicat sub regele Ludovic al XII-lea de catre un strabun al marchizului. Era o locuinta frumoasa, dar numai vazuta de departe, caci din apropiere acoperisul parea in stare jalnica si zidurile se vedeau cam crapate. Cu toate acestea, castelul pastra un oarecare aer de maretie ce-i convenea lui Mailly-Bresle. Nevazand pe nimeni, Floris si Adrien se indreptara spre grajduri, unde un taran tanar care indeplinea slujba de grajdar le lua in primire caii.

― Busumeaza caii nostri, baiete, si da-le o portie buna de ovaz, spuse Adrien, preluand comanda. Uite, adauga el, tine pentru tine - si cu un gest regesc puse in mana tanarului un sol, ratacit din fericire la el in buzunar.

Taranul, care nu parea sa fie obisnuit cu asemenea darnicii, nu stia cum sa mai multumeasca.

― Spune-mi, unde sunt stapanii?

― A! pai, sunt cu totii pe pajistea cea mare, cu domnisoarele si cu domnii cei frumosi.

Adrien tusi cu inteles, aruncandu-i o privire lui Floris.

― Vrei sa spui ca domnul marchiz si doamna marchiza primesc vecini?

― A! eu, asta, pai, nu stiu nimic daca is sau nu vecini, atata stiu ca sunt cu totii pa pajistea mare.

Adrien il trase pe Floris intr-un colt.

― Ar trebui sa le previna cineva pe Pauline si ne Marie-Anne de sosirea noastra, caci n-as vrea sa nimerim in mijlocul unei reuniuni, dar nu stiu daca neghiobul asta e in stare.

Floris isi indrepta mandru tricornul, isi scutura praful de pe haina, sufla colbul de pe cizme apoi, isi batu fratele pe umar

― Adrien, am venit sa ne vedem iubitele si n-o sa dam inapoi din pricina unor nenorociti de vecini. Haide, frate!

Adrien mai incerca sa-si apere tactica:

― Asculta-ma, Floris, mai bine sa le trimitem vorba.

Dar Floris, fara sa-si asculte fratele, pasi hotarat pe aleea care ducea la peluza. Adrien inalta din umeri cu resemnare, rase scurt si il urma pe Floris, care mergea inaintea lui, semet si curajos. Se auzeau hohote de ras si lui Floris i se paru ca recunoaste glasul Paulinei: trebui sa se infraneze ca sa n-o ia la fuga intr-acolo. Cei doi tineri trecura pe langa castel si, dand coltul unei alei, se trezira pe peluza. In departare, domnisoarele Mailly-Bresle stateau in cerc si se jucau de-a "fecioara", in tovarasia unor respectabili seniori cu peruci pudrate Era un fel de mimodrama foarte la moda pe atunci. Pauline interpreta rolul "fecioarei" si surorile ei o acopereau cu saluri si sorturi peste care cei doi parteneri, cam pantecosi si destul de congestionati la fata, isi puneau cu incantare hainele. Aceasta piramida vie era pazita de tinerele fete care alergau in jurul ei si o aparau, cantand partenerilor lor:

― Frumoasa noastra cu vesmant verde, plecat in calatorie departe?

La care pretendentii raspundeau:

― Ba nu, ascunsa-i si inlacrimata cea pe care cu nunta o vrem luata.

― Nu, nu, strigau domnisoarele, odata maritata in batai va fi zvantata.

Marchizul si marchiza de Mailly-Bresle priveau scena cu induiosare. Sosirea lui Floris si a lui Adrien, remarcata pe data, intrerupse jocul. Tinerii trebuira sa strabata peluza sub privirile mirate ale celor patru fete, ale parintilor si ale celor doi pretendenti. Floris incepea sa regrete de a nu fi urmat sfatul lui Adrien. Se uita cu coada ochiului la fratele sau si vazu ca acesta il privea vesel. Fusesera recunoscuti, trebuiau sa inainteze: era drumul sacrificiului. Floris simtea ca nu-l mai asculta picioarele. Cand se apropiara de ajuns ca sa li se auda vocile, marchiza de Mailly-Bresle exclama:

― Ce surpriza, fratii de Villeneuve-Caramey! Sper ca nu i s-a intamplat nimic contesei.

― Nu, doamna marchiza, spuse Adrien inclinandu-se cu eleganta, mama noastra se simte foarte bine.

― Ah! bine, bine, atunci v-a insarcinat desigur cu un comision urgent?

― Aa! spuse Floris inclinandu-se la randul lui, in culmea zapacelii, ne-a insarcinat sa va transmitem, doamna marchiza, toate, aa! toate multumirile ei.

― Multumirile ei, dar pentru ce oare? poate stii tu, prietene? spuse marchiza intorcandu-se spre marchizul de Mailly-Bresle.

Marchizul tresari. Traia vesnic cu spaima aprigei sale sotii, o fiinta trupesa care isi pastrase totusi un chip destul de frumos, in forma de para.

― Eu? dar, nu, draga mea, de unde sa stiu?

― Ai fost totusi ieri la Mortefontaine si ai vazut-o pe contesa.

― Da, da, da, dar mai bine, scumpa mea, lasa-i pe tinerii astia sa vorbeasca ca sa-ti spuna ei de ce i-a trimis contesa.

Temuta marchiza se intoarse spre tineri cu o privire intrebatoare. Floris vazu ca Pauline il privea si ca idiotul de langa ea era un batran hidos care avea pe putin patruzeci de ani. Asta ii dadu curaj. Se inclina din nou si incepu sa minta cu nerusinare:

― Mama noastra, doamna marchiza, ne trimite ca sa va multumim pentru vizita voastra de ieri. A fost atat de fericita sa-si revada prietenii.

― Vizita mea de ieri, dar eu n-am fost, i-o reteza scurt marchiza

― Intr-adevar intr-adevar mamei noastre, doamna marchiza, i-a parut rau si tocmai de aceea ne-a insarcinat ca, odata cu multumirile sale, sa va transmitem o invitatie.

Floris ii arunca fratelui sau o privire deznadajduita, simtind deodata ca nu mai stie ce sa spuna.

Adrien intelese ca era momentul sa-i vina in ajutor.

― Invitatia, doamna marchiza, ca de aici inainte sa binevoiti a-l insoti pe domnul marchiz de Mailly-Bresle si pe domnisoarele fiicele dumneavoastra cand ne vor mai face cinstea sa se opreasca la Mortefontaine.

― Cata delicatete din partea scumpei noastre Maximilienne Si ati strabatut zece leghe pentru a veni sa ne spuneti asta? intreba marchiza, mai degraba mirata.

― Mama noastra, relua Adrien, a fost asa de necajita de a nu va fi putut primi, incat a tinut sa venim neintarziat pentru a va prezenta prietenia ei, multumirile si regretul de a nu va fi vazut si si si

― Invitatia ei, relua gratios Floris, surazand.

― Sunt incantata, cu adevarat incantata, rase satisfacuta doamna de Mailly-Bresle. Ramaneti sa pranziti cu noi, nu-i asa, tinerii mei prieteni?

Floris si Adrien se inclinara pana la pamant, pretinzand fara convingere ca nu voiau sa deranjeze pe nimeni si ca urmau sa se intoarca de indata la Mortefontaine. Dar marchiza le taie vorba cu autoritatea ce-i statea in fire:

― Am spus, gata, nu mai vorbim despre asta! ramaneti. Duceti-va sa le salutati pe fiicele mele, iar dumneata, Louis, misca-te putin.

Bietul marchiz tresari.

― Prezinta-i, pe acesti tineri marchizului de La Tournelle si domnului de Vintimille.

Floris afla astfel cine erau actorii acelui caraghios tablou vivant. Il cuprinse furia impotriva Paulinei. Ce idee sa joace asemenea jocuri cu niste nenorociti care erau cu un picior in groapa! Inclinandu-se in fata ei, Floris putu sa-i sopteasca:

― Trebuie sa-ti vorbesc.

― Mai tarziu.

Lui Floris si lui Adrien ziua ii se paru nesfarsit de lunga. Marchiza ii asezase alaturi de ea, aproape de Diane si de grasana Hortense. Floris nu-si putea potoli mania pentru ca Pauline ramasese asezata pe iarba in departare, cu hidosul de Vintimille. La randul lui, Adrien o contempla cu ciuda pe Marie-Anne, care se plimba la bratul groaznicului La Tournelle.

― Si stiti, domnilor, ce mi-a spus maiestatea sa?

― Cum, doamna? tresari Adrien, care nu prea urmarea conversatia.

― Nu, spuse marchiza surprinsa, majestatea sa nu mi-a spus "cum, doamna?", majestatea sa m-a privit drept in ochi si mi-a spus: "domnisoara de la Porto Mazarini - pe atunci eram domnisoara - ochii vostri sunt ca niste carbuni aprinsi: cine-i priveste se arde!" Iata ce mi-a spus regele, care pe vremea aceea era inca foarte frumos si pot sa va asigur ca doamna de Maintenon a parut foarte nelinistita.

Floris si Adrien palira, caci marchiza se pornise sa le povesteasca tineretea ei la curtea lui Ludovic al XIV-lea. Era un cosmar, iar caldura devenea din ce in ce mai inabusitoare. In sfarsit, pe la ceasurile doua dupa-amiaza, se intoarsera cu totii la castel pentru masa de pranz. Indreptandu-se spre sufrageria de vara, Floris incerca sa vorbeasca cu Pauline, dar aceasta isi duse un deget la buze si-i strecura cat al clipi un biletel. Pentru Floris, incoltit intre Diane si Hortense cea grasa, masa dura o vesnicie. Nici Adrien, asezat intre marchiza si marchiz, nu se distra mai mult. Bucatele se succedau incet; daca averea lui Mailly-Bresle era foarte stirbita, in schimb ferma castelului le permitea inca sa se infrupte din plin. In alte imprejurari, dupa o asemenea cavalcada, cei doi frati ar fi facut cinste mesei, dar privelistea Paulinei care gangurea la neroziile domnului de Vintimille ii taia apetitul lui Floris, chinuit de o furie stapanita. Cat despre fratele lui, se caznea sa urmareasca flecareala marchizei, care continua sa-i povesteasca toate cuvintele pe care raposatul rege le adresase ei si tuturor membrilor numeroasei sale familii. Floris voia cu disperare sa citeasca biletul Paulinei, dar nu izbutea, caci Diane si Hortense il copleseau cu atentia lor. Cand trecura in sfarsit in salon, unde se serveau racoritoarele, Floris se apropie de o fereastra si, prefacandu-se ca admira privelistea parcului, desfacu repede biletul si citi:

"Nu trebuia sa vii, Floris. Vreau sa ma marit cu domnul de Vintimille. Prezenta ta compromite totul. Plecati, o sa ne revedem mai tarziu,

Pauline"

Literele ii jucau inaintea ochilor. Se intoarse si o vazu pe Pauline care-l privea. Ca sa nu-i ofere placerea de a contempla durerea lui, se facu ca rade de glumele Hortensei. Floris il cauta din ochi pe Adrien si-l vazu vorbind cu insufletire Dianei. Deduse ca el nu primise nici un bilet. Cei doi tineri isi luara curand ramas bun de la gazde. Floris, cu sufletul negru de furie, se inclina in fata domnului de Vintimille. Adrien, dimpotriva, parea sa fie in cele mai bune relatii cu La Tournelle, care-l invita sa-i viziteze domeniile.

― O sa-ti arat iapa mea neagra, dragul meu, un adevarat diavol, un adevarat diavol!

― Mai treceti pe la noi, tinerii mei prieteni, spuse marchiza de pe peron, mai stiu o multime de intamplari cu raposatul rege si, cum vad ca va plac, o sa vi le povestesc.

Floris si Adrien galopara multa vreme fara sa schimbe vreo vorba.

Cel care rupse tacerea, izbucnind in ras, fu Adrien:

― Floris, iti aduci aminte ca nu mai demult decat azi-dimineata spuneam ca fetele ne iubesc?

― Nu vad nimic vesel in asta, spuse Floris posomorit, tine, citeste biletul pe care l-am primit.

Adrien il citi cu interes si se puse si mai tare pe ras.

― Uite, spuse el scotocind in buzunarul de la vesta, citeste si tu ce am primit eu.

"Nu trebuia sa vii, Adrien, vreau sa ma marit cu domnul La Tournelle. Prezenta ta compromite totul. Ne vom vedea mai tarziu.

Semnat: Marie-Anne".

Veselia lui Adrien era molipsitoare. Floris incepu sa surada.

― Aceleasi bilete! Va sa zica le-au scris impreuna. Adrien, suntem niste neghiobi, am facut douazeci de leghe degeaba.

― Nu chiar degeaba, frate, pentru ca am aflat totul despre marele rege, spuse Adrien strambandu-se de ras.

Hohotele de ras ale lui Adrien il cuprinsera in curand si pe Floris.

― Ce mutre aveam cand am aparut pe peluza sub ochiul temutei marchize!

― Ah! si tu care nu izbuteai sa-ti termini fraza cu multumirile si cu invitatia.

― Adrien, spuse Floris sughitand de ras, am fost minunati amandoi pe langa groaznicii logodnici al acestor domnisoare.

― Da, ai dreptate, Floris.

― Noroc ca erai si tu acolo.

― De ce? intreba Adrien.

― Cand suntem impreuna, nu ni se poate intampla nimic, dar daca eram singur, cred ca o luam la fuga.

― Tu, Floris, tu care te repezi intotdeauna cu capul inainte, si de-abia dupa aceea chibzuiesti?

― Da, pentru ca vezi, Adrien, eram nenorocit si cred ca mai sunt si acuma.

Adrien se ridica in scari si-l batu pe umar.

― Nu, asta nu, n-o sa fim niciodata nefericiti din pricina femeilor.

Floris se inalta la randul lui in scari, ii dadu cativa ghionti fratelui sau, si de-abia dupa aceea rase cu adevarat.

― Noi o sa le facem sa sufere si o sa le parasim de indata ce ne vor iubi. Adrien, ai dreptate, trebuie sa traim. Sa traim si sa iubim, sa intram in slujba regelui, sa ne ducem la curte si sa mergem la razboi.

Adrien striga:

― Hai sa juram ca n-o sa ne despartim niciodata, ca o sa ne urmam intotdeauna unul pe altul si, ca o sa ne iubim. Cand unul va fi in primejdie, celalalt il va apara. Noi doi, Floris, vom fi de neinvins. Sa juram, frate.

Cei doi tineri, deodata seriosi, descalecara si, ridicand mana, repetara unul dupa altul:

― Jur in fata lui Dumnezeu si in fata oamenilor sa-mi apar fratele, sa-l ajut si sa-l urmez pretutindeni. Dusmanii lui vor fi dusmanii mei, prietenii lui vor fi prietenii mei si soarta lui va fi soarta mea.

Ca sa-si ascunda tulburarea, sarira in sa si lasara caii sa galopeze in voie spre Mortefontaine. Se lasa noaptea; o cucuvaie tipa. Cuprinsi de o sinistra presimtire, Floris si Adrien se infiorara.

Capitolul XXVIII

― Floris, dragostea mea, am sa mor.

Maximilienne incearca sa se ridice ca sa mangaie buclele negre ale fiului ei. Acesta ii raspunse cu un suspin inabusit.

― Mama, mama scumpa, gemu Floris, avem nevoie de tine, nu ne parasi.

Maximilienne surase cu duiosie. Chipul ei frumos era palid, crispat de durerea cumplita care ii sfasia pieptul. Cearcane negre ii inconjurau ochii mari ce pareau infundati in orbite. Parul ei lung, castaniu, presarat cu fire albe era raspandit pe perna. Maximilienne intoarse capul si-l vazu pe Adrien care ingenunchease de partea cealalta a patului. Era cufundat intr-o deznadejde fara margini.

― Fiule, tu esti cel mai varstnic, urmasul contilor de Villeneuve-Caramey, ti-i incredintez pe Floris si pe Baptistine.

Respiratia Maximiliennei se facu suieratoare; gafaia. Fruntea i se imbrobonise cu picaturi de sudoare rece.

― Linistiti-va, doamna contesa, gemu Elisa, doctorul v-a spus sa nu vorbiti, va oboseste.

Ochii Maximiliennei avura acea licarire indrazneata si incapatanata care ii fusese atat de draga lui Petru.

Sa nu vorbeasca, ce prostie! avea atatea lucruri de spus si simtea ca ceasurile ii erau numarate. De zece zile Maximilienne se lupta cu moartea si fiii ei stateau cu schimbul, zi si noapte, la capataiul ei, impreuna cu credinciosii lor tovarasi. Bunul doctor Tellier nu le lasase decat putine sperante:

― Stiinta noastra e neputincioasa; s-ar zice ca inima nu mai are chef sa bata.

Tinerii erau sfasiati de remuscari. Maximiliennei i se facuse rau in ziua cand galopau spre castelul Mailly. Cand se intorsesera la Mortefontaine, Grégoire ii astepta la intrarea in parc:

― Ah! domnule Adrien, domnule Floris, iata-va in sfarsit! Doamna contesa, cand si-a venit in fire, v-a chemat, veniti, repede, repede!

Dar doctorul avea dreptate, era o lupta inegala, caci Maximilienne nu mai voia sa traiasca. O speranta pusese stapanire pe ea: credinta ca avea sa-i reintalneasca pe Petru. Il privi pe Floris cu ochii ei arsi de suferinta, apoi isi plimba degetele stravezii pe obrazul tanarului, de parca ar fi vrut sa intipareasca in ele, pentru totdeauna, trasaturile lui.

― Dragostea mea, ce mult semeni cu tatal tau.

Floris si Adrien se privira mirati. Mama lor nu vorbea niciodata de contele Amedée de Villeneuve-Caramey. Banuisera totdeauna ca moartea tatalui lor si nasterea Baptistine! erau legate de un mister. Dar din respect, n-o intrebasera nimic pe Maximilienne. Deodata o durere mai puternica decat celelalte ii smulse un geamat Maximiliennei: vederea i se intuneca si dadu ochii peste cap. Se inabusea; Floris si Adrien se repezira sa ridice in brate trupul acela atat de usor din care viata isi lua zborul. Din adancul incaperii se auzira hohote de plans. Uriasul Feodor plangea ca un copil.

― Oh! barinia, gemea el, tu erai soarele nostru.

Li Kang, fara o vorba, scoase din buzunar o mica fiola si o apropie de narile Maximiliennei a carei fata era atat de palida, incat ai fi zis ca a si murit. Incet, incet, incepu sa respire, obrajii prinsera putina culcare si ochii, care cu o clipa inainte nu mai zareau, isi redobandira vederea.

Maximilienne intelese ca-i mai ramasese mai putin timp decat crezuse. Trebuia sa vorbeasca.

― Prieteni, apropiati-va, caci nu mai vad bine.

Glasul i se auzea mai mult ca un gafait, dar in privire i se citea o vointa de fier.

― Trebuie sa-mi iau ramas bun, dar nu ma plangeti, pentru ca voi ramane totdeauna alaturi de voi ca sa veghez asupra voastra.

― Oh! barinia, nu pleca; fara tine suntem pierduti!

― Bunul meu Feodor, spuse Maximilienne cu un suras slab, cum mai iubeam puterea si bunatatea ta. Cum iubeam chipul si cicatricele tale, caci erai prietenul meu. Si tu, credinciosul meu Li Kang, mi-ai salvat viata si ai salvat viata copilului meu; nu am trait indeajuns ca sa-ti multumesc.

Micul asiatic se lasa sa cada alaturi de prietenul lui, Feodor. Nu plangea, dar in ochii sai migdalati se citea o adanca deznadejde.

― De-ar putea Buddha sa ia viata lui Li Kang ca sa nu te duca pe tine in gradinile lui inmiresmate, Suras-de-Vara, caci multumita tie bietul sclav are o familie.

― Doamna contesa, ah! doamna contesa! gemeau Elisa si Grégoire, trebuie sa va luptati.

― Nu mai pot, prieteni, va multumesc. Multumesc, Elisa, multumesc, Grégoire, prietenia voastra m-a sustinut si m-a facut sa traiesc. Va cer tuturor sa pastrati fiilor si si fiicei mele aceeasi credinta.

― Oh! Barinia, ti-o juram, spusera Feodor si Li Kang printre suspine.

― Doamna contesa, nu-i vom parasi niciodata.

― Multumesc, prieteni, adauga Maximilienne, va spun adio acum, lasati-ma singura cu Adrien.

Floris tresari.

― Mama, mama, si eu?

Maximilienne vorbea din ce in ce mai incet. Ridica mana ca sa mangaie inca o data obrazul drag al fiului ei, dar nu mai avu putere.

― Trebuie sa ma lasi singura cu fratele tau. Te bine-cuvantez, copilul meu drag. Adio, adio, micul meu print.

Feodor si Li Kang se apropiara de Floris care nu se putea ridica de langa patul mamei lui.

― Du-te, du-te, Floris, trebuie sa ai grija de Baptistine, imbratiseaz-o din partea mea e prea micuta ca sa ma vada spune-i, spune-i mai tarziu, ca o iubeam.

Floris iesi din camera clatinandu-se de durere. Nu putea intelege ce i se intampla. I se parea ca traieste un vis urat si totusi incerca sa mai spere. Cand usa se inchise, Maximilienne lua mana lui Adrien, il trase spre ea si se ridica in capul oaselor cu un rest de energie de care fiul ei n-o mai credea in stare.

― Adrien, fiule, asculta-ma bine caci vei fi ultima fiinta careia ii voi vorbi.

― Mama, mama, protesta Adrien, o sa te insanatosim.

― Nu fiule, am mai avut si inainte crize de care n-am pomenit nimanui. De cativa ani, simt ca viata ma paraseste, dar voiam sa traiesc ca sa vad ajunsi barbati. Acum, a sosit ziua aceea si trebuie sa parasiti cuibul.

― Te ascult, mama.

― Inainte de-a muri, trebuie sa-ti destainui o mare taina. Tu esti contele de Villeneuve-Caramey si numai tu trebuie sa afli totul. Stiu ca ai sa ai intotdeauna grija de fratele tau si de sora ta, de aceea asculta-ma bine. Am pacatuit fata de tatal tau, Amedée de Villeneuve

Si Maximilienne isi povesti intreaga viata fiului sau mai mare. Cum il iubise pe tar. Cum crezuse ca Amedée murise in strada Quincampoix, cum se nascuse Floris la Baku, ura imparatesei, moartea lui Petru, fuga, cum il reintalnise pe Amedée in viata la Marsilia si viclesugul pus la cale pentru ca Baptistine si Floris sai fie acceptati de catre societate. Maximilienne marturisi totul. Adrien era alb ca varul.

― Fiule, am pacatuit. Ma invinuiesti?

― Nu, mama, te iubesc la fel de mult; numai fatalitatea e de vina. Va sa zica, Floris nu mi-e frate decat pe jumatate, iar Baptistine mi-e sora doar pe jumatate. Ei nu sunt inruditi unul cu celalalt si tatal meu poate ca traieste inca. Tatal meu, tatal meu, repeta tanarul pe un ton visator. Nu, linisteste-te, mama, de fapt inca din Rusia, de cand nu eram decat un copil, banuiam ceva. Banuiam ca o taina ne invaluie. Ca Floris este fiul tarului, iar Baptistine nepoata unui bandit, nu schimba cu nimic lucrurile pentru mine, ii iubesc tot atat de mult.

Maximilienne obosise, dar in privire i se vedea vointa de a merge pana la capat.

― Stiu, fiule, ca ai sa veghezi totdeauna asupra lui Floris. Cu toate acestea, ma nelinisteste soarta lui, caci seamana asa de tare cu Petru: are energia dar si mainile lui. Imi promiti sa-l ajuti totdeauna?

Adrien incuviinta din ochi.

― Mai asculta ceva, inca n-am terminat, adauga Maximilienne gafaind, caci ii venea din ce in ce mai greu sa vorbeasca. In pivnitele de la Dubino, Petru a ascuns o comoara. Aurul de acolo este al lui Floris si tu vei hotari clipa cand sa-i pomenesti de el.

― Da, mama, de ce nu i-o spui chiar tu lui Floris?

― Nu, Adrien, e inca prea tanar si se aprinde cu usurinta, tu esti singurul pastrator al secretului.

Si Maximilienne ii explica lui Adrien cum se putea patrunde in pivnitele de la Dubino prin statuia Dianei. Maximilienne se lasa sa cada pe spate, fulgerata de-o durere cumplita. Adrien se repezi sa-i dea sa miroasa putin spirt. Din nou, Maximilienne isi reveni dar nu mai avea decat o licarire de viata.

Se agata de fiul ei si murmura:

― Ia sipetul, deschide-l si vezi ca pe fundul lui e o scrisoare, am pregatit-o de mult o vei duce tu insuti impreuna cu Floris. Ai inteles, Adrien?

Tanarul privi scrisoarea inmarmurit.

― Dar, mama, niciodata, niciodata n-o sa putem ajunge, pana la el.

― Ba da, ba da nadajduiesc sa-si aduca aminte da poate ah! Adrien, fiule, ia-ma in brate.

Adrien se repezi spre mama lui. Maximilienne privea departe, ochii ei nu-l mai vedeau pe baiat. Avea chipul surazator, luminat de fericire. Adrien intelese ca Maximilienne trecuse pe lumea cealalta.

― Ce frumoasa e muzica asta Adrien, cine sunt toti acesti oameni din camera care imi surad si imi intind mainile?

Adrien hohoti, stiind ca acesta era sfarsitul. Sovai o clipa, gata sa-l cheme pe Floris, apoi temandu-se ca Maximilienne sa nu vorbeasca in delirul ei, hotari sa ramana singur cu mama lui. O stranse la piept ca si cum ar fi vrut sa-i insufle viata si-i acoperi fruntea de sarutari.

Deodata, Maximilienne scoase un strigat de fericire, se ridica si intinse mainile.

― Petru, Petru, iata-te, dragostea mea, ai venit sa ma cauti, in sfarsit sunt a ta Petru.

Si Maximilienne se prabusi in bratele tremurande ale lui Adrien, care o intinse binisor pe pat, ii mangaie parul lung si-i inchise pentru totdeauna frumosii ei ochi de culoarea violetei.

Durerea lui Adrien era ceva mai putin violenta acum, de cand isi vazuse mama atat de fericita, incat i se parea cu adevarat ca marea dragoste a vietii ei venise s-o caute pentru a o duce in Rai.

Adrien se ridica si se indrepta spre usa, apoi se razgandi si se duse sa ia de pe masuta scrisoarea pe care mama sa i-o pregatise. O cerceta cu atentie, apoi o ascunsese intr-un buzunar al hainei si de-abia atunci se duse sa deschida usa. In camera alaturata, toti asteptau cu neliniste si intelesera deindata totul din privirea disperata a lui Adrien.

Preotul care o impartasise pe Maximilienne se scula in picioare si incepu sa citeasca rugaciunea pentru morti. Floris se arunca in bratele fratelui sau.

Doua zile mai tarziu, cei trei orfani urmau cortegiul funebru al mamei lor. Toti taranii din imprejurimi se adunasera sa astepte trecerea sicriului. Oamenii aceia de treaba suspinau pentru ca Maximilienne avusese totdeauna pentru ei o vorba buna sau un gest simplu si cald. Cand auzea ca o familie se afla la ananghie, aparea intotdeauna fara valva multa, ca sa-i imbarbateze pe nefericiti.

Floris si Adrien o tineau pe Baptistine de mana si cei trei aproape ca nu mai simteau durerea; erau cuprinsi de un fel de apatie. In timpul slujbei, Floris avu impresia ca se dedubleaza. Cantecele acelea ii aminteau ceva: privirea lui o intalni pe cea a lui Adrien si intelesera. Candva, ascultasera o alta slujba pentru morti in fortareata Petru si Pavel. Cantecele nu erau aceleasi, dar si atunci ingropau o fiinta iubita. Floris cazu in genunchi pe scaunul de rugaciune. Invata de tanar sa poarte povara unei mari dureri. Cortegiul porni spre cimitir.

Adanciti in suferinta lor, Floris si Adrien nu bagara in seama berlina trasa de patru cai istoviti si plini de praf care inconjura biserica si se opri in piata. Din ea cobori un barbat imbracat in negru. Nu i se zarea bine chipul, dar se ghicea de la prima vedere ca era obisnuit sa comande. Mai multi tarani se intoarsera, mirati sa-l vada pe acest necunoscut care urma cortegiul. Cavoul familiei de Villeneuve-Caramey era deschis. Preotul binecuvanta o ultima data sicriul Maximiliennei si patru oameni il coborara cu ajutorul franghiilor.

― Ah! copiii mei, bietii mei copii! o prietena atat de buna! Ce tristete sa vedem ca ne paraseste atat de curand!

Nauc, Floris se uita la marchiza de Mailly-Bresle care se afla in fata lor, inconjurata de intreaga familie.

― Dumnezeule din ceruri, ce grozavie! Cand ma gandesc ca doar cu doua saptamani in urma stateam de vorba impreuna!

Baronul Mailly isi stergea ochii inrositi. Floris nici nu simti mainile Paulinei care i le luau pe ale lui; totul i se parea atat de departe, aproape ireal. Apoi, dupa alte cateva familii nobile din imprejurimi, taranii incepura sa treaca prin fata tinerilor.

― Nu-i vorba, o sa ne para rau dupa doamna contesa.

Cimitirul se goli putin cate putin si cei trei orfani se pomenira singuri, ingenuncheati in fata mormantului mamei, lor, neinstare sa se desprinda de-acolo. Barbatul imbracat in negru care se sprijinise de o capela scunda ii observa cu atentie, de dupa o coloana.

Deodata Grégoire se ridica si, incetisor, se apropie de tineri.

― Domnule conte, domnule cavaler, e timpul sa ne intoarcem la castel, domnisoara Baptistine e mica si obosita, veniti!

Floris si Adrien se ridicara mirati. Niciodata insotitorii lor nu li se adresasera cu aceste titluri, la care, de altfel, aveau dreptul. Toti slujitorii asteptau respectuos ordinele lor. Cei doi tineri intelesera: acum ei erau stapanii si nimeni nu avea sa mai ia hotarari pentru ei. Viitorul lor incepea la poarta cimitirului unde contesa Maximilienne se odihnea pentru totdeauna. In tacere, o pornira inapoi pe drumul spre castel.

Barbatul imbracat in negru ii urma, apoi paru ca se razgandeste soptind pentru el insusi: "Haide, am vazut destul".

Sari sprinten in berlina pe care o lasase in piata bisericii si-i striga vizitiului:

― La Frérot, repede!

Apoi arunca o ultima privire in directia grupului tacut si casca:

― Trista zi! In sfarsit, ceva imi spune ca ne vom mai intalni, domnilor de Villeneuve-Caramey.

Capitolul XXIX

Intr-o dimineata de septembrie, inca varatica, cinci calareti patrundeau in Paris prin mahalaua Saint-Antoine. Mica trupa o lua apoi pe strada Saint-Denis unde trecerea ei starni glumele proaste ale mahalagioaicelor, caci cel mai tanar dintre calareti purta o maimuta pe umar.

― Ia te uita ce lighioana caraghioasa!

― Care din ei e lighioana?

― Oh! oh! radeau cumetrele, haide, spune, baietas frumos, vii sa te harjonesti nitel cu noi?

― Mai taci, maica Toublanc, sau ai sa te trezesti cu dobitocul, striga o nevasta trupesa.

Calaretii isi urmara drumul, semeti, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, dar se putea vedea dupa cat de rosii erau urechile celui mai tanar ca primirea Parisului il surprindea putin. Cei cinci tovarasi de drum strabatura Place Royale, apucara apoi pe strada Ferronnerie, urcara strada Saint-Honoré, iesind tocmai la Pont-Neuf. Clopotele de la Samaritaine, un vechi edificiu care mai furniza inca apa parizienilor, sunara cele douasprezece batai ale amiezii si tanarul descaleca, incantat de privelistea acestui pod celebru in toata Europa. Cei patru tovarasi al lui il urmara deindata, incredintand fraiele cailor unui pusti de vreo zece ani, cu o fata sireata si vesela, care in schimbul a doi soli fagadui sa le pazeasca animalele. Clipind din ochi, in felul acela propriu strengarilor parizieni, mucosul adauga:

― Vad dupa infatisarea voastra, monseniorilor, ca veniti probabil din provincie. Daca nu aveti han, pot sa va arat eu unul foarte bun si nu prea scump.

Auzindu-se tratat drept provincial, tanarul cavaler se inrosi din nou la aceasta jignire si marai:

― Ce te bagi, haimana, vrei sa te tesal?

Se auzi un hohot de ras.

― Lasa-l, Floris, poate ca hanul lui sa ne fie de folos. La urma urmei baiatul asta are dreptate, suntem niste provinciali

Intr-adevar, era vorba de Floris si de Adrien care-si faceau intrarea in Paris, urmati de credinciosii lor insotitori Feodor, Li Kang si Grégoire. Floris era prea obisnuit cu tovarasia acestora ca sa poata intelege mirarea parizienilor fata de ciudata lor escorta. Trebuie totusi sa recunoastem ca aparitia celor doi tineri seniori imbracati in veste scurte elegante dar putin demodate si urmati de un urias cu obrazul insemnat de o cicatrice, de un asiatic mic cu ochi migdalati si de distinsul Grégoire caruia varsta ii dadea infatisarea unui notar la pensie, era un spectacol care, pe buna dreptate, avea de ce sa uimeasca multimea de gura-casca Mai cu seama Georges-Albert, catarat pe umarul lui Floris, atragea privirile, daca nu cumva de vina era frumusetea tanarului. O frumusete de care el nu-si dadea catusi de putin seama. Cu toata bucuria de a descoperi Parisul, Floris nu era mai putin dezorientat de forfota orasului, pentru care viata linistita de la Mortefontaine nu-l pregatise deloc. Adrien, a carui fire era mai putin dintr-o bucata, se adapta mai bine decat fratele sau.

― Si unde-i hanul tau, baiete? intreba el strecurand inca un sol in mana mai mult sau mai putin curata a golanasului.

― Hanul Grand-Charlemagne din strada Férou. E foarte aproape de aici, monseniore.

― Ei bine, ai sa ne conduci acolo.

Atentia tinerilor fu atrasa de racnetele catorva vizitii de casa mare care nu mai izbuteau nici sa inainteze si nici sa dea indarat cu radvanele lor. Circulatia se incurcase fara chip de iesire, dar nimeni nu-si batea capul pentru ca era doar o obisnuita intamplare zilnica. Floris dadu capul pe spate si vazu statuia ecvestra a lui Henric al IV-lea care se inalta in mijlocul pietii. Regele-Berbant parea sa arunce o privire sireata si ingaduitoare asupra agitatiei care domnea la picioarele lui. Floris isi scoase tricornul si saluta statuia, imitat pe data de Adrien. Cei doi frati izbucnira in ras.

― Ah! frate, spuse Floris, suntem la Paris si bunul rege Henric ne-a dat binecuvantarea.

Tinerii petreceau de minune, putin zapaciti de zgomotul si de forfota cu care nu erau obisnuiti. Din pragul dughenelor ridicate pe pod, dughengiii ii agatau pe trecatori, incercand sa le vanda tot felul de nimicuri ciudate.

― Oh! monseniorilor, intrati va rog si priviti pasarile mele, aveti o maimuta, vad ca iubiti animalele.

― Veniti sa gustati din turta mea dulce, e cea mai buna din oras.

― Cumparati bomboanele mele.

― Ei! tinerilor, am gogosi cu branza.

Floris si Adrien treceau de la o dugheana la alta, incantati de ceea ce vedeau. Ajunsera astfel in fata unei estrade unde un nenorocit lasa sa i se scoata un dinte de catre un barbier celebru, al carui sort patat de sange te facea sa te gandesti mai degraba la un macelar. Ajutorul lui, un fel de roscovan cu fruntea ingusta, batea cu toata puterea intr-o toba pentru a acoperi urletele pacientului, in timp ce o multime de gura-casca privea scena strambandu-se de ras, spre marea mirare a lui Floris. Ceva mai departe, un cersetor orb cu fata acoperita de bube intindea o tipsie de lemn, mormaind:

― Fie-va mila de un fost soldat al marelui rege.

Florie si Adrien, miscati de atata mizerie, aruncara cativa soli omului care murmura:

― Multumesc tinerilor si frumosilor mei seniori.

Floris, surprins se uita la fratele sau.

― Dar de unde stie ca suntem tineri?

Grégoire surase.

― E un cersetor de meserie, domnule cavaler.

― Ce spui, Grégoire? intreba Adrien.

― Da, domnule conte, la Paris sunt multi cersetori prefacuti; asta cred ca-si zugraveste bubele pe fata in fiecare zi si vede tot atat de bine ca si dumneavoastra si ca mine.

Floris si Adrien clatinara din cap, mai aveau multe de invatat despre Paris.

― Ei! tinerii mei seniori, apropiati-va. Pentru un sol, Englezul-cu-guler-galben va curata de noroi.

Amuzati, Floris si Adrien se apropiara de omul care se puse pe treaba, scuipand energic pe cizmele lor prafuite.

― De ce va cheama Englezul-cu-guler-galben? il intreba Floris pe omul aplecat la picioarele lui.

Celalalt inalta capul si-l privi cu o nuanta de dispret prietenos.

― Se vede ca veniti din provincie, tinerilor, aici pe Pont-Neuf ne-am uitat cu totii numele de botez, dar puteti gasi de toate: doriti o fata, iat-o pe Zouzou negresa, pe Maura sau Circaziana; un scrib pentru a va scrie scrisorile voastre de dragoste? iata-l pe Sibius, poetul cu o unghie lunga pe care anume nu si-o taie. Vreti alifii pentru ranile trupului sau ale sufletului? le pregateste Mondor. Doriti sa va scoateti un dinte? il aveti pe Grand Thomas pe care il vedeti pe estrada El e rege pe Pont-Neuf, dar intr-o zi isi va pierde regatul si va fi poate randul lui Gros Guillaume, ursarul, sa-l inlocuiasca.

― Si cine e tanara fata care danseaza acolo? intreba Floris.

― Ah! ea, tanarul meu senior, spuse Englezul-cu-guler-galben, ea e soarele, primavara tagmei vagabonzilor. Se numeste Belle Rose.

Imprejurul dansatoarei care atrasese privirea lui Floris se stransese lumea. Fata scutura o tamburina in timp ce un pitic canta dintr-un fel de fluier privind-o cu adoratie. Fustele ei se involburau in jurul picioarelor desculte pe care dansul le dezgolea din cand in cand Din intreaga ei faptura se desprindea un aer de sanatate si fericire cand isi scutura parul lung, negru si radea aratandu-si dintii albi si ascutiti. Floris si Adrien multumira englezului cu guler galben pentru informatiile date si se indreptara spre dansatoare. Aceasta se opri intr-un tarziu, fara sa para deloc ostenita, si incepu sa faca cheta. Trecand prin fata lui Floris, il privi cu indrazneala si incepu sa-l mangaie pe Georges-Albert, care-i trimise sarutari, scotand mici tipete de bucurie. Fata izbucni in ras si, punandu-si pumnii in solduri, exclama:

― Ma intreb, copil frumos, daca esti tot atat de galant ca si maimuta ta.

― Domnisoara, spuse Floris inclinandu-se, Georges-Albert si cu mine suntem supusii vostri servitori.

Fata se intoarse si adresandu-se cui voia s-o asculte, striga razand:

― Hei, voi! burghezilor, va dati seama, mi-a spus "domnisoara", mie, Belle Rose! Ei bine, copil frumos, nu-ti voi cere decat un sarut.

Floris, spre marea lui furie, simti ca roseste, caci multimea care se imbulzise in jurul lor ii incuraja cu glume.

― Da, un sarut pentru Belle Rose!

Floris arunca o privire zapacita fratelui sau si-apoi nemaiascultand decat de indrazneala lui fireasca, tanarul erou de saisprezece ani o lua pe fata de mijloc si o saruta zgomotos pe amandoi obrajii. Lumea aplauda razand.

― Ei, Belle Rose, asta e noua ta cucerire?

Rezemati de o maghernita, doi gentilomi de vreo douazeci si cinci de ani asistasera la scena si unul din ei, care in ciuda caldurii isi ascundea partea de jos a obrazului in pelerina, spuse tare cu vocea lui stranie, ragusita, adresandu-se tovarasului sau:

― Vezi Villepail, iata sarutul curat al unui tanar fecior.

Rasetele se intetira. Ranit in mandria lui, Floris se indrepta din spate, il ridica cu grija pe Georges-Albert de pe umarul sau si-l aseza in bratele lui Belle Rose. Adrien se uita nelinistit la fratele sau, pentru ca ii stia firea repezita. Floris isi croi drum prin multimea care tacu, simtind ca se pregatea un spectacol interesant, si se indrepta spre cei doi gentilomi.

Silindu-se sa-si pastreze calmul, Floris rosti:

― Domnule, cred ca nu am auzit bine ceea ce ati spus.

Cei doi barbati se privira si rasera si mai tare.

― Nu domnule, raspunse cel care se ascundea sub pelerina, ati auzit bine, am spus: iata sarutul curat al unui fecior.

De cand trecuse prin poarta Saint-Antoine, Floris simtea cum urca in el mania; rasesera de maimuta lui, il tratasera drept provincial si acum il faceau fecior. Era prea de tot. Cu o siguranta de care nu s-ar fi crezut el insusi in stare, se intoarse spre Adrien si declara cu glas rasunator:

― Ceea ce a spus domnul imi displace.

Adrien intelese ca era prea tarziu ca sa-si mai opreasca fratele. De altfel, si pe el in intaratase trufia celor doi.

Privindu-i drept in ochi, se apropie de Floris si spuse:

― Cine spune ceva care nu place fratelui meu imi displace si mie.

La aceste cuvinte, Feodor, Li Kang si Grégoire isi facura deindata drum prin multime si venira sa se aseze indaratul tinerilor lor stapani pentru ca la nevoie sa le dea o mana de ajutor. Din multime se auzi un murmur caci cei trei erau indeajuns de batatori la ochi. La inceput rasesera de Floris, dar cei de fata incepeau sa arate respect fata de un tanar care avea o asemenea garda personala. Feodor domina multimea cu statura sa inalta; cicatricele si singurul lui ochi se increteau de furie. Li Kang isi si scosese pumnalul si se uita cu un aer fioros la cei doi care indraznisera sa-l infrunte pe Floris. Cat despre Grégoire, fruntea lui plesuva se facuse stacojie de manie; nu mai arata deloc ca un notar respectabil care inspira incredere.

Acela dintre seniori care raspundea la numele de Villepail se apleca spre tovarasul sau si-i sopti:

― Mi se pare ca avem de-a face cu oameni aparte, ar fi timpul s-o stergem.

Omul cu pelerina se pregatea sa spele putina, nu fara regret, cand Floris sari la el strigandu-i:

― Ah! nu, domnule, ar fi prea usor sa scapati asa de ieftin. Ma socotesc jignit si va rog sa trageti sabia.

― Destul, domnule, spuse Villepail. Ne aflam pe Pont-Neuf, prietene. Afla ca lumea nu se mai dueleaza ca pe timpul regelui Henric. Se vede ca tocmai al sosit din provincie, tinere.

Tratat a doua oara drept provincial, Floris simti ca-l cuprinde pofta de a ucide. Un soi de nor rosu ii trecu prin fata ochilor.

― Ah! asa, domnule, urla el in culmea furiei, nu cu dumneata vorbesc ci cu domnul care-si ascunde fata si care trebuie sa fie tare las devreme ce pare atat de grabit s-o stearga.

La aceste cuvinte, barbatul cu pelerina se intoarse, foarte jignit la randul lui, si lasa sa i se vada obrazul, de o mare frumusete, luminat de ochi mari, negri care fulgerau.

― Mi se pare, domnule, spuse el cu vocea lui stranie si ragusita, ca m-ati facut las.

― Da, domnule, las! Haideti, scoateti sabia din teaca! urla Floris imbatat de ideea de a se bate in duel pentru prima data in viata lui.

Necunoscutul se inclina si raspunse cu sange rece si politete:

― Dorintele voastre sunt ordine, domnule. Dar putem sti cu cine avem onoarea si placerea de a ne bate?

Adrien facu un pas inainte si raspunse pe acelasi ton, care de altfel era tonul lui obisnuit:

― Sunt contele Adrien de Villeneuve-Caramey, domnule, si doresc sa slujesc drept martor fratelui meu cavalerul Floris de Villeneuve. Dumneavoastra, domnilor, adauga el inclinandu-se, puteti avea amabilitatea de a ne spune numele vostru? Vedem prea bine ca sunteti gentilomi, dar binevoiti a scuza o curiozitate legitima pe care fara indoiala o impartaseste si fratele meu.

Cand Adrien isi rostise numele, necunoscutul avusese o usoara tresarire de mirare, repede stapanita, si pe fata lui aparuse un oarecare interes.

― Intrebarea dumneavoastra nu este indiscreta, domnule. Sunt contele de Nobroub si iata-l pe tovarasul meu marchizul de Villepail. Speram ca ne veti considera destul de nobili pentru a incrucisa sabia cu noi.

Adrien se inclina si Floris, iritat de toate aceste politeturi, facu un pas inainte:

― Destule vorbe. In garda, domnilor.

Feodor se apropie de Adrien si-i sopti in ruseste:

― Boiernasule, faci o nebunie.

― Stiu prea bine, Feodor, raspunse Adrien in aceeasi limba.

Li Kang incerca sa-i atraga atentia lui Floris si-i murmura pe limba lui:

― Floare-de-Mai, o iei razna ca un manz salbatec.

Contele de Nobroub urmarise intreaga scena cu o privire inveselita. Era limpede ca aceasta aventura il distra mult. Tovarasul sau, dimpotriva, avea aerul foarte nelinistit si contrariat.

― In garda! striga din nou Floris si lamele tasnira din teaca.

Cu nerabdarea tineretii, Floris se arunca asupra inamicului sau personal, contele de Nobroub. Deindata cele doua sabii se aflara angajate pana la garda. Floris era hotarat sa nu cedeze teren si adversarul lui fu acela care facu un pas indarat. Aceasta victorie il imbata pe Floris dar triumful lui fu de scurta durata, caci contele de Nobroub era un barbat puternic si bine facut: un adversar de temut care para toate loviturile. Intre timp, Adrien scrima cu tot atata calm si metoda de parca s-ar fi aflat intr-o sala de arme. Adversarul lui, marchizul de Villepail ramanea in defensiva, interesandu-se mai mult de duelul prietenului sau decat de al lui. Parea preocupat si privea intruna in jur, ca si cum ar fi asteptat pe cineva sau ceva. Feodor, Li Kang si Grégoire urmareau lupta cu ingrijorare, in timp ce nenumaratii gura-casca pariau pe invingatori.

― Eu pariez pe cei doi frati, striga o femeie in varsta, catarata pe acoperisul unei dughene, ca sa vada mai bine lupta.

― N-ai nimerit-o, batrano, ii raspunse cersetorul orb; eu pariez pe seniorul cu o infatisare atat de mandra.

Multimea scoase un "ah!" caci Floris, enervat ca adversarul lui ii raspundea la toate loviturile, profitase de clipa in care contele de Nobroub facuse un pas lateral. Lama lui Nobroub devie din linie, Floris degaja, fanda si isi zgarie adversarul la umar.

― Opreste, domnule! striga Nobroub surazand, e o placere sa te bati cu dumneata.

― Dar, raspunse Floris continuand lupta cu indarjirea unui tigru, si dumneavoastra, domnule, sunteti un adversar de temut.

― Si iata dovada, spuse Nobroub.

Profitand de o lovitura puternica data de Floris care fanda adanc, contele para si-l atinse pe Floris la mana dreapta, facandu-i o rana care-l impiedica sa mai continue lupta. Nobroub izbucni in ras.

― Iata-va atins, domnule, ne oprim?

Floris se indrepta mandru.

― Niciodata, domnule.

Si isi trecu sabia in mana cealalta.

― Ah! Ah! ne batem si cu mana stinga! Imi placi, tinere.

Intre timp, Adrien si adversarul sau se invarteau si se rasuceau in toate sensurile, studiindu-se reciproc, fara sa riste. Unul urmarea duelul tovarasului sau, celalalt pe acela al fratelui sau. Tarasenia ar fi putut sa dureze multa vreme, cand deodata se auzira strigate:

― Atentie, vin ofiterii de politie si arcasii!

Un radvan strabatu multimea, inghesuind si doborand mai multe persoane. Un barbat inalt, imbracat in negru, cobori in mare graba si alerga spre contele de Nobroub. Li Kang il lovi cu cotul pe Feodor si-i sopti:

― L-am mai vazut pe omul asta in negru, Sabie-Ascutita:

Feodor isi privi prietenul intrebator.

― Se uita la tinerii stapani atunci cand am dus-o pe Suras-de-Vara la ultimul ei locas.

Feodor marai si-si smuci sabia. Li Kang ii opri gestul la jumatate.

― Sa asteptam, Sabie-Ascutita, si sa avem incredere in soarta.

Omul in negru ii striga contelui Nobroub:

― Repede, repede, vine un ofiter de politie cu ajutoare pentru a opri duelul.

Nobroub il saluta pe Floris, putin mirat.

― Domnule, e momentul sa ne despartim si va sfatuiesc sa va faceti si voi nevazuti: politia regelui nu-i iubeste pe duelisti.

Nobroub si Villepail fugira razand spre radvanul in care se azvarlira urmati de omul in negru care se uita o clipa cu uimire la Floris si la Adrien.

La randul ei, multimea de pierde-vara se imprastie, caci nimeni n-avea pofta sa se trezeasca la Bastilia. Floris si Adrien alergara si ei spre caii pe care-i lasasera la celalalt capat al podului. Din usa radvanului contele de Nobroub le striga:

― Pe curand, domnilor de Villeneuve-Caramey.

Si Floris raspunse:

― O sa ne mai intalnim, domnule, si o sa terminam duelul.

― Nici o grija!

Urmati de tovarasii lor, eroii nostri sarira pe cai strigand strengarului care ramasese fidel la datorie:

― La hanul tau, si repede!

Pustiul sari pe crupa in spatele lui Feodor si le spuse:

― Vom trece peste Sena pe podul Notre-Dame, adaugand cu o urma de admiratie: arcasilor n-o sa le dea prin cap sa va caute acolo.

Floris era beat de bucurie. Pentru prima zi de Paris, o femeie si un duel, era mai mult decat visase. Pe stradute ocolite, strengarul care raspundea la numele de Riquet ii conduse fara piedici la hanul Grand-Charlemagne. De fapt Riquet ii adusese pur si simplu la el, caci proprietareasa era mama lui. Se invoira ca in schimbul sumei de sase livre pe zi, celor doi frati si suitei lor sa li se ofere masa si casa atata timp cat aveau sa doreasca. Mama lui Riquet era o faptura robusta careia i se spunea cu respect doamna Homme. Arata deindata multa consideratie pentru tinerii seniori care se bateau in duel si erau insotiti de o suita de trei servitori. Ceea ce nu stia insa, era ca lui Floris si Adrien nu le ramasese decat vreo doua sute de livre. In sala hanului, frigarea se invartea si prietenii nostri recapatau puteri atacand o spata de oaie fripta la tanc, cand usa se deschise si in pragul ei se ivi Belle Rose cu Georges-Albert in brate. Animalul scoase un tipat de bucurie vazandu-si stapanul si-i sari de gat.

― Asadar, copil frumos, a trebuit sa alerg prin tot Parisul ca sa te gasesc! spuse Belle Rose.

― Iti multumesc mult, domnisoara. Bietul Georges-Albert, il uitasem. Dar cum al izbutit sa ne gasesti aici?

Belle Rose izbucni in ras.

― In tagma vagabonzilor vestile merg repede si duelul tau a facut valva. Daca ai chef sa ma vezi, adauga ea cu un suras, intreaba de Belle Rose pe Pont-Neuf si al sa dai de mine.

Floris se inclina in fata ei, asa cum ar fi facut-o in fata reginei insasi.

Agitat inca de ispravile lui, Floris nu putea sa adoarma. Se scula in varful picioarelor ca sa nu-l trezeasca pe Adrien si, cu Georges-Albert pe umar, iesi, pornind sa descopere acest Paris necunoscut. Voia s-o vada pe Belle Rose

Capitolul XXX

Saptesprezece ani dupa tatal lui, Floris se aventura noaptea intr-un Paris misterios. De la regenta incoace, orasul se schimbase; in primul rand, era mai putin intunecos, caci la coltul strazilor se aflau mult mai multe felinare. In schimb, domnea acelasi miros respingator pe care Floris il simti de la primii pasi. Trebui sa calce la randul lui prin noroiul pestilential in care se amestecau apele reziduale, pisatia animalelor, sangele zahanalelor si, trebuie sa recunoastem, urina parizienilor. Noroiul Parisului era tot atat de vestit ca si monumentele sale. Floris se impiedica de niste gunoaie care putrezeau acolo de saptamani si se puse pe ras.

― Parisule, esti murdar dar te iubesc. Ia sa vedem unde ma aflu?

Floris incerca sa se orienteze pentru a ajunge la Sena. Trecu prin fata palatului Luxembourg, apoi cobori strada Petits-Augustins. Mergea putin la intamplare, bizuindu-se pe flerul de vanator pe care Li Kang si Feodor il invatasera sa si-l dezvolte. Orasul era linistit; in departare se auzea patrula care psalmodia:

― E ceasul zece, oameni buni, dormiti in pace!

Floris rase, lui nu-i era deloc somn. Georges-Albert parea incantat de aceasta plimbare; undeva in noapte, incepu sa bata de ora zece si deodata Floris se posomori: aceste clopote ii aminteau de dangatul de la Mortefontaine. Cat de indepartat si apropiat totodata i se parea trecutul! Isi inabusi un suspin, gandindu-se la mama lui si deindata revazu chipul micut al Baptistinei, ochii mari, albastri, plini de lacrimi cand fratii ei o parasisera. Dupa inmormantarea Maximiliennei, Adrien luase hotararea sa inchida castelul si sa plece sa-si incerce norocul aiurea, incredintand vrednicului domn Chabout grija de a administra domeniul.

Floris avea impresia ca Adrien e muncit de un gand si ca-i ascunde ceva. Cum nu puteau sa o lase singura cu Elisa pe Baptistine in castelul parasit, fu hotarat ca din venitul de zece mii de livre al proprietatii, patru mii sa fie puse deoparte pentru a se plati pensiunea Baptistinei la surorile Ursuline de la Poissy, restul urmand sa slujeasca spre achitarea datoriilor care mai ramaneau.

Maicile Ursuline fusesera cucerite pe data de cei trei orfani si promisera sa o faca pe Baptistine foarte fericita. Floris si Adrien, nespus de tulburati ca trebuiau s-o paraseasca pe sora lor si pe batrana Elisa care ramanea la manastire ca guvernanta a Baptistinei, isi luasera ramas bun de la ele sub privirea induiosata a bunei maici Marie-Marthe.

― Ne vom ocupa de tine, copila mea, ca sa devii o tanara desavarsita. Spune la revedere domnilor, fratii tai.

Baptistine lasase capul in jos si nu parea deloc hotarata sa devina o tanara desavarsita. Indaratul lui Floris si Adrien, Feodor si Grégoire plangeau cu lacrimi fierbinti. Li Kang se inclina:

― Doamna Fiica a Lui Buddha sa pazeasca bine pe mica noastra Libelula-Albastra si pe Intelepciunea-Ordonata.

Daca maica Marie-Marthe se mira, nu lasa sa se vada nimic, desi privirea ei o cauta mai curand pe aceea a lui Grégoire, care i se parea elementul cel mai de incredere al acelui trio. In clipa cand Floris si Adrien ieseau din curtea interioara, in manastire intra o fetita frumoasa, imbracata in vestminte scumpe, in urma careia veneau o guvernanta si un servitor. Fetita se arunca in bratele maicii, care exclama:

― Ah! micuta mea Jeanne-Antoinette, te-ai intors, asadar! Ei bine, vei avea o noua prietena! Vedeti, domnilor de Villeneuve-Caramey, sora voastra va avea o tovarasa fermecatoare.

Baptistine se uita la fetita si amandoua isi zambira.

― Veniti, copilele mele, spuse calugarita, sa va fac cunostinta. Micuta mea Baptistine, ea e Jeanne-Antoinette Poisson si se afla la noi de doi ani.

Cu o gratie desavarsita, fetita facu o reverenta in fata lui Floris si a lui Adrien care ii raspunsera la salut si, privindu-i tinta cu ochii ei frumosi de culoarea mierei, le spuse:

― O iubesc de pe acum pe sora voastra si sunt sigura ca o sa fim prietene.

Aparent consolata, Baptistine astepta sa plece fratii ei, dar de indata ce poarta manastirii se inchise in urma lor, cazu plangand in bratele Jeanne-Antoinettei si ale Elisei.

Sarind in saua cailor, Floris si Adrien il auzira pe Grégoire care bombanea:

― Auzi colo: o domnisoara Poisson sa fie prietena domnisoarei Baptistine de Villeneuve-Caramey. Ah! s-au schimbat vremurile! Sub raposatul rege nu s-ar fi pomenit una ca asta.

Floris si Adrien izbucnira in ras.

― Bunul meu Grégoire, stii bine ca mama noastra nu dadea importanta acestor lucruri, spuse Adrien.

― Era poate singurul defect al doamnei contese, cu tot respectul pe care vi-l port, domnule conte. Ah! o domnisoara Poisson! n-am sa uit asta niciodata.

Si dupa aceste cuvinte, calaretii isi imboldira caii luand drumul Parisului.

Cu desavarsire furat de amintiri, Floris ajunse pana in dreptul strazii Guénégaud. Vazand ca din strada Dauphine dadea coltul un grup de cinci barbati cu mutre tocmai bune de spanzuratoare, avu prezenta de spirit sa se ascunda in umbra unui portal. Grupul trecu prin fata lui fara sa-l zareasca, vorbind cu infocare despre o afacere din care Floris nu intelese o iota.

― Am facut-o sa vina la convulsionati ticluind o instiintare falsa si trimitandu-i-o prin Batrana Paianjen, spuse ranjind unul dintre ei, un barbat inalt cat un munte.

― Sa nu-ti uiti fagaduiala, Ciungule, fiecaruia o suta de livre cand iti vom da fata.

― Da, dar trebuie sa ne ferim de pitic si sa-l taiem. Daca ne scapa printre labe, o sa asmuta toti calicii de pe Pont-Neuf si s-ar lasa cu macel. Dar o vreau pe curvistina aia frumoasa.

Oamenii se pierdura in noapte si Floris nu putu sa auda urmarea discutiei. Cu toate acestea, in suflet i se strecurase o presimtire urata. Era sigur ca oamenii aceia voiau s-o rapeasca pe Belle Rose.

― Tu ce crezi, Georges-Albert?

Fara sa astepte raspunsul, Floris o lua la fuga spre Sena. Pierdu timp pe chei caci nu mai stia in ce parte s-o ia spre Pont-Neuf. Ajunse in sfarsit, gafaind, dar podul era pustiu. Floris incepu sa bata pe la toate dughenile strigand:

― Ei, Englezule-cu-guler-galben, unde esti? Raspunde! Trezeste-te!

Georges-Albert, ca sa se afle in treaba, tipa si el deodata cu Floris. Pe neasteptate, o usa se deschise si Englezul-cu-guler-galben aparu in fata dughenei lui, cascand:

― Ce-i cu taraboiul asta? Nu puteti sa-i lasati pe bietii oameni sa doarma? Tocmai visam si grozav as vrea sa stiu cine e ticalosul care m-a scos din pat.

Floris il insfaca de umeri.

― Eu sunt. Se petrec lucruri grave. Trezeste-ti prietenii.

― Ia te uita, tanarul senior din provincie! Asta zau ca nu e zdravan. Mare belea sa vezi asa ceva! Vino maine!

Si englezul se intoarse pe calcaie cu intentia sa se culce la loc pe salteaua de paie pe care Floris o vedea indaratul usii subrede. Floris se agata de englez si-i striga:

― E foarte grav: vor s-o atace pe Belle Rose.

Englezul intepeni, se uita la Floris si-i spuse maiestuos:

― In cazui asta, e altceva. Intra inauntru.

Floris il urma pe englez in interiorul baracii care era de o murdarie respingatoare. Invingandu-si sila, se aseza pe saltea si-i povesti tot ce vazuse si auzise. Englezul clatina din cap si tuna:

― E vorba de Rognonas Ciungul, un cersetor din Saint-Médard. Nu i-a mai ramas decat o mana dar la cealalta are un carlig de care se slujeste ca de o arma de temut. Isi face veacul cu banda lui acolo. Uneori ii mai si casapeste pe burghezii care se duc sa-i vada pe convulsionarii din cimitir.

― Da, da, Ciungul a pomenit de convulsionari. Ce-i asta? ce vrea sa zica?

― Ai sa vezi. N-am vreme sa-ti explic acum, copile. Haide sa-i trezim pe ceilalti si sa plecam spre Saint-Médard.

Ca niste umbre, sarlatanii, cantaretii, orbii, barbierii, poetii si fetele iesira rand pe rand din baracile lor si englezul ii puse la curent cu ceea ce se urzea. Un cuvant de ordine trecu in soapta din om in om:

― Ciungul ii vrea raul lui Belle Rose, plecam spre Saint-Médard.

Deodata, Grand Thomas se uita la Floris si marai:

― Esti sigur de el, englezule? Nu-i un calic de-al nostru; ce ne dovedeste ca nu minte?

Englezul se scarpina in cap.

― Pai stii, Grand Thomas, la amiaza i-am curatat cizmele si are picioare cinstite.

Grand Thomas ii dadu un branci care-l arunca de-a rostogolul taman la vreo cincisprezece picioare.

― Dobitocule!

Cersetorii se stricau de ras dar barbatii incepeau sa-l priveasca pe Floris cu un aer amenintator. Floris simti ca i se usuca gatlejul. Gros Guillaume, ursarul, isi apropie felinarul de Floris si striga:

― Ei, il recunosc, e baietandrul care s-a duelat.

Fetele se apropiara:

― Ah! e pustiul cel frumos.

Floris incepu sa-si piarda rabdarea. Raspunse sec:

― Ascultati-ma, pierdeti vremea. Ciungul vrea s-o rapeasca pe Belle Rose si o sa fie din vina voastra. Daca n-aveti incredere in mine, ma duc singur.

Cei de fata nu prea stiau ce sa faca. Circaziana indrazni sa-si dea cu parerea:

― Sa-l credem, Grand Thomas, e atat de frumos!

― Da, e atat de dragalas, adauga Zouzou negresa.

― Si daca nu-i decat o capcana, gugumanilor? Voi, femeile sunteti toate la fel. Niste neghioabe care n-au nimic in cap.

Mondor, negustorul de alifii, lua atunci cuvantul:

― Sa mergem, Grand Thomas, dar sa-l punem sa mearga inaintea noastra, cu un pumnal in spate. La cea mai mica alarma, il taiem.

― De acord, spuse Grand Thomas, mergem. Inarmati-va, si de asta data o sa destramam banda Ciungului. Si tu, adauga el amenintator, adresandu-i-se lui Floris, la cea mai mica miscare, stii ce te asteapta.

In tacere, banda porni la drum spre cimitirul Saint-Médard. Floris inainta impins de pumnalul pe care Gros Guillaume i-l infigea intre omoplati. Englezul-cu-guler-galben privea amarat scena, caci il considera pe Floris protejatul lui. La coltul cheiului, care era rau luminat, Floris ii sopti lui Georges-Albert:

― Fugi dupa Adrien si vino cu el dupa mine la cimitirul Saint-Médard. Ai inteles, Georges-Albert?

Maimuta scoase un mic mormait, sari la pamant si o sterse.

― Ei, maimuta a intins-o, striga Gros Guillaume.

― Las-o incolo de aratare spurcata. Ce ne intereseaza pe noi este sa punem mana pe Ciung si sa-l curatam pe turnatorul asta daca ne-a intins o capcana, spune Grand Thomas, aruncandu-i lui Floris o privire deloc blanda.

Eroul nostru incepea sa simta oboseala. Era destul de umilit de intorsatura luata de evenimente si suferea rau din pricina mainii ranite care se umflase. Se gandi ca daca va fi nevoit sa se bata, rana era o piedica serioasa, desi putea sa se descurce si cu mana stanga. Si apoi, era el sigur ca Georges-Albert se intorsese frumos la han si ca avea sa-i dea de inteles fratelui sau ca se afla in primejdie, dar oare cum avea sa-i regaseasca maimuta urma?

Floris simtea ca i se pune un nod de spaima in gatlej. Ducand mana la beregata simti medalia pe care Pauline i-o daduse in sura. Intorcandu-se de la castelul Mailly, in furia lui, voise s-o smulga de la piept, dar Adrien il impiedicase, spunandu-i cu o urma de ironie:

― Pastreaz-o, e un talisman.

Floris zambi, nu mai stia prea bine daca o iubea inca pe Pauline si iata ca pornise in ajutorul lui Belle Rose. Numai gandindu-se la ea, simtea ca-i creste inima in piept.

"Pe cinstea mea, isi zise el, de ce sa-mi fie frica? Pentru ca am un pumnal in spate? Atata paguba. Cum ajung la cimitir ma napustesc la Rognonas Ciungul, il ucid si o rapesc pe Belle Rose, cu care ma casatoresc. Ar fi o incantatoare sotie a cavalerului de Villeneuve. Grégoire va fi furios, dar eu voi fi foarte fericit alaturi de cea mai frumoasa dintre femei".

Gandurile lui continuau sa bata campii, cand deodata un urlet lung, care semana cu un mieunat de pisica sugrumata, il facu sa revina pe pamant. Ii inghetase sangele in vine. Se vede treaba ca se aflau in apropiere de cimitirul Saint-Médard. Tovarasii lui Floris pareau sa nu fi auzit nimic, sau poate ca erau obisnuiti cu aceste strigate inspaimantatoare. Pumnalul lui Gros Guillaume, care simtise ezitarea lui Floris, se infipse ceva mai adanc intre omoplatii acestuia. Strazile pustii pana atunci se umplusera de umbre care se furisau de-a lungul zidurilor. O amestecatura nemaipomenita de femei din lumea buna, cu obrazul mascat, de barbati ce-si ascundeau chipul sub cape, de burghezi si de cersetori treceau unii pe linga ceilalti indreptandu-se in liniste spre Saint-Médard. Miorlaiturile groaznice se auzira si mai dihai. Englezul-cu-guler-galben se apropie de Floris si-i sopti:

― Este ora convulsionarilor; toate calugaritele din manastirea vecina incep sa miaune deodata. Unele dintre ele latra, ca sa nu mai vorbesc de cele care topaie.

Floris ii arunca o privire ratacita si putin scandalizata.

― Calugarite care latra; ce grozavie!

― Sa stii, copile, spuse Englezul-cu-guler-galben. La Paris gasesti de toate. Asta-seara al sa vezi nebunia, maine vei intelege ca sunt si oameni cinstiti din randurile carora noi nu facem parte, adauga el razand.

Grand Thomas se rasti:

― Ai terminat cu vorbaria, ha?

Englezul-cu-guler-galben se apropie si mai mult de Floris si ii sopti, fara sa se sinchiseasca de observatia capeteniei:

― Vei vedea in asta-seara un spectacol care dureaza de cinci ani. In 1727 a murit diaconul François al Parisului. Era un om milostiv cu noi sarmanii. L-au ingropat la Saint-Médard si curand s-a vorbit de minuni petrecute la mormantul lui. Atunci oamenii au venit din ce in ce mai numerosi si a inceput sminteala.

Clarul de luna lumina cimitirul Saint-Médard si cum oamenii venisera cu felinare, se vedea aproape ca in plina zi. Convulsionarii se ingramadeau ca sa intre si Grand Thomas isi croi drum prin multime, urmat de mica sa ceata. Floris se uita imprejur. O sudoare inghetata ii umezi fruntea si se gandi: "Asa trebuie sa arate Iadul".

Miorlaiturile care veneau de la manastirea vecina se oprisera acum, in timp ce niste femei latrau in mijlocul cimitirului, mancand pamant in jurul unui mormant.

― Vezi, copile, cum cinstesc aceste nebune memoria diaconului François al Parisului? sopti englezul.

Floris nu-si mai simtea oboseala si nici mana care-l durea; il cuprinsese un fel de surescitare. Pe un moment, o femeie se lungise pe jumatate goala, cu fustele ridicate pana la brau, descoperindu-si rusinea si se ruga:

― Ah! frate, loveste mai tare, ma usureaza. Aduc prinos suferinta mea lui Dumnezeu.

Un barbat in vesminte de preot, inconjurat de un grup de femei isterice, o lovea cu o buturuga pe convulsionara care urla la fiecare lovitura:

― Mai tare, mai tare, frate, mai tare, imi face bine.

Englezul se apleca inspre Floris:

― Fii linistit, copile, nu-i un preot adevarat. I se spune fratele de la Barre si le bate pe femeile care urla de fericire asteptand sa le vina randul. I se mai intampla sa le faca voia si in alt fel, cand totul s-a terminat, adauga englezul ranjind.

― Dar asta cine-i? intreba Floris aratand spre un burghez cu infatisare inofensiva.

― Asta-i fratele Guy. Penitentii il adora.

― Care penitenti? intreba Floris mirat.

― Pai toti smintitii astia ofera suferintele lor lui Dumnezeu. Iau chiar lectii de convulsiune. Uite, priveste intr-acolo.

Intr-adevar, un "profesor" catarat pe o cruce arata la vreo duzina de penitente hidoase arta convulsionarii. Grupul de eleve, care aratau ca niste catele in calduri, repeta in extaz cuvintele "profesorului":

― Trebuie ca vointa lui Dumnezeu sa se implineasca, vino la noi, Doamne! urlau ele in patru labe, tavalindu-se in tarana cu miscari spasmodice si facand spume la gura.

Scarbit de priveliste, Floris intoarse capul.

― Ei, copile, spuse englezul, in provincia ta n-ai fi crezut ca exista asa ceva.

Atmosfera de dementa sfarsise prin a zadari nervii tanarului. O zari pe Circaziana care se apropie de el si in curand o simti in toata feminitatea ei calda langa el.

Floris isi trecu mana pe frunte. Simtea ca i se invarte capul. Pumnalul lui Gros Guillaume ii aminti in chip neplacut ca nu se afla la un spectacol, ci ca trebuia sa-l urmeze pe Grand Thomas, care inainta fara sa-i pese de trupurile peste care pasea. Degeaba se uita Floris in jur, cum facea si tot grupul de la Pont-Neuf, n-o zarea pe Belle Rose. Se cutremura la gandul ca avea s-o gaseasca poate pe jumatate goala, scotand tipete isterice. Dar Floris indeparta aceasta idee, convins ca Belle Rose nu putuse sa vina acolo decat atrasa de falsul mesaj al Batranei Paianjen. Convulsionarii, cu chipurile deformate de dementa, nu dadeau nici o atentie micului grup aflat in cautarea lui Belle Rose. Grand Thomas incepu sa injure si sa afuriseasca zicand ca filfizonul visase, cand deodata Englezul-cu-guler-galben ii sopti:

― Priveste, Grand Thomas!

Niste umbre, pe care cersetorii de pe Pont-Neuf le cunosteau bine, tocmai intrau rand pe rand in cimitir, ascunzandu-se pe tacute indaratul mormantului diaconului François. Erau Rognonas Ciungul si sinistra lui banda. Grand Thomas facu un semn si toti tovarasii lui se ascunsera la randul lor indaratul unei mici capele impodobite cu ingeri care pareau ca-si intind deasupra cimitirului aripile aducatoare de nenorociri.

Gros Guillaume murmura:

― Sa stii ca nu ne-au vazut.

― Te cred, raspunse englezul, o asteapta pe Belle Rose si habar n-au ca suntem pe aici.

Grand Thomas pricepu reprosul ascuns al englezului si se uita la Floris.

― Pai baiete, stii, nu trebuie sa ne porti pica; noi o iubim mult pe Belle Rose! Haide, Gros Guillaume, lasa jos pumnalul, prostule!

Floris respira usurat. Chiar daca ai saisprezece ani si mult curaj, un pumnal in spate iti da o senzatie mai curand neplacuta. Ii multumi lui Grand Thomas. Circaziana se apropie de Floris si-i murmura la ureche:

― Cum te cheama, inimioara mea?

― Aha, asta e adevarat, spuse Grand Thomas, trebuie sa-ti stim numele, baiete, daca tot te-au infiat cei de pe Pont-Neuf.

Un murmur de aprobare se facu auzit. Cersetorii erau nitel stingheriti de-a se fi purtat asa cu tanarul.

― Ma numesc Floris, sopti el.

― Ah! spuse Circaziana cu admiratie, Floris, asta-i un nume frumos.

Cersetorii dadura din cap. Zouzou Negresa rase, aratandu-si dintii albi in semn de incuviintare. Grand Thomas ii intinse mana lui Floris.

― Tine, bate palma, Floris. Daca datorita tie punem mana pe Ciung, o sa ai o gramada de prieteni. Nu-i asa, baieti?

― Pai da, Grand Thomas, il adoptam pe pusti.

Asteptarea reincepu. Sferturile de ora sunau in clopotnita manastirii unde sarabanda de miorlaituri oribile si de latraturi ascutite era in toi. La cativa metri de Floris si de tovarasii sai, un fanatic cu barba lunga murdara si ochi plangareti racni:

― Trebuie ca vointa lui Dumnezeu sa se implineasca.

Si propuse unei femei sa-i infiga un cui in limba.

― Da! da! urla nebuna.

Floris vru sa se arunce asupra omului. Grand Thomas il trase inapoi.

― Nu te misca, de dragul lui Belle Rose.

Fanaticul cu barba lunga trase sabia si infipse lama in gura femeii, care urla scuipand sange:

― Iti multumesc, frate, sora Sion e in rai.

In clopotnita apropiata batu de ora unu. Floris, care intepenise, incerca sa-si schimbe pozitia. Nerabdarea asteptarii punea stapanire pe intreaga ceata.

Grand Thomas sopti:

― E prea tarziu, Belle Rose n-o sa mai vina.

Floris il stranse de mana. La intrarea cimitirului se ivise Belle Rose in tovarasia unei batrane indoita din sale.

― Paianjenul! exclama englezul.

― Ce facem? spuse Gros Guillaume.

Grand Thomas sovai o clipa si zise:

― Sa asteptam. Ne napustim asupra lor cand o vor ataca pe Belle Rose.

Floris cantari situatia dintr-o aruncatura de ochi si sopti:

― Sunt singurul pe care Ciungul nu-l stie, in schimb, Belle Rose ma cunoaste. Lasati-ma sa ma duc la ea. Am s-o previn de primejdie si cand voi suiera, iesiti din ascunzatoare si dati fuga. Ciungul nu se asteapta la asa ceva si veti profita de efectul surprizei.

Grand Thomas il privi pe Floris in ochi.

― S-a facut, avem incredere in tine, du-te.

Cu inima batanda, Floris iesi din ascunzatoare si se indrepta singur, printre convulsionari, spre mormantul diaconului François. Planul lui era bun. Rognonas Ciungul nu-i dadu nici o atentie, luandu-l drept unul dintre convulsionari. De altfel, Ciungul n-avea ochi decat pentru Belle Rose pe care o sorbea din priviri. Fata tocmai ingenunchease alaturi de Batrana Paianjen care arata ca o adevarata vrajitoare. In fata lor, fratele de la Barre, fara sa para deloc ostenit, continua sa croiasca cu buturuga mai multe penitente. Floris dadu la o parte o ceata de isterice care-i stateau in drum si ingenunche in spatele lui Belle Rose care tocmai ii spunea batranei:

― Ei, esti multumita, maica?

― Da, fata mea, esti milostiva ca m-ai adus. Sunt incredintata ca diaconul o sa ma lecuiasca de boala mea urata.

Floris se apleca spre Belle Rose si-i sopti, luand seama sa nu fie auzit de batrana:

― Nu te misca, Belle Rose, fa-te ca te rogi si asculta-ma. Sunt tanarul de pe Pont-Neuf. Ai cazut intr-o capcana. Rognonas Ciungul vrea sa te rapeasca. Cand voi suiera, Grand Thomas si prietenii tai or sa atace banda ciungului. Nu scapa prilejul si fugi.

Belle Rose, cu capul plecat, nu lasa sa i se citeasca pe chip mirarea. Raspunse simplu cu glas scazut:

― Multumesc, copil frumos, dar daca trebuie sa ne batem, raman cu prietenii. N-o sa ma tem eu de lepadatura aia de Rognonas.

Si Belle Rose surase, ridicandu-si incetisor rochia pentru a scoate un pumnal lung pe care-l pastra ascuns intr-o teaca de-a lungul coapsei. Floris simti ca roseste pana in varful urechilor ghicind pielea aurie a fetei. Murea de dorinta s-o ia in brate si s-o sarute. O clipa fu cat pe ce sa uite cu desavarsire de locul unde se afla si de primejdia de moarte care-i apasa. Rognonas Ciungul fu cel care-l aduse brusc la realitate, miscandu-se indaratul, mormantului ca sa dea porunci acolitilor sai. Sosise clipa. Floris suiera.

Capitolul XXXI

La semnalul lui Floris, Grand Thomas si baietii de pe Pont-Neuf tasnira din ascunzatoare cu un pumnal intr-o mana si o secure sau un lant greu in cealalta, gata sa se arunce asupra lui Rognonas Ciungul si a bandei lui. Floris isi si trasese sabia din teaca dar, spre uimirea atacantilor, Ciungul se ridica si, facand fata atacului lui Grand Thomas, urla:

― La mine, cersetorii de la Saint-Médard! Cat ai clipi, o banda oribila si amenintatoare de lepadaturi, milogi si borfasi de toate felurile zvacnira dindaratul mormintelor si, ranjind, incepura sa-i incercuiasca pe prietenii lui Belle Rose. Rognonas Ciungul izbucni intr-un ras sardonic si striga:

― Ha! ha! Grand Thomas, pui de tarfa, credeai cu ma iei pe nepusa-masa? Dar nu s-a nascut inca ala care sa-i vina de hac Ciungului. Va urmarim inca de cand ati parasit Pont-Neuf-ul si stiu tot ce uneltiti.

Grand Thomas urla:

― Sacal imputit, inainte de-a pune mana pe Belle Rose, va trebui sa ne ucizi pe toti.

― Blestematilor, stricatilor, raspunse Rognonas in culmea furiei, o sa va taiem beregata la toti cat sunteti. Dar unde-i aristocratul, mucosul ala mic, vreau mai intai pielea lui. Asta o sa-l invete minte sa nu-si mai bage nasul in treburile calicilor, adauga el uitandu-se la Floris cu un aer amenintator.

Oamenii lui Grand Thomas sovaira o clipa. La randul lui, Floris evalua situatia; urmau sa se bata trei contra unu. Pe morminte, convulsionarii, "profesorii" si penitentii, simtind in adancul "extazului" lor ca in cimitir se petrecea ceva deosebit, isi intetira strigatele si urletele. Dansul macabru de la Saint-Médard atingea paroxismul nebuniei.

― Puneti mana pe fata, urla Rognonas catre doi banditi fiorosi dintre care unul avea obrazul pe jumatate acoperit de o groaznica pata violeta.

Floris se arunca inaintea lui Belle Rose facand o teribila mulineta cu sabia. Cei doi borfasi dadura inapoi si Floris striga:

― Sa nu indrazniti sa va atingeti de aceasta femeie; se afla sub protectia mea.

Rognonas Ciungul aproape ca se inabusi de ras.

― Ati auzit, mai smecherilor? inaltimea sa o apara, inaltimea sa o ia sub protectia sa!

Rognonas incepu sa-i faca tot felul de temenele ironice lui Floris. Ticalosii de la Saint-Médard isi ranjeau gurile hidoase si stirbe. Cercul lor se strangea ca o menghina in jurul lui Grand Thomas si al oamenilor sai. Acesta ii sopti Englezului-cu-guler-galben:

― S-a zis cu noi. Sunt prea multi.

Englezul clatina din cap cu filozofie:

― Tot trebuie sa mori intr-o zi; Grand Thomas, asta-i viata.

Zouzou Negresa protesta peltic:

― Dar mai intai o sa spintecam cat mai multi!

Floris frematase de manie auzind rasetele celor din tabara Ciungului. Sangele Romanovilor ii clocotea in vine. Se intoarse spre Belle Rose, ii smulse pumnalul din mana, dandu-i in schimb sabia lui si urla:

― Te provoc la lupta cu pumnalul, Ciungul dracului!

Floris sari pe mormantul diaconului in mijlocul nebunelor care se zbuciumau tot mai aprig si se napusti spre Rognonas Ciungul. Fu semnalul bataliei. Borfasii de la Saint-Médard se aruncara asupra baietilor de pe Pont-Neuf care se aparau cu energia disperarii. Circaziana, sprijinita de o piatra de mormant, spinteca cu iataganul ei un raios netrebnic. Zouzou Negresa, inarmata cu un lant de care se slujea ca de un lassou, gatui mai multi barbati. Grand Thomas, aidoma unui viteaz din evul mediu, avea o secure pe care o invartea in aer inainte de-a o lasa sa cada peste capetele care se spargeau ca nucile. Mondor, Gros Guillaume si englezul se luptau cu batele, dar era limpede ca nu aveau sa reziste prea multa vreme, coplesiti de numarul atacantilor. Convulsionarii, atatati de incaierare, incepeau sa se insulte, sa se ia de guler si sa se tarnuiasca prin tarana. Femeile se trageau de par si-si zgariau obrajii. Floris si Ciungul se priveau, masurandu-se din ochi, gata sa loveasca. Floris nu-si subestima adversarul a carui forta teribila o vedea. Ciungul era un urias de sase picioare, inzestrat cu o putere herculeana. Prin camasa intredeschisa i se zarea pieptul, mai paros decat al unei maimute si tot atat de lat ca al unui taur. Floris, care mostenise statura lui Petru, era mai inalt cu doua degete decat Ciungul, dar fiind zvelt, nimeni n-ar fi banuit in el un atlet. Pe deasupra, Ciungul era incredintat ca Floris habar n-avea sa se lupte cu pumnalul. N-avea de unde sa stie, ca Li Kang si Feodor il invatasera sa manuiasca toate armele de pe lume. Floris isi infasurase pelerina in jurul bratului drept si porni atacul cu mana stanga. Asta il incurca pe Rognonas Ciungul, care incerca sa-si atinga adversarul lovind naprasnic cu carligul. Una dintre lovituri il atinse pe Floris la umar, sfasiindu-i vesta; sangele tasni. Belle Rose scoase un tipat de spaima dar nu avu timpul sa se induioseze de rana lui Floris, caci doi zbiri de-ai lui Rognonas o atacau pe la spate. Pe unul din ei izbuti sa-l raneasca cu sabia, dar era gata sa fie doborata de loviturile celuilalt, cand gasi un aparator neasteptat in persoana fratelui Guy, care isi lasase balta penitentii si dadea in capul haimanalelor cu clestele, strigand:

― Asa vrea Dumnezeu! Asa vrea Dumnezeu!

La randul lui, fratele de La Barre le urla convulsionatelor sale:

― Surorile mele, sa-i aparam pe cavalerii lui Cristos! Spre marea lor mirare, Grand Thomas si baietii de pe Pont-Neuf se pomenira asadar ajutati de o ceata de nebune zmulte, care sareau sa-i zgarie si sa-i muste pe cersetorii de la Saint-Médard, strigand:

― Sa murim pentru Cristos!

Acest sprijin nesperat le ingadui celor de pe Pont-Neuf sa se regrupeze si sa-si traga rasuflarea. Dar agresorii lor pusera repede pe fuga aceasta armata de isterice atatate de fratele de La Barre, care se cocotase pe o cruce si urla:

― Muriti, surorile mele, muriti!

In ceea ce-l priveste pe Floris, acesta isi obosea adversarul cu salturile si fentele lui, dar nu izbutise sa-l raneasca, in timp ce Ciungul, cu carligul, ii sfasiase nu numai umarul, ci si coapsa. Floris nu simtea durerea; o imensa ura ii umplea inima.

― Ha! ha! ranjea Ciungul mirat de aceasta rezistenta a baiatului, pe care n-o prevazuse, cine a mai vazut un asemenea scorpion?

Floris zambi. Li Kang ii spusese totdeauna ca trebuia sa profite de greselile pe care le facea adversarul cand se enerva. Or, Ciungul incepea sa faca greseli. Se apropia prea mult de Floris, care-si sporea prudenta. Din nenorocire, timpul trecea si ceata de pe Pont-Neuf era gata sa fie coplesita numeric. Floris ar fi vrut sa le sara in ajutor, dar mai intai trebuia sa se descotoroseasca de Ciung. Totul parea pierdut pentru Grand Thomas si ceata lui, si deci si pentru Floris. Tanarul nu se amagea: chiar daca il ucidea pe Ciung, pe data s-ar fi trezit pe cap cu restul bandei. Deodata se auzi o voce pe care Floris o cunostea bine, o voce care rasunase intotdeauna cand Floris fuse la ananghie:

― Curaj, Floris, am sosit!

Tanarul scoase un suspin de usurare si striga fara sa se intoarca, deloc mirat de acest ajutor miraculos:

― Adrien, da fuga sa-i ajuti pe cei de pe Pont-Neuf.

Rognonas Ciungul urla de furie:

― Am sa te spintec, sarpe, pe tine si pe prietenii tai.

Floris zambi din nou, ceea ce il enerva si mai rau pe Ciung. Li Kang isi observa cu atentie elevul.

― Ia seama, Floare-de-Mai. Nu primi lupta corp la corp.

― Daca te supara, boiernasule, o sa-l ucidem noi, striga Feodor, fluturandu-si sabia.

― Nu, urla Floris, lasati-mi-l mie, il vreau.

Li Kang si Feodor isi zambira; elevul trasese folos din lectiile lor.

― Dar ce-i cu vorbaria asta, urla Ciungul. Ah! scor-pionule, in curand am sa te tintuiesc la pamant, ai sa vezi!

Grégoire, care venea in urma lui Feodor si-a lui Li Kang, ridica bratele spre cer bombanind:

― Doamne, iar incepe! Si cand ma gandesc ce linistiti eram la Mortefontaine apoi adauga ceva mai tare: Domnul cavaler sa aiba grija de el!

Floris izbucni in ras. Dintr-odata, in fata prietenilor sai, se simtea de neinvins iar Grégoire n-avea pereche; chiar si in iad si-ar fi pastrat buna-cuviinta. Feodor clipi din singurul lui ochi si sopti:

― Boiernasul n-are nevoie de noi, il apara tarul. Li Kang dadu din cap, facu un semn celor doi tovarasi al sai si toti trei il urmara pe Adrien care isi deschidea drum spre Grand Thomas si tovarasii acestuia. Feodor, in culmea fericirii, caci era satul de atatia ani de inactivitate, invartea sabia pe deasupra capului, punandu-i pe fuga cu naprasnice mulinete pe borfasii inspaimantati de acest cazac cu chip infricosator. Li Kang, cu un suras dulce, se folosea de doua pumnale pe care le arunca asupra adversarilor, tintuindu-i pe cruci si pe morminte. Grégoire tragea focuri ele pistol care nu-si atingeau intotdeauna tinta, dar aveau meritul de a-l inspaimanta pe adversar. De la intoarcerea din Rusia, Grégoire nu facuse prea mari progrese in manuirea armelor, dar avea atata incredere in cei doi prieteni al sai si in tinerii lui stapani, incat i-ar fi urmat pretutindeni, cu curajul inconstientei, desi nimic nu-l predestina acestei vieti aventuroase. Cat despre Adrien acesta manuia cu dexteritate sabia, croindu-si cale printre borfasi, a caror agresivitate incepea sa se domoleasca. Unii dintre ei isi si luasera picioarele la spinare. In fata ajutorului neasteptat al lui Adrien, Grand Thomas si baietii lui recapatasera speranta.

― Ajutor! urla Zouzou Negresa.

Intr-o secunda, Adrien fu langa haimanaua care o gatuise pe jumatate pe biata fata. Il strapunse cu sabia si nu mai astepta multumirile cersetoarei, alergand s-o scape pe Circaziana, care era cat pe ce sa fie doborata de un cersetor netrebnic.

― Iata-ma, striga Adrien.

Fara sa mai astepte restul, cersetorul o sterse. Circaziana se arunca in bratele lui Adrien, sarutandu-l lung drept multumire. Adrien o privi: era frumoasa, cu parul ei brun-roscat si tenul palid. Ii arunca o ocheada prietenoasa si se inclina.

― Doamna, mai am cateva socoteli de incheiat. Asteptati-ma, ma intorc.

Si o parasi acolo pe nefericita fata, uluita dar fermecata, ca sa-i dea o mana de ajutor lui Grand Thomas. In cateva minute locul fu curatat si borfasii disparura. Grand Thomas si baietii de pe Pont-Neuf isi numarara ranitii, dar ca prin minune, nu aveau nici un mort si Mondor isi si scosese la iveala alifiile ca sa-si panseze camarazii. Convulsionarii parasisera cimitirul sau se ascunsesera indaratul mormintelor.

Dupa acel inspaimantator macel, peste Saint-Médard se asternuse linistea. Singuri Floris si Rognonas Ciungul continuau sa se lupte luminati de luna. Floris nu-si pierduse calmul. Sudoarea ii lipise de frunte buclele negre, din umar si din coapsa ii siroia sangele, dar se simtea insufletit de o forta supraomeneasca. Parea un tanar zeu. Sarea peste morminte, se agata de cruci, se repezea asupra adversarului, il deruta. Putin cate putin ceata de raniti se apropie sa admire minunatul spectacol oferit de duelisti.

― Omoara-l! urla Grand Thomas.

― Ia seama, Floris! striga, Belle Rose, caci pumnalul Ciungului trecuse razant pe langa gatul lui.

Spectatorii gafaiau de emotie.

Grand Thomas ii sopti lui Adrien:

― Sa ne napustim cu totii pe viermele asta. Trebuie sa-l ajutam pe fratele tau.

Adrien ridica din sprancene:

― Degeaba, Floris ar fi furios.

Dar in sinea lui, Adrien era cuprins de o oarecare teama. Floris nu parea sa fie obosit, dar celalalt era puternic ca un taur. Deodata, toti cei de pe Pont-Neuf scoasera un strigat: Floris lunecase pe o lespede si cazuse pe spate. Ciungul se arunca asupra lui si cei doi adversari se rostogolira in pulbere. Incercand sa-i scoata ochii, carligul Ciungului se afla doar la cateva degete de obrazul lui, in timp ce Floris, cu mana ranita, se lupta ca sa-l impiedice pe Rognonas sa-i taie beregata cu pumnalul. Ciungul ii sufla in fata respiratia lui scarboasa:

― O sa te spintec, turnator spurcat! maraia el.

Floris parea fara scapare cand deodata miracolul se abatu de pe o cruce pe umerii Ciungului. Era Georges-Albert care, neavand acelasi simt al onoarei ca Adrien, nu sovaia sa-si ajute stapanul aflat in primejdie. Maimuta isi infipse dintii in ceafa Ciungului, care sari in picioare urland si incercand sa se descotoroseasca de Georges-Albert. Animalul insa se tinea bine. Floris se ridica si el, strigand:

― Da-i drumul, Georges-Albert!

Cu parere de rau, maimutica sari la pamant si dadu fuga la Adrien, care-i sopti:

― Ai facut bine.

Ciungul era in culmea maniei. Urla stergandu-si sangele care-i curgea din ceafa:

― Ai facut-o anume, sarpe blestemat!

Gafaind inca, Floris ii propuse sa continue lupta a doua zi.

― Aha! vierme, ti-e frica de mine.

Aici Ciungul comise o imprudenta; nu trebuia niciodata sa te indoiesti de curajul lui Floris. Baiatul sari ca un nebun la el, cu fortele inzecite de furie. Floris para lovitura cumplitului carlig de fier si, dezechilibrandu-si adversarul, se arunca asupra lui infigandu-i pumnalul in piept. Ciungul se prabusi intre morminte intr-o balta de sange. Se uita la Floris cu un fel de uimire. Floris, nauc, se cumpani pe picioare. Cersetorii de pe Pont-Neuf se apropiara incetisor, neputand sa-si creada ochilor: si totusi, la picioarele lor isi dadea duhul dusmanul lor.

Ciungul intalni privirea lui Grand Thomas si murmura cu un ultim ranjet:

― Ei da, i-a fost dat sa-mi vina de hac.

Apoi intr-o galgaire de sange sufletul lui josnic trecu in imparatia diavolului. Urma inca o clipa de uluire. Apoi Li Kang se apropie de cadavru si se pleca pentru a smulge pumnalul.

Se ridica surazand si spuse:

― Floare-de-Mai, ai infipt pumnalul pana la plasele in dreptul coastei a sasea. Asta zic si eu lovitura!

Si Li Kang plimba asupra asistentei o privire de profesor multumit de elevul lui. Dintr-odata, cersetorii de pe Pont-Neuf intelesera in sfarsit ca scapasera de dusmanul lor de moarte. Incepura sa strige:

― Ura! Traiasca seniorul Floris!

Calicii se imbratisau de bucurie, ii multumeau lui Adrien si tovarasilor sai, isi aruncau palariile in aer, dansau pe morminte. Grand Thomas il imbratisa pe Floris. Li Kang se trezi in bratele lui Zouzou Negresa iar Grégoire, putin stanjenit, nu stia cum sa raspunda la entuziasmul Englezului-cu-guler-galben care-l numea fratele lui. Adrien profita de tumultul si de bucuria generala pentru a se apropia de Circaziana, care atata astepta. Floris, inconjurat si sarbatorit ca un rege, isi savura triumful. Belle Rose il privea cu admiratie.

Floris, ametit, striga:

― Traiasca Belle Rose! si o lua in brate.

Belle Rose, sub aclamatiile si glumele calicilor, ii intinse buzele. Tocmai atunci Floris gasi cu cale sa cada in nesimtire. Cand isi reveni, se afla culcat intr-un pat larg, un foc bun de lemne ardea in camin iar Belle Rose, aplecata asupra lui, il privea cu duiosie.

Capitolul XXXII

― Uf! copil frumos, ne-ai facut sa tragem o spaima!

Floris ii zambi si vru sa se ridice, dar cea mai mica miscare il facea sa geama de durere.

― Sst! nu te misca. Mondor ti-a pansat coapsa si mana. Mi-a lasat si o alifie cu care sa te frec pe trup, pentru ca esti zgariat tot.

Baiatul sopti:

― Dar unde ma aflu, Belle Rose?

― Esti la hanul Grand-Charlemagne. Doamna Homme ti-a dat cea mai frumoasa incapere a hanului, caci astazi esti eroul Parisului. Sunt doua zile de cand dormi.

Floris o privi neincrezator.

― Cum? Ma aflu aici de doua zile?

― Da.

― Si ai stat langa mine?

― Desigur, l-am ajutat pe Mondor sa te oblojeasca.

Floris rosi la gandul ca Belle Rose ii vazuse trupul in timpul somnului sau prelungit. Cam stanjenit, intoarse capul si-si lua un aer degajat ca sa intrebe:

― Unde sunt fratele si tovarasii mei?

Belle Rose izbucni in ras. Ochii verzi al lui Floris scanteiara: in prospetimea ei, Belle Rose iradia sanatate si fericire. Era o ispita vie.

― Ah! fratele tau s-a inchis in camera lui de doua zile incoace si pare tare ocupat. Cat despre tovarasii tai, intr-adevar, nu sunt catusi de putin singuri, spuse misterios Belle Rose.

Floris isi propuse sa descopere mai tarziu cu ce se indeletniceau fratele si prietenii sai. Vru sa se miste din nou, dar il cuprinse ameteala si un val ii trecu prin fata ochilor.

Belle Rose il mangaie pe frunte, spunandu-i bland:

― Nu te-ai insanatosit inca, am sa-l chem pe Mondor.

― Nu, gemu Floris, nu ma parasi. Cred ca mi-e pur si simplu foame.

― Ia te uita, ai dreptate! Asteapta! ma duc sa spun: masa e gata pregatita la bucatarie.

Doua minute mai tarziu, doamna Homme intra in incaperea care pe data se micsora pe jumatate, intr-atat de impunatoare erau proportiile acestei femei. Privi de jur imprejur plina de curiozitate. Era vadit ca aceasta intamplare o incanta. Aseza o tava uriasa incarcata cu bucate pe patul lui Floris, care murmura timid:

― Multumesc, doamna.

Floris credea ca dupa asta hangita avea sa paraseasca incaperea. Dar n-o cunostea pe doamna Homme, care se instala la picioarele patului si incepu sa palavrageasca.

― Oh! tanarul meu senior, cata cinste pentru neinsemnata mea casa, sa gazduiasca oaspeti ca inaltimile voastre. Spuneam chiar adineauri domnilor Feodor si Li Kang ca daca am avea in fiecare zi clienti de calitatea excelentelor voastre, meseria de hangiu ar fi o placere. Ganditi-va numai! De la sosirea voastra sala de jos e vesnic plina. De altfel, sunt o negustoreasa cinstita si i-am spus bunului domn Grégoire, intendentul vostru, ca n-am sa va mai iau sase livre pe zi, ci numai trei. Stiu bine ca asta nu are nici o insemnatate pentru niste seniori ca dumneavoastra, se grabi sa adauge doamna Homme, luand ca un semn de protest un gest al lui Floris care era mult mai interesat sa manance cu lacomie un picior de clapon decat sa-i asculte trancanelile.

― Stiu prea bine, repeta impozanta matroana, ca inaltimile voastre nu se uita la cateva livre dar, cum ii spuneam lui Riquet, fiul meu, inaltimea voastra n-a uitai desigur ca el, scumpa mea comoara, a fost cu ideea sa va aduca aici si arhanghelul Gabriel trebuie sa fi fost cel care v-a calauzit pe toti la noi.

Floris, cu gura plina, avu un suras amabil pentru ingerul Gabriel si-i facu semn doamnei Homme ca poate sa plece. Aceasta insa lua politicoasa lui invitatie de a se retrage drept o incurajare de a-si continua monologul. Isi inclesta mainile de spatarul de lemn al patului si se porni si mai dihai:

― Ganditi-va, domnule cavaler! Sa adapostesc doi eroi la Grand-Charlemagne, asta da cinste! Pe concurentul meu de la capatul celalalt al strazii, patronul de la Trois Pistolet, mai sa-l loveasca galbenarea! Ii spuneam adineauri domnului conte, fratele dumneavoastra, ca l-am intalnit azi-dimineata si mi s-a parut galben de tot.

― Fratele meu s-a ingalbenit de tot? intreba Floris uimit.

― Oh! nu, domnule cavaler, domnului conte ii merge de minune si petrece cu domnisoara, prietena domnisoarei Belle Rose. Nu, vorbeam de cumatrul de la Trois Pistoles care s-a ingalbenit de-a binelea, monseniore, e galben ca si domnul Li Kang. Dar am inteles ca la domnul Li Kang asta e chiar culoarea lui, pentru ca in tara sa toti oamenii sunt ca el, dupa cum zice, pe cand talharul asta de hangiu s-a ingalbenit de ciuda. I se suie la cap umorile, domnule cavaler, mi-a spus-o chiar, domnul Mondor, care va ingrijeste asa de bine.

Lui Floris i se parea ca se afla pe o corabie; la fiecare sfarsit de fraza, doamna Homme facea sa se clatine patul. Un singur lucru il intriga, si cand femeia se opri sa-si traga sufletul, izbuti sa intrebe:

― Mi-ati spus, doamna Homme, ca fratele meu este

― Da, da, domnule cavaler, fratele dumneavoastra se simte foarte, foarte bine. Sa ma iertati, dar domnul conte imi aminteste de raposatul domn Homme.

Floris avu o privire intrebatoare; nu prea vedea bine legatura dintre Adrien si doamna Homme, cu atat mai mult cu cat intelegea ca acesta nu mai era in viata. Doamna Homme continua:

― Pentru ca, domnule cavaler, domnul Homme era un drac de barbat ca si inaltimile voastre. Femeile, incaierarile, asta-i placea! Mai rar pentru un hangiu, nu-i asa? Ei, dar domnul Homme facuse cinci ani in regimentul din Picardia si cu toate astea, asa e viata, iata-l ca acum doarme la cimitirul Saint-Médard. Soarta, ce sa-i faci!

Doamna Homme suspina adanc; Floris de asemenea. Vedea prea bine ca era mai greu s-o opreasca din trancanit pe hangita decat sa-l ucida pe Rognonas Ciungul in lupta dreapta. Belle Rose ii sprijinea capul lui Floris, care facea dinadins pe bolnavul ca sa poata sa se lipeasca de pieptul fetei.

― Dar, doamna Homme, spuneti-mi, unde e maimuta mea?

― Oh! domnule cavaler, Georges-Albert e foarte rasfatat. Dupa cum stie inaltimea voastra, el a venit sa-i caute pe domnul conte, fratele dumneavoastra, si pe domnii tovarasii dumneavoastra.

Floris se ridica intr-un cot, interesat.

― Stiu, dar cum i-a dus pana la Saint-Médard?

― Ei bine, domnule cavaler, sa-i fi vazut cum mai tipa si urla in fata portii de la Grand-Charlemagne! I-am deschis si era sa ma dea jos, asa era de grabit. A sarit in sus pe scari, l-a trezit pe domnul conte pe care l-am auzit strigand: "Sa-l urmam pe Georges-Albert, i s-a intamplat ceva lui Floris". Ce harmalaie! Intr-o clipa toata lumea era pe picior de razboi si cu totii s-au dus la Pont-Neuf, luandu-se dupa Georges-Albert. Asta, domnule cavaler, mi-a povestit-o domnul Feodor, si cand au ajuns acolo, ce sa vezi? nu mai era nimeni. Dupa cate mi-a spus domnul Feodor, erau cat pe ce sa se intoarca din drum cand a sosit piticul domnisoarei Belle Rose si i-a dus la Saint-Médard.

Doamna Homme se opri sa-si traga sufletul, dar Floris aflase de ajuns; desi distractiva, societatea doamnei Homme incepea sa-l oboseasca.

― Doamna Homme, spuse Floris, Georges-Albert e un animal care are nevoie de afectiune. Ii place mai cu seama sa i se vorbeasca. Fiti atat de buna si spuneti-i ca sunt bine dar ca am nevoie de odihna. Va multumesc pentru toate, doamna Homme, si pe maine.

Muta de admiratie, doamna Homme parasi camera mergand de-a-ndaratelea. Isi veni totusi in fire la usa si murmura:

― Domnul cavaler sa fie fara grija, nu-l voi parasi pe Georges-Albert.

Odata usa inchisa, Floris si Belle Rose pufnira in ras.

― I-am facut o gluma proasta lui Georges-Albert; sper sa nu-mi poarte pica.

Belle Rose aseza tava pe o masa si tinerii se privira.

Tulburat, Floris sopti:

― Belle Rose, Belle Rose, inimioara mea, cat esti de frumoasa si de proaspata!

Lua mana fetei, si o duse la buze.

― Copil frumos, sunt o calica. Nu te purta cu mine cum te porti cu o marchiza.

Floris voi s-o ia in brate, dar Belle Rose rase si se feri.

Dezamagit, Floris se lasa inapoi pe perna si spuse:

― Aceea care e cu fratele meu e mai putin neinduplecata decat tine, dupa cate am inteles.

Belle Rose veni iarasi langa pat cu o sticla plina cu un lichid verzui.

― Ce mai e si porcaria asta? N-am sa beau, mormai Floris imbufnat.

Belle Rose il dojeni.

― Esti nesuferit, copil frumos. Mondor mi-a recomandat sa te frec cu alifia asta care face minuni. Daca nu te lasi oblojit, plec.

Floris protesta:

― Doar n-ai vrea sa ma dezbrac in fata ta!

― Oh! barbati goi am vazut cu gramada! Am ingrijit atatia sarmani, milogi, calici, nevoiasi! Dar tu nu stii nimic despre mizeriile trupului, ai fost totdeauna rasfatat.

Floris fu cat pe ce sa se infurie. Se uita la Belle Rose dar ea n-avea de unde sti. Murmura totusi:

― Ba da, Belle Rose, am cunoscut toate astea: frigul, mizeria si temnita, foamea, fuga

Ochii lui verzi se umbrira de o asemenea nostalgie incat Belle Rose se infiora, si spuse:

― Haide, Floris, vreau sa-ti frec pieptul. Carligul Ciungului ti l-a sfartecat in mai multe locuri.

Imblanzit de tandretea fetei, Floris isi scoase camasa, gemand din rasputeri ca s-o impresioneze pe Belle Rose. Sfios, isi trase cearsaful peste pantec si astepta, privind-o pe Belle Rose printre genele lui lungi si negre, pe jumatate inchise.

Belle Rose turna putin lichid in palma si incepu sa-l maseze usor pe Floris, care se lasa in voia voluptatii pe care i-o trezea aceasta dezmierdare. Fata se uita la el si se gandea: "Nicicand nu mi-a fost dat sa vad o fiinta mai frumoasa".

Cu capul lasat pe perna si obrazul ars de soare, inconjurat de buclele-i negre, Floris semana cu un tanar zeu ranit. Ochii lui neobisnuiti, schimbatori ca Marea Neagra, aveau reflexe verzi, ii suradea lui Belle Rose dar un nod ii se pusese in gat. O clipa, amintirea Paulinei ii reveni in minte, dar un val de dorinta o alunga pe data. Floris nu indraznea sa se miste, iar Belle Rose, incercand sa-si ascunda tulburarea pricinuita de atingerea cu pielea calda a lui Floris, vorbea cu insufletire:

― Stii, copil frumos, ca in tot orasul nu se vorbeste decat de tine si de ispravile tale. Mi-a fost atat de frica in timpul duelului! Acest Rognonas era un monstru. Dar ce ai la gat? spuse Belle Rose luand intre degete medalia lui Floris. Floris rosi si sopti putin rusinat:

― Oh, un dar, o amintire.

Belle Rose paru sa caute ceva in memorie, apoi exclama:

― Stiu ce e! Este un talisman tiganesc! Cand eram mica si rataceam singurica pe drumuri, m-au gasit niste tigani. Batrana care m-a hranit si m-a crescut m-a invatat cate ceva din tainele si magia lor. Ceea ce ai la gat, copil frumos, e un talisman. Datorita acestei medalii o sa-ti mearga toate din plin.

Belle Rose era emotionata, Floris la fel, dar nu din aceleasi motive. Nici nu ascultase explicatiile tinerei fete. Treptat, o emotie nestavilita pusese stapanire pe el. Apuca hotarat mana lui Belle Rose si incepu sa-i sarute palma, incheietura mainii, bratul. Fata se infiora. Buzele lui Floris presarau mici sarutari dragastoase si umede pe pielea ei catifelata. Floris era un amant innascut si senzualitatea lui ii rascumpara nepriceperea. Belle Rose se apleca spre el, buzele li se unira si se dezmierdara de-abia simtit. Floris vedea deasupra-i ochii stralucitori ai fetei care-i suradeau. Sarutul lor deveni mai apasat si Floris, beat de fericire, isi dadu seama ca Belle Rose incepea sa respire greu. O trase spre el si o lipi de trupul lui. Fara sa vrea, se stramba de durere dar uita deindata, coplesit de iubire. Pareau un singur trup si nu-i despartea decat cearsaful si imbracamintea fetei. Floris isi strecura incetisor mana valida pe sub fustele ei de panza si incepu sa-i mangaie soldurile. Pe jumatate ametita de placere, Belle Rose ar fi stat asa la nesfarsit.

"Am avut parte de destui barbati la viata mea - isi spunea ea - ca sa stiu ca asta e facut sa le innebuneasca pe femei. Si ce-i mai minunat e ca prostutul de el, habar n-are de ce-i sta in putere."

Cu mana ranita Floris izbuti sa-i smulga snurul pieptarului, eliberandu-i din stransoare sanii aurii si rotunzi ca doua mere, pe care incepu sa-i mangaie patimas, acoperindu-i cu sarutari. Deodata Belle Rose se ridica si-si scoase tacticos restul vesmintelor. Camasuta alba pe care o purta sub corset luneca spre podea, la un loc cu fustele aruncate, una cate una. Pentru prima data o femeie se dezbraca in fata lui Floris. Si pentru prima data i se oferea privelistea unui trup de femeie, pentru ca in sura de la Mortefontaine, Pauline ramasese pe jumatate imbracata. In picioare, langa patul lui, Belle Rose nu schita nici un gest pentru asi ascunde goliciunea.

Il privi pe Floris si murmura:

― Vino langa mine, dragoste, prea te doresc.

Tineretea si clocotul inimii lui Floris isi spuneau cuvantul. La atingerea trupului gol si fierbinte al fetei, fremata de fericire. Vru s-o cuprinda pe loc in brate, dar ea il indeparta cu blandete, murmurand "nu te grabi". Sarutarile lui Belle Rose ii frigeau buzele. Cu neasteptata indemanare Floris raspundea initiativelor pe care fata le lua cu atata gingasie si buna voie incat tanarul era pe deplin convins ca el conduce jocul dragostei. Fara ca Floris sa bage de seama, Belle Rose il studia pe sub gene. Avea bratele mai vanjoase decat baietii de varsta lui si umerii mai rotunzi si mai puternici.

Isi spuse mirata: "Nu-i un baiat tanar, e un barbat in toata firea."

O tinea in brate si-i raspundea la dezmierdari. Nu-si mai simtea ranile. Era a doua femeie din viata lui, dar ea era aceea care-l invata sa faca dragoste. Floris avea sa-si aminteasca totdeauna de Belle Rose, calica de pe Pont-Neuf.

Se lasa noaptea peste oras, parizienii se intorceau acasa. Numai la Grand-Charlemagne domnea animatia si fiecare isi vedea de treburile lui fara sa se ingrijeasca de tovarasii sai. De doua zile, Adrien, inchis cu Circaziana lui isi imbogatea fara doar si poate cunostintele geografice. Li Kang, ca sa poata medita mai bine asupra ultimelor evenimente, se retrasese tiptil in tovarasia lui Zouzou negresa. Doamna Homme, in acest sfarsit de seara, isi simtea sufletul pustiu. Se uita la Feodor si, intr-o strafulgerare, isi dadu seama ca domnul Homme retraia in el. Ramas singur in sala hanului, Grégoire primea clientii, ajutat de Riquet si de piticul lui Belle Rose. Georges-Albert casca, suparat ca a fost parasit de stapanul sau.

Astfel trecura trei zile. S-ar fi spus ca oaspetii de la Grand-Charlemagne disparusera.

Intr-o dimineata, la revarsatul zorilor, Adrien cobori cu haina bine stransa pe corp si cu tricornul sub brat, cum era moda.

Grégoire se inclina si intreba foarte serios:

― Domnul conte s-a odihnit bine?

Adrien isi ascunse un zambet si spuse simplu:

― Vezi sa se inseueze caii, bunul meu Grégoire, si spune-i lui Floris, precum si lui Feodor si lui Li Kang, sa coboare. Plecam.

― Incotro, domnule conte?

― Mai intai mergem sa ne imbracam cum se cuvine, apoi Ei, la urma urmei, o sa vedeti voi.

Despartirile in fata hanului Grand-Charlemagne fura miscatoare. Singur Georges-Albert era incantat: il regasise pe Floris. Doamna Homme il privea pe Feodor suspinand. Li Kang si Zouzou Negresa isi urau sa fie fericiti vreme de o mie de ori cate o mie de ani. Adrien se inclina in fata Circazienei de parca abia atunci ar fi facut cunostinta.

Floris striga sarind pe cal:

― La revedere, Belle Rose, inimioara mea!

Tanara fata se intoarse, isi lua piticul de mana si porni spre Pont-Neuf, murmurand:

― Adio, Floris Floris, dragostea mea.

Un ceas mai tarziu, mica trupa, imbracata in straie noi-noute luate de la un evreu de pe strada Temple, parasea Parisul prin bariera Chatillon.

Floris striga:

― Ai de gand sa ne spui incotro mergem, frate?

Adrien dadu din cap si scoase din buzunar un plic sigilat cu blazonul Villeneuve-ilor pe care i-l intinse lui Floris spunandu-i:

― Mergem sa ducem aceasta scrisoare la adresa de pe ea.

Floris pali si murmura ganditor:

― Scrisul mamei noastre! Doamne, se gandise la toate. Aceasta scrisoare ne priveste, Adrien, nu-i asa?

― Banuiesc Floris. Mi-a incredintat-o pe patul mortii, dar oare vom putea s-o inmanam chiar noi?

Floris se indrepta in sa si, stapanindu-si emotia, ii spuse lui Adrien:

― Mama noastra ne ocroteste si nimic nu ne va opri.

Apoi se intoarse plin de inflacarare si striga:

― La galop, prieteni, la galop, mergem la Versailles sa-l vedem pe rege.

Capitolul XXXIII

― Alaltaieri, marchize, am intalnit-o pe doamna de Mailly intr-o tovarasie placuta.

Doi seniori cu perucile pudrate izbucnira in ras la aceasta fraza pe care o rostise un al treilea personaj, un barbat inalt, de vreo patruzeci de ani, cu figura aroganta, invesmantat din cap pana in picioare in negru.

― Ei si! raspunse unul dintre seniori cu un aer de prefacuta nevinovatie, doamna de Mailly in tovarasie placuta, si undze ma rog, du Plessis?

Barbatul in negru rase la randul lui.

― Undze ma rog, pai in dzara asta, dragul meu, in dzara asta. Si era atat de ocupata ca a lasat sa-i cadza un sa cu ludovici de aur. Apoi la luat pe ferititul la ea.

― La ea? Pe naiba, spusera cei doi seniori izbucnind in ras, si barbatul ei unde era?

― La vanatoare, scumpul meu, la vanatoare.

― Si Frérot unde era? sopti unul dintre seniori, pufnind cu un aer nevinovat.

― La alta vanatoare, spuse omul inalt imbracat in negru, razand la randul lui in hohote.

Pentru o clipa cei trei seniori rasera cu lacrimi. Salonul Oeil-de-Boeuf, anticamera regala, era plin de o multime zgomotoasa de curteni care asteptau ceremonia scularii regelui. In ajun avusese loc un bal si Majestatea sa, ducandu-se foarte devreme la liturghie, zabovea inca in pat.

Rezemati cu spatele de o tapiserie, Floris si Adrien ascultau conversatia celor trei curteni si se priveau ca niste oameni sanatosi la minte rataciti printre nebuni.

Floris se apleca spre fratele sau si-i sopti:

― Oamenii astia vorbesc frantuzeste?

Adrien dadu din cap. Cu tot obisnuitul sau calm, Versailles-ul ii uimea tot atat de mult ca si pe Floris.

Tinerii se temusera la inceput ca se vor lovi de nenumarate dificultati pana sa patrunda in palat. Ajungand in Piata Armelor, Floris si Adrien se adresasera unui elvetian care pazea primul grilaj:

― Capitane, spuse Adrien, dandu-i acest titlu la intamplare, aducem un mesaj catre rege. Cum putem intra?

― Bai, spuse elvetianul cel gras, foarte zimplu. Lazati gaii in aceazda gurte si mergeti be zos bana la gurtea rigala inde chiriati o legtica.

Urmati de Feodor, Li Kang si Grégoire, Floris si Adrien ascultara intocmai sfaturile elvetianului, lasara caii si pe Georges-Albert in prima curte, numita curtea Ministrilor, si trecura tot atat de lesne de cel de-al doilea grilaj, intrand in curtea Regala. Floris murea de dorinta sa urmeze sfatul elvetianului si sa inchirieze o lectica, dar nu le mai ramasese decat o suta de pistoli pentru ei toti. Nu era momentul sa faca cheltuieli de dragul protocolului. Unele radvane aveau dreptul sa treaca de acest al doilea grilaj, dar Floris si Adrien isi dadura seama ca erau radvanele cardinalilor sau ale printilor de sange. Ajunsi in curtea Regala, Floris si Adrien se apropiara de un ostas din regimentul de Flandra si-l intreba:

― Cum putem sa intram in palat? Avem de dat un mesaj Majestatii sale.

― E foarte simplu, spuse la randul lui ostasul uitandu-se inveselit la micul lor grup, mergeti drept inainte, traversati curtea de Marmura si o luati la stanga pe scara Reginei. Urcati si n-aveti decat sa asteptati trecerea Maiestatii sale prin anticamera.

― Cu alte cuvinte, spuse Floris lui Adrien in timp ce urca scara, la Versailles se intra ca la moara.

Floris era de-a dreptul dezamagit. Se pregatise sa infrunte cerberii ca sa patrunda pana la rege si iata ca ajunsese aici tot atat de lesne ca si pe Pont-Neuf.

In interiorul castelului era o imbulzeala de nedescris. Fiecare gentilom era intovarasit de lachei. Aproape toate doamnele circulau in lectica. Parterul era ticsit cu dughene si baraci. Scribii publici isi ofereau serviciile pana la usile apartamentelor regale. Floris si Adrien erau nauciti de tot ceea ce vedeau si auzeau. Nu observau privirile uimite ale curtenilor. Intr-adevar, prezenta tinerilor si a tovarasilor lor nu trecea nebagata in seama in mijlocul acelei multimi. Ceea ce ii mira pe Floris si pe Adrien parea firesc celor de la curte, iar ceea ce lui Floris si Adrien li se parea firesc ii uimea pe curteni. Li Kang si Feodor erau obiectul curiozitatii generale, iar femeile se uitau cu admiratie la Floris.

Tinerii isi lasara tovarasii in prima anticamera si intrara in salonul Oeil-de-Boeuf, fara ca nimeni sa-i intrebe ceva. Acolo Floris si Adrien intelesera ca lucrurile se complica, intrucat un urias elvetian strajuia usa camerei regale si-i controla minutios pe curtenii autorizati sa intre dupa o lista pe care o consulta intr-una. Majestatea sa Ludovic al XV-lea se desteptase.

― Intrati, monseniore, spunea elvetianul unui cardinal. Retrageti-va, domnule conte. Nu, doamna, nu se trece. Ah! intrati, doamna ducesa.

Fascinat, Floris se uita la mana imensa a elvetianului care deschidea si inchidea usa regala. Nici un curtean nu indraznea sa protesteze. Lui Floris, i se parea ca elvetianul cel mare era intr-adevar singura persoana care comanda la Versailles. Rezemati in continuare de tapiserie, cei doi frati, fara sa se lase cuprinsi de deznadejde, caci asa ceva nu era in firea lor, incepeau totusi sa se indoiasca de succesul intreprinderii lor. Totul fusese prea usor. Pe neasteptate, barbatul cel inalt si imbracat in negru care-si distrase prietenii cu o poveste din care Floris si Adrien nu intelesesera absolut nimic, in afara de aluzia la familia de Mailly, arunca o privire circulara prin salon si-i zari pe Floris si pe Adrien. Luandu-si ramas bun de la interlocutorii sai, cu un usor salut, se apropie de cei doi frati:

― Ah! domnii de Villeneuve-Caramey, iata-va in sfarsit.

Floris si Adrien se priviri zapaciti, dar avura prezenta de spirit sa se incline si sa salute. Ridicandu-se, Adrien intreba:

― Iertati-ne indiscretia, domnule, dar putem sa va intrebam de unde stiti numele noastre?

― Oh, domnilor, o sa aflati in curand, dar nu de la mine, ci de la o alta persoana cu mult mai importanta. Aflati numai ca va cunosc si ca v-am vazut in doua randuri, spuse gentilomul in negru, salutand la randul lui.

Floris si Adrien isi aruncara o privire mirata.

― Dar, domnule, spuse Floris, veti avea macar bunatatea sa ne spuneti cu cine avem cinstea de a vorbi?

― Desigur, domnilor, aceasta pot s-o fac. Sunt Louis François-Armand de Vignerot du Plessis, duce de Richelieu, maresal al Frantei si nepotul marelui cardinal, pentru a va face placere.

Floris si Adrien se inclinara din nou. Lui Floris i se parea ca n-aveau sa mai termine niciodata cu plecaciunile.

― Vad, domnilor, adauga Richelieu, ca sunteti noi veniti la curte. As putea sa va fiu util cu ceva?

― Desigur, domnule duce. Fratele meu si cu mine venim de la Paris

― Unde v-ati luptat pe Pont-Neuf cu contele Nobroub, spuse Richelieu.

― O! domnule duce, asadar ati aflat?

― Da, spuse Richelieu, am ajunt acolo la sfarsitul luptei si contele de Nobroub mi-a povestit totul.

Floris si Adrien erau surprinsi de pronuntia curioasa a lui Richelieu.

― Uite, exclama Richelieu la intrarea unei doamne in salon, iata o taraita.

― O taraita? intreba Adrien.

― Gasesc, domnule conte si domnule cavaler, ca-mi sunteti foarte simpatici si am sa ma ocup de voi. Va voi face sa pierdeti aceasta infatisare de provinciali pe care o purtati lipita de talpa incaltamintei.

Floris se inrosi de furie si il privi pe duce cu un aer amenintator.

― Haide, domnule cavaler spuse ducele razand, nu luati aerul acesta furios. Va voi dza o lectie la amandoi. Aici nu se vorbeste ca in alta parte, la Paris sau in Franta. Nu spuneti niciodata: la Versailles sau la curte, spuneti: "in aceasta tara". Nu vorbiti de un sac cu ludovici de aur sau cu tabac, spuneti taba si un sa de ludovici in aur. Nu beti "sampanie", ci "vin de Champagne". Nu asistati la un spectacol la teatrul Francez, ci la Comedzia-Franceza. Du spuneti niciodata ca "vin de la mine" ci pronuntati "dla mine". In fine, nu vorbiti ca oamenii de rand, puneti un t in locul unui s, un t in locul unui t, si asa mai departe. Cat despre o "taraita" sau "tarata", asa li se spune doamnelor din provincie care se recunosc usor dupa rochia lor, mai lunga decat a doamnelor din "aceasta tara".

Floris si Adrien ascultasera cu atentie discursul ducelui care ii privi cu amabilitate si suspina:

― Trebuie sa-mi fiti intr-adevar foarte, foarte simpatici, domnilor, pentru ca sa-mi dau atata silinta si sa ma obosesc atata pentru voi.

― Domnule duce, spuse serios Adrien, va suntem foarte recunoscatori, fratele meu si cu mine.

― Lectia dumneavoastra, domnule duce, va ramane intiparita pentru todeauna in inima mea, adauga Floris.

― Domnul fie laudat, spuse Richelieu ridicand ochii la cer, natura i-a inzestrat si pricep iute. O sa-i placeti lui Frérot.

― Lectia nu-i chiar sfarsita, domnule duce, spuse Adrien, cine este Frérot?

― Aici sunt foarte pretuite poreclele, domnilor, spuse ducele fara sa raspunda direct la intrebare. Ducesei de Luynes i se spune "Papette", contelui d'Argenson - "Cadet", iar servitorului vostru "taicuta puslama". Cat despre Frérot, ei bine, spuse Richelieu surazand, e dansul.

Usa camerei regale tocmai se deschisese si Floris il recunoscu deindata pe contele de Nobroub care intra in salonul Oeil-de-Boeuf, urmat de marchizul de Villepail si de alti seniori.

― Cotele de Nobroub este Frérot! sopti Floris.

― Da, spuse Richelieu surazand si inclinandu-se adanc, aidoma celorlalti curteni, iar Frérot este regele.

Floris se cutremura. Asadar dusmanul lui de pe Pont-Neuf era Ludovic al XV-lea in persoana! Regele sau, la care visase atata. Floris schimba cu fratele lui o privire disperata. Cu tot curajul lor, ar fi vrut grozav sa se ascunda indaratul tapiseriei sau sa intre in pamant. Richelieu il observa cu ironie. Enervat, Floris se ridica spre a-l privi pe rege care plimba o privire mandra si inghetata pe deasupra asistentei. Abia daca ochii suveranului se oprira asupra micului grup format din ducele de Richelieu si fratii de Villeneuve.

― Oh! isi spuse Adrien, lucrurile incep rau. Daca ne-a recunoscut, iata-ne certati cu regele.

"Doamne, gandi Floris, eu care as fi vrut atat de mult sa ma bat si sa mor pentru principele meu, iata ca m-am duelat cu el".

Sufletul lui Floris era plin de emotie. Se caina de a nu fi ghicit pe Pont-Neuf cine era contele de Nobroub. Cum de nu simtise ca acest tanar frumos, ironic si glumet era regele? Pentru prima data in viata, Floris se simtea incurcat si nemultumit de sine insusi. Cu tonul sau glacial, regele il cheama pe unul dintre seniorii care-l inconjurau.

― Domnule duce de Luynes, veniti la vanatoare astazi dupa-amiaza? Vom vana cerbi la Marly.

Floris daca mai avea vreo indoiala, recunoscu acum vocea stranie si ragusita a contelui de Nobroub. Aceasta voce il frapase si se gandi ca nu avea sa-i uite niciodata timbrul. Tineretea si frumusetea regelui il emotionau pe Floris. La douazeci si patru de ani, Ludovic al XV-lea era cu adevarat "le Bien-Aimé" si starnea pasiunile, atat ale barbatilor care-i ofereau sabia, cat si ale femeilor care-i ofereau dragostea. Regele se intoarse iarasi si privi o clipa inspre Floris si Adrien. Pe fata lui nu se clintea nici un muschi si pe Floris il izbi stralucirea ochilor lui negri, ochi de catifea sub pleoape usor migdalate. Apoi regele, cu acelasi aer plictisit, se uita la ducele de Luvnes care se inclina adanc.

― Majestatea voastra ma copleseste de bucurie.

O urma de suras flutura pe buzele regelui.

― Oh! credeam ca nu va place vanatoarea, domnule duce.

― In cazul acesta, majestatea voastra ar fi deosebit de cruda daca m-ar invita.

Regele se facu a nu fi auzit si chema alti curteni, invitandu-i la vanatoare, si toti se inclinara, fericiti de aceasta onoare.

― Regele nu ne-a recunoscut, sopti Adrien.

Richelieu rase incetisor.

― Regele, domnilor de Villeneuve, nu uita niciodata nimic.

Dupa ce adresa inca vreo cateva cuvinte altor persoane, pe un ton la fel de rece, regele se indrepta spre salonul Hercule, urmat de curteni; avea sa primeasca niste ambasadori straini. La trecerea lui, femeile ii faceau o reverenta. Tocmai ajunsese in pragul salonului Oeil-de-Boeuf cand cei de fata scoasera un strigat de spaima. Floris si Adrien se clatinara sub lovitura destinului, caci ceea ce vedeau ii ingrozea: Georges-Albert sarise pe umarul regelui si incerca sa-l muste!

Capitolul XXXIV

― Georges-Albert, aici! striga Floris cu glas sugrumat.

Toti curtenii se intoarsera indignati ca sa-l vada pe proprietarul oribilului animal care-l atacase pe rege. Prada unei adanci deznadejdi, Floris simtea ca se facuse stacojiu la fata. Cauta privirea lui Adrien dar nu vazu decat un chip la fel de consternat ca si al lui. Oricum, isi spunea Adrien cu filozofie, era pacat sa-si sfarseasca zilele, atat de tineri, la Bastilia. Din instinct, cei doi frati intelesera totusi ca trebuia cu orice pret sa faca un gest. Curajosi, inaintara spre rege, isi lovira calcaiele, pusera un genunchi la pamant si murmurara:

― La ordinele majestatii voastre.

Curtenii se dadeau la o parte din fata lor, ca din calea unor ciumati. Toata lumea vorbea, exclama si gesticula. Salonul Oeil-de-Boeuf se transformase dintr-odata intr-un stup plin de zumzet.

― Ce rusine! striga cu voce ascutita un marchiz pudrat.

― Este un scandal.

― Dar cine sunt acesti oameni?

― Ptiu! Or sa fie zvarliti afara.

― Ba nu, or sa fie arestati.

― Ajutor, animalul asta oribil se agata de rochia mea, striga "Papette", adica ducesa de Luynes, cazand lesinata in bratele ducelui, sotul sau.

Intr-adevar, bietul Georges-Albert, intelegand ca facuse o prostie atacandu-l pe cel pe care-l credea in continuare dusman al stapanului sau, fugea de colo-colo, cautand un adapost. Alergatura lui avu darul sa starneasca la culme panica generala. Femeile urlau ridicandu-si rochiile puse pe cercuri de sarma. Barbatii incercau sa-l loveasca pe Georges-Albert cu latul sabiei; unii dintre ei, aplecandu-se, isi pierdeau perucile. De cand e lumea nu se mai vazuse asa ceva "in aceasta tara". Singur regele ramasese nemiscat si-si pastra calmul. Chipul lui era ceva mai putin indiferent ca de obicei si le arunca lui Floris si lui Adrien o privire nedeslusita, care-i infiora pe cei doi tineri. Georges-Albert izbuti sa-l gaseasca pe Floris si voi sa se ghemuiasca langa el, dar se vedea cat de colo ca stapanul lui nu parea prea multumit sa-l revada. Georges-Albert isi spuse ca, hotarat lucru, nu avea sa-i priceapa niciodata pe oameni. Plictisindu-se in curte langa cai, ii venise cheful sa-l gaseasca pe Floris. Il cautase aproape peste tot in palat si cand in cele din urma il vazuse fata in fata cu dusmanul lui de pe Pont-Neuf, ce putea sa fie mai firesc decat sa-l atace? Nu voise decat sa fie de folos. Simtindu-se neinteles, Georges-Albert se hotari sa faca pe bosumflatul.

Chiar in acel moment delicat, Feodor si Li Kang gasira de cuviinta sa-si faca o intrare zgomotoasa in salon, strigand:

― Boiernasule, am auzit zgomot, ai dusmani?

― Floare-de-Mai, suntem aici, vor sa te atace?

Toate privirile se intoarsera de la Georges-Albert pentru a se indrepta asupra cazacului si a asiaticului care barasera trecerea, strambandu-se si masurandu-l cu o privire amenintatoare pe acela pe care la randul lor il luau drept contele de Nobroub. Feodor era cu mana pe sabie iar caciula lui de cazac infundata pana la sprancene ii dadea o infatisare si mai inspaimantatoare. Li Kang, cu un suras nelinistitor pe buze, isi pipaia manerul de fildes al pumnalului. Din randurile curtenilor se inaltara alte strigate.

― Dar asta e un adevarat asasin.

― Sunt niste barbari!

― Ce mutre, bune de spanzuratoare!

― Sa vina strajerii! tipa pitigaiat un batran indoit de sale, cu glasul sugrumat de emotie.

Floris si Adrien suspinara. Lucrurile se incurcau si mai rau

― Linistiti-va, prieteni, si intoarceti-va sa ne asteptati afara, striga Adrien.

Cu parere de rau, dar nu fara ingrijorare, Feodor si Li Kang se facura nevazuti intorcandu-se in anticamera regala in clipa cand sase muschetari intrau in goana, caci in palat se si raspandise zvonul ca regele fusese victima unui atentat. Floris si Adrien, cu capetele plecate si fruntile impurpurate asteptau inevitabilul verdict regal.

"O sa ne decapiteze, asta-i sigur", se gandea Floris care nu vazu ca regele, cu un gest dispretuitor, trimitea indarat garda. Adrien, neauzind nimic, indrazni sa ridice capul si, luandu-si avant, murmura:

― Sire fratele meu si cu mine avem cea mai mare dorinta de a fi pe placul Majestatii voastre.

― Si de a-i ofera sabia si vietile noastre, adauga Floris cu inflacarare.

Prin ochii regelui trecu o licarire pe care tinerii, consternati, o luara drept manie. Totul dura o secunda, apoi regele se intoarse ca si cum n-ar fi auzit nimic, isi scutura linistit jaboul de dantela putin cam botit de labutele lui Georges-Albert si se margini sa spuna cu dispret:

― Domnule duce de Richelieu, stiti ce aveti de facut cu acesti domni.

Aceasta scurta fraza cazu peste Floris si Adrien ca securea calaului si regele iesi din salon urmat de curtenii care se imbulzeau, grabindu-se sa se departeze de doua fiinte cazute intr-o asemenea dizgratie.

Cateva clipe, tinerii ramasera singuri, zdrobiti sub povara nenorocirii lor.

Richelieu se apropie de ei:

― Domnilor de Villeneuve-Caramey, va rog sa ma urmati, spuse el.

Floris si Adrien se ridicara.

― Putem sa stim trista soarta care ne este harazita, domnule duce? intreba Adrien.

― Nu pot sa va spun nimic, domnule conte.

― Am dori sa-i prevenim pe oamenii nostri ca suntem arestati; ne este ingaduit? spuse Floris.

― E inutil, spuse ducele indreptandu-se spre camera regala.

Apoi se intoarse pentru a adauga:

― Ar fi mai bine sa-l luati si pe animalul asta care a facut destule prostii.

Elvetianul care stia ca ducele este un intim al Maiestatii sale se inclina in fata lui si lasa sa treaca micul grup, cu o privire deplin dispretuitoare pentru Floris si Adrien. Eroii nostri il urmau pe duce ca intr-un vis urat. Abia daca Floris isi dadu seama ca treceau prin camera regala, unde servitorii in livrele faceau ordine in urma ceremonialului trezirii regelui.

― Aceasta camera de parada a fost si a marelui rege, care de altfel a si murit aici.

Adrien se gandea:

― E de necrezut, desi ne duce fara indoiala la inchisoare s-ar zice ca ne face sa vizitam palatul.

Floris, cu toata ratacirea lui, remarca totusi enormul pat cu baldachin si o balustrada aurita care-l despartea de restul incaperii. Georges-Albert aplauda cu amandoua labutele, dar se opri suparat, vazand privirea furibunda a stapanului sau.

"Ludovic al XIV-lea, marele rege, a dormit aici", se gandi Floris care incerca sa-si reinvie entuziasmul, dar se simtea foarte obosit, cu picioarele taiate de emotie. Ii venea destul de greu sa faca fata. N-avea de unde sa stie ca, in urma cu saptesprezece ani, Petru si Maximilienne, venisera in aceasta camera parasita si ca aici fusese zamislit el, intr-o noapte cu furtuna. In clipa aceea insa, nu avea nici un fel de presimtire. Se multumea sa-l urmeze pe ducele de Richelieu, tragand cu coada ochiului spre fratele sau. Lui Adrien ii palpitau narile si cauta cel mai bun mijloc de a fugi.

― Iata, domnilor, cabinetul consiliului, mai spuse cu gratie Richelieu. Apoi, traversand incaperea, merse sa deschida o usita tainica mascata de lambriuri.

― Trec inainte, urmati-ma.

Adrien se intoarse, cabinetul de consiliu era gol. Schimba o privire cu Floris care intelese deindata ca amandoi se pregateau sa-l loveasca pe duce si sa fuga din palat. Dar ca si cum le-ar fi ghicit gandurile, ducele se intoarse spunandu-le cu un suras dulce:

― Nu va sfatuiesc sa fugiti, domnilor, e sfatul unui prieten. De altfel, nu ati ajunge departe.

Tacticos, ducele inchise usa in urma lor si o porni inainte pe un coridor ingust.

― Iata-ne acum in micile apartamente ale Majestatii sale. Trebuie sa va conduc in birouasul din spate, unde veti astepta sa vi se hotarasca soarta.

Floris si Adrien strabatura mai multe incaperi mici, decorate cu rafinament; nu intalnira nici un curtean ci doar, rareori, cativa servitori. Floris nu mai avea impresia ca e la Versailles; s-ar fi zis ca se afla in locuinta unui nobil oarecare, bogat dar cu gusturi simple. Traversara mai intai o sala de baie, apoi o garderoba, un cabinet de lucru si in sfarsit o camera. Lui Floris i se parea ca nu aveau sa mai ajunga niciodata.

― Aceasta e camera unde doarme Majestatea sa, spuse Richelieu.

― Dar am trecut adineauri prin camera lui, spuse Floris, care incepea sa se zapaceasca.

― A! regele nu doarme niciodata acolo, spuse Richelieu cu un aer blazat, aceea este camera de parada. Frérot petrece acolo doar cateva minute inainte de ceremonialul trezirii de dimineata, iar seara, Majestatea sa nu se duce decat pentru ceremonia culcarii.

Floris si Adrien erau deopotriva socati de tonul lui Richelieu si mirati de firescul si dezinvoltura lui. Se obisnuiau cu greu sa-l auda numindu-l Frérot pe rege.

Richelieu deschise o ultima usa si rosti:

― Iata-ne ajunsi in cabinetul secret. Asezati-va si asteptati.

Inainte ca Floris si Adrien sa-si fi putut reveni din surpriza, ducele iesise, inchizand usa cu cheia. Incaperea in care se aflau tinerii, de dimensiuni mici, avea peretii acoperiti cu rafturi pe care se aflau stivuite dosare. Mobilierul acestei camarute de o mare simplitate era alcatuit doar dintr-un birou si din cateva fotolii. In partea de sus a peretilor, deasupra oglinzilor, usilor si caminului, medalioane pictate reprezentau scene campenesti, pastori pazindu-si turmele, o partida de baba-oarba, un port la mare. Pe scurt, te-ai fi crezut la un notar instarit. Dupa ce examinara in detaliu incaperea, Floris si Adrien se privira, uluiti de intorsatura evenimentelor.

― Dupa parerea ta, pe cine asteptam, Adrien? intreba Floris cu acea incredere pe care i-o arata totdeauna fratelui sau.

― Ah, Floris, raspunse Adrien dupa ce sovai putin, tare mi-e frica sa nu-i trimita iarasi pe muschetari ca sa ne duca la Bastilia.

― Da, stiu spuse Floris cu tristete, totul a iesit pe dos. Bietul de tine, Georges-Albert, nici macar nu-ti port pica. Si cand ma gandesc ca venisem la Versailles sa ne incercam norocul, cu scrisoarea mamei!

Adrien se apropie de fratele lui si-l lua in brate.

― Nu deznadajdui, Floris, cata vreme n-or sa ne desparta o scoatem noi la capat.

Si cei doi frati se imbratisara cu lacrimi in ochi, caci spusele lui Adrien tradau o adanca descurajare. Cand se desprinsera unul de altul, isi dadura seama ca regele, care intrase printr-o usa secreta, ii observa cu privirea lui inghetata.

Capitolul XXXV

― Domnilor de Villeneuve-Caramey, spuse el cu ciudata lui voce ragusita, trebuie sa va multumesc, caci m-ati facut sa rad cu pofta si asta e un lucru foarte greu.

Floris si Adrien se inclinara adanc, impietriti de spaima, incapabili sa scoata un cuvant.

― Si acum, domnule conte si domnule cavaler, adauga regele instalandu-se la biroul sau, va rog sa va asezati si sa stam de vorba.

― Sa ne asezam! exclama Adrien, niciodata in fata Majestatii voastre!

― Domnilor, odata ce ati trecut pragul acestei incaperi, nu va mai aflati la rege ci la seful unui serviciu despre care va voi vorbi deindata. Iata-te si pe tine, biata lighioana! Toata curtea nu vorbeste decat de tine.

Georges-Albert intelegand ca regele i se adresa, se apropie leganandu-se pe picioare cu un aer afectat, acoperindu-si in acelasi timp fata cu labutele ca sa se creada ca e cuprins de sfiala. Preocupat, regele incepu sa-l mangaie pe cap.

― Haideti, luati loc, domnilor.

Floris si Adrien se supusera ordinului regelui, nu inainte de a se inclina inca o data. Priviti dinafara, s-ar fi zis sa sunt trei tineri de vita nobila intre care nu exista nici o deosebire. Ludovic al XV-lea tacu o clipa, cercetandu-i pe cei doi frati. Pe fetele lor atat de tinere citea curaj, loialitate dar si nevazute dare de lacrimi lasate de marea lor durere de dupa moartea Maximiliennei. Fara trufie, Floris ridica mandru capul si se uita la rege care se gandea: "Ce cavaler frumos! E foarte inalt, si cu toata zveltetea lui trebuie sa aiba o forta herculeana. Obrazul e sincer si deschis, iar cel al fratelui lui straluceste de inteligenta si vioiciune".

La randul lor, Floris si Adrien il studiau pe Ludovic al XV-lea care, vazut de aproape, nu mai semana cu ironicul conte de Nobroub si nici cu regele distant pe care tocmai il cunoscusera in intimitate, regele era prietenos si destins, fara ca prin aceasta sa-si piarda nobletea. Intr-un tarziu, regele curma tacerea si spuse surazand:

― Domnule conte, dati-mi scrisoarea care-mi este fara indoiala destinata.

Adrien se ridica murmurand:

― A fost scrisa intr-adevar Majestatii voastre de catre mama, cand era pe moarte.

― Stiu stiu in fine, banuiesc.

Regele rupse sigiliile si citi cu atentie. Cand isi ridica ochii, se uita mai intai cu curiozitate la Floris, apoi privirea i se indrepta plina de bunatate spre Adrien.

― Aveti si o sora, domnule conte, unde e?

― Am dus-o la pensionul Ursulinelor de la Poissy, pentru a-i desavarsi educatia, sire.

― Bine bine doamna contesa, mama voastra, domnule conte de Villeneuve, imi reaminteste o promisiune pe care i-am facut-o Majestatii sale tarului Rusiei, atunci cand nu eram decat un copil. Aceasta promisiune, domnilor, era sa nu uit niciodata numele de Villeneuve-Caramey. Aflati, domnilor, ca nu uit niciodata nimic.

― Sire, spuse Floris, suntem credinciosii slujitori al Majestatii voastre. Dispuneti de noi.

Regele zambi; se vedea ca inflacararea lui Floris ii placea. Apoi isi intoarse privirea spre Adrien.

― Doamna contesa de Villeneuve-Caramey, avand incredere in regele sau, imi istoriseste intreaga poveste a familiei voastre, domnule conte. Noi doi suntem asadar singurii care o cunoastem pe de-a-ntregul.

Adrien rosi putin, se inclina si, ridicandu-se, vazu privirea mirata a lui Floris.

― Oricum, adauga regele, m-as fi ocupat de voi fara s-o stiti, caci am nevoie de tineri devotati. Contesa Louise de Mailly, continua el cu o usoara tulburare, mi-a vorbit de voi. Cred ca ii cunoasteti familia.

― Da, sire, raspunse Adrien, contele si contesa de Mailly-Bresle erau prieteni cu mama noastra iar cele cinci fiice ale lor au fost tovarasele noastre de copilarie. N-am mai vazut-o pe Louise de cand s-a casatorit cu varul ei; dar stim ca este doamna de onoare a Majestatii sale regina.

― Intr-adevar, spuse regele, parca stanjenit, doamna de Mailly mi-a vorbit asadar intr-o zi de voi si mi-am amintit de numele vostru. Mai tarziu, cand am aflat de moartea doamnei contese de Villeneuve-Caramey, l-am trimis pe credinciosul meu prieten, ducele de Richelieu pentru a va supraveghea. Ceea ce a si facut cu prilejul inmormantarii, raportandu-mi apoi informatii care va fac cinste. Am hotarat sa astept sosirea voastra, convins ca aveati sa-mi aduceti aceasta scrisoare. Totusi nu prevazusem ca o sa va intalnesc pe Pont-Neuf, unde l-ati provocat pe regele vostru la duel, domnule cavaler!

Floris puse un genunchi la pamant.

― Sire, viata mea nu va fi de ajuns pentru a obtine iertarea.

Regele surase din nou.

― Nu te teme, cavalere, exista riscul sa vi se ceara chiar mai mult decat asta, daca, bineinteles, veti accepta propunerile mele.

― Dorintele Majestatii voastre sunt ordine, spuse Adrien.

― Aici, domnilor, va aflati in cabinetul meu secret; nimeni nu intra in afara de mine si de oamenii mei de incredere. Aceste dosare pe care le vedeti sunt dosarele cabinetului meu negru

Floris si Adrien isi aruncara o privire naucita pe care regele o surprinse, parand ca se inveseleste.

― Am nevoie de oameni devotati care sa asculte numai de mine, sa nu primeasca bani decat de la mine si care sa vina aici pentru a-mi raporta direct indeplinirea misiunilor lor. Nu am incredere in nimeni. Pot sa fiu tradat in orice clipa de catre ambasadorii, ministrii si chiar de catre politia mea. Cand, contesa de Mailly mi-a vorbit de voi, nu ma gandeam decat sa va iau in garzile mele, dar pe Pont-Neuf v-am vazut la lucru, pe voi si pe oamenii vostri, care sunt destul de ciudati, si am inteles ce folos as putea trage daca mi-ati apartine.

― Sire, spusera Adrien si Floris ridicandu-se amandoi deodata, dispuneti de noi. Va apartinem trup si suflet si vrem sa murim in serviciul Majestatii voastre.

― Dar eu am nevoie de voi in viata, spuse regele zambind.

― Sire, cand trebuie sa plecam? intreba Floris cu inflacararea lui obisnuita.

― O! O! esti foarte grabit, cavalere. Ei bine, as dori sa am informatii exacte despre ceea ce se petrece la cimitirul Saint-Médard. O bataie s-a incins acolo acum trei zile. Duceti-va asta-seara si veniti sa-mi raportati maine ce-ati aflat.

― Dar vedeti Sire spuse Floris cu un aer incurcat.

Regele se incrunta. Se inselase oare asupra acestor doi novici? Ezitau chiar de la prima lor misiune? Cei doi frati schimbara o privire complice pe care regele o surprinse in trecere, cu oarecare nemultumire. Adrien isi lua inima in dinti si se incumeta:

― Am fost la cimitirul Saint-Médard acum trei zile, Sire, si putem sa raportam chiar acum Majestatii voastre ce s-a intamplat.

Regele se apleca peste biroul lui, atent si surprins, apoi spuse:

― Dati-i drumul, domnilor, va ascult.

Floris si Adrien ii vorbira regelui de noaptea lor agitata, de convulsionarii si cersetorii de pe Pont-Neuf, de banda lui Rognonas Ciungul si de moartea banditului. Regele isi freca satisfacut mainile si spuse razand:

― Cand ii voi spune toate astea scumpului meu domn Berryer, seful politiei, va fi furios ca le-am aflat fara el. Am sa dau ordin sa se inchida cimitirul ca sa inceteze acest scandal. Cat despre voi, domnilor de Villeneuve, ei bine, in asta seara veti dormi la Versailles, de vreme ce indepliniti chiar si insarcinarile care n-au avut vreme sa va fie incredintate. Asta-i buna, continua regele, prefacandu-se maniat, vad ca faceti mereu pe dracu-n patru, il atacati pe regele vostru, treceti un cartier al Parisului prin foc si sabie si apoi provocati un scandal fara precedent la curte. Voi fi poate nevoit sa ma caiesc ca am angajat in serviciul meu secret doua personaje atat de turbulente.

― Ah! Sire, ce sa facem pentru a obtine iertarea Majestatii voastre? spuse Floris cu un aer de falsa pocainta.

― O aveti, dar pentru o bucata de vreme trebuie sa va potoliti. Veti locui la curte. Va repet, nu trebuie sa stie nimeni ca apartineti serviciului meu secret. Anumite persoane ii banuie existenta, dar nimeni nu e sigur, nici macar domnul cardinal de Fleury, ministrul meu, desi am toata increderea in el. Vi se vor pune intrebari. Lasati sa se inteleaga ca aveti atata avere incat va ingaduie sa locuiti la curte. Numele vostru este de vita nobila si era cat se poate de firesc sa veniti la Versailles. Maine, in cabinetul consiliului, ducele de Richelieu va fi nasul vostru si va va prezenta oficial regelui si apoi reginei.

Rostind aceste cuvinte, regele izbucni in ras si Floris isi spuse ca arata ca un strengar fericit ca a pus la cale o sotie.

― Cu o singura vorba, adauga regele, am sa retez scurt comentariile despre incidentul de azi-dimineata si veti invata sa traiti la curte. Veti vedea ca nu e totdeauna vesel, dar numai asa va pot avea oricand la indemana fara ca cineva sa banuie cu ce va indeletniciti si va pot trimite in misiune de indata, ce va fi nevoie. Ah! adauga regele ducandu-se sa deschida un mic scrin, iata o mie de pistoli pentru primele voastre cheltuieli. Viata la curte e scumpa. Cand veti fi cheltuit totul, sa-mi spuneti, fara sa faceti pe rusinosii. Nu va indemn sa aruncati banii pe fereastra, dar va pregatesc pentru o misiune importanta si tin sa cheltuiti destui bani pentru ca nimeni sa nu se indoiasca de bunastarea voastra. M-ati inteles? Daca aveti sa-mi spuneti ceva urgent si nu puteti ajunge pana la mine pentru a-mi da de stire, cautati-l pe Bontemps, valetul meu. O sa va aduca pana aici pe scara secreta. Aveti vreo intrebare?

― Nu, Sire, spuse Adrien. Majestatea voastra poate conta pe discretia noastra.

― Si speram sa putem lupta in curand in serviciul Majestatii voastre, adauga Floris.

― Bine, bine. Acum duceti-va. Richelieu va asteapta si nu va uitati maimuta care acuma vad ca m-a indragit, spuse regele razand. Cand o sa mai veniti aici, aduceti-mi-o si pe ea, ma distreaza si asta se intampla asa de rar.

Floris si Adrien iesira de-a-ndaratelea, urmati de Georges-Albert care saluta si el, imitandu-si stapanii. In incaperea alaturata Richelieu ii astepta, ii conduse la locuinta lor, o camera foarte mica asezata chiar sub acoperisul palatului. Floris si Adrien fura uimiti de dimensiunile ei, "o adevarata cocioaba", se gandira ei.

Richelieu zambi.

― Ei da, avem cu totii castele in provincie, palate la Paris si la Versailles, dar venim sa ne ingramadim in aceste gauri de sobolani unde tremuram iarna si crapam de caldura in timpul verii. Dar ce nu fatem pentru a ramane in aceasta dzara!

Ducele ofta. Desigur, acesti tineri nu-si dadeau deloc seama ce grea era viata la Versailles.

― Si unde o sa locuiasca tovarasii nostri? intreba Adrien.

― A! servitorii vostri, spuse Richelieu cu dispret, o sa le gasim ceva in anexe, deasupra grajdurilor. Cat despre dumneavoastra, trebuie sa va ganditi a va imbraca.

― Dar, spuse Floris, costumele noastre sunt noi si

― Dragul meu, spuse Richelieu cu un aer plictisit, pana maine cand va avea loc prezentarea oficiala la majestatile lor, n-a mai ramas multa vreme, asa ca nu-mi complicati sarcina. Urmati-ma la croitorul si peruchierul meu; o sa incercam sa profitam de fizicul vostru, care la urma urmelor este destul de agreabil, ca sa va dam o infatisare o infatisare cum se cuvine.

De oboseala, Richelieu uita sa mai pronunte cuvintele in felul acela caraghios.

― De fapt, aceasta prezentare oficiala nu slujeste la nimic, spuse Adrien. Toata lumea ne-a vazut astazi in salonul Oeil-de-Boeuf.

Richelieu se clatina si trebui sa se aseze pe un scaun stricat care se misca.

― Prezentarea nu slujeste la nimic! Ah! cerule, cum se pot spune astfel de lucruri? Dar, nenorocitilor, nu va dati seama ca aici nimic nu este posibil fara prezentarea oficiala la majestatile lor, in fata curtii? Pana atunci, puteti sa va plimbati prin saloane, cum ati si facut-o, dar nimeni nu v-ar adresa cuvantul, de parca n-ati exista, caci n-ati fost admisi in "aceasta dzara".

― Dar bine, domnule duce, spuse Floris, dumneavoastra ati venit la noi si ne-ati vorbit.

― Cu mine era altceva; eram la curent cu secretele Majestatii Sale. Si asta numai pana la un anumit punct, caci nu stiu si nici nu vreau sa stiu de ce Frérot se intereseaza de doi nerozi ca voi.

Floris fremata, dar intelese ca ducele punea multa simpatie in acest calificativ si ca in fond aceasta nasie parea sa-l amuze. Usa ramasese intredeschisa si Floris zarea un du-te-vino continuu de curteni care treceau pe coridor in drum spre mizerabilele lor camere. Floris era fascinat de femeile acelea acoperite de bijuterii, imbracate cu rochii ample de curte, montate pe cercuri enorme de sarma si de barbatii invesmantati in saten brosat, care traiau in niste chichinete si pareau foarte fericiti cu aceasta viata. Deodata se starni o oarecare forfota. Floris si Adrien auzira o voce feminina vag cunoscuta, care exclama:

― Oh! dar li s-a pus "pentru".

O tanara femeie intra ca un vartej in incapere, razand.

― Floris Adrien, ce fericita sunt sa va vad!

― Louise! strigara in cor tinerii aruncandu-se in bratele prietenei lor din copilarie.

Casatorindu-se, fiica cea mai mare a marchizului de Mailly-Bresle devenise deci contesa de Mailly. Louise avea douazeci si doi sau douazeci si trei de ani si frumosul ei par blond incadra un chip dragut, dulce si surazator. Degeaba cauta Floris, nu gasi la ea nici o asemanare cu trufasa Pauline. Richelieu ridica putin din sprancene. Aceste imbratisari i se pareau cam vulgare. Era clar ca acesti Villeneuve-Caramey nu faceau nimic potrivit convenientelor.

― Ah! prieteni, izbucni Louise, ce fericire sa va vad. Si stii, Richelieu, ei au "pentru".

― Da, spuse grav ducele, eu m-am ocupat de asta, dar nu stiu daca acesti domni sunt informati.

― Dar ce inseamna "pentru"? intreba Floris.

― O! prieteni! Dar la urma urmei, e adevarat, de unde sa stiti? Priviti pe coridor: mai multe persoane s-au oprit in fata usii voastre. Daca te afli la Versailles doar in trecere, ti se pune pe usa un carton cu numele; dar daca esti invitat de catre rege, pe carton se adauga ceea ce este scris la voi: "Pentru domnul conte si pentru domnul cavaler de Villeneuve-Caramey".

Pe coridor rasuna o voce ascutita de femeie.

― Stii ce-ti ramane de facut, marchize, daca vrei un "pentru"; adu un urs si pune-l s-o zgarie pe Majestatea sa. Se pare ca acesta e cel mai bun mijloc.

Floris vru sa se napusteasca afara, dar Louise il opri din mers.

― Lasa, Floris, maine, dupa prezentarea oficiala, nimeni nu-si va mai aminti de incident. Gata, spuse tanara femeie ridicandu-se, trebuie sa ma intorc sa-mi reiau sarcina pe langa regina. Va vad maine pe amandoi.

― Da, sigur, Louise, spusera intr-un glas tinerii, si iti multumim, prietena, pentru ca ai venit.

― Oh! era sa uit sa va spun, adauga Louise intorcandu-se din usa, Pauline s-a casatorit cu marchizul de Vintimille iar Marie-Anne cu marchizul de La Tournelle. Cred ca vor fi prezentate luna viitoare.

Floris ramase ca trasnit. Crezuse ca in bratele lui Belle Rose o uitase pe Pauline, dar, iata ca vestea casatoriei ei, desi era de prevazut, ii ranea dureros inima. Se uita la fratele lui si-l admira ca putea sa raspunda cu atata stapanire de sine:

― O sa le scriem, Floris si cu mine, ca sa le felicitam pentru aceste casatorii care ne bucura nespus de mult.

― Sunteti draguti amandoi si va iubesc mult, spuse Louise razand. Pe maine, conte! Pe maine, cavalere!

Si tanara femeie iesi facand sa rasune coridorul de rasul ei proaspat.

― Ah! spuse Richelieu, ce farmec are contesa de Mailly! Se spune ca surorile ei sunt tot atat de incantatoare ca si ea. Cinci fete care sosesc una dupa alta la curte, ce noroc! Dar deocamdata contesa Louise ramane preferata mea si mai ales a lui Frérot, adauga Richelieu facand cu ochiul.

― Ce vreti sa spuneti, domnule duce? intreba Floris cu un aer amenintator. Mi se pare ca atentati la onoarea prietenei noastre, contesa de Mailly.

― Oh la, la! ofta ducele, are saisprezece ani, e frumos ca un diavol, e prima lui zi in "aceasta dzara", sa-l iertam! Tanarul meu prieten, e mai bine sa te lamuresc pe loc. Dupa opt ani de fidelitate conjugala care ne dezgusta si ne obosea pe toti, regele s-a hotarat sa-si ia o amanta, pe Louise de Mailly. Sunt induiosatori amandoi, se adora si sunt convinsi ca nu stie nimeni, desi asta dureaza cam de aproape un an. Acum, ca sunteti preveniti, sa mergem la Paris pentru a face o vizita croitorului si peruchierului meu.

― Dar, mai protesta Floris, hainele noastre sunt noi!

― Intr-adevar, intari Adrien, le-am cumparat in dimineata asta.

― De la vreun evreu din strada Temple, poate?

― Exact, domnule, spuse Floris jignit.

― Ascultati-ma bine, domnilor de Villeneuve, urla Richelieu in culmea exasperarii, sunt extenuat, ma ocup de voi ca o dadaca, aveti tot timpul ceva de spus, faceti scandaluri, tarati dupa voi un animal care e o adevarata fiara, aveti niste servitori care ar baga spaima intr-un regiment de muschetari, o sarutati pe amandoi obrajii pe amanta regelui si ma tratati pe mine, ducele de Richelieu, ca pe un valet care habar n-are de nimic. V-o spun pe sleau, s-a umplut paharul si ma duc pe loc s-o informez pe Majestatea sa ca misiunea pe care mi-a facut cinstea sa mi-o incredinteze depaseste puterile omenesti.

Floris si Adrien se privira putin rusinati; ducele parea intr-adevar suparat. Floris se apropie de el si, facand o plecaciune, ii spuse cu un suras fermecator:

― Domnule duce, fratele meu si cu mine suntem foarte sensibili la simpatia pe care binevoiti a ne-o arata si mergem cu mare placere la croitorul dumneavoastra.

― Si la peruchierul dumneavoastra, adauga prevenitor Adrien, si oriunde veti avea extrema bunatate de a binevoi sa ne conduceti.

Richelieu se ridica si spuse cu incantare:

― Ei bine, vedeti, cand vreti, sunteti curteni desavarsiti! Ah! prima mea intuitie a fost buna; de fapt, imi placeti, domnilor de Villeneuve-Caramey

Floris si Adrien se intoarsera tarziu noaptea, dupa obositoarea seara petrecuta la Paris. E de la sine inteles ca intrasera serios in cei o mie de pistoli regali. In schimb, purtau acum haine brosate ca niste adevarati curteni si peruci brumate cu pudra, asa cum cerea ultima moda. La lumina unei lumanari mizerabile, tinerii se culcara in sfarsit, putin ametiti de aceasta prima zi. In fata ochilor lui Floris se involburau tot felul de imagini si nu izbutea sa-si opreasca atentia asupra nici uneia din ele. Regele, Richelieu, Louise, Georges-Albert se amestecau in capul lui intr-o sarabanda dezlantuita. Pauline si Marie-Anne intrara in hora urmate de sotii lor pe care Floris ii ucidea in duel. Apoi, Feodor, Li Kang si Grégoire se amestecara si ei in acest dans nebunesc condus de oameni mascati si de spioni Floris nu putea sa doarma; era deopotriva atatat, incantat, nelinistit. Deodata se ridica in capul oaselor si striga ca pe vremea copilariei:

― Adrien, dormi?

― Nu, revad toata ziua de azi.

― Ah! ca si mine.

Adrien zambi, agitatia lui Floris nu-l mira deloc de vreme ce lui insusi ii venea greu sa-si puna ordine in ganduri.

Ce anume voise sa spuna regele, subliniind ca erau acum doi care cunosteau in intregime povestea familiei lor? Da, desigur, Maximilienne ii marturisise regelui ca Floris era fiul tarului. Adrien ofta. Ce grea mostenire ii lasase mama lui! Isi simtea sufletul nelinistit caci poate nu chibzuisera de ajuns inainte de a accepta propunerea regelui. Tanarul avu deodata simtamantul ca era prizonierul unui destin minunat dar teribil.

― Stii tu, Floris, spuse Adrien, ce am devenit noi astazi?

― Da, raspunse tanarul cu entuziasm, am devenit niste agenti secreti.

Capitolul XXXVI

O multime de necrezut se inghesuia in galeria mare, in salonul Oeil-de-Boeuf si chiar in camera de parada a regelui. Curtenii, fericiti ca aveau ocazia sa cleveteasca, asteptau prezentarea domnilor de Villeneuve-Caramey. Inca din ajun se barfea de zor si fiecare comenta in felul sau evenimentele.

Floris si Adrien se infatisara in hainele lor somptuoase, cu capul sus si emotionati foc la gandul ca aveau sa fie prezentati oficial regelui. Pentru mai multa siguranta, il lasasera pe Georges-Albert in mansarda in schimb, Feodor, Li Kang si Grégoire se strecurasera in multime ca sa-i zareasca pe tinerii lor stapani.

Richelieu sopti:

― Tineti minte toate reverentele?

Floris si Adrien schimbara o privire complice. Richelieu ofta; erau incorigibili. Micul grup ajunse la cabinetul de consiliu care era napadit de curiosi. Regele, sprijinit de camin, arunca asupra asistentei o privire mandra si indiferenta. Cu o gratie desavarsita, pe care curtenii n-o banuiau la acesti doi provinciali, Floris si Adrien se inclinara pentru "marele salut". Richelieu se apropie de rege si facu la randul sau o reverenta.

― Maiestatea voastra imi permite sa ii prezint pe domnul conte Adrien-Hugues-Joseph-Amedée de Villeneuve-Caramey si pe domnul cavaler Floris-Alexandre-Paul-Pierre de Villeneuve-Caramey?

Ludovic al XV-lea, ca intotdeauna mandru si plictisit, se uita la Floris si la Adrien, apoi observa o clipa asistenta si vazu ca toti curtenii asteptau in mod vadit din partea lui un cuvant dezagreabil la adresa acestor doi tineri impertinenti. Pe chipul "Preaiubitului" trecu umbra unui suras ironic; apoi se intoarse spre Richelieu si spuse maiestuos:

― Suntem fericiti, domnule duce, sa ni-i prezentati pe domnul conte si pe domnul cavaler de Villeneuve-Caramey si dorim ca acesti domni sa-si paraseasca proprietatile pentru a ramane alaturi de noi.

Daca ar fi cazut trasnetul in cabinetul de consiliu, si tot nu s-ar fi vazut o asemenea stupoare. Curtenii isi roteau ochii innebuniti; niciodata regele nu se aratase atat de darnic in cuvinte. Curiosii incepura sa zambeasca servil inspre Floris si Adrien. Noii favoriti in ascensiune trebuiau castigati.

― Doamna contesa Maximilienne de Villeneuve-Caramey era mama dumneavoastra, nu-i asa, domnule conte, relua regele incantat de zapaceala care domnea.

Adrien se inclina din nou adanc:

― Da, Sire, si am fost crescuti in cultul Majestatii voastre.

― A! spuse regele, frumusetea doamnei contese de Villeneuve-Caramey a facut o profunda impresie asupra copilului ce eram pe atunci, dar mi se pare ca ea a trebuit sa paraseasca Franta?

― Da, Majestate, spuse Floris la randul lui, ne-am petrecut copilaria in Rusia.

Curtezanii se cutremurara. In Rusia! acesti tineri incepeau sa fie inconjurati de o faima dintre cele mai seducatoare.

― De buna seama, mai aveti acolo proprietati? intreba regele.

Floris si Adrien sovaira o clipa, banuind ca regele nu le punea aceste intrebari la intamplare. Atunci Adrien se gandi la Dubino si raspunse:

― Da, Sire, mai avem inca pamanturi intinse intre Petersburg si Moscova.

― O! iata ceva interesant; va trebui sa ne povestiti obiceiurile acelor meleaguri indepartate. Suntem foarte curiosi.

― Va fi o mare cinste pentru noi, Majestate, spuse Floris.

― Acum, domnilor, spuse regele, mergeti si va prezentati omagiile reginei.

Intrevederea se incheiase. Regele se intoarse cu spatele, reluandu-si expresia indiferenta. Floris si Adrien iesira de-a-ndaratelea din cabinet si se indreptara spre apartamentele reginei, sub ochii necrutatori al intregii curti care pandea cu nerabdare vreo gafa.

Regina era asezata in camera de parada, inconjurata de doamnele sale de onoare printre care se afla si contesa Louise de Mailly. Richelieu se inclina si-si relua discursul, de la capat:

― Majestatea voastra imi permite sa ii prezint pe domnul conte Adrien

Floris se uita la regina, care era cu sapte ani mai in varsta decat sotul ei. Parea ca renuntase la orice cochetarie, se imbraca fara pic de gust si purta niste palarii oribile cu volane care n-o intinereau deloc. In schimb, ochii ii straluceau de bunatate si dragalasenie. Cei doi frati ingenuncheara ca sa sarute tivul de la rochia Mariei Leczinska, dupa cum era obiceiul, apoi se ridicara asteptand respectuos ca regina sa le adreseze cuvantul.

― Daca e sa dam crezare zvonurilor, ati trait in Rusia, domnilor?

― Da, Maiestate, raspunsera in cor Floris si Adrien.

― Tatal nostru, regele Stanislav, nu prea-i iubea pe rusi, ca toti polonezii de altfel, spuse regina surazand. Dar, adauga ea, cu un usor accent, probabil ca si in Rusia scumpa mea Polonie e vorbita de rau.

Floris si Adrien se privira destul de incurcati. Nu uitau ca imparateasa Ecaterina, dusmana lor, era poloneza si-si aminteau prea bine cat de rau se vorbea de ea si de toti compatriotii ei.

Dupa ce sovai o clipa, Adrien isi spuse ca regina avea aerul de a fi o fiinta buna si ca trebuia sa-i fie agreabil.

― Maiestatea voastra, spuse el, ar trebui sa tina seama ca fratele meu si cu mine nu eram decat niste copii. Cred totusi ca-mi amintesc ca in Rusia erau multi polonezi si ca traiau in buna intelegere cu rusii.

― De altfel, doamna, adauga Floris, care stia sa minta cu seninatate, multi rusi respecta curajul polonezilor si regreta razboaiele care i-au despartit.

Regina zambi multumita si se intoarse spre ducesa de Luynes:

― Auziti ce spun acesti domni, scumpa mea Papette. Am spus totdeauna regelui, care nu vrea sa ma creada, ca polonezii sunt iubiti si respectati in Rusia, ca de altfel in toata Europa.

Floris si Adrien inchisera ochii, stapanindu-se sa nu zambeasca.

Vocea reginei ii aduse la realitate.

― Sa veniti la faraonul nostru, domnule conte si domnule cavaler si vom vorbi despre Polonia, spuse regina cu un suras si o usoara inclinare a capului.

Prezentarea se incheiase. O data mai mult, Floris si Adrien iesira de-a-ndaratelea, trezindu-se dintr-odata inconjurati de o multime de curteni care voiau sa le vorbeasca: persoane atat de bine vazute de catre Maiestatile lor nu erau de dispretuit.

Richelieu ii sopti razand lui Floris:

― Mincinosule, sunt sigur ca in Rusia polonezii sunt detestati!

Floris ii zambi ducelui; il si indragise pe acest om care facuse pe dracu-n patru pentru a-i ajuta.

Louise de Mailly se apropie de micul grup si exclama:

― Conte, cavalere, ati fost desavarsiti, amandoi.

Curtenii se privira cu inteles. Totodata lumea se lamurise; fratii de Villeneuve-Caramey erau prietenii amantei regale. Inutil sa caute mai departe! trebuiau sa le fie castigate favorurile. Marchizul de Villepail se apropie la randul sau si spuse zambind subtire:

― La dracu, domnule cavaler, e mai bine aici decat pe Pont-Neuf.

Floris izbucni in ras, raspunzand:

― Totdeauna la dispozitia voastra pentru a ne duela, domnule marchiz.

O tanara femeie, cam pretentioasa dar foarte frumoasa, care raspundea la numele de doamna de Blancmenil, se apropie de Floris si-i spuse pe un ton admirativ:

― Oh! haina dumneavoastra e divina, cavalere, si aceasta culoare "caca delfin" ma innebuneste.

Floris se uita la Richelieu cu un aer putin nelinistit: "caca delfin" i se parea un termen destul de necuviincios. Dar Richelieu ii zambi doamnei de Blancmenil si se inclina:

― Doamna baroana, culoarea a fost aleasa de servitorul vostru impreuna cu domnul cavaler de Villeneuve.

Floris zambi la randul lui baroanei de Blancmenil: inca putin si avea sa devina un curtean desavarsit.

Baroana se apropie de Floris si ii sopti:

― Veniti sa ma vedeti diseara.

Apoi se departa brusc, razand si lasandu-i pe Floris complet zapacit de iuteala cuceririi lui.

Richelieu ii sopti:

― Ei bine, tanarul meu prieten, lucrezi repede, n-am ce zice!

Floris surase. Tineretea il facea sa-si piarda capul. Se simtea fericit ca traia, ca avea saisprezece ani si ca se afla la curtea lui Ludovic cel Preaiubit, unde se gaseau cele mai frumoase femei din lume si unde i se parea ca adevarata lui viata abia incepe. Chiar de a doua zi in zori, putin cam obosit de ardoarea doamnei de Blancmenil, Floris isi inaugura cariera de curtean in tovarasia lui Adrien. Isi dadu seama ca Richelieu exagerase prea putin si ca viata la Versailles nu era deloc odihnitoare. Desteptati la ceasurile sase dimineata de catre Li Kang, Feodor si Grégoire care se descurcasera pentru a le aduce o ceasca de supa, Floris si Adrien se imbracara si coborara laolalta cu intreaga curte in salonul Oeil-de-Boeuf pentru a astepta aici trezirea regelui. Cand ceremonia lua sfarsit, il urmara pe rege la capela, trecand apoi in apartamentele reginei. Dupa aceea trebuira sa dea fuga la cabinetul de consiliu pentru a-l astepta din nou pe rege, care se inchidea aici in fiecare zi cu ministrii sai si cu batranul cardinal de Fleury. Apoi Floris si Adrien il intovarasira pe rege la plimbare, la vanatoare si la picnic, dar lui Ludovic al XV-lea nu-i placea deloc sa manance in public. Apoi, odata cu venirea serii, tinerii asteptau ora culcarii care uneori sosea foarte tarziu. Zilele se scurgeau una dupa alta, potrivit unui ritual imuabil, si celor doi frati li se parea ca nu cunoscusera niciodata altceva. In public, regele ii trata cu gentiletea lui putin indiferenta, dar nu le mai vorbise in intimitate despre serviciul lui secret. Tinerii, putin mirati din aceasta cauza, profitau insa pentru a se bucura din plin de placerile vietii de la Versailles. Femeile le cadeau in brate cu o surprinzatoare usurinta si talentele de seducatori ale fratilor de Villeneuve incepeau sa fie barfite in fel si chip.

Uneori, Floris si Adrien fugeau din palat si porneau in galop impreuna cu Feodor, Li Kang si Grégoire spre manastirea Ursulinelor din Poissy. Acolo se jucau si radeau cu Baptistine si cu draga ei prietena Jeanne-Antoinette Poisson. Georges-Albert, pe care-l luau intotdeauna cu ei, le cucerise pe toate calugaritele care-l indopau cu zaharicale si prajituri. Pe Baptistine aceste zile petrecute cu fratii ei o consolau de monotonia vietii la manastire. Desi o iubea mult pe Jeanne-Antoinette, tot ceea ce o invatau maicile o plictisea nespus incat ii spuse fratelui sau:

― Floris, ia-ma cu tine la curte.

― Dar, scumpa mea, esti prea mica! Cand ai sa fii mai mare, ai sa vii cu noi.

Baptistine ofta:

― Sunt atat de nefericita cand ma aflu departe de tine! Si-apoi, maicile ma piseaza: trebuie sa te porti asa, nu trebuie sa mananci asa; imi repeta intruna ca n-am sa fiu niciodata o tanara desavarsita. Ma pun sa fac reverente si sa dansez cu fetele; e o tampenie. As vrea sa mai fiu la Mortefontaine ca sa tintesc cu pumnalul lui Li Kang sau sa trag cu pistolul lui Feodor.

Aceste porniri razboinice ii faceau pe Li Kang si pe Feodor sa paleasca de fericire: mica barinia era la inaltimea fratilor ei.

― Al rabdare, Libelula-Albastra, spunea Li Kang clipind din ochi. Trebuie sa mai cresti putin in preajma acestor batrane mame ale lui Buddha si pe langa Intelepciunea-Ordonata si apoi vei veni sa stai cu noi in palatul Sultanului-Insorit.

Elisa, care-l ascultase, ii spuse lui Li Kang:

― N-ai sa te schimbi niciodata! Auzi idee, sa-i spui regelui "Sultan-Insorit"! Daca Maiestatea sa ar sti!

― Dar, Intelepeiune-Ordonata, raspunse Li Kang inclinandu-se adanc, Sultanul-Insorit o stie prea bine si a facut mare haz.

― Cand l-ai vazut pe rege, Li Kang? intreaba Floris foarte mirat.

― Mergand sa plimb Maimuta-Vesela in parc, Floare-de-Mai, l-am intalnit pe Sultanul-Insorit si am stat de vorba, spuse maiestuos Li Kang.

― Oh! Li Kang, exclama Baptistine, povesteste-mi cum e regele!

Si Li Kang ii povesti fetitei ca Sultanul-Insorit avea ochi de flacara, chip astru stralucitor si o voce de print al intunericului. Baptistine si prietena ei Jeanne-Antoinette ii sorbeau cuvintele; ochii le straluceau de admiratie. Floris se simti deodata putin nefericit si il intrerupse pe Li Kang pentru a-i propune Baptistinei unul din jocurile lor preferate. Razand, Baptistine sari in bratele lui Floris.

― Tu, Floris al meu, esti si mai frumos decat Sultanul-Insorit!

Floris rase la randul sau. Era din nou fericit.

In aceeasi seara, Floris, Adrien si tovarasii lor parasira manastirea promitand sa se intoarca in curand.

Astfel lunile treceau. Putin cate putin regele ii introduse pe Floris si pe Adrien in intimitatea lui. Cei doi frati erau primiti de mai multe ori pe saptamana in mica sufragerie a "Preaiubitului", pentru cina sau pentru supeul de la medianoche . De fata nu erau decat sase sau opt tineri care se distrau in voie. Nu se sfiau sa se aseze in prezenta regelui, care se servea singur, facea cafele si cateodata pregatea chiar mancaruri. Deseori Louise de Mailly se alatura micului grup. Se mai intampla ca Floris si Adrien sa-l intovaraseasca pe rege la Paris unde ii placea sa se plimbe incognito pe strazi sau sa mearga la Opera. Floris se ingrijea atunci sa inchirieze o trasura care sa nu atraga atentia sau un radvan fara blazon si mica banda, din care faceau de asemenea parte Richelieu si Villepail, parasea castelul pentru a se intoarce de-abia in zori, cand intrau printr-o poarta secreta.

Cand regele striga: "― Villeneuve!", Floris si Adrien se prezentau ca un singur om strigand amandoi: "La ordinele voastre Maiestate!"

Asta il facea intotdeauna sa rada pe rege, care se hotari sa-i spuna lui Adrien, Villeneuve, iar lui Floris, doar Floris. Mare fu mirarea curtenilor: nu se pomenise niciodata sa i se spuna cuiva pe numele mic. Dar curand se obisnuira si toata lumea il chema Floris.

Regelui ii placeau schimbarile si se intampla ca Floris si Adrien sa-l urmeze la Marly, la Chantilly, la Rambouillet, la Fontainebleau. Lui Floris ii placeau aceste calatorii care-i ingaduiau sa galopeze cu toata inflacararea tineretii lui. Intr-o seara, la Versailles, pe cand mica banda sporovaia vesel, luand cafeaua preparata de rege, Ludovic al XV-lea ii intreba deodata razand:

― Va place la Versailles, domnilor?

― Desigur, Sire, spusera toti comesenii, mirati.

― Atunci urmati-ma, continua regele cu o privire sireata. Haide sa ne suim pe acoperis ca sa le speriem pe doamne.

Floris izbucni in ras; zburdalnicia regelui si tineretea caracterului sau, atat de asemanatoare cu ale lui insusi, il incantau.

Striga:

― Oh, da, Sire, sa mergem toti!

Razand, mica banda iesi pe terase, la lumina a doua faclii pe care regele le incredintase lui Floris. Acesta le tinea intr-o singura mana, ceea ce era foarte incomod; dar la Versailles, numai slugile duceau cate o faclie in fiecare mana.

Ajunsi pe acoperis, tinerii incepura sa scoata strigate si sa se uite prin luminatoare, veselindu-se de groaza care-i cuprindea pe curteni in mansardele lor. Adrien se lua dupa Villepail si Richelieu si cu totii incepura sa scoata niste urlete inspaimantatoare, strigand in gura mare, cu niste voci lugubre, ca sunt strigoi. Zanganeau din niste galeti si lopeti gasite pe terase si scrasneau din dinti ranjind. In camerele curtenilor domnea panica. Trezite brusc, femeile erau cuprinse de spaima si o batrana ducesa urla ca e un scandal si ca va cere a doua zi de dimineata regelui sa-i aresteze pe faptasi. Ludovic al XV-lea, care striga mai tare decat toti, radea ca un copil impreuna cu Floris. Amandoi treceau de la o fereastra la alta urland cuvinte de blestem cu adresa precisa.

― Pe Belzebut, vino sa iei sufletul contelui Cutare! Sau Ah, ah, ah, sunt spiritul Marelui Condé, vin sa-mi caut un tovaras.

Deodata regele privi printr-o fereastra si se infiora; Floris se apropie de el si-i spuse nelinistit:

― Sire, va e frig; ma duc sa va aduc o pelerina.

Regele il apuca pe Floris de umar si-i sopti:

― Nu, stai, Floris, sufletul mi s-a infiorat. Uita-te la femeia pe care am zarit-o; cred ca ma-ndragostesc de ea.

Floris arunca o privire in mansarda luminata de o candela si vazu intinsa pe un pat o tanara femeie imbracata cu un déshabillé de dantela. Nu parea sa se teama de fel de zgomotele diabolice care veneau de pe acoperisuri. Ridica privirea si se uita razand spre ferestruica prin care se profila silueta regelui.

Floris gemu. Fara sa bage de seama, regele ii spuse:

― Floris, trebuie sa-mi afli numele acestei femei.

Floris suspina.

― Il cunosc, spuse el.

― Ah! zise regele indreptandu-se spre scara ce ducea la apartamentele lui, cat imi sunteti de pretiosi, tu si fratele tau! In curand voi avea o misiune adevarata pentru voi. Pana atunci, sunt fericit sa te am alaturi de mine. Hai, Floris, continua regele nerabdator, spune-mi cine e aceasta tanara femeie?

― Sire, spuse Floris facand un efort, e sora doamnei de Mailly: marchiza Pauline-Félicité de Vintimille.

Capitolul XXXVII

― Ah! Priviti, cinci lilieci.

O clipa dansul si muzica se oprira, la intrarea a cinci personaje mascate de nerecunoscut in costumele lor de pasari de noapte.

― Se spune ca regele se travesteste astfel.

― Regele, credeti? Si cine sunt ceilalti patru?

― Pai cine sa fie? Richelieu si tovarasii lui obisnuiti.

In seara aceea la Opera din Paris era mare bal mascat.

Galeriile siroiau de lumini. Numarul lustrelor, al sfesnicelor cu mai multe brate si al candelabrelor se dublase pentru mascarada. Pretutindeni vedeai turci, gradinari, salbateci impodobiti cu pene, dominouri, masti, chinezi, medici cu peruci ciufulite, arlechini, colombine, pastori si pastorite, diavoli si spiridusi care dansau, radeau, dadeau iama prin bufeturi, teseau intrigi, zburdau in sunetul unei muzici burlesti

Dupa cele cateva secunde de uimire produse de intrarea celor cinci lilieci, sala reincepu sa danseze si sa cante. Parizienii intelegeau prea bine ca regele nu voia sa fie recunoscut si fiecare hotari sa-i respecte incognito-ul, incercand insa, bineinteles, sa se apropie de el.

Cei cinci lilieci inaintara in mijlocul imbulzelii si fura deindata tarati intr-o farandola indracita din care se desprinsera pentru a se retrage intr-un loc in aparenta mai linistit si mai racoros. Unul dintre lilieci se apleca spre vecinul sau si-i spuse cu o voce ragusita:

― Poti sa te duci sa-mi cauti ceva de baut, Villepail, te inabusi aici.

― Ma intorc numaidecat, sopti Villepail, indepartandu-se.

― Spune-mi, Richelieu, continua regele, incearca sa afli daca doamna de Vintimille vine la bal in seara asta.

― Ma duc, spuse Richelieu indepartandu-se, la randul sau.

Auzind ordinul regelui, Floris palise sub masca. Din noaptea de pe acoperisuri, Floris n-o mai intalnise pe Pauline; cautase chiar s-o evite si nu se dusese la prezentarea oficiala a tinerei femei. Isi daduse seama ca regele o neglija pe biata Louise, pe care curtea o numea cu ironie Vaduva, sau Domnisoara de La Valliere, dar era totusi sigur ca regele n-o vazuse pe Pauline decat in mijlocul intregii curti.

― Ce-i cu tine, Floris, visezi?

Vocea regelui il trezi pe Floris la realitate.

― Iertare, Sire, eu eu din pricina caldurii.

― Sst! Taci odata, altfel toata Opera va sti cine sunt. Deocamdata am o sansa din cinci, spuse el razand. Apoi ii atrase pe Floris si pe Adrien in ambrazura unei ferestre si le sopti:

― I-am indepartat anume pe Villepail si pe Richelieu, caci in seara asta, domnilor, incepeti sa lucrati in serviciul meu secret. Bineinteles, daca acceptati.

Floris si Adrien frematara de fericire. In sfarsit, regele apela la ei.

― Am intalnire asta seara cu cineva care vine de foarte departe si nu voiam sa risc sa fie vazut la curte mai devreme decat maine, din motive pe care le veti afla deindata. Aceasta persoana e deghizata in turc si poarta o masca; doresc sa mi-o aduceti.

― Dar, exclama Adrien, cum o vom recunoaste?

― Oh! spirit practic, spuse regele zeflemisitor, totul e prevazut. Veti spune: "Marele vizir va asteapta" si turcul trebuie sa va raspunda: "Luna e albastra asta-seara".

Adrien se inclina.

― Ah! dar esti insuportabil, nu ma mai saluta! Vad masti care ma privesc.

― Ei! sopti Floris, atunci ar trebui sa nu vorbiti, caci dupa voce va recunosc inca si mai bine decat dupa saluturile noastre.

― Ai dreptate, Floris, spuse regele zambind. Duceti-va amandoi si fiti atenti, e foarte important. Dupa ce il gasiti pe turc, veniti in acest cabinet sa ne intalnim cu totii, peste un ceas. Intrarea este ascunsa de tapiseria asta verde. Ati inteles totul. Deocamdata ma duc sa ma distrez putin.

Floris si Adrien, de asta data fara sa se mai incline, spusera simplu:

― Contati pe noi!

Villepail sosi cu o bautura ca si Richelieu, care aducea informatia:

― Da, se pare ca doamna de Vintimille va veni asta-seara, spuse ducele.

Regele rase si se amesteca, urmat de Richelieu si Villepail, intr-un grup de dansatori; acestia se intrebau care din cei trei lilieci e regele. "Preaiubitul" era incantat: ii placea sa imbine afacerile cu placerea.

Floris si Adrien se cufundara in marea de oameni, dandu-si repede scama ca misiunea incredintata de rege era mult mai anevoioasa decat se parea. In sala mare se aflau mai bine de o mie de masti, nemaipunandu-i la socoteala pe cei care se raspandisera in micile incaperi rezervate perechilor in cautarea unui pic de singuratate. Floris si Adrien acostara trei sau patru turci, soptindu-le: "Marele vizir va asteapta" dar fura intampinati cu hohote de ras!

― Ha! Ha! Ha! dar eu am intalnire cu frumoasa sultana.

Deodata, Floris simti ca-l ia cineva de mana, in timp ce o voce ii murmura:

― Stapana mea tanjeste de dor si, stiind ca e cautata, va asteapta in acest cabinet.

Floris cobori ochii si vazu o tanara femele intr-un domino sub care se ghicea o mutrisoara deschisa si vesela. I se paru ca e subreta unei inalte doamne.

Subreta il zari atunci pe Adrien si paru sa sovaie o clipa intre cei doi tineri costumati la fel.

― Esti sigura, frumoasa mea, ca mie vrea sa-mi vorbeasca stapana ta?

Subreta masura talia celor doi tineri, apoi ii facu o reverenta lui Floris, soptind:

― Da da, urmati-ma.

Razand, Floris ii facu un semn lui Adrien, acesta dadu din cap, caci intelesese prea bine situatia.

― Aici, intr-o jumatate de ora, striga Floris departandu-se in urma dominoului.

Subreta il conduse spre o incapere mica. Floris ridica o draperie si se pomeni singur in fata unei tinere femei mascate si deghizate in pastorita. Tanara femeie, statea intinsa molatec pe o canapea. La intrarea lui Floris se ridica si murmura:

― O biata pastorita stie ca a fost remarcata dar are ea oare dreptul sa priveasca spre soare?

Floris tresari: recunoscuse vocea Paulinei. Fara sa scoata o vorba, Floris se apropie de tanara femeie, ii lua mana, o duse la buze si se aseza linistit pe canapea, asteptand urmarea evenimentelor.

Mirata de aceasta tacere, Pauline pleca frumosii ei ochi indaratul mastii si murmura:

― Ducele de Richelieu mi-a spus ca Maiestatea voastra ma cauta. Am facut bine sa o astept aici?

Floris fu cat pe ce sa izbucneasca in ras. Poate ca razbunarea nu era de prea bun gust, dar ocazia era prea frumoasa pentru a o lasa sa-i scape.

― Sunteti incantatoare, doamna, spuse Floris, avand grija sa imite vocea ragusita a regelui, si nu puteti sti in ce masura aceasta intalnire ma copleseste de bucurie. Dar va rog, nu-mi spuneti Maiestate. Sa uitam eticheta.

Pauline ofta si se abandona in bratele lui Floris care incepu s-o sarute pe gat, dornic sa profite fara intarziere de avantajul lui. Pauline isi smulse masca si voi s-o scoata si pe aceea a lui Floris, care se impotrivi.

― Nu, doamna, doresc sa va vad astfel, cu fata descoperita, in timp ce eu am sa raman pentru moment necunoscutul de la Opera.

Pauline lua aceasta drept un capriciu regal si suspina, intinzand buzele celui pe care-l credea a fi regele. Deodata, lui Floris aventura i se paru mai putin nostima, dandu-si seama de toata ticalosenia lui, dar prizonier al propriei lui minciuni, continua s-o sarute patimas pe tanara femeie care-i raspundea inflacarat. Cu o amaraciune amestecata cu fericire, regasea trupul Paulinei, caldura pielii si dulceata sanilor ei. Razbunarea se intorcea impotriva lui, caci dragostea Paulinei era inchinata altuia, acelui rege pe care Floris il iubea ca pe un frate si-l respecta ca pe un dumnezeu.

Cocheta, Pauline se lasa in voia lui, dar se impotrivea dezmierdarilor prea indraznete ale lui Floris. Deodata tanara femeie se incorda, facu un salt inapoi si izbucni in ras. Mirat, Floris se ridica.

― Ah! Floris, Floris, tu! Esti intr-adevar un monstru ma pacalesti astfel

Floris isi dadu seama ca Pauline ii desfacuse vesta si ca tinea intre degete talismanul pe care i-l pusese la gat in sura de la Mortefontaine. Floris isi smulse masca, suparat pe el insusi si pe lumea intreaga.

― Tradatoareo, spuse el, dupa ce m-ai facut sa cred in dragostea ta, te-ai maritat cu un tap batran Si acum vrei sa-l inseli pe acest nenorocit care e cu un picior in groapa, inseland-o in acelasi timp pe propria ta sora. Esti cu adevarat o vrajitoare.

Pauline se lipi de Floris.

― Micul meu cavaler, cum te iubesc! Tu esti Floris, dragostea mea, singura mea dragoste. Dar vezi tu, vreau avere si putere. Casatoria mi-a dat avere, regele imi va da puterea.

― Si Louise, care il iubeste pe rege cu adevarat, pentru el insusi, cu ea ce-o sa se intample?

― Ei, oricum n-ar fi putut sa-l pastreze mult timp. E prea blanda si buna. Eu, dimpotriva, sunt tare ca fierul. Nimic nu-mi rezista si regele va fi al meu.

Pauline il lua de mana pe Floris si murmura:

― Pana atunci insa, esti aici, tu, singura mea slabiciune, nebunia mea. Ia-ma in brate, Floris, si sa profitam de clipa scurta care ne e data. O sa-ti spun apoi cum sa facem ca sa ne intalnim la Versailles. Ai sa vezi, o sa ne intalnim si nimeni n-o sa stie nimic, caci vei ramane totdeauna preferatul meu, frumosul meu Floris.

O clipa, tentatia fu mai puternica. Trupul Paulinei era langa el, fraged, moale, gata de dragoste. Floris fu cuprins de ameteala. Un val ii impaienjeni ochii. Dar pe neasteptate, se smulse din imbratisare si se ridica, plin de ura pentru aceasta femeie.

― As putea in cel mai rau caz sa-l insel pe batranul tau sot, striga el, dar sa-l insel pe regele meu, pe printul meu, niciodata! Adio, Pauline! Iubeste-l pe rege. E singur, are nevoie de afectiune si de liniste, dar le va gasi oare la tine? As dori ca macar sa nu-i faci prea mult rau, adauga Floris cu voce inabusita, caci mi se pare ca te iubeste sincer.

Floris iesi ca un nebun din mica incapere si se trezi iarasi in imbulzeala, dar avu prezenta de spirit sa-si puna imediat masca. Se duse la locul de intalnire unde-l gasi pe Adrien care-l astepta, arzand de nerabdare.

― Stii ce mi s-a intamplat, Floris?

― De unde sa stiu, raspunse Floris artagos.

― Ei bine, o alta subreta a venit sa ma caute foarte misterios, ducandu-ma intr-un mic cabinet unde, tine-te bine! o tanara femeie m-a luat drept regele si tanara femeie era

― Marie-Anne, spuse Floris.

― Ei! asta-i buna, dar de unde stii? intreba Adrien, de asta data stupefiat.

― Pentru ca aceeasi aventura mi s-a intamplat mie cu Pauline, raspunse Floris. Domnisoarele astea de Mailly-Bresle au sa se sfasie intre ele pentru rege.

Adrien si Floris izbucnira in ras; aveau sa asiste la o batalie in toata legea.

― Doamne, spuse Adrien, ca intotdeauna practic, il plang pe rege.

― Si eu la fel, adauga Floris. Dar poate ar fi momentul sa ne indeplinim misiunea si sa le uitam pe aceste damicele turbate.

Tinerii strabatura cu greu multimea si observara langa o coloana un turc mascat care parea sa corespunda semnalmentelor. Floris si Adrien se privira: in sfarsit, era omul lor, fara indoiala.

Se apropiara si Floris ii sopti:

― Marele vizir va asteapta.

Masca se uita la cei doi tineri si raspunse:

― Luna e albastra in asta-seara.

Floris si Adrien se inclinara.

― Va rugam sa ne urmati, domnule. Va vom conduce la persoana pe care o stiti.

Farandola se incinsese la culme si micul grup de-abia izbuti sa-si croiasca drum spre cabinetul unde regele incepea sa-si piarda rabdarea.

Capitolul XXXVIII

Floris si Adrien ridicara draperia verde si il lasara pe turc sa intre, vrand sa se retraga, dar regele ii opri cu un gest al mainii:

― Ramai, Floris, si tu de asemenea Villeneuve, o sa am nevoie de amandoi.

Apoi regele se intoarse catre turc, care se plecase adanc in fata lui.

― Iti multumesc ca te-ai intors de la Berlin asa de repede, scumpul meu Trotti.

― Ca intotdeauna la ordinele Maiestatii voastre, spuse turcul scotandu-si masca. Era un barbat foarte frumos, de vreo treizeci si cinci de ani, cu un farmec imbinat cu putina morga. Intrigati, Floris si Adrien se privira. Asadar, turcul se numea Trotti si era probabil un nobil francez.

― Am vrut sa te vad asta-scara incognito, mai spuse regele, caci maine la Versailles nu vom vorbi decat de misiunea ta oficiala. Sa stam jos si sa vorbim.

Ludovic al XV-lea facu un gest si cei trei barbati se asezara imprejurul regelui.

― Mai intai, scumpul meu Trotti, iata-i pe contele si pe cavalerul de Villeneuve-Caramey care vor pleca in misiunea noastra diplomatica peste cateva zile.

Floris ii arunca o privire deceptionata fratelui sau. O misiune, si el care visa sa traga sabia! Regele surprinse privirea lui Floris si nu-i fu greu sa-i ghiceasca intelesul.

― Asculta cu atentie, tinere prezumtios, ii spuse el. Apoi, intorcandu-se spre turc: La Berlin ai aflat vesti din Rusia, Trotti?

― Da, si sunt proaste, Sire, proaste. Regenta Ana nici nu vrea sa auda de o alianta cu Franta; chiar si o solie e acceptata in sila. Nu indrazneste sa o refuze pe fata, dar consilierii ei germani Münich si Ostermann ne detesta si trambiteaza pretutindeni ca la Petersburg vor tine ambasada Frantei tot atat de departe de curtea imperiala pe cat s-ar afla de Pekin.

― Ah! Trotti, spuse regele, vreau totusi sa reiau acel vechi proiect de alianta cu Rusia la care tinea atat de mult marele diplomat care a fost unchiul meu Regentul.

Regele ramase o clipa pe ganduri, cu barbia sprijinita pe frumoasa lui mana ale carei vine subtiri ii evidentiau albeata aristocratica.

Floris isi spuse: "Cine ar crede ca acest tanar si frumos rege lucreaza la bal pentru maretia Frantei?!"

Regele inalta fruntea:

― Stii cumva, Trotti, daca poporul rus ar sprijini o razmerita impotriva regentei?

― La Berlin am vazut multi nemti care veneau de la Petersburg, Sire. Toti mi-au confirmat ca rusii nu cunosc decat doua lucruri: cnutul si vodca. Münich si Ostermann le manuiesc pe amandoua de minune. Poporul abrutizat viseaza poate la un tar rus, dar nu stie sa faca altceva decat sa viseze. Nu, Sire, nu-i nimic de facut cu rusii.

Floris tremura de furie la auzul unor asemenea cuvinte. Nemaiputand rabda, in pofida etichetei, facu un pas inainte si se adresa fara prietenie personajului care raspundea la numele de Trotti:

― Nu, domnule, nu, rusii nu sunt ceea ce spuneti, ei cunosc si altceva decat cnutul si vodca. Rusul, domnule, are sufletul duios dar violent, supus dar crud, fricos dar si curajos. Rusia, domnule, este tara unde nimic nu-i cu neputinta caci nu se stie niciodata ce se petrece intr-un suflet slav. Este tara tradarilor dar si a devotamentelor, pamantul maretiei si al lasitatii, al soarelui care arde si al zapezii inghetate, al revoltei si al supunerii, al paganismului si al credintei. Rusia este frumoasa, este mare, este copilaria mea

Balbaindu-se de emotie, Floris trebui sa se opreasca din elanul sau.

― Ei bine, Trotti, ce zici de acest tanar patimas? spuse regele razand.

Floris regreta de a-si fi scos si el masca, deoarece se inrosise pana in varful urechilor. Puse un genunchi la pamant.

― Iertati-ma, Sire, de a fi indraznit sa iau cuvantul fara permisiunea Maiestatii voastre.

― Haide, cocoselule, linisteste-te si mai bine prezinta-ti scuzele domnului marchiz Joachim Trotti de la Chétardie care va avea bunatatea sa le primeasca. Cel putin, asa speram.

Floris si Adrien se intoarsera spre turc a carui identitate o aflasera si il salutara cu o plecaciune adanca, la care marchizul raspunse cu o usoara inclinare a capului. Spontan cum ii era firea, Floris izbucni intr-un elan sincer:

― Va rog, domnule marchiz, sa binevoiti a accepta umilele mele scuze, daca am avut nefericirea de a va jigni prin cuvinte nesocotite.

Marchizul surase tineretii lui Floris.

― Esti cu totul scuzat, cavalere. Iubesc entuziasmul si o sa avem nevoie de asa ceva pentru viitoarea noastra misiune.

Adrien suspina de rusine; slava Domnului, marchizul era un om de duh, dar ce greu era sa te impaci cu felul de a fi al lui Floris!

― Si acum, domnilor, ascultati-ma, spuse regele. Domnul de La Chétardie s-a intors la ordinul meu de la Berlin unde era ministrul nostru, ca sa primeasca scrisorile de acreditare la Versailles si sa plece la Petersburg in calitate de ambasador extraordinar. Domnilor de Villeneuve-Caramey, veti fi atasati de ambasada. Iata instructiunile mele, Trotti: veti incerca in chip loial sa semnati un tratat de alianta cu regenta, dar daca nu veti izbuti, va veti apropia de tarevna Elisabeta, fiica lui Petru cel Mare pe care ati cunoscut-o, cred, domnilor, adauga in treacat regele, adresandu-se lui Floris si lui Adrien.

― Da, Sire, spuse Adrien, Petruska in fine, vreau sa spun, tarul, aproape ca ne-a crescut, dar pe tarevna abia daca am intrezarit-o.

― Perfect, spuse regele frecandu-si mainile. Acesti tineri, Trotti, vorbesc ruseste ca niste adevarati boieri si se lupta ca niste lei. La momentul potrivit vor intra in actiune. Trebuie procedat repede, sa atatati spiritele, sa instigati regimentele si sa puneti la cale o razmerita care sa-i alunge pe nemti de pe tron si sa o puna in fruntea imperiului pe Elisabeta, o rusoaica adevarata. Daca izbutiti, domnilor, tarevna, devenita tarina, isi va aminti ceea ce datoreaza regelui Frantei, si aceasta rasturnare de aliante poate avea consecinte incalculabile pentru tara noastra. Chibzuiti bine la greutatile intreprinderii inainte de a primi. Daca dati gres, voi face tot ce-mi va sta in putere pentru a va ajuta, dar din nenorocire regele Frantei nu va putea decat sa va dezavueze. Dumneata, Trotti, accepti aceasta ciudata misiune?

De dincolo de draperia cabinetului, se auzeau tipetele si rasetele balului. Sarabanda era in toi. Cine pe lume ar fi putut banui ca "Preaiubitul" punea la cale un plan machiavelic, de care ministrii lui nici macar nu erau informati?

Marchizul de La Chétardie facu un pus inainte.

― Maiestatea voastra stie ca situatiile prea simple ma plictisesc foarte si-i multumesc de a fi binevoit sa-si puna sperantele in mine.

― Multumesc, Trotti, de fapt nu m-am indoit nici o clipa. Dar dumneavoastra, domnilor, trebuie sa va previn ca pozitia voastra va fi si mai primejdioasa decat aceea a marchizului, protejat de calitatea sa de ambasador al Frantei. Ati inteles bine ceea ce vi se cere? Daca refuzati, sa stiti ca nu ma supar.

― Oh! Sire, spuse Floris, fratele meu si cu mine am inteles pe deplin ceea ce se asteapta de la noi. Asadar, adauga el cu un suras la adresa regelui si a marchizului, e foarte simplu: o rasturnam pe regenta, organizam o lovitura de stat, o punem pe tarevna pe tronul tarilor si ne intoarcem sa depunem omagiile noastre la picioarele Maiestatii voastre.

Adrien isi privi fratele ca sa vada daca nu cumva glumeste, dar Floris parea foarte serios si atunci isi spuse ca pentru Floris totul era intr-adevar cu putinta. Probabil ca aceleasi sentimente le incercau si regele si marchizul, caci amandoi ramasera tacuti. Apoi regele zambi privindu-i pe cei doi tineri.

― Ah! Floris, Floris! si tu, Villeneuve, care esti cel mai mare, ce gandesti despre toate astea? Primesti sa intri in serviciul meu secret?

― Sire, spuse simplu Adrien, suntem totdeauna la ordinele Maiestatii voastre.

Regele se ridica, vizibil emotionat de devotamentul acestor trei barbati. Dar din discretie si demnitate, tinu sa nu-si arate simtamintele.

― Gata pentru asta-seara, am lucrat indeajuns, prieteni! Adio, Trotti. Ne vedem maine la Versailles si pastreaza asta in amintirea mea.

Regele isi scoase de pe mana un foarte frumos inel cu diamant pe care il puse in degetul marchizului. Acesta ingenunche si saruta mana regelui, murmurand:

― Acest inel va ramane in familia mea, Sire, il voi pastra ca o marturie a increderii cu care Maiestatea voastra a binevoit sa ma cinsteasca.

Marchizul se ridica si iesi repede din incapere, punandu-si masca. Floris si Adrien vrura sa-l urmeze, dar regele ii retinu cu un gest.

― Am si pentru voi ceva, spuse el si scoase de sub camasa o scrisoare: Acesta, prieteni, este un mesaj pentru tarevna. Numai in voi pot sa am incredere ca o sa i-l inmanati. Daca sunteti arestati, distrugeti-l, desi in aparenta e inofensiv. Dar tarevna va intelege si, mai cu seama, sunt sigur ca-mi va recunoaste scrisul.

Floris si Adrien se privira mirati.

Regele zambi.

― Pe vremuri, ministrii nostri au fost cat pe ce sa ne casatoreasca si am facut, schimb de portrete oficiale si de scrisori. Sunt incredintat ca o sa-si aminteasca.

Floris lua respectuos scrisoarea si o dadu fratelui sau.

― Tu esti mai mare, tu trebuie s-o duci.

― Pe de alta parte, dragi prieteni, desi am toata increderea in marchiz, supravegheati-l discret si instiintati-ma pe data daca din intamplare si-ar neglija misiunea

Floris si Adrien se privira nauciti. Il stiau pe rege banuitor, dar nu pana intr-atat.

― Si acum, sa petrecem, prieteni. Sunt putin intristat, la gandul de a va pierde pentru atat de multa vreme, dar stiu ca numai voi aveti sansa de a duce la bun sfarsit aceasta misiune.

― Sire, spuse Floris, vom izbuti sau ne vom pierde viata.

― Nu, nu, intoarceti-va vii si nevatamati. E greu sa domnesti singur si nu-mi place sa ma despart ele rarii mei prieteni.

― Sire, inganara Floris si Adrien cu vocile gatuite de emotie.

― Asteptati-ma afara, relua regele, vin si eu indata.

Floris si Adrien iesira.

― Beaupéou, chema incet regele, vino.

Un barbat deghizat in salbatec cu pene si cu chipul de asemenea mascat se ivi dindaratul draperiei.

― Ai auzit totul. Maine vei pleca in Rusia. La Petersburg angajeaza-te ca gradinar sau valet la ambasada. Supravegheaza-i pe marchiz si pe fratii de Villeneuve-Caramey care tocmai au iesit. Da-mi de veste daca vreunul din ei ma tradeaza, dar totodata vegheaza discret asupra lor. Si mai ales nu care cumva sa banuiasca supravegherea dumitale.

― S-a inteles, Sire. N-aveti grija, totul va fi bine, spuse omul cu o bruschete familiara care parea sa-i placa regelui.

― Iata cinci mii de pistoli, adauga acesta din urma. Iti urez si tie noroc, Beaupéou.

Regele iesi la randul lui din incapere si se alatura lui Floris si lui Adrien care-l asteptau in sala de bal, unde caldura devenise inabusitoare din pricina miilor de lumanari care ardeau. Dansatorii continuau insa sa rada si sa cante. Regele il lua cu familiaritate de brat pe Floris si-i spuse:

― Vezi, Floris, fericirea mea ar fi deplina daca as putea s-o revad pe aceasta femeie extraordinara care este doamna de Vintimille. L-am insarcinat pe Richelieu s-o gaseasca, dar n-a mai aparut.

Floris surase. La urma urmei ce-i mai pasa de Pauline

― Urmati-ma, Sire, stiu unde se afla doamna de Vintimille.

Cateva zile mai tarziu, dupa ce imbratisasera pe Baptistine si pusesera la punct unele treburi la Mortefontaine, Floris si Adrien, intovarasiti de obisnuita lor suita, isi luara ramas bun de la Richelieu si Villepail si, impreuna cu marchizul de La Chétardie, isi luara oficial ramas bun de la rege, in fata intregii curti.

Luara calea rasaritului cu Feodor, Li Kang si Grégoire, galopand in tovarasia lor alaturi de radvanul acelei misiuni extraordinare. De la sosirea lor la Versailles trecuse un an. Lui Floris i se parea insa un secol.

― Vom urma acelasi drum ca si mama noastra, sopti Adrien.

― Mama! Doamne, mama, de ce nu esti cu noi!

― Suras-de-Vara este cu tine, Floare-de-Mai. Suras-de-Vara nu ne paraseste si ne apara pe toti, spuse Li Kang Yuin.

Pentru ca paraseau Franta in luna lui septembrie, Feodor adauga:

― Cand vom ajunge la Petersburg, boiernasule, va fi iarna. O sa ne imbracam cu blanuri si o sa lunecam cu troicile pe zapada. Ah! ce grozav o sa fie sa revedem Sfanta Rusie!

De-a lungul drumului pasarelele cantau; stralucea un soare cald. Pe campuri taranii isi fluturau mainile si dadeau fuga sa vada trecand radvanele, trasurile, furgonetele si pe calaretii soliei care ridicau nori de praf.

Marchizul de La Chétardie scoase capul din radvan si striga:

― Hei! domnilor de Villeneuve-Caramey, sunteti bucurosi ca plecam?

Floris si Adrien isi indemnara caii pana ajunsera in dreptul marchizului pe care-l indragisera si-l salutara razand. Apoi Adrien isi batu prieteneste fratele pe umar si amandoi o luara in galop inaintea trasurilor.

Da, dintr-odata Floris se simtea fericit ca traia. Nu regreta nimic si pe nimeni, nici chiar pe Pauline. Viitorul se deschidea in fata lui. Era fericit si simtea cum creste in el infrigurarea aventurii. Se inalta in scari si striga:

― Iata-ma, Rusie Salbatica si dulce!

― Dar ce soarta ne harazesti tu oare? adauga Adrien printre dinti.

Sfarsitul volumului I - Floris, dragostea mea

Urmeaza volumul II - Floris, Cavalerul de Petersburg

CICLUL FLORIS

1. Floris, dragostea mea (Floris, mon amour)

2. Floris, Cavalerul de Petersburg (Le cavalier de Pétersbourg)

3. Frumoasa din Louisiana (La belle de la Louisiane)

4. Amantii de pe Mississippi (Les amants du Mississippi)

Cuprins

Partea intai - DESTINUL MAXIMILIENNEI 

Capitolul I

Capitolul II

Capitolul III

Capitolul IV

Capitolul V

Capitolul VI

Capitolul VII

Capitolul VIII

Capitolul IX

Partea a doua - FIUL TARULUI

Capitolul X

Capitolul XI

Capitolul XII

Capitolul XIII

Capitolul XIV

Capitolul XV

Capitolul XVI

Capitolul XVII

Capitolul XVIII

Capitolul XIX

Capitolul XX

Capitolul XXI

Capitolul XXII

Capitolul XXIII

Capitolul XXIV

Capitolul XXV

Partea a treia - NECUNOSCUTUL DE PE PONT-NEUF

Capitolul XXVI

Capitolul XXVII

Capitolul XXVIII

Capitolul XXIX

Capitolul XXX

Capitolul XXXI

Capitolul XXXII

Capitolul XXXIII

Capitolul XXXIV

Capitolul XXXV

Capitolul XXXVI

Capitolul XXXVII

Capitolul XXXVIII