Prolog:

Iulie 1956, Darlington Hall.

Pare din ce in ce mai probabil ca voi efectua intr-adevar expeditia care imi preocupa imaginatia de cateva zile incoace. S-ar cuveni sa spun ca este o expeditie in care voi porni de unul singur, bucurandu-ma de confortul Fordului domnului Farraday; o expeditie care, asa cum o vad de pe acum, ma va purta prin multe din regiunile frumoase ale Angliei inspre West Country si s-ar putea sa ma tina departe de Darlington Hall pentru vreo cinci sau sase zile. Ar trebui sa arat ca ideea unei asemenea calatorii a aparut in urma unei sugestii deosebit de amabile avansate de domnul Farraday insusi intr-o dupa-amiaza, cu aproape doua saptamani in urma, dupa ce stersesem de praf portretele din biblioteca. De fapt, stergeam portretul vicontelui Wetherby cand a intrat stapanul meu, ducand cateva volume pe care probabil ca dorea sa le vada la locul lor pe rafturi. Dand cu ochii de mine, a profitat de ocazie si m-a informat ca tocmai planuise sa se intoarca in Statele Unite pentru o perioada de cinci saptamani, intre august si septembrie. Dupa ce mi-a dat aceasta veste, stapanul meu a pus volumele pe masa, s-a lasat in chaise-longue si si-a intins picioarele. Acela a fost momentul cand, ridicandu-si privirea spre mine, mi-a spus:

- Cred ca iti dai seama, Stevens, ca nu ma astept sa ramai incuiat aici in casa cat timp sunt plecat. De ce nu iei masina ca sa mergi undeva cateva zile? Dupa cum arati, s-ar zice ca o perioada de odihna ti-ar prinde bine. Dat fiind ca sugestia venea absolut din senin, nu am stiut ce sa raspund. Imi amintesc ca i-am multumit stapanului pentru grija aratata, insa probabil ca nu am spus nimic precis, caci dansul a continuat:

- Vorbesc serios, Stevens. Zau ca ar trebui sa te odihnesti putin. O sa-ti platesc eu benzina. Voi cei de-aici stati mereu inchisi in casoaiele astea si dereticati. Cand mai ajungeti sa vedeti tara asta frumoasa pe care o aveti?

Nu era prima oara ca stapanul meu ridica aceasta problema. Pare a fi, intr-adevar, un lucru care il necajeste sincer. De asta data, de fapt stand acolo sus pe scara, imi venise in minte un fel de replica, o replica de genul ca in profesia noastra, cu toate ca nu am vazut mult din tara calatorind sau vizitand locuri pitoresti, am "vazut" totusi mai multe parti din Anglia decat majoritatea celorlalti, traind in case unde se adunau cele mai ilustre doamne si cei mai ilustri domni din tinut. Bineinteles ca nu mi-as fi putut exprima acest punct de vedere in fata domnului Farraday fara a rosti vorbe ce ar fi putut parea prezumtioase. Astfel incat m-am multumit sa raspund simplu:

- Am avut privilegiul de a vedea tot ce a fost mai bun in Anglia de-a lungul anilor chiar intre acesti pereti, domnule.

Domnul Farraday nu a parut ca intelege aceasta afirmatie, caci a continuat netulburat:

- Nu glumesc, Stevens. E nedrept ca un om sa nu-si poata vizita propria tara. Asculta-ma pe mine, iesi din casa cateva zile.

Asa cum v-ati putea astepta, nu am luat deloc in serios sugestia domnului Farraday in dupa-amiaza aceea, considerand-o drept un nou exemplu al ignorantei unui gentleman din America fata de ceea ce se face si ceea ce nu se face in mod obisnuit in Anglia. Faptul ca atitudinea mea fata de aceeasi sugestie s-a modificat in zilele urmatoare - ca ideea unei calatorii in West Country a ajuns efectiv sa-mi stapaneasca gandurile - se datoreaza, fara indoiala, in mare masura - la ce bun s-o ascund? - sosirii scrisorii de la domnisoara Kenton, prima dupa sapte ani, daca nu punem la socoteala felicitarile de Craciun. Insa dati-mi voie sa-mi lamuresc chiar acum talcul vorbelor. Ceea ce vreau sa spun este ca scrisoarea domnisoarei Kenton s-a aflat la originea unei idei inlantuite privind unele chestiuni profesionale de aici de la Darlington Hall si as sublinia ca preocuparea pentru probleme absolut identice m-a determinat sa ma gandesc din nou la amabila sugestie a stapanului meu. Dar permiteti-mi sa explic mai departe.

Adevarul este ca, in timpul ultimelor cateva luni, am fost raspunzator de o serie de mici greseli in indeplinirea atributiunilor. As spune ca toate aceste greseli, fara exceptie, au fost neimportante in sine. Cu toate acestea, cred ca veti intelege ca, pentru cineva neobisnuit sa comita asemenea greseli, aceste intamplari erau destul de neplacute si de fapt am inceput chiar sa emit tot felul de teorii alarmiste cu privire la cauza lor. Asa cum se intampla frecvent in asemenea situatii, nu am vazut padurea din pricina copacilor - si aceasta pana cand, meditand asupra implicatiilor scrisorii de la domnisoara Kenton, mi s-au deschis in cele din urma ochii in fata purului adevar: ca, departe de a avea o origine sinistra, aceste mici greseli din ultimele luni se datorau unei scheme de personal care avea lipsuri. Este, fireste, raspunderea fiecarui majordom sa manifeste cea mai mare grija in elaborarea schemei de personal. Cine stie cate certuri, acuzatii false, concedieri inutile si curmari ale unor cariere promitatoare nu pot fi puse pe seama neglijentei majordomului in faza alcatuirii schemei de personal? Pot sa spun ca sunt de acord cu cei care sustin ca piatra de incercare a dibaciei oricarui majordom corespunzator este capacitatea de a alcatui o schema de personal adecvata. Eu insumi am compus multe de-a lungul anilor si nu cred ca fac dovada unei laudarosenii nemasurate afirmand ca foarte putine au necesitat imbunatatiri. Si daca in situatia de fata de vina este schema de personal, atunci raspunderea nu poate sa-mi revina decat mie. In acelasi timp, este corect sa arat ca sarcina mea in acest caz avusese un caracter neobisnuit de dificil.

Iata ce se intamplase. Odata incheiate tranzactiile - tranzactii care scosesera aceasta casa de sub stapanirea familiei Darlington dupa doua secole - domnul Farraday a anuntat ca nu se va stabili imediat aici, ci va mai petrece inca patru luni in Statele Unite pentru a-si incheia afacerile. Totusi, dansul a tinut foarte mult ca, intre timp, personalul predecesorului sau - personal despre care auzise cuvinte de lauda - sa fie retinut la Darlington Hall. Fireste, personalul la care s-a referit nu era altceva decat un nucleu de sase, pastrat de rudele lordului Darlington pentru intretinerea resedintei pana la efectuarea tranzactiilor si in timpul lor. Si regret ca trebuie sa spun ca, odata incheiata achizitionarea, nu am putut face mare lucru pentru domnul Farraday, nereusind sa o conving decat pe doamna Clements sa nu plece sa se angajeze in alta parte. Cand i-am scris noului meu stapan, exprimandu-mi parerea de rau pentru aceasta situatie, am primit drept raspuns instructiuni din America pentru a recruta un personal nou "demn de o casa englezeasca veche si distinsa". Am intrat in actiune imediat, incercand sa indeplinesc dorintele domnului Farraday insa, dupa cum stiti, in ziua de azi nu e deloc usor sa gasesti angajati de nivel satisfacator, asa incat, cu toate ca mi-a parut bine ca le-am angajat pe Rosemary si Agnes la recomandarea doamnei Clements, nu ajunsesem mai departe la momentul primei mele intalniri de lucru cu domnul Farraday, in timpul scurtei vizite preliminare pe care ne-a facut-o in primavara anului trecut. Acesta a fost prilejul cu care - in biroul ciudat de gol de la Darlington Hall - domnul Farraday mi-a strans mana pentru prima data, insa pe atunci deja nu mai eram tocmai straini unul pentru celalalt. Lasand deoparte problema personalului, existasera si alte cateva situatii in care noul meu stapan avusese ocazia sa apeleze la insusiri de genul celor pe care am avut ocazia sa le posed si indraznesc sa spun ca le-a gasit demne de incredere. Presupun ca acesta a fost motivul pentru care s-a simtit de indata capabil sa-mi vorbeasca intr-un mod practic si increzator, iar la sfarsitul saptamanii sa-mi lase in grija o suma deloc neglijabila ca sa acopar cheltuielile unei game largi de pregatiri facute pentru viitoarea sa resedinta. In orice caz, ce vreau sa subliniez este ca aceasta a fost intrevederea in cursul careia, cand am ridicat problema dificultatii de a angaja un personal corespunzator in vremurile acestea, domnul Farraday s-a gandit o clipa si apoi mi-a cerut sa fac tot posibilul ca sa elaborez o schema de personal - "un fel de rotatie a servitorilor", potrivit vorbelor sale - prin care aceasta casa sa poata fi gospodarita doar cu ajutorul celor patru membri actuali, adica doamna Clements, cele doua fete si cu mine. Dansul a apreciat ca aceasta ar putea duce la "neglijarea" unor parti ale casei, dar mi-a recomandat sa fac uz de toata experienta si indemanarea ca sa mentin aceste pierderi la un nivel cat mai scazut. Amintindu-mi de o perioada cand avusesem in subordine un personal de saptesprezece angajati si stiind ca, nu cu mult timp in urma, aici la Darlington Hall fusesera folositi chiar si douazeci si opt de oameni, ideea alcatuirii unei scheme de personal prin care aceeasi casa urma sa fie administrata de patru persoane mi s-a parut descurajanta, ca sa nu spun mai mult. Cate ceva din scepticismul meu trebuie sa fi iesit la iveala, desi am facut tot ce am putut ca sa-l maschez, caci dupa aceea domnul Farraday a adaugat, ca pentru a ma linisti, ca, daca se va simti nevoia, s-ar putea recurge la angajarea unui membru in plus. Insa, a repetat dansul, mi-ar fi recunoscator daca "as face o incercare cu patru".

In mod firesc, ca multi dintre noi, sunt la randul meu circumspect cu privire la schimbarea vechilor stari de lucruri. Insa nu exista nici un merit in a te crampona de traditie de dragul traditiei, asa cum procedeaza unii. In aceasta epoca a electricitatii si a sistemelor moderne de incalzire, nu e nevoie absolut deloc sa folosesti acelasi numar de angajati ca in trecut, chiar daca e vorba doar de generatia imediat anterioara. Intr-adevar, de catva timp nutresc convingerea ca pastrarea unui numar de angajati inutil de mare doar pentru respectarea traditiei - avand drept rezultat existenta unor angajati care au nepermis de mult timp liber la dispozitie - a fost un factor important in scaderea brusca a nivelului profesional. Mai mult decat atat, domnul Farraday explicase limpede ca nu isi propune decat arareori sa organizeze acel gen de mari reuniuni sociale a caror scena fusese Darlington Hall atat de frecvent in trecut. Am cautat, prin urmare, sa duc la indeplinire cu oarecare sarguinta sarcina pe care mi-o incredintase domnul Farraday. Am petrecut multe ceasuri lucrand la schema de personal si cel putin la fel de multe gandindu-ma la ea in timp ce imi indeplineam alte indatoriri sau cand stateam intins, cu ochii deschisi, dupa ce ma retrageam. Ori de cate ori credeam ca imi venise o idee, o cercetam ca sa vad daca nu scapasem ceva din vedere si o verificam din toate unghiurile. In cele din urma, am realizat o schema care, chiar daca s-ar fi putut sa nu coincida intru totul cu ceea ce solicitase domnul Farraday, simteam ca, omeneste, era cea mai buna cu putinta. Aproape toate partile atragatoare ale casei puteau ramane functionale: in incaperile intinse ale personalului de serviciu - inclusiv coridorul din spate, cele doua camari si vechea spalatorie, precum si in coridorul pentru oaspeti, situat la etajul al doilea - urma sa fie sters praful, lasandu-se toate incaperile mari de la parter si un numar generos de camere de oaspeti. Dupa cum se putea vedea, echipa noastra de patru de atunci ar fi putut respecta programul doar cu ajutorul intaririlor reprezentate de cativa muncitori zilieri. Prin urmare, schema mea de personal a incadrat un gradinar care venea o data pe saptamana iar vara de doua ori, precum si doi ingrijitori, fiecare dintre ei venind de doua ori pe saptamana. In plus, pentru fiecare din cei patru angajati permanenti schema urma sa aduca modificari radicale ale indatoririlor noastre obisnuite. Am presupus ca pentru cele doua fete nu va fi atat de greu sa se adapteze schimbarilor, dar am facut tot posibilul ca doamna Clements sa aiba cele mai mici modificari, ajungand pana la a prelua eu insumi o serie de indatoriri pentru care trebuie sa ai vederi deosebit de largi ca sa le accepti, ca majordom.

Nici chiar acum n-as putea spune ca este o schema de personal corespunzatoare. La urma urmei, ea da posibilitatea unui personal format din patru oameni sa acopere o suprafata neasteptat de mare. Insa fara indoiala ca veti fi de acord ca schemele cele mai bune sunt cele care ofera o toleranta precisa pentru zilele in care unul din angajati este bolnav sau traverseaza o indispozitie dintr-un motiv sau altul. Desigur ca in aceasta situatie mi se incredintase o sarcina mai dificila ca de obicei, insa nu neglijasem sa strecor "tolerante" oriunde era cu putinta. Mi-am dat seama indeosebi ca orice incercare a doamnei Clements sau a celor doua fete de a se opune preluarii unor indatoriri care depaseau limitele lor traditionale s-ar combina cu cel mai neinsemnat indiciu ca volumul lor de munca sporise masiv. Atunci, in zilele acelea de lupta pentru elaborarea unei scheme de personal, am depus multa munca de gandire pentru a ma asigura ca, dupa ce-si vor fi invins aversiunea fata de adoptarea acestor roluri mai "eclectice", doamna Clements si fetele vor aprecia distribuirea indatoririlor drept stimulatoare, fara a fi insa impovaratoare.

Ma tem, totusi, ca in grija mea de a obtine sprijinul doamnei Clements si al fetelor poate ca nu mi-am stabilit la fel de riguros limitele proprii. Si cu toate ca experienta si prudenta mea obisnuita in asemenea chestiuni m-au impiedicat sa-mi atribui sarcini peste puteri, poate ca am fost neglijent in privinta acordarii unei limite de toleranta. Nu e de mirare, asadar, ca, pe durata catorva luni, aceasta omisiune a iesit la iveala in asemenea lucruri marunte, dar insemnate. De fapt, cred ca problema nu e deloc complicata: imi fixasem prea multe de facut.

S-ar putea sa va surprinda ca un neajuns atat de evident pentru o schema de personal mi-a scapat in continuare din vedere, dar cred ca veti fi de acord ca asa se intampla adeseori cu acele lucruri la care te gandesti statornic o perioada de timp. Nu realizezi adevarul pana cand nu iti este impins sub ochi absolut accidental de o intamplare exterioara oarecare. Asa au stat lucrurile in acest caz. Altfel spus, primind de la domnisoara Kenton acea scrisoare care continea, pe langa fragmente lungi si destul de nesemnificative, o inconfundabila nostalgie pentru Darlington Hall, precum si indicii evidente - de care sunt foarte sigur - ale dorintei de a se intoarce aici, m-am simtit obligat sa examinez din nou schema de personal. Abia atunci mi-am dat seama ca exista, intr-adevar, un rol pe care un nou membru al personalului il putea juca extrem de bine aici, ca de fapt tocmai aceasta insuficienta statuse la originea necazurilor mele de date recente. Si cu cat ma gandeam mai mult, cu atat mi se parea mai evident ca domnisoara Kenton, cu marea ei afectiune fata de aceasta casa, cu profesionalismul ei exemplar - aproape imposibil de gasit in ziua de azi - era factorul ideal care imi dadea ocazia sa completez o schema de personal pe deplin satisfacatoare pentru Darlington Hall.

Dupa ce am efectuat o asemenea analiza a situatiei, n-a trecut mult si m-am trezit gandindu-ma din nou la amabila sugestie facuta de domnul Farraday cu cateva zile in urma. Caci mi-am dat seama ca amintita calatorie cu masina putea sa serveasca in bune conditii unui scop profesional: cu alte cuvinte, puteam sa merg in West Country si in trecere sa ma opresc la domnisoara Kenton, cercetand astfel in prima instanta esenta dorintei sale de a se intoarce sa lucreze la Darlington Hall. Ar trebui sa va explic ca am recitit scrisoarea domnisoarei Kenton de cateva ori si nu incape discutie ca acele indicii sunt prezente si ca nu e vorba doar de inchipuirea mea.

Asa stand lucrurile, timp de cateva zile nu am putut sa ma hotarasc sa discut din nou aceasta problema cu domnul Farraday. Existau, in orice caz, cateva aspecte pe care simteam ca trebuia sa mi le lamuresc mie insumi inainte de a merge mai departe. Exista, de exemplu, problema cheltuielilor, intrucat, chiar daca luam in considerare oferta generoasa a stapanului meu de a se "ocupa de plata benzinei", cheltuielile pentru o asemenea calatorie puteau si asa sa se ridice la o suma surprinzator de mare pentru gazduire, mese si tot felul de gustari pe care urma sa le consum pe drum. Apoi, se punea problema imbracamintii potrivite pentru o asemenea calatorie si daca merita sau nu sa cheltui bani pentru un rand nou de haine. Sunt posesorul catorva costume splendide, daruite cu amabilitate de insusi lordul Darlington si de diversi oaspeti care au stat in aceasta casa si au avut motive de satisfactie fata de calitatea si nivelul serviciilor de aici. Poate ca multe din aceste costume sunt prea formale pentru scopurile respectivei calatorii sau oarecum demodate fata de ceea ce se poarta in ziua de azi. Exista insa un costum de strada, daruit mie in 1931 sau 1932 de Sir Edward Blair - practic nou-nout pe vremea aceea si aproape turnat - care cred ca s-ar potrivi pentru serile petrecute in camera de odihna sau in sufrageria oricareia dintre pensiunile unde as putea sa trag. Totusi, ceea ce nu posed este un costum de voiaj corespunzator - adica haine in care sa pot fi vazut conducand masina - admitand ca nu m-as imbraca in costumul daruit de tanarul lord Chalmers in timpul razboiului, care, cu toate ca e prea mic pentru mine, ar putea fi considerat ideal sub aspectul nuantei. In cele din urma, am calculat ca economiile mele ar putea acoperi toate cheltuielile pe care le-as avea de facut si in plus chiar cumpararea unui costum nou. Nadajduiesc ca nu ma credeti exagerat de ingamfat in legatura cu aceasta ultima problema, dar nu poti sti niciodata daca nu vei fi obligat sa marturisesti ca vii de la Darlington Hall si este important ca in aceste momente sa fii imbracat intr-un mod demn de pozitia pe care o ai.

In tot acest timp, am petrecut de asemenea minute in sir examinand atlasul rutier si citind volumele importante din The Wonder of England scrise de doamna Jane Symons. Daca nu sunteti familiarizati cu cartile doamnei Symons - o serie de sapte volume, fiecare dintre ele concentrandu-se asupra uneia din regiunile Insulelor Britanice - vi le recomand cu toata caldura. Au fost scrise in perioada anilor treizeci, insa mare parte din informatii sunt inca actuale - la drept vorbind, nu imi imaginez ca bombele germane au modificat tinuturile noastre atat de mult. Doamna Symons a fost, de fapt, unul din oaspetii obisnuiti ai acestei case inainte de razboi. Din punctul de vedere al personalului, a fost chiar printre cei mai simpatizati, datorita amabilelor aprecieri pe care nu se sfia niciodata sa le faca. Asadar, acelea au fost zilele cand, indemnat de o admiratie fireasca pentru acesta doamna, incepusem sa studiez volumele sale din biblioteca ori de cate ori aveam un moment de ragaz. Imi amintesc chiar ca, la scurt timp dupa plecarea domnisoarei Kenton in Cornwall in 1936, eu nemergand niciodata in partea aceea a tarii, ma uitam adeseori prin volumul al treilea al lucrarii doamnei Symons, volum care prezinta cititorilor splendorile tinuturilor Devon si Cornwall, insotite de fotografii si de o varietate de schite ale regiunii, facute de diversi artisti si care mi se pareau si mai evocatoare. Acesta fusese felul in care reusisem sa obtin o imagine a locului unde plecase sa traiasca domnisoara Kenton dupa ce se casatorise, insa, cum va spuneam, aceasta se intampla in anii treizeci cand, din cate inteleg, cartile doamnei Symons erau admirate pretutindeni in tara. Nu ma mai uitasem prin acele volume de ani de zile, pana cand intamplarile de data recenta m-au determinat sa scot iarasi din raft volumul despre Cornwall si Devon. Am studiat de la capat descrierile si ilustratiile minunate si poate ca sunteti in masura sa intelegeti emotia mea crescanda la gandul ca era posibil sa efectuez eu insumi o calatorie adevarata cu masina chiar in partea aceea a tarii.

In cele din urma, se parea ca nu prea mai aveam altceva de facut decat sa aduc efectiv aceasta problema din nou in atentia domnului Farraday. Exista, desigur, posibilitatea ca sugestia avansata de dansul cu doua saptamani in urma sa fi fost un capriciu trecator si ca dansul sa nu mai fie de acord acum cu o atare idee. Insa, din cate observasem in aceste luni, domnul Farraday nu este unul din gentlemenii caracterizati de acea trasatura care se dovedeste a fi cea mai iritanta la un stapan si careia i se spune inconsecventa. Nu aveam nici un motiv sa cred ca nu va fi la fel de entuziasmat ca inainte fata de calatoria cu masina pe care mi-o propusese si ca nu va repeta oferta deosebit de amabila de a se "ocupa de plata benzinei". Cu toate acestea, m-am gandit cu atentie care ar fi momentul cel mai prielnic ca sa pun in discutie aceasta problema, intrucat, desi nu l-as banui nici o clipa pe domnul Farraday de inconsecventa, asa cum am spus, mi s-a parut rezonabil sa nu abordez subiectul cand era preocupat sau tulburat. Ar fi fost foarte posibil ca un refuz in asemenea imprejurari sa nu oglindeasca sentimentele adevarate ale stapanului meu fata de aceasta problema, insa, odata inregistrata o eventuala respingere, mi-ar fi fost greu sa redeschid discutia. Era limpede, deci, ca trebuia sa aleg momentul potrivit cu mare grija.

Finalmente, am hotarat ca momentul cel mai indicat al zilei ar fi cel al ceaiului de dupa-amiaza, in salon. Domnul Farraday isi va fi terminat, ca de obicei, plimbarea scurta facuta in vale si este arareori absorbit de lectura sau scris, spre deosebire de orele serii. De fapt, de cate ori ii aduc ceaiul de dupamasa, domnul Farraday are obiceiul sa inchida cartea sau revista pe care o citeste, sa se ridice si sa-si intinda bratele in fata ferestrei, de parca s-ar pregati sa stea de vorba cu mine.

Asa stand lucrurile, cred ca judecata mea in privinta alegerii momentului s-a dovedit destul de sanatoasa. Faptul ca lucrurile au luat o alta intorsatura se datoreaza integral unei erori de gandire comise in cu totul alta directie. Cu alte cuvinte, nu am luat in considerare suficient faptul ca, la ora aceea din zi, lucrul care ii place domnului Farraday este o conversatie vesela si amuzanta. Stiind ca aceasta era starea lui de spirit probabila ieri dupa-amiaza, cand am adus ceaiul, si fiind constient de inclinatia lui generala de a ma tachina in asemenea momente, fireste ca ar fi fost mai intelept sa nu amintesc deloc de domnisoara Kenton. Dar poate ca veti intelege ca a existat din partea mea o tendinta de a sugera, cerand un lucru care la urma urmei era o favoare generoasa facuta de stapanul meu, ca in spatele rugamintii mele exista un motiv profesional intemeiat, in acest fel, expunandu-mi argumentele pentru care preferam sa merg cu masina in West Country, am facut greseala ca, in loc sa ma limitez la a mentiona cateva amanunte atragatoare de genul celor descrise in volumul doamnei Symons, sa declar ca o fosta intendenta de la Darlington Hall locuia in regiunea aceea. Presupun ca am avut de gand sa-i explic domnului Farraday modul in care as fi fost in stare sa cercetez o optiune ce s-ar fi putut dovedi ideala pentru actualele noastre mici probleme din aceasta casa. Abia dupa ce am amintit de domnisoara Kenton mi-am dat seama deodata cat de total nepotrivit ar fi sa continuu. Nu numai ca nu puteam fi sigur ca domnisoara Kenton dorea sa faca parte din nou din personalul de aici, dar bineinteles ca nici macar nu mai discutasem cu domnul Farraday problema suplimentarii angajatilor de la acea intalnire preliminara ce avusese loc cu mai bine de un an in urma. Daca as fi continuat sa-mi exprim cu voce tare gandurile despre viitorul resedintei de la Darlington Hall as fi comis o impertinenta, ca sa nu spun mai mult. Prin urmare, banuiesc ca m-am oprit destul de brusc si am parut oarecum stanjenit. In orice caz, domnul Farraday a profitat de ocazie pentru a-mi zambi larg si a spune, dupa cateva momente de chibzuinta:

- Ia te uita, Stevens. O prietena. La varsta dumitale.

Era o situatie deosebit de incomoda, in care lordul Darlington nu si-ar fi pus niciodata vreunul din angajati. Oricum, insa, nu vreau sa insinuez nimic injositor despre domnul Farraday; dansul este, la urma urmei, un gentleman american, iar modul sau de a se purta difera adeseori de asteptari. Fara indoiala ca nu a vrut sa-mi faca nici un rau, insa cu siguranta ca veti aprecia in ce situatie neplacuta fusesem pus.

- Nu mi-as fi inchipuit nici in ruptul capului ca esti un asemenea afemeiat, Stevens, a continuat dansul. Ma rog, probabil ca te ajuta sa ai un spirit mereu tanar. Dar in cazul asta nu cred ca as face bine daca te-as ajuta sa-ti dai asemenea intalniri discutabile.

Fireste, am fost tentat ca neg imediat si fara echivoc motivarile de genul celor pe care mi le atribuia stapanul meu, insa mi-am dat seama la timp ca, daca as proceda asa, as inghiti momeala intinsa de domnul Farraday, iar situatia ar deveni din ce in ce mai neplacuta. Prin urmare, am ramas in picioare acolo, avand un aer stanjenit si asteptand ca stapanul sa-mi dea permisiunea sa efectuez calatoria cu masina.

Oricat de jenante ar fi fost acele momente pentru mine, nu as dori sa se inteleaga ca il invinovatesc in vreun fel pe domnul Farraday, care nu este nicidecum o persoana rautacioasa. Sunt sigur ca dansul se distra pur si simplu tachinandu-ma, asa cum se obisnuieste in Statele Unite, unde acest lucru este, fara indoiala, un semn al bunei intelegeri si al relatiilor prietenesti dintre stapan si angajat, pe care il practici ca pe un fel de amuzament afectuos. Intr-adevar, pentru a privi lucrurile dintr-o perspectiva corespunzatoare, ar trebui sa arat ca tocmai tachinarile de acest gen din partea stapanului meu au caracterizat in mare masura relatiile noastre pe durata acestor luni, desi trebuie sa recunosc ca nici acum nu sunt sigur de felul in care s-ar cuveni sa reactionez. De fapt, in timpul primelor zile in serviciul domnului Farraday, o data sau de doua ori am fost de-a dreptul uluit de unele lucruri pe care obisnuia sa mi le spuna. De pilda, am avut candva prilejul sa-l intreb daca un anumit gentleman pe care il asteptam in vizita avea sa vina impreuna cu sotia.

- Dumnezeu sa ne aiba in paza daca vine, a replicat domnul Farraday. Poate reusesti dumneata sa ne scapi de ea, Stevens. N-ar fi rau sa incerci sa o duci la unul din grajdurile din jurul fermei domnului Morgan. Fa-o sa se simta bine acolo in fan. Poate ca e tocmai genul dumitale.

Pret de cateva clipe nu am inteles ce spusese stapanul meu. Apoi am realizat ca fusese un soi de gluma si m-am straduit sa zambesc cum se cuvine, desi banuiesc ca mi-au ramas intiparite pe chip urme ale nedumeririi, ca sa nu zic ale socului de care avusesem parte.

In zilele urmatoare am reusit, oricum, sa invat sa nu ma mai las surprins de asemenea observatii facute de stapanul meu, asa incat obisnuiam sa zambesc corect ori de cate ori ii detectam vreo intentie de tachinare in glas. Totusi, niciodata nu puteam fi absolut sigur de ceea ce mi se cerea cu aceste ocazii. Poate trebuia sa rad cu pofta sau chiar sa raspund cu o observatie proprie. Aceasta ultima posibilitate mi-a dat oarecare bataie de cap in lunile care au trecut si este un lucru fata de care si acum simt ca am anumite ezitari. Caci se prea poate ca in America una din calitatile profesionalismului in serviciu sa fie capacitatea angajatului de a-si amuza stapanul prin tachinare. Imi amintesc, de fapt, ca domnul Simpson, proprietarul de la Ploughman's Arms, a spus candva ca, daca ar fi un barman american, nu ar sta de vorba cu noi in felul acesta prietenos si mereu curtenitor, ci ne-ar bombarda cu referiri grosolane la viciile si metehnele noastre, facandu-ne betivani si spunandu-ne in fel si chip, in incercarea de a-si indeplini rolul conform asteptarilor clientilor. Imi amintesc, de asemenea, ca in urma cu vreo cativa ani domnul Rayne, care a fost in America in calitate de valet al lui Sir Reginald Mauvis, a relatat ca un taximetrist din New York avea un fel de a anunta costul transportului care, daca ar fi fost repetat la Londra, s-ar fi incheiat cu taraboi sau chiar cu tararea individului de maini si de picioare pana la cea mai apropiata sectie de politie.

Este foarte posibil, asadar, ca stapanul meu sa se astepte intr-adevar sa raspund tachinarilor dansului cu aceeasi moneda si sa vada in neputinta de a face acest lucru o forma de neglijenta. Dupa cum am spus, e o problema care mi-a dat multa bataie de cap. Dar trebuie sa declar ca aceste tachinari constituie o indatorire pe care simt ca nu o voi putea indeplini niciodata cu entuziasm. Este foarte bine ca, in vremurile acestea schimbatoare, omul sa se poata adapta, pentru a prelua atributiuni care de obicei se situeaza in afara domeniului sau strict. Insa in cazul tachinarii lucrurile stau cu totul altfel. De pilda, cum poti sa fii sigur ca intr-un moment anume se asteapta intr-adevar de la tine un raspuns sub forma unei tachinari? Nici nu trebuie sa te gandesti prea mult la urmarile catastrofale pe care le-ar avea o tachinare despre care iti dai seama imediat dupa aceea ca e total nepotrivita.

Cu toate acestea, nu cu mult timp in urma am avut ocazia sa imi iau inima in dinti si sa incerc sa dau genul de raspuns cerut. Ii serveam domnului Farraday cafeaua de dimineata in sufragerie cand l-am auzit spunandu-mi:

- Banuiesc ca nu dumneata croncaneai asa azi-dimineata, Stevens.

Mi-am dat seama ca stapanul meu se referea la o pereche de tigani care strangeau fiare vechi si care trecusera prin apropiere mai devreme, strigand dupa cum le era obiceiul. Intamplarea a facut ca tocmai in dimineata aceea sa ma gandesc la dilema de a raspunde sau nu cu tachinari la tachinarile stapanului meu si sa ma arat foarte ingrijorat de modul in care ar putea interpreta dansul repetatele mele esecuri in a raspunde cum se cuvine unor asemenea deschideri de conversatie. Am inceput, deci, sa caut o replica spirituala, ceva care sa fie totusi suficient de inofensiv in eventualitatea ca as fi apreciat gresit situatia. Dupa cateva clipe am spus:

- As zice mai degraba ca randuniceau, nu croncaneau, domnule. Din punct de vedere migrator.

Si mi-am insotit cuvintele cu un zambet modest si adecvat, pentru a indica fara echivoc ca spusesem o vorba de duh, dat fiind ca nu voiam ca domnul Farraday sa-si domoleasca veselia spontana care poate ca l-ar fi cuprins, din pricina unui respect nepotrivit.

Oricum, domnul Farraday si-a ridicat simplu privirea spre mine si a glasuit:

- Cum ai spus, Stevens?

Abia atunci mi-am dat seama ca vorba mea de duh nu putea, bineinteles, sa fie apreciata cu usurinta de cineva care nu stia ca oamenii care trecusera prin fata casei erau tigani. Asadar, nu puteam sa gasesc nici o modalitate de a continua sa tachinez. De fapt, am hotarat ca lucrul cel mai intelept era sa ma opresc si, prefacandu-ma a-mi aduce aminte ca aveam ceva urgent de facut, mi-am cerut scuze si l-am lasat pe stapanul meu cu o expresie nedumerita intiparita pe chip.

A fost, deci, un inceput descurajator pentru ceva ce se putea transforma, de fapt, intr-o categorie de indatoriri cu totul noi ce urmau sa-mi revina, atat de descurajator incat ma vad nevoit sa recunosc ca nu am mai facut alte incercari in aceasta directie. Dar, in acelasi timp, nu pot evita sentimentul ca domnul Farraday nu este multumit de reactiile mele atunci cand ma tachineaza. Intr-adevar, s-ar putea ca insistentele din ultimul timp ale stapanului meu sa fie o modalitate de a ma indemna si mai serios sa raspund in acelasi fel. Oricare ar fi situatia, cert este ca de la acea prima vorba de duh referitoare la tigani nu am fost in stare sa ma mai gandesc suficient de repede la nici un alt spirit asemanator.

Dificultatile de acest gen tind sa iti ocupe din ce in ce mai mult timp in ziua de azi, fiindca nu ai posibilitatea sa discuti si sa-ti pui de acord vederile cu alti colegi de breasla, asa cum se intampla odinioara. Nu cu multa vreme in urma, daca se iveau asemenea nelamuriri cu privire la indatoririle ce-ti reveneau, te consolai cu ideea ca nu va mai trece mult si te vei intalni cu un coleg de breasla a carui parere era respectata si care isi insotea stapanul in vizita, avand astfel prilejul sa dezbati problema pe indelete. Si fireste ca pe vremea lordului Darlington, cand doamnele si gentlemenii veneau adeseori in vizita si stateau zile in sir, era posibil sa ajungi la o buna intelegere cu colegii aflati in ospetie.

Intr-adevar, in acele zile pline, camera personalului de la noi era frecvent martora a unor intruniri ale catorva dintre cei mai buni profesionisti din Anglia, care stateau de vorba pana noaptea tarziu la caldura focului. Si dati-mi voie sa va spun ca, daca ati fi intrat din intamplare in camera servitorilor in oricare din serile acelea, nu ati fi ascultat doar simple barfe. Ati fi asistat mai degraba la dezbateri referitoare la probleme cruciale care ii preocupau pe stapanii nostri aflati la etajul de deasupra sau la evenimentele importante despre care scriau ziarele. Si fireste ca, asa cum obisnuiesc sa procedeze colegii de breasla din toate sferele sociale cand se strang laolalta, puteam fi gasiti discutand fiecare aspect al profesiei noastre. Cateodata existau, bineinteles, dezacorduri puternice, dar de cele mai multe ori atmosfera era dominata de un sentiment de respect reciproc. Poate ca voi reda mai bine imaginea acelor seri daca voi mentiona ca printre oaspetii obisnuiti se numarau domnul Harry Graham, majordom si valet al lui Sir James Chambers, si domnul John Donald, valet al domnului Sydney Dickinson. Existau si altii, poate nu la fel de distinsi, dar a caror prezenta insufletita transforma fiecare vizita intr-un eveniment memorabil: de exemplu, domnul Wilkinson, majordom si valet al domnului John Campbell, cu bine cunoscutul sau repertoriu de imitari ale unor gentlemeni de vaza; domnul Davidson de la Easterly House, a carui indarjire in discutarea oricarui subiect putea fi cateodata pentru un strain la fel de alarmanta pe cat era de imbietoare bunatatea simpla pe care o manifesta intotdeauna; domnul Herman, valet al domnului John Henry Peters, ale carui vederi radicale nu puteau fi impartasite de nimeni la modul pasiv, dar al carui ras galagios inconfundabil si farmec de Yorkshire nu te lasau sa nu-l indragesti. Si as putea continua. Exista pe vremea aceea o adevarata camaraderie in meseria noastra, indiferent de micile divergente la nivelul relatiilor personale. Eram, cum se spune, croiti din aceeasi stofa. Nu asa cum se intampla astazi cand, in rarele ocazii in care un angajat isi insoteste stapanul care ne este oaspete, el este de obicei un nou venit care nu prea are mare lucru de spus despre nimic altceva in afara de fotbal si care prefera sa-si petreaca seara band un pahar la Ploughman's Arms, sau chiar la Star Inn, asa cum se intampla din ce in ce mai des in ziua de azi, in loc sa stea la gura sobei, in camera servitorilor.

Am amintit putin mai inainte de domnul Graham, majordomul si valetul lui Sir James Chambers. De fapt, in urma cu doua luni am aflat cu mare bucurie ca Sir James urma sa viziteze Darlington Hall. Asteptam cu nerabdare aceasta vizita, nu numai fiindca oaspetii de pe vremea lordului Darlington sunt acum deosebit de rari - intrucat cercul de prieteni al domnului Farraday difera destul de mult, fireste, de cel al inaltimii sale -, ci si pentru ca banuiam ca domnul Graham il va insoti pe Sir James ca pe timpuri si ca voi putea astfel sa aflu parerea lui in legatura cu aceasta problema a tachinarii. De aceea, am fost pe cat de surprins pe atat de dezamagit afland, cu o zi inaintea vizitei, ca Sir James va veni singur. Mai mult decat atat, in timpul sederii lui Sir James am inteles ca domnul Graham nu se mai afla in serviciul domniei sale si chiar ca Sir James nu mai avea nici un angajat permanent. As fi vrut sa aflu ce se intamplase cu domnul Graham caci, desi nu ne cunosteam foarte bine, as spune ca ne-am inteles onorabil de cate ori ne-am intalnit. Oricum, asa stand lucrurile, nu am mai avut nici un prilej de a afla ceea ce doream. Trebuie sa spun ca am fost destul de dezamagit, fiindca mi-ar fi placut sa discut cu el problema tachinarii.

Dati-mi voie, totusi, sa-mi reiau sirul ideilor. Am fost obligat, dupa cum spuneam, sa petrec cateva minute neplacute stand in salon ieri dupa-amiaza, in timp ce domnul Farraday isi ducea mai departe zeflemelele. Am reactionat ca de obicei zambind usor - suficient, in orice caz, ca sa arat ca participam in felul meu la buna dispozitie pe care o afisa in continuare - si am asteptat sa vad daca aveam sa obtin permisiunea de a efectua calatoria. Asa cum anticipam, domnul Farraday nu a intarziat mult si a consimtit amabil, avand chiar bunatatea de a-mi reaminti si de a se oferi inca o data cu generozitate "sa se ocupe de plata benzinei".

Prin urmare, nu am nici un motiv sa nu plec in calatorie cu masina in West Country. Bineinteles ca va trebui sa ii scriu domnisoarei Kenton si sa-i spun ca s-ar putea sa-i fac o vizita. Va trebui, de asemenea, sa ma ingrijesc de problema costumelor. Va fi nevoie sa aranjez si alte chestiuni legate de aranjamentele din casa pe durata absentei mele. Insa, la urma urmei, chiar ca nu vad de ce nu as efectua aceasta calatorie.

Ziua intai - seara.

In seara aceasta ma aflu intr-o pensiune din orasul Salisbury. Prima zi a calatoriei mele s-a incheiat si trebuie sa spun ca in general sunt destul de satisfacut. Aceasta expeditie a inceput de dimineata, cu aproape o ora mai tarziu decat planuisem, chiar daca terminasem de impachetat si incarcasem in Ford toate cele trebuincioase cu mult inainte de ora opt. Cum doamna Clements si fetele lipseau de asemenea toata saptamana, banuiesc ca imi dadeam seama foarte bine de faptul ca, odata plecat si eu, Darlington Hall va ramane pustiu, probabil pentru prima data in acest secol, poate chiar pentru prima data de cand a fost construit. Era un sentiment ciudat, care poate ca explica de ce mi-am intarziat atat de mult plecarea, facand de multe ori ocolul casei si verificand pentru ultima oara daca era totul in ordine.

Este greu sa explic ce am simtit dupa ce, in cele din urma, am plecat. In timpul primelor aproximativ douazeci si cinci de minute de condus nu pot sa spun ca am fost cuprins de vreun soi de emotie sau presimtire. Aceasta se datora, fara indoiala, faptului ca, desi ma indepartam tot mai mult de casa, continuam sa ma gasesc in imprejurimile cu care facusem cel putin o cunostinta trecatoare. Crezusem intotdeauna ca am calatorit foarte putin, fiind constrans de obligatiile pe care le aveam in casa, dar fireste ca in timp omul face diverse deplasari dintr-un motiv profesional sau altul si s-ar parea ca ma familiarizasem cu tinuturile invecinate mult mai bine decat imi dadusem seama. Caci, cum spuneam, pe masura ce conduceam masina in bataia soarelui catre granita dinspre Berkshire, continuam sa fiu surprins de familiaritatea peisajului care ma inconjura.

Insa, in cele din urma, imprejurimile au devenit de nerecunoscut si am stiut ca depasisem hotare dincolo de care nu trecusem pana atunci. I-am auzit pe unii oameni descriind momentul in care, dupa ce vasul a intins panzele, pamantul dispare intr-un tarziu din vedere, imi inchipui ca experienta sentimentului de neliniste amestecata cu voiosie, descrisa adeseori in legatura cu acest moment, seamana foarte mult cu ceea ce am simtit eu in Ford, in vreme ce locurile din jur incepeau sa-mi fie straine. Aceasta s-a intamplat imediat dupa ce am luat o curba si m-am trezit pe un drum ce facea inconjurul unui deal. Puteam sa simt prapastia abrupta din stanga, desi nu aveam cum s-o vad din cauza copacilor cu frunzis des ce se insirau pe marginea drumului. Am fost coplesit de sentimentul ca lasasem intr-adevar in urma Darlington Hall si trebuie sa marturisesc ca am incercat o usoara neliniste, agravata si de gandul ca era posibil sa nu ma aflu pe drumul cel bun si sa gonesc intr-o directie total gresita inspre un tinut parasit. A fost doar o impresie de moment, insa din cauza ei am incetinit. Si chiar si dupa ce m-am asigurat ca eram pe drumul cel bun, m-am simtit obligat sa opresc masina pret de o clipa ca sa evaluez situatia, cum se spune.

M-am hotarat sa cobor din masina ca sa-mi dezmortesc nitel picioarele, iar cand am facut acest lucru am avut o impresie mai puternica decat oricand ca ma aflam cocotat undeva pe creasta unui deal. De o parte a drumului se iveau brusc desisuri si arbusti, in timp ce de cealalta parte zaream acum prin frunzis tinutul care se intindea in departare. Cred ca mersesem o bucata de drum de-a lungul soselei, iscodind cu privirea prin frunzis ca sa gasesc un loc de unde sa se vada mai bine, cand am auzit o voce in spatele meu. Pana in acest moment crezusem, bineinteles, ca eram singur si m-am intors mirat. Putin mai sus de mine, pe partea cealalta a drumului, am vazut, inceputul unei carari care disparea brusc in desisuri. Pe pietroiul care marca acel loc sedea un barbat slab, cu parul alb acoperit de o sapca de postav, care tragea din pipa.

Mi s-a adresat din nou si, cu toate ca nu intelegeam, am vazut ca-mi facea semn sa ma apropii. Pret de o clipa am crezut ca era un vagabond, insa pe urma am vazut ca era un simplu localnic care se bucura de aerul curat si de stralucirea soarelui de vara, asa ca nu aveam de ce sa nu-i fac pe plac.

- Tocmai ma intrebam cat va tin picioarele, domnule, mi-a spus in timp ce ma apropiam.

- Poftiti?

Omul a aratat inspre carare.

- Trebuie sa ai picioare si plamani de soi ca sa ajungi sus. Eu n-am de nici unele, asa ca raman aici. Dar daca as fi mai in forma, la ora asta as fi acolo. E un locsor linistit si frumos, cu o banca si tot ce trebuie. Si nicaieri in Anglia n-o sa gasiti o priveliste mai frumoasa.

- Daca e adevarat ce-mi spuneti, cred ca am sa raman pe loc, am spus. Intamplator, tocmai am pornit la drum cu masina si sper sa vad multe privelisti minunate. Ar fi oarecum prematur sa fi vazut deja ce era mai frumos, inainte de a incepe propriu-zis calatoria.

Omul nu a dat impresia ca a inteles ce i-am spus, fiindca a repetat pur si simplu:

- Nicaieri in Anglia n-o sa gasiti o priveliste mai frumoasa, insa ascultati-ma pe mine, trebuie sa ai picioare si plamani de soi.

Dupa care a adaugat:

- Vad ca va tineti bine pentru varsta dumneavoastra, domnule. Cred ca ati putea ajunge sus fara probleme. Vreau sa spun ca pe timp frumos reusesc chiar si eu.

Am privit in susul cararii, care mi se parea intr-adevar abrupta si destul de accidentata.

- Ascultati-ma pe mine, domnule, o sa va para rau daca nu mergeti pana sus. Si nu se stie niciodata. Peste cativa ani s-ar putea sa fie prea tarziu. Mai bine mergeti acum cat inca mai puteti, a spus el, razand destul de grosolan.

Ma gandesc acum ca s-ar fi putut ca omul sa fi vrut pur si simplu sa glumeasca, adica sa fi avut de gand sa ma tachineze. Insa trebuie sa spun ca de dimineata vorbele acelea mi s-au parut destul de jignitoare si se prea poate ca tocmai impulsul de a-i demonstra cat de ridicola fusese insinuarea lui sa ma fi facut sa pornesc in sus pe carare.

In orice caz, imi pare bine ca am procedat asa. A fost, desigur, un drum anevoios - desi pot sa va spun ca nu mi-a creat dificultati reale - cararea suind in zig-zag inspre varful dealului pe o distanta ceva mai mica de o suta de metri. Apoi am ajuns intr-o poienita care era, fara indoiala, locul de care amintise omul. Aici te intampina o banca si, intr-adevar, o priveliste superba ce se intindea peste cateva mile din tinutul aflat in jurul nostru.

Ce am vazut mai intai au fost mai multe pasuni invecinate pierzandu-se in departare. Regiunea avea dealuri si vai domoale, iar pasunile erau marginite de garduri vii si copaci. Pe intinderea unora dintre cele mai indepartate am zarit niste puncte care am presupus ca erau oi. In dreapta mea, aproape de linia orizontului, am avut impresia ca deslusesc turla ascutita a unei biserici.

Te cuprindea un sentiment placut stand acolo astfel, inconjurat de tot soiul de sunete pe care numai vara le puteai auzi si mangaiat pe fata de un vanticel caldut. Si cred ca atunci, pe cand admiram privelistea aceea, am inceput pentru prima data sa adopt o stare de spirit adecvata calatoriei pe care o aveam de facut. Fiindca acela a fost momentul cand am simtit intaia emotie adevarata a presimtirii numeroaselor experiente interesante pe care am stiut ca mi le rezerva zilele ce urmeaza. In plus, mi-am dat seama atunci de impulsul unei innoite hotarari de a nu ma abate de la sarcina profesionala pe care singur mi-o incredintasem in aceasta excursie, respectiv cea referitoare la domnisoara Kenton si la problemele actuale ale personalului nostru la resedinta.

Aceasta insa a fost de dimineata. Acum e seara si m-am instalat in aceasta pensiune confortabila de pe o strada aflata nu departe de centrul orasului Salisbury. Banuiesc ca este o firma relativ modesta, insa foarte curata si intru totul adecvata necesitatilor mele. Se pare ca proprietareasa, o femeie cam pe la patruzeci de ani, ma considera un oaspete distins datorita Fordului domnului Farraday si calitatii costumului. Dupa-amiaza - am ajuns la Salisbury pe la trei si jumatate - cand mi-am trecut adresa in registru si am scris "Darlington Hall" am vazut ca ma priveste cu o oarecare tulburare, inchipuindu-si desigur ca eram un gentleman obisnuit cu locurile gen Ritz sau Dorchester si ca voi parasi pensiunea in cea mai mare graba cand mi se va arata camera. M-a informat ca avea libera o camera dubla aflata in partea din fata, desi eram binevenit chiar si in conditiile pretului uneia cu un singur pat.

Apoi am fost condus in aceasta camera unde, la ora aceea din zi, soarele lumina placut modelele florale ale tapetului. Camera avea paturi alaturate si doua ferestre largi care dadeau in strada. Cand am intrebat unde e baia, femeia mi-a spus cu o voce timida ca, desi aceasta se gasea chiar in fata usii mele, apa calda incepea sa curga abia dupa masa de seara. Am rugat-o sa imi aduca un ceainic, iar dupa ce a iesit am continuat sa inspectez camera. Paturile erau de o curatenie desavarsita si fusesera bine facute. Ligheanul din colt era si el foarte curat. Privind pe fereastra, vedeai de cealalta parte a strazii o brutarie unde erau expuse o sumedenie de produse de patiserie, o farmacie si o frizerie. Ceva mai incolo, observai cum strada se continua cu un pod semicircular si se pierdea intr-un peisaj mai rural. Mi-am dat cu apa rece din lighean pe fata si pe maini si apoi m-am asezat pe un scaun cu spatar tare lasat langa una din ferestre, in asteptarea ceaiului. Presupun ca trecuse putin de ora patru cand am parasit pensiunea si am pornit la intamplare pe strazile din Salisbury. Latimea si aspectul aerisit al strazilor de aici confera orasului expresia unei asezari uimitor de intinse, asa incat mi-a venit foarte usor sa petrec cateva ore plimbandu-ma pur si simplu in stralucirea blanda si calda a soarelui. Mai mult decat atat, am descoperit ca orasul prezenta mai multe feluri de atractii. De multe ori hoinaream prin fata unor siruri incantatoare de case vechi cu fatade de lemn sau strabatand cate o mica pasarela de piatra, pe sub care curgea unul din multele cursuri de apa ce impanzesc orasul. Si bineinteles ca nu am uitat sa vizitez frumoasa catedrala, indelung pretuita de doamna Symons in volumul ei. Nu mi-a fost deloc greu sa localizez aceasta augusta cladire, dat fiind ca turla ei estompata este vizibila de oriunde te-ai duce in Salisbury. Intr-adevar, asta-seara, pe cand ma intorceam la pensiune, am privit inapoi peste umar de cateva ori si am fost intampinat de fiecare data de imaginea soarelui apunand in spatele acelei turle marete.

Si totusi, in seara aceasta, in linistea odaii, imi dau seama ca lucrul care mi-a ramas cu adevarat in minte din toata aceasta prima zi de calatorie nu este catedrala din Salisbury si nici vreo alta priveliste incantatoare a orasului, ci mai degraba acea imagine minunata, intalnita de dimineata, a peisajului rural englez pierzandu-se in departare. Ma rog, sunt gata sa cred ca alte tari pot oferi privelisti care sunt evident mult mai spectaculoase. Am vazut, intr-adevar, in enciclopedii si in National Geographic Magazine fotografii care iti taie respiratia, din diverse colturi ale lumii: canioane si cascade magnifice, munti atragatori tocmai prin conturul lor neregulat. Desigur ca nu am avut niciodata privilegiul de a vedea asemenea lucruri pe viu, insa indraznesc sa afirm cu o oarecare doza de convingere ca peisajul englez in tot ce are el mai frumos - asa cum am vazut de dimineata - poseda o insusire pe care peisajele altor tari nu reusesc sa o detina, chiar daca sunt mult mai dramatice, aparent. Cred ca este o insusire care va indica oricarui observator obiectiv ca peisajul englez este cel mai profund multumitor din lume si probabil ca ea este cel mai bine descrisa prin termenul de "maretie". Caci asa este. De dimineata, cand m-am oprit pe terasa aceea aflata la inaltime si am privit tinutul ce se intindea in fata mea, am avut limpede acel sentiment rar si inconfundabil: sentimentul ca te afli in prezenta unui lucru maret. Aceasta tara in care traim se numeste Marea Britanie si poate ca sunt oameni care considera acest lucru drept un fapt oarecum lipsit de modestie. Cu toate acestea, indraznesc sa spun ca singur peisajul tarii noastre ar justifica folosirea acestui adjectiv impunator.

Si totusi, ce inseamna de fapt aceasta "maretie"? Unde o poti gasi sau in ce poate consta? Imi dau seama destul de bine ca ar fi nevoie de o minte mult mai inteleapta decat a mea pentru a raspunde la o asemenea intrebare, dar, daca mi s-ar cere parerea, as spune ca tocmai absenta oricarui element dramatic sau spectaculos este cea care singularizeaza frumusetea tinuturilor noastre. Ceea ce se potriveste de minune este calmul acestei frumuseti si sentimentul sobrietatii. E ca si cum tinutul si-ar cunoaste propria frumusete si maretie si nu ar mai avea nevoie sa si le trambiteze. In comparatie cu el, sunt sigur ca genul de privelisti oferite de anumite locuri din Africa si America, desi fara indoiala atragatoare, i s-ar parea inferioare unui privitor obiectiv, din pricina caracterului lor necuviincios si demonstrativ.

Toata aceasta problema se inrudeste cu o alta, care a provocat multe discutii de-a lungul anilor in profesia noastra: ce se intelege printr-un majordom "mare"? Pot sa-mi aduc aminte de multe ore de dezbateri agreabile purtate pe marginea acestui subiect la gura sobei, in camera servitorilor, la sfarsitul unei zile de munca. Veti observa ca spun "ce se intelege prin" si nu "cine a fost" un majordom mare, fiindca de fapt nu s-a pus in mod serios problema identitatii barbatilor care au ridicat stacheta generatiei noastre. Ma refer, cu alte cuvinte, la domnul Marshall de la Charleville House sau la domnul Lane de la Bridewood. Daca ati avut vreodata privilegiul de a intalni asemenea oameni, fara indoiala ca veti sti care este acea insusire a lor la care ma refer. Insa in acelasi timp veti intelege, desigur, la ce ma gandesc cand sustin ca nu e deloc usor sa definesti esenta acestei insusiri.

Intamplator, gandindu-ma mai mult la acest lucru, nu e bine sa spunem ca nu a existat nici o disputa cu privire la cine au fost majordomii mari. De fapt, ar fi trebuit sa spun ca nu a existat nici o disputa serioasa intre profesionistii de calitate, care au discernamant in chestiunile de acest gen. Fireste, camera servitorilor de la Darlington Hall, ca de altfel orice alta camera a servitorilor, a trebuit sa primeasca angajati cu grade variate de inteligenta si sensibilitate si imi amintesc ca de multe ori am fost nevoit sa-mi musc buzele in timp ce vreunul din angajati - si cateodata, regret ca trebuie s-o spun, chiar membri ai personalului meu de serviciu - elogia cu insufletire pe cineva de genul domnului Jack Neighbours, de exemplu.

Nu am nimic impotriva domnului Jack Neighbours care, din pacate, inteleg ca a fost ucis in razboi. II amintesc pur si simplu ca pe un caz tipic. Timp de doi sau trei ani, pe la mijlocul deceniului patru, numele sau parea ca domina conversatiile purtate in toate camerele servitorilor din tinut. Dupa cum am spus, chiar si la Darlington Hall multi angajati veniti in vizita ne relatau ultimele ispravi ale domnului Neighbours, astfel incat eu si cineva ca domnul Graham eram siliti sa impartim experienta neplacuta de a auzi mai multe anecdote, una dupa alta, referitoare la el. Si lucrul cel mai dezagreabil era ca, la sfarsitul fiecarei anecdote, trebuia sa vedem cum unii angajati, altminteri oameni la locul lor, clatinau din cap minunandu-se si facand afirmatii de genul: "Acest domn Neighbours e intr-adevar cel mai bun".

Ma rog, nu ma indoiesc ca domnul Neighbours avea certe deprinderi organizatorice, inteleg ca in cateva ocazii cu participare numeroasa a condus totul din umbra cu un stil ce nu poate fi pus la indoiala. Dar asta nu inseamna ca s-a apropiat vreodata de nivelul unui majordom mare. V-as fi putut-o spune cand faima lui ajunsese la apogeu, tot asa cum i-as fi putut prezice prabusirea, dupa numai cativa ani in care se aflase in centrul atentiei.

De cate ori vi s-a intamplat sa presimtiti ca un majordom al carui nume se afla pe buzele tuturor, fiind considerat cel mai mare reprezentant al generatiei sale, se va dovedi evident necorespunzator dupa cativa ani? Si totusi, exact aceiasi angajati care l-au ridicat in slavi odinioara vor fi prea preocupati in a elogia o aparitie noua pentru a se opri si a-si examina propriul mod de a judeca. Obiectul acestui gen de discutii specific camerei servitorilor este invariabil un majordom care a iesit in fata destul de brusc in urma angajarii in serviciul unei familii de vaza si care poate ca a reusit sa se achite cu oarecare succes de indatoriri in doua-trei ocazii mai importante. Dupa aceea se vor auzi fel de fel de zvonuri in camerele servitorilor de-a lungul si de-a latul tinutului, reiesind ca a fost abordat de diverse persoane importante sau ca mai multe case dintre cele mai selecte se intrec in a-i obtine serviciile oferind simbrii extraordinar de mari. Si ce credeti ca se intampla dupa cativa ani? Aceeasi aparitie invincibila este de vina pentru cine stie ce boacana sau, dintr-un motiv sau altul, cade in dizgratia stapanilor, dupa care paraseste casa in care a cunoscut gloria si nu se mai aude niciodata de el. Intre timp, aceiasi barfitori au si gasit un nou venit pe seama caruia sa se entuziasmeze. Am descoperit ca valetii care isi insotesc stapanii in vizite sunt delincventii cei mai rai, aspirand de obicei la pozitia de majordom cu o oarecare perseverenta. Ei sunt cei care au mereu tendinta de a insista asupra unei persoane anume ca model de urmat sau de a repeta vorbele pe care un anumit erou se spune ca le-a pronuntat in legatura cu problemele profesionale.

In acelasi timp, insa, ma grabesc sa adaug ca exista multi valeti carora nici prin cap nu le-ar trece sa se complaca in acest soi de nerozie - acestia sunt, de fapt, profesionistii cei mai priceputi. Daca in camera servitorilor de la noi s-ar intalni doua-trei asemenea persoane - de calibrul domnului Graham, de pilda, cu care acum, din pacate, se pare ca am pierdut legatura - am avea prilejul unei dezbateri deosebit de stimulative si inteligente cu privire la fiecare aspect al ocupatiei noastre. Astazi, serile acelea se inscriu, intr-adevar, printre amintirile mele cele mai dragi de odinioara.

Insa dati-mi voie sa ma intorc la problema de autentic interes pe care am dezbatut-o cu atata placere in serile care nu ne-au fost stricate de vorbaria celor care nu au beneficiat de o intelegere fundamentala a profesiei noastre; cu alte cuvinte, la intrebarea "ce se intelege printr-un majordom mare?"

Din cate am cunostinta, cu toate discutiile pe care le-a provocat aceasta intrebare de-a lungul anilor, au existat putine incercari de a formula un raspuns oficial dinauntrul profesiei noastre. Singurul exemplu care imi vine in minte este incercarea Societatii Hayes de stabilire a unor criterii de acordare a statutului de membru. Poate ca Societatea Hayes va este straina, dat fiind ca in aceste zile putini sunt cei care vorbesc despre ea. Insa in anii douazeci si la inceputul anilor treizeci ea a exercitat o influenta considerabila asupra Londrei si a comitatelor din imprejurimi. Multi au simtit, de fapt, ca puterea ei ajunsese prea mare si nu le-a parut rau cand a fost nevoita sa se inchida, aceasta intamplandu-se, cred, in 1932 sau 1933. Societatea Hayes declara ca primeste "doar majordomi de prim rang". O mare parte din puterea si prestigiul pe care a continuat sa si le castige deriva din faptul ca, spre deosebire de alte asemenea organizatii mai mult sau mai putin trecatoare, ea a reusit sa aiba mereu un numar de membri extrem de redus, conferind astfel oarecare credibilitate declaratiei facute. Se spune ca numarul membrilor nu depasea niciodata treizeci si ramanea in cea mai mare parte a timpului mai aproape de noua sau zece. Aceasta, precum si faptul ca Societatea Hayes tindea sa fie un organism oarecum secret, i-au adus o puternica aura mistica pentru catava vreme, astfel incat parerile emise ocazional cu privire la chestiuni profesionale erau primite de parca ar fi fost cioplite in piatra.

Singura problema fata de care Societatea se abtinea de catva timp sa se pronunte era cea a propriilor criterii de acordare a statutului de membru. Presiunile cu privire la anuntarea lor cresteau in permanenta si, ca raspuns la o serie de scrisori publicate in A Quarterly for the Gentleman's Gentleman, Societatea a recunoscut ca una din conditiile necesare acordarii statutului de membru era ca "solicitantul sa fie angajat intr-o casa distinsa". "Desi fireste ca doar acest lucru in sine nu este nici pe departe de natura sa raspunda cerintelor", afirma in continuare Societatea. Mai mult decat atat, se lamurea faptul ca Societatea nu considera casele oamenilor de afaceri sau ale "noilor imbogatiti" ca fiind "distinse", iar dupa parerea mea, aceasta mostra de gandire invechita a subminat hotarator orice autoritate serioasa pe care ar fi putut-o obtine ea pentru arbitrarea nivelului de pregatire din profesia noastra. Raspunzand altor scrisori publicate in A Quarterly, Societatea si-a justificat pozitia spunand ca, desi a acceptat opiniile unora dintre corespondenti, potrivit carora in casele oamenilor de afaceri puteau fi gasiti majordomi de excelenta calitate, "trebuia sa se porneasca de la premisa ca adevaratele doamne si adevaratii domni nu se vor abtine multa vreme de la angajarea serviciilor oricareia dintre aceste persoane". Judecata calauzitoare trebuia sa fie cea a "adevaratelor doamne si a adevaratilor domni", sau altminteri "n-avem decat sa adoptam convenientele Rusiei bolsevice", sustinea Societatea. Aceasta a dus la noi controverse si presiunea scrisorilor a continuat sa se acumuleze, indemnand Societatea sa-si declare mai cuprinzator criteriile de acordare a statutului de membru, in cele din urma, s-a facut cunoscut intr-o scurta scrisoare trimisa la A Quarterly ca in opinia Societatii - si voi incerca sa reproduc corect din memorie - "criteriul fundamental este ca solicitantul sa posede o demnitate conforma cu pozitia. Nici un solicitant nu va raspunde cerintelor, oricare ar fi nivelul sa de perfectionare in alte directii, daca se va considera ca nu este la inaltimea asteptarilor in aceasta privinta".

Cu toata lipsa mea de entuziasm fata de Societatea Hayes, sunt convins ca macar aceasta afirmatie se intemeia pe un adevar semnificativ. Daca ne uitam la aceste persoane despre care suntem de acord ca sunt "mari" majordomi, daca ne uitam, de exemplu, la domnul Marshall sau la domnul Lane, mi se pare ca factorul care ii distinge de acei majordomi care sunt doar extrem de competenti este cuprins cel mai exact in acest termen de "demnitate".

Fireste ca intrebarea urmatoare aproape ca vine de la sine: din ce este alcatuita "demnitatea"? Acesta a fost punctul asupra caruia oamenii de genul domnului Graham si al meu am purtat cateva dintre discutiile noastre cele mai interesante. Domnul Graham sustinea intotdeauna ca aceasta "demnitate" era aidoma frumusetii unei femei, asa incat orice incercare de a o analiza se dovedea inutila. Eu, pe de alta parte, eram de parere ca efectuarea unei asemenea paralele tindea sa injoseasca "demnitatea" celor din categoria domnului Marshall. In plus, principala mea obiectie fata de analogia domnului Graham era implicatia ca aceasta "demnitate" era un lucru pe care il aveai sau nu printr-un capriciu al firii, iar daca nu il aveai in mod vizibil, a te lupta ca sa-l obtii era tot atat de fara rost ca incercarile unei femei urate de a se infrumuseta. Ei bine, desi sunt gata sa accept ca majoritatea majordomilor ar putea descoperi in ultima instanta ca nu sunt inzestrati pentru asa ceva, sunt ferm convins ca aceasta "demnitate" este un lucru pentru care are sens sa lupti de-a lungul unei intregi cariere. Sunt sigur ca acei "mari" majordomi care o au, asa cum este domnul Marshall, au obtinut-o dupa multi ani de autoinstruire si de asimilare atenta a experientei. Dupa parerea mea, deci, adoptarea unei pozitii de genul celei a domnului Graham era relativ defetista din punct de vedere profesional.

In orice caz, in ciuda scepticismului domnului Graham, imi amintesc cum domnia sa si cu mine am petrecut multe seri incercand sa stabilim continutul acestei "demnitati". Nu am ajuns niciodata la o intelegere, dar in ceea ce ma priveste pot spune ca mi-am dezvoltat idei destul de ferme cu privire la subiectul in cauza in timpul acestor discutii si ca, in linii mari, ele au ramas aceleasi si in ziua de azi. As dori, daca imi este permis, sa incerc sa explic aici ce inteleg prin aceasta "demnitate".

Banuiesc ca nu veti contesta ca domnul Marshall de la Charleville House si domnul Lane de la Bridewood au fost cei doi mari majordomi ai ultimilor ani. Poate ca as fi in stare sa va conving ca si domnul Henderson de la Branbury Castle intra in aceasta categorie rara. Dar s-ar putea sa credeti ca sunt partinitor daca v-as spune ca, din multe puncte de vedere, chiar si tatal meu ar putea fi considerat egalul acestor oameni si ca propria lui cariera este cea pe care am cercetat-o intotdeauna pentru definirea "demnitatii". Cu toate acestea, sunt ferm convins ca, la apogeul carierei sale la Loughborough House, tatal meu a fost intr-adevar intruchiparea "demnitatii".

Imi dau seama ca, daca privim problema obiectiv, trebuie sa recunoastem ca tatalui meu ii lipseau diferite insusiri pe care le-am putea cere in mod normal unui majordom mare. Insa as vrea sa spun ca aceste insusiri absente sunt mereu de ordinul superficialului si decorativului, atragatoare fara indoiala, ca glazura care acopera o prajitura, dar nu au legatura cu ceea ce este cu adevarat esential. Ma refer la lucruri de genul accentului adecvat si al stapanirii limbii, al cunostintelor generale despre subiecte cuprinzatoare cum ar fi cresterea soimilor sau imperecherea tritonilor - insusiri pe care tatal meu nu s-ar fi putut lauda ca le are. In plus, trebuie reamintit ca tatal meu era un majordom dintr-o generatie mai veche si si-a inceput cariera intr-o vreme cand asemenea insusiri nu erau considerate adecvate - iar dezirabile nici atat - pentru un majordom. S-ar parea ca obsesiile legate de elocinta si de cunostintele generale au aparut o data cu generatia noastra, probabil ca in urma domnului Marshall, cand unii oameni mai marunti, care au incercat sa-l intreaca in maretie, au confundat superficialul cu esenta. Sunt de parere ca generatia noastra a fost mult prea preocupata de "zorzoane". Dumnezeu stie cat timp si cata energie s-au pierdut cu exersarea accentului si stapanirea limbii, cate ore s-au dus cu studierea enciclopediilor si volumelor din "Verificati-va cunostintele", cand de fapt tot acel timp ar fi trebuit sa fie dedicat folosirii dezinvolte a elementelor de baza.

Desi trebuie sa fim atenti si sa nu incercam sa negam raspunderea care in ultima instanta ne revine, se cuvine sa mentionam ca unii stapani au facut mult pentru incurajarea acestor tendinte. Regret ca trebuie sa o spun, dar s-ar parea ca au existat, in ultimul timp, o serie de familii, dintre care unele de obarsii dintre cele mai nobile, care au tins spre adoptarea unei atitudini concurentiale una fata de cealalta si nu s-au dat in laturi de la a se lauda in fata musafirilor cu maiestria majordomului in aceste momente nesemnificative. Am auzit despre cazuri in care majordomul era prezent la petreceri intr-o postura asemanatoare celei a unei maimute de circ. Intr-o situatie regretabila, la care eu insumi am asistat, una din distractiile favorite ale oaspetilor era sa-l cheme pe majordom si sa-i puna fel de fel de intrebari, cum ar fi cine a castigat derby-ul hipic in cutare an, de parca s-ar fi adresat Omului cu Creier Electronic dintr-un music-hall.

Cum am spus, tatal meu provenea dintr-o generatie care, din fericire, era straina de asemenea confuzii facute pe seama valorilor noastre profesionale. Si as indrazni sa afirm ca, in pofida stapanirii limitate a limbii engleze si a cunostintelor generale marginite, el nu numai ca stia totul despre cum trebuia gospodarita o casa, ci reusise in floarea varstei sa dobandeasca acea "demnitate conforma cu pozitia" pe care o reclama Societatea Hayes. Prin urmare, daca voi incerca sa va descriu ce cred ca l-a facut pe tatal meu atat de distins, s-ar putea ca in acest mod sa imi exprim propriul punct de vedere cu privire la esenta "demnitatii".

Exista o poveste anume, pe care tatalui meu ii placea sa o repete de-a lungul anilor. Imi aduc aminte ca il ascultam spunand-o vizitatorilor pe cand eram copil si mai tarziu, pe cand imi faceam debutul ca lacheu sub supravegherea lui. Imi amintesc cum a relatat-o din nou prima data cand m-am intors sa-l vad, dupa ce imi castigasem prima slujba ca majordom in serviciul unui domn si al unei doamne Muggeridge, in casa lor relativ modesta din Allshot, Oxfordshire. Era limpede ca povestea insemna mult pentru el. Generatia tatalui meu nu era obisnuita sa discute si sa analizeze asa cum facem noi si cred ca istorisirea repetata a acestei povesti a fost singura lui incercare de a reflecta in mod critic la profesia pe care o practica. Asa stand lucrurile, ea ofera un indiciu esential asupra modului sau de a gandi. Se pare ca era o poveste adevarata despre un majordom care isi insotise stapanul in India si servise acolo multi ani, pastrand si printre membrii indigeni ai personalului acelasi nivel ridicat pe care il demonstrase in Anglia. Intr-o dupa-amiaza, acest majordom a intrat in sufragerie cu intentia evidenta de a se incredinta ca totul era pregatit pentru cina si a observat un tigru tolanit sub masa. Majordomul a parasit sufrageria in liniste, avand grija sa inchida usile dupa el, si s-a indreptat calm spre salonul unde stapanul sau isi bea ceaiul impreuna cu cativa musafiri. Ajuns acolo, i-a atras atentia stapanului, tusind politicos si soptindu-i apoi la ureche: "Imi parte foarte rau, domnule, dar se pare ca avem un tigru in sufragerie. Poate ca imi veti permite sa folosesc carabina cu douasprezece focuri?"

Si, potrivit legendei, cateva minute mai tarziu, stapanul si invitatii sai au auzit trei impuscaturi. Cand majordomul a reaparut in salon dupa catva timp, ca sa umple ceainicele, stapanul l-a intrebat daca totul era in regula.

- In perfecta ordine, va multumesc, domnule, venise raspunsul. Cina va fi servita la ora obisnuita si imi face placere sa spun ca pana atunci vor fi indepartate urmele vizibile ale recentei intamplari. Tatal meu obisnuia sa repete aceasta ultima propozitie - "pana atunci vor fi indepartate urmele vizibile ale recentei intamplari" - razand si clatinand din cap cu admiratie. El nu sustinea ca stie nici numele majordomului si nici pe cineva care il cunoscuse, dar insista mereu ca intamplarea avusese loc exact asa cum o povestise. In orice caz, nu are mare importanta daca povestea este sau nu adevarata: semnificativ este, bineinteles, ceea ce dezvaluie ea cu privire la idealurile tatalui meu. Caci trecandu-i in revista cariera, inteleg cu prea mare intarziere ca el trebuie sa se fi straduit de-a lungul anilor sa devina acel majordom din poveste. Iar din punctul meu de vedere, la apogeul carierei, tatal meu si-a realizat aceasta ambitie. Fiindca, desi sunt sigur ca nu a avut niciodata ocazia de a gasi un tigru sub masa din sufragerie, analizand tot ce stiu sau am auzit despre el, pot sa ma gandesc la cel putin cateva situatii in care a dat din plin dovada tocmai de calitatea pe care a admirat-o atat de mult la majordomul din povestea sa.

Una dintre aceste situatii mi-a fost relatata de domnul David Charles, de la Charles and Redding Company, care venea din cand in cand in vizita la Darlington Hall pe vremea lordului Darlington. Intr-o seara in care s-a intamplat sa-i fiu valet, domnul Charles mi-a spus ca il intalnise pe tatal meu cu cativa ani in urma, pe cand era invitat la Loughborough House - casa domnului John Silvers, industriasul, unde tatal meu a servit timp de cincisprezece ani in perioada de varf a carierei sale. Domnul Charles mi-a marturisit ca nu putea sa-l uite pe tatal meu, datorita unui incident care avusese loc in timpul acelei vizite.

Intr-o dupa-amiaza, spre regretul si rusinea dansului, domnul Charles si-a permis sa se ameteasca in compania altor doi musafiri - doi gentlemeni carora am sa le spun simplu domnul Smith si domnul Jones, dat fiind ca e posibil ca in anumite cercuri lumea sa-si aminteasca si acum de dansii. Dupa cam o ora de baut, acesti doi gentlemeni s-au hotarat sa faca o plimbare de dupa-masa cu masina prin satele din jur, automobilul fiind inca un lucru oarecum nou in aceasta perioada. Dansii l-au convins pe domnul Charles sa ii insoteasca si, dat fiind ca soferul era chiar atunci in concediu, l-au desemnat pe tatal meu sa conduca masina.

Dupa ce au pornit, domnul Smith si domnul Jones, desi erau de varsta mijlocie, au inceput sa se poarte ca niste baieti de scoala, cantand cantece deocheate si facand comentarii si mai deocheate despre tot ce vedeau uitandu-se pe geam. In plus, acesti gentlemeni observasera pe harta regiunii trei sate din apropiere numite Morphy, Saltash si Brigoon. Ma rog, nu sunt foarte sigur ca acestea erau numele exacte, dar cert este ca ele le-au amintit domnului Smith si domnului Jones de un numar dintr-un program de music-hall despre care poate ca ati auzit si care se chema Murphy, Saltman and Brigid the Cat. Remarcand aceasta curioasa coincidenta, gentlemenii s-au ambitionat apoi sa viziteze cele trei sate cu pricina, pasamite in onoarea cantaretilor de music-hall. Potrivit spuselor domnului Charles, tatal meu ajunsese in timp util in primul sat si era pe punctul de a intra in al doilea, cand fie domnul Smith, fie domnul Jones a observat ca satul era Brigoon, adica al treilea si nu al doilea nume al succesiunii. Suparati, dansii i-au cerut tatalui meu sa intoarca masina imediat, in asa fel incat satele sa poata fi vizitate "in ordinea corecta". S-a intamplat ca aceasta sa duca la parcurgerea in sens invers a unei portiuni considerabile de drum, dar, m-a asigurat domnul Charles, tatal meu a primit cererea ca si cum ar fi fost perfect indreptatita si in general a continuat sa se poarte cu o politete ireprosabila. Acum insa atentia domnului Smith si a domnului Jones se indreptase asupra tatalui meu, asa incat, plictisiti fara indoiala de ceea ce le oferea privelistea de afara, acestia au purces sa se distreze emitand cu voce tare remarci nemagulitoare la adresa "greselii" sale. Domnul Charles si-a amintit ca se minunase vazand cum tatal meu nu a dat nici cel mai mic semn de stinghereala sau de suparare, ci a continuat sa conduca, avand pe chip o expresie in care se imbinau perfect demnitatea personala si dorinta de a face placere. Cu toate acestea, stapanirii de sine a tatalui meu nu i-a fost dat sa dureze. Caci dupa ce s-au plictisit sa-l acopere cu insulte, cei doi gentlemeni au inceput sa isi discute gazda, adica pe stapanul tatalui meu, domnul John Silvers. Observatiile erau din ce in ce mai false si mai perfide, astfel incat domnul Charles a fost nevoit sa intervina - cel putin asa a sustinut - sugerand ca asemenea vorbe erau o dovada de lipsa de maniere. Aceasta parere a fost contrazisa cu atata energie, incat, lasand la o parte teama ca ar putea deveni urmatoarea tinta a atentiei gentlemenilor, domnul Charles s-a gandit chiar ca ar putea fi victima unor violente fizice. Apoi insa, deodata, in urma unei insinuari deosebit de josnice, tatal meu a oprit masina pe neasteptate. Iar lucrul care facuse o impresie atat de puternica asupra domnului Charles s-a intamplat chiar in momentele urmatoare.

Usa din spate a masinii s-a deschis si tatal meu a fost vazut stand in picioare la cativa pasi de vehicul si privind fix in interior. Dupa descrierea domnului Charles, toti cei trei pasageri au parut dintr-o data coplesiti, dandu-si seama de forta sa fizica impresionanta. Era, intr-adevar, un om inalt de aproape doi metri, iar expresia lui, desi linistitoare cata vreme stiai ca are intentia de a fi indatoritor, putea sa para extrem de amenintatoare in anumite imprejurari de alta natura. Dupa spusele domnului Charles, tatal meu nu a manifestat nici o urma vizibila de suparare. Se pare ca nu a facut altceva decat sa deschida usa. Si totusi, exista o nuanta mustratoare atat de puternica si in acelasi timp atat de inatacabila in silueta ce se profila deasupra celor doi insotitori ametiti ai domnului Charles, incat acestia au parut ca se ghemuiesc aidoma unor copilandri prinsi de fermier la furat de mere.

Tatal meu a ramas acolo cateva clipe fara sa scoata un cuvant si multumindu-se sa tina usa deschisa, in cele din urma, ori domnul Smith ori domnul Jones a intrebat:

- Nu mergem mai departe?

Tatal meu nu a raspuns, ci a stat in continuare acolo in tacere, fara sa le ceara sa coboare din masina sau sa le ofere vreun indiciu referitor la dorintele sau la intentiile sale. Imi imaginez perfect cum trebuie sa fi aratat in acea zi, incadrat de portiera vehiculului si eclipsand prin prezenta sa intunecata si severa efectul peisajului bland al tinutului Hertfordshire, ce se intindea dincolo de el. Dupa cum isi aminteste domnul Charles, au fost cateva clipe ciudat de amenintatoare, in care chiar si dansul s-a simtit coplesit de vina, chiar daca nu avusese un comportament deplasat. Tacerea a parut ca nu se mai termina, pana cand unul dintre cei doi gentlemeni si-a luat inima in dinti si a murmurat: "Cred ca a cam vorbit gura fara noi adineauri. N-o sa se mai repete".

Dupa ce a chibzuit pret de o clipa, tatal meu a inchis usa incet, s-a instalat din nou la volan si a continuat turul celor trei sate, tur care, m-a incredintat domnul Charles, s-a desfasurat dupa aceea intr-o tacere aproape deplina.

Acum ca mi-am amintit acest episod, imi revine in memorie o alta intamplare, cam din aceeasi perioada, din cariera tatalui meu, care demonstreaza poate chiar mai impresionant existenta acestei calitati aparte pe care a reusit sa o dobandeasca. Poate ca ar trebui sa explic aici ca am fost doi frati la parinti si ca Leonard, fratele meu mai mare, a fost ucis in razboiul din Africa de Sud pe cand eu eram inca un copil. Fireste ca tatal meu va fi resimtit puternic socul acestei pierderi. Dar, parca pentru ca lucrurile sa stea si mai rau, mangaierea obisnuita pe care o are un tata in aceasta situatie - faptul ca fiul sau si-a dat viata eroic pentru rege si tara - a fost umbrita de faptul ca fratele meu pierise in timpul unei manevre deosebit de dezonorante. Nu numai ca s-a pretins ca manevra fusese un atac cu totul nebritanic asupra unei colonii civile a burilor, dar in plus au aparut dovezi covarsitoare ca ea fusese ordonata in mod iresponsabil, cu o serie de incalcari ale precautiilor militare fundamentale, astfel incat oamenii care murisera - printre care si fratele meu - murisera absolut inutil. Tinand seama de ceea ce urmeaza sa povestesc, nu s-ar cadea sa confer o identitate mai precisa manevrei, desi este foarte posibil sa va dati seama la care anume ma refer daca am sa va spun ca la momentul respectiv ea a provocat un oarecare tapaj, avand o contributie semnificativa la controversele pe care le genera conflictul in ansamblu. Existasera somatii pentru demiterea si chiar aducerea in fata curtii martiale a generalului implicat, insa armata il aparase si i se permisese sa-si incheie campania. Ce se stie mai putin este ca, la sfarsitul conflictului cu Africa de Sud, acelasi general fusese pensionat discret si intrase apoi in afaceri, ocupandu-se de transporturile navale ce veneau din aceasta tara. Relatez acest lucru intrucat, la vreo zece ani dupa conflict, adica intr-o perioada cand ranile dureroase se vindecasera doar superficial, tatal meu a fost chemat in biroul domnului Silvers pentru a i se spune ca acelasi personaj - il voi numi simplu "Generalul" - trebuia sa vina in vizita pentru cateva zile si sa participe la o receptie in timpul careia stapanul tatalui meu spera sa puna bazele unei afaceri avantajoase. Cu toate acestea, domnul Silvers isi amintise ce ar putea inseamna aceasta vizita pentru tatal meu si de aceea il chemase, ca sa-i ofere sansa de a-si lua cateva zile libere pe durata sederii Generalului.

Sentimentul pe care il nutrea tatal meu pentru General era, fireste, cel al unei uri neimpacate, dar el stia, in acelasi timp, ca intentiile stapanului sau de incheiere a tranzactiei depindeau de buna desfasurare a receptiei, lucru ce nu se anunta deloc usor, avand in vedere ca urmau sa vina optsprezece invitati. Prin urmare, a replicat ca, desi era deosebit de recunoscator pentru ca se tinuse cont de sentimentele sale, domnul Silvers putea fi incredintat ca serviciile se vor situa la nivelul obisnuit.

Asa cum s-au desfasurat lucrurile, chinurile tatalui meu s-au dovedit mai mari decat s-ar fi putut prevedea. In primul rand, sperantele pe care poate ca le-a avut la gandul ca, intalnindu-l pe General in persoana, va simti respectul sau intelegerea capabile sa-i modifice sentimentele fata de el s-au dovedit neintemeiate. Generalul era un barbat corpolent si urat, manierele sale nu erau alese, iar in modul sau de a vorbi era evidenta dorinta de a efectua comparatii cazone intr-o mare varietate de chestiuni. Si mai rea a fost vestea ca gentlemanul venise fara valet, omul folosit de dansul de obicei imbolnavindu-se.

Dat fiind ca mai exista un invitat care nu avea valet, problema era delicata si trebuia hotarat caruia dintre oaspeti ii va fi desemnat majordomul si caruia lacheul pe post de valet. Apreciind pozitia stapanului sau, tatal meu s-a oferit imediat ca valet al Generalului, fiind obligat in felul acesta sa indure, pe durata a patru zile, vecinatatea intima a omului pe care il detesta. Intre timp, fara sa aiba nici cea mai mica idee despre sentimentele sale, Generalul a profitat din plin de ocazie pentru a-i povesti anecdote legate de realizarile sale militare, asa cum obisnuiesc, fireste, multi gentlemeni din armata in folosul valetilor, in intimitatea camerelor lor. Cu toate acestea, tatal meu si-a ascuns atat de bine sentimentele si si-a indeplinit indatoririle cu atata destoinicie, incat la plecare Generalul l-a felicitat pe domnul John Silvers pentru maiestria majordomului sau si a lasat, in semn de apreciere, un bacsis neobisnuit de mare pe care, fara sa ezite, tatal meu si-a rugat stapanul sa il doneze unei institutii de binefacere.

Sper ca veti fi de acord ca in cele doua situatii din cariera sa pe care le-am amintit - ambele verificate si, cred eu, autentice - tatal meu nu numai ca face dovada, dar se apropie chiar de personificarea insasi a ceea ce Societatea Hayes numeste "demnitate conforma cu pozitia". Daca luam in considerare diferenta dintre tatal meu, asa cum apare in asemenea momente, si cineva ca domnul Jack Neighbours, chiar cu cele mai reusite inflorituri tehnice ale sale, cred ca putem distinge ce anume separa un majordom "mare" de unul pur si simplu competent. De asemenea, putem acum sa intelegem mai bine de ce tatalui meu ii placea atat de mult povestea majordomului care nu a intrat in panica descoperind un tigru sub masa din sufragerie: fiindca stia din instinct ca undeva in aceasta poveste se afla esenta "demnitatii" adevarate. Si dati-mi voie sa afirm acum ca "demnitatea" se refera in principal la capacitatea majordomului de a nu-si abandona identitatea profesionala. Majordomii inferiori renunta la identitatea profesionala in favoarea celei personale, la cea mai mica provocare. Pentru asemenea persoane, a fi majordom este totuna cu a juca un rol de pantomima: un branci usor, o mica poticnire si fatada se va prabusi, dand la iveala actorul. Majordomii mari sunt mari in virtutea capacitatii lor de asumare a profesiei pana la identificare: ei nu se lasa clatinati de nici un fel de intamplari exterioare, oricat de surprinzatoare, alarmante sau suparatoare ar fi ele. Isi poarta profesionalismul asa cum un gentleman bine crescut isi poarta costumul. Majordomul mare nu va lasa imprejurarea sau talharii sa il smulga de pe el in vazul lumii. El il leapada numai si numai cand doreste, si aceasta are loc invariabil atunci cand este cu desavarsire singur. Este, cum spuneam, o chestiune de "demnitate".

Se afirma cateodata ca majordomi exista cu adevarat numai in Anglia. Alte tari, indiferent de titlul folosit de fapt, au doar servitori, inclin sa cred ca acest lucru este adevarat. Cei de pe continent sunt incapabili de a fi majordomi, pentru ca rasa lor nu are putinta stapanirii emotionale care este doar la indemana rasei engleze. Continentalii - si in linii mari si ceilalti, dupa cum veti fi de acord, fara indoiala - sunt de regula incapabili sa se controleze in momentele de emotie puternica si prin urmare nu-si pot pastra conduita profesionala decat in situatiile cel mai putin solicitante. Daca imi este permis sa revin la metafora anterioara - imi veti scuza formularea atat de vulgara - sunt aidoma omului care, la cea mai usoara provocare, isi smulge costumul si camasa de pe el si o ia la fuga tipand. Pe scurt, "demnitatea" este inaccesibila unor asemenea persoane. Noi, englezii, avem un avantaj important fata de straini in aceasta privinta si acesta este motivul pentru care, cand ne gandim la un majordom mare, el trebuie sa fie, aproape prin definitie, englez. Desigur ca ati putea raspunde, asa cum facea domnul Graham ori de cate ori ii infatisam acest punct de vedere in timpul placutelor discutii la gura sobei, ca, daca ceea ce spun este corect, atunci nu putem aprecia ca un majordom este mare decat dupa ce l-am vazut actionand intr-o situatie dificila. Si totusi, adevarul este ca acceptam persoane de genul domnului Marshall sau domnului Lane ca fiind mari, desi cei mai multi dintre noi nu putem afirma ca i-am examinat vreodata in asemenea conditii. Trebuie sa marturisesc ca aici domnul Graham are dreptate, insa tot ce pot sa spun este ca, dupa ce ai practicat aceasta profesie atata vreme, esti capabil sa judeci intuitiv profunzimea profesionalismului cuiva, fara a fi nevoie sa il vezi sub presiune. Intr-adevar, cand ai fericitul prilej sa intalnesti un majordom mare, departe de a simti imboldul sceptic de a cere un "test", nu ai cum sa iti imaginezi nici o situatie care ar putea disloca un profesionalism cladit cu atata autoritate. De fapt, sunt sigur ca tot o teama de acest fel, patrunzand chiar si prin aburul dens al alcoolului, i-a redus la tacere rusinata pe pasagerii tatalui meu, cu multi ani in urma, in acea dupa-amiaza de duminica. Cu asemenea oameni se intampla acelasi lucru care se intampla si cu peisajul englez vazut in toata splendoarea sa, asa cum l-am vazut eu de dimineata: cand ii intalnesti, stii pur si simplu ca te afli in fata unei expresii a maretiei.

Imi dau seama ca vor exista mereu oameni care vor sustine ca orice incercare de analizare a maretiei, de genul celei intreprinse de mine, este relativ inutila. "Stii cand respectivul o are si stii cand nu o are. Altceva nu prea mai e de spus", este argumentul dintotdeauna al domnului Graham. Cred insa ca e de datoria noastra sa nu fim atat de defetisti in aceasta privinta. A te gandi profund la aceste lucruri, asa incat fiecare dintre noi sa poata lupta mai bine ca sa ajunga la "demnitate", constituie cu siguranta o raspundere profesionala care ne revine tuturor.

Ziua a doua - dimineata.

Salisbury.

Rareori m-am simtit mai bine intr-un pat strain, asa ca m-am trezit cam cu o ora in urma, dupa o perioada scurta in care am dormit oarecum agitat. Era inca noapte si, stiind ca ma astepta o zi intreaga de mers cu masina, am incercat sa adorm la loc. Incercarea s-a dovedit inutila, iar cand m-am hotarat in cele din urma sa ma ridic era inca atat de intuneric, incat am fost nevoit sa aprind lumina ca sa ma barbieresc la ligheanul din colt. Insa, dupa ce am terminat si am stins iarasi becul, am vazut lumina zorilor mijind pe langa marginile perdelelor.

Cand le-am dat in laturi, chiar cu cateva clipe in urma, lumina de afara era inca foarte slaba si un soi de ceata imi ingreuia privelistea brutariei si a farmaciei de peste drum. Fireste ca, urmarind din ochi strada pana unde trece peste podul semicircular, am reusit sa vad cum se ridica ceata deasupra raului, acoperind aproape in intregime unul din pilonii podului. Nu se zarea tipenie de om si, in afara unui ciocanit ce rasuna undeva departe si a unor zgomote provocate de cineva care tusea din cand in cand intr-o camera din spatele casei, nu se auzea nici un sunet. Este limpede ca proprietareasa inca nu s-a sculat, dand de inteles ca nu prea sunt sanse ca micul dejun sa fie servit mai devreme de ora fixata, adica sapte si jumatate.

Acum, in aceste momente linistite in care astept ca lumea din jur sa se trezeasca, ma descopar parcurgand iarasi in minte fragmente din scrisoarea domnisoarei Kenton. Intamplator, ar fi trebuit sa va explic pana acum de ce fac referirile acestea la "domnisoara Kenton". "Domnisoara Kenton" este, la drept vorbind, "doamna Benn" si poarta acest nume de douazeci de ani. Totusi, dat fiind ca am cunoscut-o indeaproape doar pe cand era necasatorita si ca nu am vazut-o niciodata de cand a plecat in West Country ca sa devina "doamna Benn", poate ca imi veti ierta necuviinta de a-i folosi numele pe care il avea cand am cunoscut-o si pe care am continuat sa-l intrebuintez in gand pe tot parcursul acestor ani. Bineinteles, scrisoarea ei mi-a oferit un motiv in plus sa o consider ca fiind pe mai departe "domnisoara Kenton", intrucat s-ar parea ca, din nefericire, casatoria ei urmeaza sa se apropie de sfarsit. Scrisoarea nu precizeaza nici un fel de amanunte referitoare la aceasta problema si nici nu te-ai astepta sa o faca, dar domnisoara Kenton afirma fara echivoc ca s-a mutat deja din casa domnului Benn din Helston si ca in prezent locuieste cu o cunostinta in satul Little Compton din apropiere. Este tragic, desigur, ca acum casatoria ei se termina cu un esec. Chiar in acest moment, fara indoiala, ea reflecteaza cu parere de rau la hotarari luate in trecutul indepartat si care au lasat-o, in plina varsta mijlocie, atat de singura si trista. Si e usor de inteles ca, intr-o asemenea stare de spirit, gandul intoarcerii la Darlington Hall ar fi pentru ea o mare mangaiere. Asa cum am recunoscut, nicaieri in scrisoare ea nu isi declara explicit dorinta de a reveni, insa acesta este mesajul inconfundabil redat de tonul general al multor fragmente din care razbate o nostalgie profunda fata de zilele petrecute la Darlington Hall. Bineinteles ca domnisoara Kenton nu poate spera sa recupereze acei ani pierduti intorcandu-se in aceasta perioada si imi fac o prima datorie din a o determina sa inteleaga acest lucru cand ne vom intalni. Va trebui sa scot in evidenta cat de mult s-au schimbat lucrurile acum, si anume ca zilele in care lucram avand in subordine un personal numeros nu se vor mai intoarce, probabil, niciodata in viata. Insa domnisoara Kenton este o femeie inteligenta si isi va fi dat deja singura seama de aceste lucruri. Intr-adevar, una peste alta, nu vad de ce optiunea intoarcerii ei la Darlington Hall si a rememorarii anilor de munca de acolo nu ar oferi o consolare autentica unei vieti care a ajuns sa fie atat de mult dominata de sentimentul irosirii.

Si fireste ca, din propriul meu punct de vedere profesional, este limpede ca domnisoara Kenton s-ar dovedi, chiar si dupa o intrerupere de atat de multi ani, solutia perfecta a problemei ce ne preocupa in prezent la Darlington Hall. De fapt, folosind termenul de "problema" poate ca exagerez. Ma refer, la urma urmei, la o serie de greseli absolut neinsemnate pe care le-am comis, iar directia pentru care am optat acum este pur si simplu un mijloc de prevenire a oricaror "probleme" inainte de a se ivi. Este adevarat ca tocmai aceste greseli marunte mi-au provocat destul de multa neliniste la inceput, insa de indata ce am avut timp sa le diagnostichez corect ca simptome ale unei simple crize de personal, m-am abtinut sa le mai acord mare atentie. Cum spuneam, sosirea domnisoarei Kenton le va pune capat definitiv.

Sa ne intoarcem insa la scrisoare. Pe alocuri, ea dezvaluie o anumita deznadejde fata de situatia actuala a expeditoarei, un lucru destul de ingrijorator. Una din fraze incepe astfel: "Desi nu am nici un fel de idee despre cum imi voi umple zilele ce mi-au mai ramas de trait cu lucruri folositoare " Iar in alt loc ea reia scriind: "Restul vietii mi se intinde in fata ochilor aidoma unei pustietati". Cu toate acestea, in cea mai mare parte a scrisorii tonul este, dupa cum am spus, nostalgic. De exemplu, intr-un loc ea scrie: "Toata aceasta intamplare m-a facut sa ma gandesc la Alice White. V-o mai amintiti? De fapt, nu imi inchipui ca ati putea s-o uitati. Cat despre mine, sunt inca obsedata de felul in care rostea vocalele si de frazele acelea de un agramatism inegalabil, pe care numai ea le putea nascoci! Aveti idee ce s-a intamplat cu ea?"

Ca sa fiu sincer, nu am nici cea mai mica idee, desi trebuie sa spun ca m-am amuzat destul de mult amintindu-mi de acea exasperanta fata in casa care, in cele din urma, s-a dovedit a fi unul dintre oamenii nostri cei mai devotati. Intr-un alt loc din scrisoarea ei, domnisoara Kenton scrie: "Imi placea atat de mult privelistea din dormitoarele de la etajul doi, care dadeau spre pajistea ce se zarea coborand in departare. Tot asa e si acum? In serile de vara privelistea aceea dobandea un fel de insusire magica si pot sa va marturisesc acum ca obisnuiam sa pierd multe minute pretioase stand in dreptul uneia dintre ferestre, fermecata de ceea ce vedeam".

Iar ceva mai incolo adauga: "Daca aceasta este o amintire dureroasa, iertati-ma. Insa nu voi uita niciodata clipele acelea in care l-am privit amandoi pe tatal dumneavoastra mergand inainte si inapoi in fata chioscului si privind in pamant, de parca spera sa gaseasca vreo piatra pretioasa pe care o scapase acolo".

Este oarecum o revelatie faptul ca aceasta amintire veche de peste treizeci de ani a ramas intiparita si in memoria domnisoarei Kenton si in a mea. Intamplarea trebuie sa fi avut loc, intr-adevar, tocmai intr-una din acele seri de vara pe care le mentioneaza ea, caci imi amintesc precis ca am urcat la al doilea etaj si am vazut in fata razele portocalii trimise de soarele care apunea, dispersand intunericul de pe coridor in dreptul fiecarei usi de dormitor ce era intredeschisa. Si, in vreme ce treceam pe langa dormitoare, am vazut din pragul unei usi silueta domnisoarei Kenton profilandu-se in dreptul unei ferestre, intorcandu-se si chemandu-ma incet: "Domnule Stevens, daca puteti veni o clipa". Cand am intrat, domnisoara Kenton se intorsese la fereastra. Dedesubt, umbrele plopilor se intindeau peste pajiste, inspre dreapta, pajistea suia catre o mica indiguire unde se afla chioscul si unde l-am vazut pe tatal meu pasind incet, cu un aer preocupat, de parca intr-adevar "spera sa gaseasca vreo piatra pretioasa pe care o scapase acolo", asa cum foarte bine scrie domnisoara Kenton.

Exista motive foarte justificate pentru care aceasta amintire mi-a ramas nestirbita, dupa cum doresc sa va explic. In plus, gandindu-ma mai bine, poate ca nu este atat de surprinzator ca ea a produs o impresie puternica asupra domnisoarei Kenton, date fiind anumite aspecte ale relatiilor dintre ea si tatal meu in timpul primelor ei zile la Darlington Hall.

Domnisoara Kenton si tatal meu sosisera la resedinta cam in aceeasi perioada - primavara lui 1922 - ca urmare a faptului ca ii pierdusem dintr-un foc pe intendenta si pe ajutorul de majordom dinainte. Aceasta se intamplase intrucat cei doi hotarasera sa se casatoreasca si sa paraseasca profesia. Am considerat dintotdeauna ca asemenea legaturi sunt o amenintare serioasa la adresa ordinii dintr-o casa. De atunci, am pierdut multi alti angajati in imprejurari asemanatoare. Este de asteptat, fireste, ca asemenea lucruri sa se intample intre slujnice si lachei, iar un bun majordom ar trebui sa ia intotdeauna in considerare acest lucru cand isi face planurile, insa casatoria dintre angajatii de nivel superior poate avea un efect extrem de daunator in munca. Bineinteles ca, in cazul in care doi membri ai personalului se indragostesc si hotarasc sa se casatoreasca, ar fi nepoliticos sa le gasesti vreo vina; dar cred ca iritarea cea mai mare o provoaca acele persoane - si intendentele sunt cu deosebire de condamnat in acest caz - care nu manifesta o abnegatie autentica fata de profesie si care, in esenta, parasesc un post pentru altul in cautarea aventurilor romantice. Acest gen de persoane constituie o pacoste pentru adevaratul profesionalism. Insa dati-mi voie sa spun chiar acum ca nu la domnisoara Kenton ma gandesc cand fac o asemenea afirmatie. Fireste, in cele din urma si ea a parasit personalul meu pentru a se casatori, dar pot sa va asigur ca, atata timp cat a lucrat ca intendenta in subordinea mea, s-a dovedit intru totul devotata si nu si-a ingaduit niciodata sa se abata de la prioritatile profesionale.

Insa ma indepartez de subiect. Explicam ca ramasesem fara intendenta si ajutorul de majordom in acelasi timp si ca domnisoara Kenton sosise - cu referinte neobisnuit de bune, din cate imi amintesc - ca sa ocupe primul din aceste posturi. Intamplarea a facut ca in aceeasi perioada tatal meu sa-si incheie serviciul distins la Loughborough House, o data cu moartea stapanului sau, domnul John Silvers, si sa fie oarecum in incurcatura in privinta gasirii unei slujbe si a unei locuinte. Cu toate ca inca mai era, fireste, un profesionist de cea mai mare clasa, trecuse de saptezeci de ani si era serios macinat de guta si de alte suferinte. Prin urmare, nu se putea sti cum ar fi concurat impotriva mai tinerilor majordomi cu o inalta pregatire profesionala care isi cautau posturi. Tinand seama de acest lucru, am considerat ca, daca l-as ruga pe tatal meu sa-si puna marea experienta si distinctie in slujba resedintei de la Darlington Hall, as ajunge la o solutie rezonabila.

Din cate imi amintesc, intr-o dimineata, la putin timp dupa angajarea tatalui meu si a domnisoarei Kenton, ma aflam in camaruta, stand la masa si uitandu-ma prin hartii, cand am auzit o bataie in usa. Tin minte ca am fost putin surprins cand domnisoara Kenton a deschis usa si a intrat inainte s-o invit. A pasit inauntru tinand in maini o vaza mare cu flori si a spus zambind:

- Domnule Stevens, m-am gandit ca or sa va mai lumineze putin salonul.

- Cum ai spus, domnisoara Kenton?

- E pacat sa fie atat de intuneric si rece in camera dumneavoastra, domnule Stevens, cand afara soarele straluceste asa frumos. M-am gandit ca florile acestea vor insufleti putin atmosfera.

- E foarte dragut din partea dumitale, domnisoara Kenton.

- Pacat ca nu bate soarele mai mult aici. Pana si peretii sunt putin umezi, nu-i asa, domnule Stevens?

M-am intors la socotelile mele, spunand:

- Cred ca e doar din cauza condensului, domnisoara Kenton.

Ea a pus vaza pe masa in fata mea si apoi, uitandu-se din nou de jur imprejur prin camaruta, a spus:

- Daca doriti, domnule Stevens, as putea sa va aduc si cateva taieturi de prin reviste.

- Domnisoara Kenton, iti apreciez amabilitatea, insa aceasta nu este sala de spectacole. Ma bucur sa ma pot amuza cat mai putin posibil.

- Bine, domnule Stevens, dar nu trebuie sa tineti camera atat de austera si lipsita de culoare.

- Pana acum m-am simtit perfect in ea asa cum este, domnisoara Kenton, desi apreciez ca te-ai gandit la ea. De fapt, daca tot ai venit, aveam de discutat cu dumneata o anumita problema.

- Adevarat, domnule Stevens?

- Da, domnisoara Kenton, o chestiune minora. Intamplator am trecut ieri prin dreptul bucatariei si te-am auzit spunandu-i cuiva William.

- Chiar asa, domnule Stevens?

- Intocmai, domnisoara Kenton. Te-am auzit rostind de cateva ori numele "William". Pot sa intreb cui i te adresai cu acest nume?

- Pai, cred ca ma adresam tatalui dumneavoastra, domnule Stevens. Presupun ca nu mai exista nici un alt William in aceasta casa.

- E o greseala usor de comis, am spus, zambind discret. Te-as putea ruga, domnisoara Kenton, ca pe viitor sa i te adresezi tatalui meu cu "domnule Stevens"? Daca te referi la dansul vorbind cu o terta persoana, atunci poate vei binevoi sa-i spui "domnul Stevens senior" spre a-l deosebi de mine. Iti sunt foarte recunoscator, domnisoara Kenton.

Acestea spuse, m-am intors la hartiile mele. Dar, spre surprinderea mea, domnisoara Kenton nu a plecat.

- Iertati-ma, domnule Stevens, a rostit ea dupa o clipa.

- Da, domnisoara Kenton.

- Ma tem ca nu inteleg prea bine ce spuneti. Pana acum am fost obisnuita sa ma adresez servitorilor pe numele lor de botez si nu vad de ce as face altfel in aceasta casa.

- O greseala absolut explicabila, domnisoara Kenton. Cu toate acestea, daca vei analiza mai atent situatia, vei putea sa iti dai seama ca este impropriu ca o persoana ca dumneata sa vorbeasca "de sus" cuiva ca tatal meu.

- Tot nu sunt lamurita unde vreti sa ajungeti, domnule Stevens. Vorbiti de o persoana ca mine insa, din cate stiu, eu sunt intendenta acestei case, pe cata vreme tatal dumneavoastra este ajutor de majordom.

- Dansul este, desigur, ajutor de majordom conform postului, asa cum spui. Dar sunt surprins ca spiritul dumitale de observatie nu te-a ajutat inca sa intelegi ca in realitate este mai mult decat atat. Mult mai mult.

- Fara indoiala ca am fost extrem de neatenta, domnule Stevens. Nu am observat decat ca tatal dumneavoastra este un ajutor de majordom capabil si m-am adresat in consecinta. Probabil ca a fost foarte iritat cand cineva ca mine i s-a adresat astfel.

- Domnisoara Kenton, din tonul dumitale reiese limpede ca pur si simplu nu te-ai uitat cu atentie la tatal meu. Daca ai fi facut-o, ai fi priceput imediat ca faptul ca o persoana de varsta si cu situatia dumitale i se adreseaza spunandu-i "William" este cu desavarsire impropriu.

- Domnule Stevens, poate ca nu sunt intendenta de multa vreme, insa as spune ca in perioadele in care am ocupat acest post calitatile mele au atras o serie de aprecieri foarte generoase.

- Nu ma indoiesc absolut deloc de competenta dumitale, domnisoara Kenton. Dar o suta de amanunte ar fi trebuit sa-ti indice ca tatal meu este o persoana neobisnuit de distinsa, de la care ai putea invata o sumedenie de lucruri daca ai fi pregatita sa te arati mai atenta.

- Va sunt profund indatorata pentru sfat, domnule Stevens. Si va rog mult sa imi spuneti exact ce lucruri minunate as putea sa invat privindu-l atent pe tatal dumneavoastra?

- Credeam ca orice om inzestrat cu vedere isi poate da singur seama, domnisoara Kenton.

- Dar noi am cazut deja de acord, nu-i asa, ca sunt cu deosebire deficitara in aceasta privinta.

- Domnisoara Kenton, daca ai impresia ca la varsta dumitale te-ai perfectionat deja, nu te vei ridica niciodata la nivelul pe care, indiscutabil, esti capabila sa-l atingi. As putea sa iti atrag atentia, de exemplu, ca esti inca nesigura adeseori in privinta locului si identitatii unor anumite lucruri.

Aceasta a parut s-o descumpaneasca intrucatva pe domnisoara Kenton. Pret de o clipa, ea a parut, intr-adevar, suparata. Apoi a spus:

- Am avut mici dificultati cand am sosit, dar acest lucru e perfect normal.

- Ei vezi, aici e-aici, domnisoara Kenton. Daca l-ai fi urmarit pe tatal meu, care a sosit in aceasta casa la o saptamana dupa dumneata, ai fi vazut ca el cunoaste la perfectie casa si ca a cunoscut-o la fel de bine aproape din momentul cand a pus piciorul la Darlington Hall.

Domnisoara Kenton a parut ca se gandeste la acest lucru inainte de a spune cu un aer putin imbufnat:

- Sunt sigura ca domnul Stevens senior este foarte bun in meseria dansului, dar va asigur, domnule Stevens, ca si eu sunt foarte buna in meseria mea. Voi tine minte ca pe viitor sa ma adresez tatalui dumneavoastra folosind apelativul complet. Acum am sa va rog sa ma scuzati.

Dupa aceasta intalnire, domnisoara Kenton nu a mai incercat sa imi introduca si alte flori in camaruta si am observat cu bucurie ca in general isi vedea de treburi, acomodandu-se intr-o maniera impresionanta. Mai mult decat atat, devenise limpede ca era o intendenta care isi lua munca foarte in serios si care, in ciuda tineretii, parea ca nu are nici un fel de greutati in a castiga respectul personalului.

Am observat, de asemenea, ca incepuse intr-adevar sa i se adreseze tatalui meu spunandu-i "domnule Stevens". Cu toate acestea, intr-o dupa-amiaza, poate la doua saptamani dupa conversatia noastra din camaruta, ma aflam in biblioteca atunci cand domnisoara Kenton a intrat si a zis:

- Iertati-ma, domnule Stevens. Daca va cautati farasul, se afla afara in vestibul.

- Cum ai spus, domnisoara Kenton?

- Farasul dumneavoastra, domnule Stevens. L-ati lasat acolo. Vreti sa vi-l aduc?

- Domnisoara Kenton, nu am folosit nici un faras.

- A, bine, atunci iertati-ma, domnule Stevens. Am presupus, cum era normal, ca ati folosit farasul si l-ati lasat afara in vestibul, imi pare rau ca v-am deranjat.

A dat sa plece, dar apoi s-a intors in prag si a spus:

- A, domnule Stevens. L-as aduce inapoi chiar eu, insa chiar acum trebuie sa merg sus. Ma intreb daca o sa tineti dumneavoastra minte?

- Desigur, domnisoara Kenton. Iti multumesc ca mi-ai atras atentia asupra lui.

- Nu e nici un fel de problema, domnule Stevens.

I-am ascultat pasii strabatand vestibulul si pornind in sus pe scara cea mare, dupa care m-am indreptat si eu spre usa. Din pragul bibliotecii se vedea tot, de la vestibul pana la usile principale ale casei. Absolut la vedere, in virtualul punct central al podelei altminteri goale si lustruite intens, se afla farasul despre care pomenise domnisoara Kenton.

Mi s-a parut o greseala marunta, dar suparatoare; farasul ar fi fost vizibil nu numai din dreptul celor cinci usi de la parter care se deschid in vestibul, dar si de pe scara si din balcoanele de la etajul intai. Am strabatut vestibulul si chiar am ridicat obiectul insultator inainte de a-mi da seama de toate implicatiile; mi-am amintit ca tatal meu maturase vestibulul de la intrare cu vreo jumatate de ora mai devreme. La inceput, mi-a venit greu sa pun o asemenea greseala in seama tatalui meu. Insa mi-am spus imediat ca atari scapari nesemnificative se pot intampla oricui din cand in cand si in curand iritarea mea s-a transferat asupra domnisoarei Kenton, pentru ca incercase sa faca atata tevatura pentru acest incident.

Pe urma, doar cu o saptamana mai tarziu, tocmai veneam pe coridorul din spate dinspre bucatarie cand domnisoara Kenton a iesit din salonul ei si a spus un lucru pentru care era clar ca facuse mai multe repetitii. Era ceva de genul ca, desi incerca un sentiment de mare stinghereala cand imi atragea atentia asupra greselilor comise de personalul meu, ea si cu mine trebuia sa lucram ca o echipa si spera ca nu voi avea nici un fel de retinere in a proceda identic daca voi observa greseli comise de personalul feminin. Apoi m-a atentionat ca o parte din tacamurile de argint care fusesera aranjate in sufragerie aveau urme vizibile de substanta folosita pentru lustru. Capatul unei furculite era practic negru. I-am multumit si s-a retras in salonul ei. Nu fusese nevoie, fireste, sa mentioneze ca argintaria era una din raspunderile principale ale tatalui meu si in plus una de care era foarte mandru.

Este foarte posibil sa fi existat o serie de alte situatii de acest gen pe care acum le-am uitat, in orice caz, imi amintesc ca lucrurile au ajuns in punctul culminant intr-o dupa-amiaza cenusie si ploioasa, cand ma aflam in sala de biliard si ma ocupam de trofeele sportive ale lordului Darlington. Domnisoara Kenton a intrat si a spus din usa:

- Domnule Stevens, tocmai am observat afara un lucru care ma nedumereste.

- Ce anume, domnisoara Kenton?

- A fost oare dorinta inaltimii sale ca statueta chinezeasca de sus sa fie schimbata cu cea de afara, de langa usa?

- Statueta chinezeasca, domnisoara Kenton?

- Da, domnule Stevens. Statueta chinezeasca aflata de obicei sus o veti gasi acum afara, langa aceasta usa.

- Ma tem, domnisoara Kenton, ca te-ai zapacit putin.

- Nu cred ca m-am zapacit deloc, domnule Stevens. Imi fac o indatorire din a ma familiariza cu locul obisnuit al obiectelor din casa. Presupun ca statuetele chinezesti au fost lustruite de cineva si apoi au fost asezate incorect. Daca nu credeti, domnule Stevens, poate ca veti binevoi sa iesiti putin si sa constatati singur.

- Domnisoara Kenton, in prezent sunt ocupat.

- Insa dati impresia ca nu credeti ce va spun, domnule Stevens. De aceea va rog sa iesiti in hol si sa observati singur.

- Domnisoara Kenton, chiar acum am treaba, dar ma voi ocupa imediat si de problema aceasta. Nu este ceva foarte urgent.

- Atunci inseamna ca acceptati, domnule Stevens, ca nu m-am inselat cu privire la acest lucru.

- Nu accept absolut nimic, domnisoara Kenton, pana cand nu voi fi avut ocazia sa cercetez problema. Oricum, in momentul de fata sunt ocupat.

M-am intors la treburile mele, dar domnisoara Kenton a ramas in prag privindu-ma. In cele din urma, a spus:

- Imi dau seama ca veti termina in foarte scurt timp, domnule Stevens. Am sa va astept, ca sa putem rezolva problema de indata ce veti iesi.

- Domnisoara Kenton, cred ca acorzi acestei chestiuni o importanta pe care nu o merita.

Insa domnisoara Kenton iesise si fireste ca, in timp ce imi continuam lucrul, cate un zgomot de pasi sau un alt sunet ma faceau sa-mi reamintesc ca inca se afla de partea cealalta a usii. Prin urmare, m-am hotarat sa imi gasesc si altceva de facut in sala de biliard, considerand ca dupa catva timp ea isi va da seama cat de ridicola e situatia in care se afla si va pleca. Cu toate acestea, dupa ce trecuse catava vreme si indeplinisem sarcinile care puteau fi usor realizate cu uneltele pe care intamplator le aveam la indemana, domnisoara Kenton era evident tot afara. Hotarat sa nu mai pierd timp in plus din cauza acestei chestiuni copilaresti, m-am gandit sa ocolesc pe terasa. Neajunsul acestui plan il constituia vremea - altfel spus, se observau clar cateva baltoace si portiuni mari de noroi - si faptul ca trebuia oricum sa ma intorc candva in sala de biliard ca sa inchid usile de sticla pe dinauntru. Prin urmare, am decis in cele din urma ca strategia cea mai buna era pur si simplu sa ies brusc din camera si sa merg foarte grabit. M-am situat, deci, cat mai linistit cu putinta intr-o pozitie din care sa pot executa o asemenea deplasare si, insfacand hotarat uneltele de langa mine, am reusit sa tasnesc pe usa afara si sa fac cativa pasi pe coridor inainte ca domnisoara Kenton, oarecum luata prin surprindere, sa isi vina in fire. Totusi, ea a realizat acest lucru destul de rapid, asa ca in clipa urmatoare am descoperit ca mi-o luase inainte si ca statea in fata mea, blocandu-mi efectiv drumul.

- Domnule Stevens, aceea este statueta chinezeasca asezata unde nu trebuie, nu sunteti de acord?

- Domnisoara Kenton, sunt foarte ocupat. Ma surprinde ca nu ai altceva mai bun de facut decat sa stai toata ziua pe coridoare.

- Domnule Stevens, este acea statueta chinezeasca asezata unde trebuie sau nu?

- Domnisoara Kenton, te-as ruga sa nu ridici tonul.

- Iar eu, domnule Stevens, v-as ruga sa va intoarceti sa va uitati la statueta chinezeasca.

- Domnisoara Kenton, fii buna si nu ridica tonul. Ce ar crede angajatii de la etajul de dedesubt daca ne-ar auzi certandu-ne in gura mare daca statueta chinezeasca este sau nu asezata unde trebuie?

- Adevarul este, domnule Stevens, ca toate statuetele chinezesti din aceasta casa sunt murdare in ultimul timp! Iar acum nici macar nu se mai afla la locul lor!

- Domnisoara Kenton, esti de-a dreptul ridicola. Te rog acum sa fii amabila si sa ma lasi sa trec.

- Domnule Stevens, vreti sa fiti atat de bun si sa va uitati la statueta chinezeasca din spatele dumneavoastra?

- Daca este atat de important pentru dumneata, domnisoara Kenton, am sa admit ca s-ar putea ca statueta chinezeasca din spatele meu sa nu fie asezata unde trebuie. Insa trebuie sa-ti spun ca nu inteleg de ce te preocupa atat de mult o greseala atat de marunta.

- Greselile acestea pot fi marunte in sine, domnule Stevens, dar trebuie ca dumneavoastra insiva sa realizati semnificatia lor mai mare.

- Domnisoara Kenton, nu te inteleg. Acum te rog, fii buna si lasa-ma sa trec.

- Adevarul este, domnule Stevens, ca tatalui dumneavoastra i s-au incredintat mult mai multe lucruri decat poate face un om la varsta sa.

- Domnisoara Kenton, este limpede ca nu iti dai seama ce sugerezi.

- Indiferent ce a fost odata tatal dumneavoastra, domnule Stevens, acum puterile sale sunt mult mai mici. Iata care este adevarata semnificatie a ceea ce ati numit "greseli marunte", iar daca nu le veti da atentie, nu va trece mult si tatal dumneavoastra va comite o eroare mult mai grava.

- Domnisoara Kenton, nu reusesti decat sa te faci de ras.

- Imi pare rau, domnule Stevens, dar trebuie sa continuu. Cred ca sunt multe indatoriri de care tatal dumneavoastra s-ar cuveni sa fie scutit acum. De exemplu, nu ar fi bine sa i se mai ceara sa duca in continuare tavi incarcate. Felul in care ii tremura mainile cand le aduce la cina este absolut ingrijorator. Este, cu siguranta, doar o chestiune de timp pana cand tava ii va scapa din maini in poala vreunei doamne sau a vreunui gentleman. Si in plus, domnule Stevens, si regret nespus ca trebuie sa v-o spun, m-am uitat cu atentie la nasul tatalui dumneavoastra.

- Chiar asa, domnisoara Kenton?

- Imi pare rau ca va spun acest lucru, dar m-am uitat. Ieri seara l-am privit pe tatal dumneavoastra indreptandu-se foarte incet spre sufragerie cu tava si ma tem ca am observat clar o picatura mare atarnandu-i de varful nasului, deasupra farfuriilor de supa. Nu imi inchipui ca un asemenea stil de servit la masa s-ar dovedi un stimulent fericit pentru pofta de mancare.

Acum insa, cand ma gandesc mai bine, nu sunt sigur ca domnisoara Kenton a vorbit intr-adevar atat de indraznet in ziua aceea. Desigur ca de-a lungul anilor in care am lucrat in stransa legatura am avut cateva schimburi foarte deschise, insa dupa-amiaza pe care mi-o amintesc facea parte din perioada de inceput a relatiei noastre si nu pot sa mi-o inchipui nici chiar pe domnisoara Kenton atat de cutezatoare. Nu sunt sigur ca a putut sa mearga pana la a spune ca "greselile acestea pot fi marunte in sine, dar trebuie ca dumneavoastra insiva sa realizati semnificatia lor mai mare". De fapt, reflectand mai bine, am impresia ca cel care a facut acea remarca ar fi putut fi chiar lordul Darlington, cand m-a chemat la dansul in birou, la vreo doua luni dupa schimbul de replici avut cu domnisoara Kenton in sala de biliard. In acel moment, lucrurile se modificasera simtitor in privinta tatalui meu, in urma cazaturii pe care o suferise.

Usile biroului sunt cele pe care le ai in fata cand cobori scara principala. Astazi, la iesirea din birou se afla o vitrina in care sunt expuse diverse podoabe ale domnului Farraday, insa pe vremea lordului Darlington locul acela era ocupat de o etajera pentru carti cuprinzand multe volume de enciclopedii, inclusiv un set complet al Enciclopediei Britanice. Una din stratagemele lordului Darlington era obiceiul de a studia cotoarele lor pe cand coboram scarile iar cateodata, pentru a accentua impresia de intalnire intamplatoare, chiar de a scoate un volum si de a se preface absorbit de lectura pana cand coboram ultima treapta. Apoi, cand treceam pe langa dansul, spunea: "A, Stevens, aveam sa-ti spun ceva". Iar apoi intra inapoi in birou, aparent cufundat inca in volumul pe care-l tinea deschis in maini. Invariabil, stinghereala provocata de ceea ce avea de comunicat il facea pe lordul Darlington sa adopte aceasta metoda, si chiar si dupa ce usa biroului se inchidea in urma noastra, dansul statea adeseori la fereastra si se prefacea ca se uita in enciclopedie pe tot parcursul conversatiei.

Intamplator, ceea ce descriu acum este una din multele situatii pe care vi le-as putea relata pentru a sublinia firea esentialmente rezervata si modesta a lordului Darlington. Multe prostii s-au povestit si s-au scris in ultimii ani in privinta inaltimii sale si a rolului important pe care a ajuns sa il aiba in probleme de mare insemnatate, iar unele comunicari de o ignoranta crasa au sustinut ca motivele care l-au indemnat sa actioneze au fost fie egotismul, fie aroganta. Dati-mi voie sa afirm aici ca nimic nu putea fi mai departe de adevar. Atitudinea publica pe care a ajuns sa o ia era complet contrara pornirilor naturale ale lordului Darlington si pot sa spun cu convingere ca inaltimea sa a fost determinat sa isi invinga firea retrasa numai printr-un sentiment profund al datoriei morale. Orice s-ar zice despre inaltimea sa in aceste zile - si majoritatea afirmatiilor sunt, cum spuneam, niste prostii -, sunt in masura sa declar ca era intr-adevar un om bun la suflet si un gentleman din cap pana in picioare, caruia astazi sunt mandru ca i-am oferit cei mai buni ani de serviciu.

In dupa-amiaza la care ma refer, inaltimea sa avea inca in jurul a cincizeci de ani, insa, din cate imi amintesc, incaruntise complet, iar silueta sa inalta si zvelta lasa deja sa se vada garbovirea care urma sa devina atat de pronuntata in ultimii sai ani. M-a intrebat fara sa isi ridice privirea din volumul pe care-l citea:

- Tatal dumitale se simte mai bine acum, Stevens?

- Ma bucur sa va pot spune ca s-a insanatosit complet, domnule.

- Imi pare foarte bine ca aud asta. Foarte bine imi pare.

- Va multumesc, domnule.

- Asculta, Stevens, a existat cumva vreun ma rog vreun semn? Vreau sa spun, vreun semn care sa ne arate ca tatal dumitale s-ar putea sa doreasca sa-i fie usurata nitel povara? Separat fie povestea aceea cu cazatura.

- Cum am spus, domnule, tatal meu pare ca s-a insanatosit complet si cred ca inca este o persoana pe care se poate conta deplin. Este adevarat ca recent s-au putut observa una sau doua greseli in modul sau de a-si indeplini indatoririle, dar ele sunt cu totul neinsemnate.

- Insa nu vrea niciunul din noi sa vada ca se mai intampla asa ceva vreodata, nu-i asa? Adica pe tatal dumitale prabusindu-se si lucruri de genul asta.

- Fireste ca nu, domnule.

- Si bineinteles ca, daca se poate intampla pe pajiste, s-ar putea intampla oriunde. Si oricand.

- Da, domnule.

- S-ar putea intampla, bunaoara, in timpul cinei, cand tatal dumitale serveste la masa.

- Este posibil, domnule.

- Asculta, Stevens, primul dintre delegati va sosi aici peste nici doua saptamani.

- Suntem pregatiti cum se cuvine, domnule.

- Ce se intampla in aceasta casa dupa aceea ar putea avea repercusiuni considerabile.

- Da, domnule.

- Si insist asupra cuvantului considerabile. Asupra intregului viitor al Europei. Tinand seama de oamenii care vor fi de fata, nu cred ca exagerez.

- Nu, domnule.

- Nu e momentul sa ne asumam riscuri pe care le putem evita.

- Fireste ca nu, domnule.

- Asculta, Stevens, nu se pune problema ca tatal dumitale sa ne paraseasca. Nu ti se cere decat sa ii reconsideri indatoririle.

Si cred ca acesta a fost momentul cand inaltimea sa, uitandu-se din nou in volum si cautand neindemanatic cu degetele o notiune oarecare, a spus:

- Greselile acestea pot fi marunte in sine, dar trebuie ca dumneata insuti sa realizezi semnificatia lor mai generala. Zilele de siguranta ale tatalui dumitale incep sa apuna. Nu mai trebuie solicitat sa indeplineasca sarcini in niciuna din zonele unde o greseala ar putea pune in pericol reusita consfatuirii noastre viitoare.

- Fireste ca nu, domnule, inteleg perfect.

- Bine. Atunci te las sa vezi ce-i de facut, Stevens.

Trebuie sa spun ca lordul Darlington asistase personal la cazatura tatalui meu cam cu o saptamana in urma. Inaltimea sa se afla in chiosc si se ocupa de doi invitati, o tanara si un tanar, si vazuse cum tatal meu se apropia dinspre pajiste, ducand o foarte bine venita tava cu aperitive. Pajistea suie cativa metri in fata chioscului si existau atunci, ca si astazi, patru dale fixate in iarba si servind drept trepte pentru a urca panta. In apropierea lor a cazut tatal meu, imprastiind tot ce se gasea pe tava - ceainic, cesti, farfurioare, sandvisuri si prajituri - undeva prin iarba, unde se terminau treptele. In momentul cand am prins de veste si am iesit, inaltimea sa si invitatii il ajutau sa se intinda, aducand din chiosc o perna de scaun ca sa i-o puna sub cap si un pled cu care sa-l inveleasca. Tatal meu isi pierduse cunostinta, iar chipul sau avea o ciudata nuanta cenusie. Doctorul Meredith fusese deja chemat, insa inaltimea sa a considerat ca trebuia sa-l ducem pe tata inauntru, inainte de sosirea lui. Prin urmare, am adus un fotoliu cu rotile si, cu oarecare dificultate, tatal meu a fost transportat in casa. Cand a ajuns doctorul Meredith, el isi revenise considerabil, iar doctorul a plecat la scurt timp, declarand vag ca era posibil ca tata sa fi "muncit prea mult".

Desigur ca intregul episod l-a necajit foarte mult pe tatal meu si, la vremea acelei discutii din biroul lordului Darlington, el incepuse de mult sa lucreze la fel de intens ca inainte. Prin urmare, modul in care ar fi putut fi abordat in legatura cu reducerea raspunderilor nu era deloc o problema simpla. Din punctul meu de vedere, dificultatea era sporita de faptul ca in ultimii ani tatal meu si cu mine incepuseram - dintr-un motiv pe care nu l-am inteles nicicand cu adevarat - sa vorbim din ce in ce mai putin, astfel incat, dupa sosirea sa la Darlington Hall, chiar si scurtele schimburi de replici necesare comunicarii unor informatii de serviciu aveau loc intr-o atmosfera de stinghereala reciproca.

In cele din urma, m-am gandit ca solutia optima era sa stam de vorba in intimitatea camerei sale, dandu-i astfel posibilitatea de a chibzui in liniste asupra situatiei nou create, dupa plecarea mea. Singurele perioade in care tatal meu putea fi gasit in camera erau dis-de-dimineata si seara tarziu. Alegand-o pe prima, am urcat intr-o dimineata la camaruta de la mansarda aflata deasupra aripii servitorilor si am batut incet la usa.

Rareori am avut vreun motiv sa intru in camera tatalui meu inainte de aceasta ocazie si am fost frapat din nou de spatiul redus si de austeritatea ei. Imi amintesc, intr-adevar, ca impresia mea de atunci fusese ca am intrat intr-o celula de inchisoare, insa e posibil ca acest lucru sa fi avut legatura atat cu lumina slaba a diminetii, cit si cu dimensiunile camerei sau cu goliciunea peretilor. Caci tatal meu daduse perdelele in laturi si - barbierit si imbracat complet in uniforma - sedea pe marginea patului, de unde privise evident ivirea zorilor. Sau cel putin presupuneai ca privise cerul, dat fiind ca de la ferestruica lui nu prea mai puteai vedea altceva in afara de tiglele de pe acoperisuri si de jgheaburile pentru scurgerea apei. Lampa de petrol de langa pat fusese stinsa, iar cand l-am vazut pe tatal meu privind dezaprobator la cea pe care o adusesem ca sa imi lumineze drumul in timp ce urcam scara subreda, am micsorat repede fitilul. Dupa ce am facut acest lucru, am observat si mai bine efectul luminii slabe ce intra in camera si felul in care ea insufletea trasaturile neregulate ale chipului zbarcit, dar care inca impunea respect, al tatalui meu.

- Ah, am spus razand scurt, trebuia sa stiu ca tata s-a sculat si e gata sa-si inceapa ziua.

- M-am sculat acum trei ceasuri, a spus el, masurandu-ma destul de rece din cap pana in picioare.

- Sper ca necazurile legate de guta nu il tin treaz pe tata.

- Dorm exact cat am nevoie.

Tatal meu s-a intins spre singurul scaun din camera, un scaun mic din lemn, si, sprijinindu-se cu amandoua mainile de spatarul lui, s-a ridicat in picioare. Cand l-am vazut stand in fata mea, nu mi-am putut da seama exact in ce masura era cocosat din pricina infirmitatii si in ce masura datorita obiceiului de a se adapta la tavanul care cobora abrupt.

- Am venit aici ca sa-ti povestesc ceva, tata.

- Atunci povesteste scurt si cuprinzator. Mai am si altceva de facut decat sa te ascult sporovaind toata dimineata.

- In cazul asta, tata, am sa trec direct la subiect.

- Treci la subiect si da-i drumul. Unii dintre noi mai au si de lucru.

- Foarte bine. Din moment ce vrei sa fiu scurt, am sa fac tot posibilul ca sa dau satisfactie. Adevarul este ca in ultimul timp tata a devenit din ce in ce mai neputincios. Astfel incat pana si indatoririle de ajutor de majordom ii depasesc acum puterile. Inaltimea sa considera - la fel ca mine, de altminteri - ca, atata timp cat tata va fi lasat sa indeplineasca indatoririle pe care le are in prezent, el va reprezenta o amenintare permanenta la adresa gospodaririi fara probleme a acestei resedinte si indeosebi la adresa importantei intrevederi internationale de saptamana viitoare.

Chipul tatalui meu, aflat in intuneric, nu a tradat nici un fel de emotie.

- In mod special, am continuat eu, s-a gasit de cuviinta ca nu trebuie sa i se mai ceara tatei sa serveasca la masa, indiferent daca sunt sau nu musafiri de fata.

- Am servit la masa zi de zi timp de cincizeci si patru de ani, a remarcat tatal meu, cu o voce perfect stapanita.

- In plus, s-a hotarat ca tata sa nu mai duca nici un fel de tavi incarcate, nici chiar pe distantele cele mai mici. Avand in vedere aceste limitari si cunoscand pretuirea pe care o acorda tata conciziei, am alcatuit aici lista revizuita de indatoriri pe care tata va fi solicitat sa le indeplineasca de acum inainte.

Mi-a displacut efectiv sa-i inmanez bucata de hartie pe care o tineam, asa ca am pus-o pe marginea patului. Tatal meu s-a uitat lung la ea si apoi si-a intors privirea catre mine. Inca nu i se citea nici o urma de emotie in expresia fetei, iar mainile aflate pe spatarul scaunului pareau perfect relaxate. Indiferent daca statea sau nu cocosat, era imposibil sa nu te gandesti la impactul prezentei sale fizice, aceeasi care obligase candva la seriozitate doi domni ametiti, aflati pe bancheta din spate a unei masini. Intr-un tarziu, el a spus:

- Atunci am cazut doar din cauza treptelor. Sunt strambe. Ar trebui sa i se spuna lui Seamus sa le aseze cum se cade inainte sa mai pateasca si altcineva acelasi lucru.

- Desigur. In orice caz, pot sa fiu incredintat ca tata va studia aceasta foaie?

- Ar trebui sa i se spuna lui Seamus sa aseze treptele cum se cade. Si asta, fireste, inainte ca acesti domni sa inceapa sa soseasca din Europa.

- Desigur. Bine, tata, o dimineata buna. Acea seara de vara la care se referea domnisoara Kenton a urmat foarte curand dupa aceasta intalnire, daca nu cumva o fi fost chiar seara aceleiasi zile. Nu imi pot aminti de ce urcasem la ultimul etaj al casei, unde sirul de dormitoare pentru oaspeti dau in coridor. Dar, dupa cum cred ca am spus deja, am foarte vie in memorie amintirea felului in care soarele ce incepea sa apuna patrundea prin fiecare usa deschisa si razbatea pe coridor, in raze portocalii. Si pe cand treceam prin fata acelor dormitoare nefolosite, inauntrul unuia dintre ele silueta domnisoarei Kenton m-a chemat profilandu-se in dreptul unei ferestre.

Gandindu-ma mai bine si amintindu-mi de modul in care domnisoara Kenton imi vorbise in repetate randuri despre tatal meu, asa cum se prezenta in timpul primei ei perioade la Darlington Hall, nu e de mirare ca a pastrat in memorie imaginea acelei seri toti acesti ani. Fara indoiala ca a avut un anumit sentiment de vina atunci cand, de la fereastra noastra, am privit amandoi silueta tatalui meu aflata dedesubt. Umbrele plopilor cazusera peste o mare parte din pajiste, dar soarele lumina inca acel colt indepartat unde panta urca spre chiosc. Tatal meu putea fi vazut stand langa cele patru trepte de piatra, adancit in ganduri. Vantul ii rascolea putin pieptanatura. Pe urma, in timp ce noi priveam, el a urcat treptele foarte incet. Ajuns la capat, s-a intors si a coborat, ceva mai repede. Intorcandu-se inca o data, a ramas iarasi nemiscat cateva secunde, privind indelung treptele din fata sa. Intr-un tarziu, le-a urcat si a doua oara, miscandu-se foarte incet. De data asta a continuat sa mearga de-a curmezisul pajistii pana cand a ajuns aproape de chiosc, dupa care s-a intors si a venit incet inapoi, fara ca ochii sa i se dezlipeasca din pamant. De fapt, nu ii pot descrie miscarile efectuate atunci mai bine decat o face domnisoara Kenton in scrisoare. Arata intr-adevar "de parca spera sa gaseasca vreo piatra pretioasa pe care o scapase acolo".

Insa vad ca incep sa fiu preocupat de amintiri si poate ca acest lucru este putin ridicol. La urma urmei, excursia aceasta reprezinta pentru mine o ocazie rara de a ma delecta din belsug cu numeroasele frumuseti ale tinuturilor din Anglia si stiu ca mai tarziu voi regreta nespus daca ma voi lasa distras mai mult decat se cuvine. De fapt, observ ca inca nu am notat nimic din ce s-a intamplat in drum spre acest oras, in afara de scurta referire facuta la oprirea pe coasta dealului, efectuata chiar la inceput. Este o omisiune intr-adevar importanta, avand in vedere cat de mult mi-a placut calatoria de ieri cu masina.

Imi alesesem traseul pana la Salisbury cu mare grija, evitand aproape complet drumurile principale. Poate ca unora li s-ar fi parut ca ruta face ocoluri inutile, insa ea mi-a dat posibilitatea sa fiu martorul unui numar apreciabil de privelisti din cele recomandate de doamna Symons in excelentele sale volume si trebuie sa spun ca acest lucru m-a bucurat foarte mult. Fiindca o mare parte a timpului am traversat terenuri agricole, simtind in nari mireasma placuta a fanetelor, iar adeseori m-am trezit incetinind foarte mult viteza Fordului, ca sa pot aprecia mai bine frumusetea unui curs de apa sau a unei vai pe langa care treceam. Insa, din cate-mi aduc aminte, nu am mai coborat din masina pana aproape de Salisbury.

Cu acea ocazie, ma deplasam pe un drum lung si drept care avea fanete intinse si de o parte si de alta. De fapt, in locul acela terenul devenise ca de ses, facandu-te sa poti deslusi cu privirea la mare distanta in toate directiile, iar turla catedralei din Salisbury era vizibila in fata, la orizont. Ma cuprinsese o dispozitie senina si cred ca acesta a fost motivul pentru care mergeam iarasi foarte incet, nedepasind probabil cincisprezece mile pe ora. Cu atat mai bine, caci am vazut la timp o gaina taindu-mi calea si deplasandu-se cat mai incet cu putinta. Am oprit Fordul cam la un metru de oratania care, la randul ei, si-a incheiat calatoria, oprindu-se in mijlocul drumului in fata mea. Asteptand un moment si vazand ca nu se misca, am apelat la claxon, dar aceasta nu a facut altceva decat sa determine creatura sa inceapa a ciuguli ceva de pe jos. Exasperat deja, eram pe punctul de a cobori din masina si aveam un picior pe scara cand am auzit o voce de femeie strigand:

- Ah, va rog mult sa ma iertati, domnule.

Privind in jur, am vazut ca tocmai trecusem de o casa taraneasca aflata la marginea drumului, din care iesise in goana o femeie tanara cu sort, a carei atentie fusese fara indoiala atrasa de claxon. Trecand pe langa mine, ea s-a napustit asupra gainii, a luat-o in brate si a inceput s-o legene, cerandu-si din nou iertare fata de mine. Dupa ce am asigurat-o ca nu se intamplase nimic rau, a spus:

- Va multumesc din suflet ca ati oprit si nu ati calcat-o pe Nellie. E o faptura de isprava, ne da cele mai mari oua pe care le-ati vazut vreodata. Ati fost foarte amabil ca ati oprit. Si probabil ca va si grabeati.

- O, nu ma grabesc deloc, am spus zambind. Pentru prima data dupa multi ani, pot sa fac lucrurile pe indelete si trebuie sa spun ca este o experienta foarte placuta. Vedeti, ma aflu intr-o calatorie de placere.

- Ah, ce frumos, domnule. Si probabil ca mergeti la Salisbury.

- Intr-adevar. De fapt, ceea ce se vede acolo e chiar catedrala, nu-i asa? Am auzit ca este un edificiu splendid.

- A, asa este, domnule, e foarte frumoasa. Ma rog, sincera sa fiu, eu nu prea merg la Salisbury, asa ca nu as putea sa spun exact cum arata de aproape. Dar sa stiti, domnule, ca de aici vedem clopotnita cat e ziua de lunga. Cateodata ceata e prea deasa si ti se pare ca a disparut cu totul. Insa va puteti da seama singur ca intr-o zi frumoasa ca aceasta privelistea e minunata.

- Incantatoare.

- Sunt extrem de recunoscatoare ca nu ne-ati calcat-o pe Nellie, domnule. Acum trei ani am avut o broasca testoasa care a fost omorata tot asa, chiar in locul asta. Am fost cu totii foarte necajiti.

- Cat de tragic, am spus pe un ton sumbru.

- Ah, chiar asa, domnule. Unii spun ca noi, cei de la ferma, suntem obisnuiti sa ni se loveasca sau sa ni se omoare animalele, dar nu e adevarat. Baietelul meu a plans zile in sir. Ati fost foarte amabil ca ati oprit pentru Nellie, domnule. Daca ati dori sa poftiti inauntru pentru o ceasca de ceai, acum ca tot v-ati dat jos, ati fi foarte bine venit. V-ar prinde bine la drum.

- Sunteti intr-adevar foarte amabila, dar cred ca ar fi bine sa merg mai departe. As vrea sa ajung la Salisbury si sa am timp sa privesc numeroasele puncte de atractie ale orasului.

- Desigur, domnule. Bine, va multumesc inca o data.

Am pornit din nou la drum, mergand, dintr-un motiv oarecare - poate pentru ca ma asteptam sa-mi iasa in cale si alte vietati de la ferma -, cu aceeasi viteza redusa dinainte. Trebuie sa spun ca aceasta intalnire scurta mi-a creat cumva o foarte buna dispozitie. Bunatatea simpla pentru care mi se multumise, precum si bunatatea simpla care mi se oferise in schimb, ma facusera intr-un fel sa ma simt plin de avant fata de tot ceea ce ma astepta in zilele urmatoare. Aceasta a fost, asadar, starea de spirit in care am plecat de aici la Salisbury.

Cred insa ca ar trebui sa ma intorc o clipa la problema tatalui meu, caci mi se pare ca e posibil sa fi dat mai devreme impresia ca l-am tratat oarecum nedelicat in privinta capacitatilor sale pe cale de a se reduce. Adevarul este ca nu puteam proceda in alt mod si sunt convins ca veti fi de aceeasi parere dupa ce va voi fi prezentat contextul general al acelor zile. Cu alte cuvinte, insemnata consfatuire internationala ce urma sa aiba loc la Darlington Hall se intrevedea amenintator chiar atunci si nu ne permitea sa fim indulgenti sau sa "o luam pe ocolite". In plus, e important sa ne amintim ca, desi Darlington Hall avea sa fie gazda mai multor evenimente de insemnatate egala in urmatorii aproximativ cincisprezece ani, acea consfatuire din martie 1923 era prima. Presupun ca eram relativ lipsiti de experienta si ca nu aveam de gand sa lasam nimic la voia intamplarii. De fapt, ma intorc adeseori la acea consfatuire si o privesc, din mai multe motive, ca pe un punct de rascruce din viata mea. In primul rand, cred ca o privesc ca pe acel moment al carierei cand m-am maturizat cu adevarat ca majordom. Asta nu inseamna ca as considera ca devenisem neaparat un majordom "mare" si in orice caz nu e de competenta mea sa efectuez aprecieri de acest gen. Insa daca ar fi cineva tentat vreodata sa afirme ca de-a lungul carierei mele am dobandit cel putin o particica din calitatea esentiala care este "demnitatea", el ar trebui indrumat spre consfatuirea din martie 1923 ca reprezentand momentul cand am demonstrat pentru prima data ca as fi capabil sa posed o asemenea calitate. A fost unul din acele evenimente care, intr-o etapa esentiala a evolutiei, te solicita chiar peste limitele puterii si capacitatii de care dispui, facandu-te astfel sa adopti ulterior noi criterii in functie de care sa te judeci. Fireste, consfatuirea aceea a fost memorabila si din cu totul alte motive, asa cum as dori sa explic in continuare.

Consfatuirea din 1923 a fost punctul culminant al unor planuri de lunga durata ale lordului Darlington. Privind in urma, se poate vedea limpede, intr-adevar, modul cum pregatise inaltimea sa acest lucru in perioada ultimilor trei ani. Din cate imi amintesc, initial dansul nu fusese atat de preocupat de tratatul de pace atunci cand fusese elaborat, la sfarsitul primului razboi mondial, si cred ca se cuvine spus ca interesul sau a fost determinat nu atat de o examinare atenta a tratatului, cat de prietenia cu Herr Karl-Heinz Bremann.

Herr Bremann a vizitat prima oara Darlington Hall la foarte scurt dupa razboi, cand inca purta uniforma de ofiter, si a fost evident pentru oricine era de fata ca legase o stransa prietenie cu lordul Darlington. Acest lucru nu m-a surprins, intrucat iti puteai da seama dintr-o privire ca Herr Bremann era un gentleman de mare buna-cuviinta. Dupa ce a parasit armata germana, dansul a revenit la intervale destul de regulate in urmatorii doi ani si nu puteai sa nu observi cu oarecare ingrijorare procesul de deteriorare prin care trecea de la o vizita la alta. Hainele ii erau din ce in ce mai saracacioase, constitutia din ce in ce mai fragila, in ochi ii aparuse o privire de om haituit, iar la ultimele vizite obisnuia sa petreaca perioade lungi de timp uitandu-se in gol, netinand seama de prezenta inaltimii sale si cateodata nici de faptul ca dansul i se adresa. As fi tras concluzia ca Herr Bremann suferea de o boala grava, daca inaltimea sa nu ar fi facut atunci cateva remarce care m-au asigurat ca nu asa stau lucrurile.

Lordul Darlington insusi trebuie sa fi facut prima dintr-o serie de mai multe vizite la Berlin pe la sfarsitul lui 1920 si imi amintesc efectul profund pe care aceasta l-a avut asupra dansului. Zile in sir dupa ce s-a intors, a parut prada unor framantari intense si tin minte ca o data, intrebandu-l cum i-a priit calatoria, mi-a raspuns: "Tulburator, Stevens. Profund tulburator. E mai mare rusinea sa tratezi un adversar invins in felul asta. O ruptura completa cu traditiile acestei tari".

Exista insa si o alta amintire care mi-a ramas viu intiparita in memorie in legatura cu aceasta chestiune. Astazi, in vechea sala de banchete nu se mai afla nici o masa, iar incaperea spatioasa, cu maretul ei tavan inalt, ii serveste domnului Farraday ca un gen de galerie. Insa pe vremea inaltimii sale ea era frecvent intrebuintata, ca si masa lunga care ii ocupa o buna parte din spatiu, pentru retinerea la cina a treizeci de invitati sau poate chiar mai multi. De fapt, sala de banchete este atat de spatioasa incat, la nevoie, la masa care exista se mai adaugau si altele, ca sa aiba loc cincizeci de invitati. Fireste ca in zilele obisnuite lordul Darlington lua masa, la fel ca domnul Farraday in ziua de azi, in atmosfera mai intima a sufrageriei, care poate gazdui in conditii optime maximum douasprezece persoane. Insa in acea seara de care imi aduc aminte sufrageria nu putea fi folosita dintr-un motiv sau altul, iar lordul Darlington cina cu un singur invitat - cred ca era Sir Richard Fox, un coleg de serviciu din perioada cand inaltimea sa lucra la Foreign Office - in imensitatea salii banchetelor. Veti fi de acord, fara indoiala, ca situatiile cele mai dificile legate de servitul la masa se ivesc tocmai cand exista doi meseni. Din punctul meu de vedere, as prefera sa servesc unei singure persoane, chiar daca ar fi un strain. Cand sunt de fata doi meseni, chiar daca unul dintre ei este propriul tau stapan, e cel mai greu sa realizezi echilibrul dintre solicitudine si iluzia absentei, esential pentru un bun serviciu la masa. Acesta este genul de situatii in care rareori te poti debarasa de suspiciunea ca prezenta ta stanjeneste conversatia.

Cu acea ocazie, o mare parte a camerei se afla in intuneric, iar cei doi gentlemeni sedeau unul langa celalalt la mijlocul mesei - mult prea lata ca sa le permita sa stea fata in fata - in lumina imprastiata de lumanari pe masa si de caminul din partea cealalta a incaperii, in care lemnele trosneau. Am hotarat sa-mi reduc la minimum prezenta, stand in umbra la o distanta mult mai mare de masa decat cea la care m-as fi postat de obicei. Desigur ca aceasta strategie prezenta un neajuns evident, de fiecare data cand inaintam spre zona luminata ca sa-i servesc pe gentlemeni, pasii mei rasunau cu zgomot cu mult inainte de a ajunge la masa, atragand atentia asupra sosirii mele iminente intr-o maniera ostentativa. Ea avea insa marele merit de a face ca persoana mea sa fie doar partial vizibila cat timp ramaneam nemiscat. Si chiar pe cand stateam asa in umbra, la oarecare distanta de locul unde cei doi gentlemeni sedeau la mijlocul randului de scaune goale, l-am auzit pe lordul Darlington vorbind despre Herr Bremann, cu obisnuita sa voce calma si blanda, care rasuna oarecum intens in jurul acelor ziduri masive.

- A fost dusmanul meu, spunea dansul, dar s-a purtat intotdeauna ca un gentleman. Ne-am tratat decent unul pe celalalt timp de mai bine de sase luni in care ne-am bombardat reciproc. A fost un gentleman care si-a indeplinit misiunea si nu i-am purtat pica. I-am si spus: "Asculta, acum suntem dusmani si am sa ma bat cu tine cu tot ce o sa am la indemana. Dar, dupa ce o sa se termine blestematia asta, n-o sa mai trebuiasca sa fim dusmani si o sa bem un pahar impreuna". Partea urata e ca din tratatul asta reiese ca sunt un mincinos. Fiindca i-am spus ca n-o sa mai fim dusmani dupa ce o sa se incheie totul. Insa cum pot sa-l privesc in ochi si sa-i spun ca de fapt asta suntem?

Iar ceva mai tarziu, in cursul aceleiasi seri, inaltimea sa a spus cu oarecare gravitate, clatinand din cap: "Am dus razboiul asta ca sa mentinem dreptatea in lume. In ce ma priveste, nu am luat parte la o vendeta impotriva rasei germane".

Iar astazi, cand se aud fel de fel de vorbe despre inaltimea sa, cand circula, atat de des in zilele acestea, tot soiul de speculatii ridicole cu privire la motivele dansului, imi face placere sa chem amintirea momentului cand a pronuntat cuvintele acelea din inima, in sala de banchete aproape goala. Indiferent de complicatiile care s-au ivit in existenta inaltimii sale in anii urmatori, eu unul nu ma voi indoi niciodata ca dorinta de a vedea "dreptate pe lumea asta" i-a insufletit toate actiunile.

La scurta vreme dupa seara aceea, am primit trista veste ca Herr Bremann s-a impuscat intr-un tren intre Hamburg si Berlin. Inaltimea sa a fost, fireste, foarte abatut si a luat imediat masuri de trimitere a unui ajutor banesc si a condoleantelor sale catre Fräu Bremann. Cu toate acestea, dupa cateva zile de stradanii, in care si eu am facut tot posibilul ca sa fiu de folos, inaltimea sa nu a putut descoperi adresa nimanui din familia lui Herr Bremann. Se parea ca pentru catva timp acesta nu avusese casa, iar familia se risipise.

Sunt convins ca, si fara aceasta veste tragica, lordul Darlington ar fi facut acelasi lucru; dorinta de a vedea curmate nedreptatea si suferinta ii era prea adanc inradacinata in suflet ca sa fi putut proceda altfel. Asa stand lucrurile, in saptamanile care au urmat mortii lui Herr Bremann, inaltimea sa a inceput sa acorde din ce in ce mai mult din timpul dansului problemei crizei Germaniei. Diversi gentlemeni influenti si vestiti au devenit oaspeti obisnuiti ai resedintei - printre ei aflandu-se, din cate imi amintesc, personalitati ca lordul Daniels, profesorul Maynard Keynes si domnul H. G. Wells, renumitul autor, precum si altii pe care nu ii voi numi aici fiindca erau "neoficiali" - si puteau fi gasiti adeseori impreuna cu inaltimea sa, adanciti in discutii ce tineau ore in sir.

Unii oaspeti erau atat de "neoficiali", incat am fost instruit sa ma asigur ca membrii personalului nu le-au aflat identitatea sau, in unele cazuri, ca nici macar nu i-au vazut in trecere. Totusi - si spun acest lucru cu o anumita mandrie si recunostinta - lordul Darlington nu a facut niciodata eforturi de a ascunde ceva de ochii si de urechile mele. Imi aduc aminte ca, in numeroase ocazii, cate una dintre aceste personalitati se oprea in mijlocul unei propozitii privind precaut inspre mine, dar inaltimea sa spunea: "A, e in regula. De fata cu Stevens puteti spune orice, va asigur".

Prin urmare, prin eforturi neintrerupte in primii doi ani care au urmat mortii lui Herr Bremann, inaltimea sa, impreuna cu Sir David Cardinal, care devenise colaboratorul sau cel mai apropiat in acea perioada, au reusit sa stranga laolalta o larga alianta de personalitati care impartaseau convingerea ca nu trebuia ca situatia din Germania sa fie lasata sa persiste. Acestia nu erau numai britanici si germani, ci si belgieni, francezi, indieni si elvetieni. Erau diplomati si personalitati politice de rang inalt, distinsi reprezentanti ai clerului, militari in rezerva, scriitori si ganditori. Unii gentlemeni erau ferm convinsi, ca si inaltimea sa, ca la Versailles nu se procedase corect si ca era imoral sa pedepsesti in continuare o natiune pentru un razboi care se incheiase. Altii manifestau, evident, o preocupare mai mica pentru Germania sau locuitorii ei, dar erau de parere ca, daca haosul economic ce se instalase in acea tara nu va fi oprit, el s-ar putea raspandi cu o repeziciune ingrijoratoare in intreaga lume.

Pe la inceputul lui 1922 inaltimea sa actiona cu un scop precis in minte. Acesta era reunirea, chiar la Darlington Hall, a celor mai influenti gentlemeni al caror sprijin fusese castigat in vederea organizarii unei conferinte internationale "neoficiale" - o conferinta care sa discute mijloacele prin care puteau fi revizuite prevederile cele mai aspre ale tratatului de la Versailles. Ca sa merite osteneala, o asemenea conferinta trebuia sa posede suficienta greutate ca sa poata avea un efect hotarator asupra conferintelor internationale "oficiale", dintre care cateva avusesera deja loc cu scopul declarat de a revizui tratatul, dar nu reusisera decat sa produca amaraciune si confuzie. Primul nostru ministru de atunci, domnul Lloyd George, anuntase organizarea unei alte mari conferinte in primavara lui 1922 si initial scopul inaltimii sale era convocarea unei reuniuni la Darlington Hall, in vederea asigurarii unui rezultat satisfacator ca urmare a acestui eveniment. Cu toate acestea, in ciuda eforturilor mari depuse de dansul si de Sir David, limita de timp s-a dovedit prea stricta; insa, dat fiind ca si conferinta domnului George s-a incheiat fara a se fi luat vreo hotarare, inaltimea sa s-a fixat asupra unei noi mari conferinte programata sa aiba loc anul urmator in Elvetia.

Imi amintesc ca, intr-o dimineata din aceasta perioada, aducandu-i lordului Darlington cafeaua in salonas, dansul mi-a spus cu o doza de dezgust, in timp ce impaturea The Times:

- Francezii astia. Zau, Stevens. Francezii astia.

- Da, domnule.

- Si cand te gandesti ca lumea trebuie sa ne vada alaturi de ei. Ajunge sa-ti aduci aminte si iti doresti o baie buna.

- Da, domnule.

- Ultima data cand am fost la Berlin, Stevens, baronul Overath, un vechi prieten al tatalui meu, a venit la mine si mi-a spus: "De ce ne faceti una ca asta? Nu vedeti ca nu mai putem continua asa?" Am fost foarte tentat sa-i spun ca nemernicii astia de francezi sunt de vina. Am vrut sa-i atrag atentia ca englezii nu trateaza problema in modul asta. Insa banuiesc ca nu poti face asemenea lucruri. Nu avem voie sa-i vorbim de rau pe dragii nostri aliati.

Dar simplul fapt ca francezii erau cei mai intransigenti cu privire la eliberarea Germaniei de sub povara cruzimii tratatului de la Versailles a reclamat din ce in ce mai pronuntat necesitatea de a aduce la reuniunea de la Darlington Hall cel putin un gentleman din Franta care sa aiba o influenta fara echivoc asupra politicii externe a tarii sale. L-am auzit, intr-adevar, pe inaltimea sa de cateva ori exprimand ideea ca, fara participarea unei asemenea personalitati, orice discutie referitoare la Germania nu insemna altceva decat o dovada de automultumire. In consecinta, dansul si cu Sir David au trecut la elaborarea acestei etape decisive a pregatirilor, iar faptul ca am fost martorul hotararii neabatute cu care perseverau in fata unor repetate obstacole a constituit o experienta umilitoare. Au fost trimise nenumarate scrisori si telegrame si chiar inaltimea sa a facut trei calatorii numai la Paris pe durata a doua luni. In cele din urma, obtinand acordul unui anumit francez deosebit de cunoscut - am sa-i spun simplu "Monsieur Dupont" - care urma sa participe la reuniune intr-un mod strict "confidential", a fost stabilita si data conferintei. Este vorba de acel memorabil martie 1923.

Pe masura ce se apropia aceasta data, presiunile pe care le simteam asupra-mi, desi de natura mult mai modesta decat cele care il apasau pe inaltimea sa, erau tot mai mari. Imi dadeam prea bine seama ca, daca vreunul din oaspeti ar considera ca in timpul sederii sale la Darlington Hall nu a beneficiat de tot confortul, acest fapt ar putea avea repercusiuni neinchipuit de mari. In plus, masurile pe care aveam de gand sa la iau erau ingreuiate intrucat nu stiam precis care era numarul de invitati. Cum conferinta era de un nivel foarte ridicat, numarul participantilor fusese limitat la doar optsprezece gentlemeni foarte distinsi si doua doamne - o contesa germana si formidabila doamna Eleanor Austin, care pe atunci locuia inca la Berlin, insa fiecare putea pe buna dreptate sa aduca secretari, valeti si interpreti si nu exista nici o modalitate de stabilire a numarului exact de persoane de acest gen pe care trebuia sa il avem in vedere. Mai mult decat atat, mi-am dat seama ca unele din parti urmau sa ajunga cu catva timp inainte de cele trei zile fixate pentru conferinta, acordandu-si astfel ragazul necesar pentru a pregati terenul si a sonda dispozitia celorlalti invitati, desi data exacta a sosirii lor era si ea nesigura. Asadar, era limpede ca personalul nu numai ca trebuia sa munceasca din greu si sa manifeste o cat mai mare promptitudine cu putinta, dar se cuvenea de asemenea sa faca dovada unei flexibilitati neobisnuite. De fapt, pentru catva timp am fost de parere ca aceasta uriasa solicitare careia trebuia sa-i facem fata nu putea fi satisfacuta daca nu aduceam personal suplimentar din afara. Aceasta optiune, totusi, separat de temerile pe care inaltimea sa le nutrea pe buna dreptate fata de felul cum se raspandesc barfele, ma aducea in situatia de a ma bizui pe elemente necunoscute tocmai cand o greseala putea costa foarte scump. Prin urmare, am inceput sa ma pregatesc pentru zilele care ma asteptau, la fel ca un general care se pregateste de batalie: am elaborat cu cea mai mare grija o schema speciala de personal, care sa anticipeze cele mai diverse eventualitati; am analizat care ne erau punctele slabe si am purces la stabilirea unor masuri pe care sa le aplicam in situatii neprevazute, daca aceste puncte vor iesi cumva la iveala; am mers pana acolo incat m-am adresat membrilor personalului intr-un limbaj insufletitor, in stil militar, facandu-i sa inteleaga ca, desi trebuiau sa munceasca intr-un ritm epuizant, aveau motive sa fie foarte mandri ca isi vor indeplini indatoririle in zilele care urmau. "Se prea poate ca istoria sa se scrie sub acest acoperis", le-am spus. Iar ei, stiind ca nu eram genul de om inclinat spre afirmatii exagerate, au inteles perfect ca urmau sa se intample lucruri extraordinare.

Va veti da seama, asadar, cam care era atmosfera dominanta la Darlington Hall atunci cand tatal meu a cazut in fata chioscului - faptul intamplandu-se exact cu doua saptamani inainte de posibila sosire a primilor oaspeti - si la ce m-am gandit cand am spus ca nu aveam timp "sa o luam pe ocolite". In orice caz, tatal meu a descoperit rapid o metoda de a ocoli limitarile impuse eficientei sale prin interdictia de a duce tavi incarcate. Imaginea sa impingand un carucior plin cu ustensile de curatat, carpe, perii asezate la intamplare, dar intotdeauna curate, in jurul ceainicelor, cestilor si farfurioarelor, care cateodata semana cu roaba unui vanzator ambulant, a devenit familiara celor din casa. Evident ca inca nu putea evita sa renunte la indatoririle servitului la masa in sufragerie, insa in rest caruciorul ii dadea posibilitatea sa indeplineasca surprinzator de multe lucruri. De fapt, pe masura ce se apropia marea solicitare a conferintei, tatal meu parea ca este obiectul unei transformari uimitoare. Era aproape ca si cum o forta supranaturala ar fi pus stapanire pe el, facandu-l sa arate cu douazeci de ani mai tanar. De pe chip ii disparuse in buna parte expresia abatuta din ultimul timp si isi vedea de treburi cu atata vigoare tinereasca, incat un strain ar fi crezut ca existau mai multe persoane, nu una singura, care impingeau carucioare pe coridoarele de la Darlington Hall.

Cat despre domnisoara Kenton, parca imi amintesc ca tensiunea crescanda din acele zile a avut un efect remarcabil asupra ei. Tin minte, de pilda, un moment cand s-a intamplat sa o intalnesc pe coridorul din spate. Acest coridor, care este un gen de cale principala de acces catre camerele personalului de la Darlington Hall, a fost dintotdeauna o zona destul de trista, din cauza ca lumina zilei nu putea patrunde in lungimea sa considerabila. Chiar si in zilele frumoase coridorul era atat de intunecat, incat aveai impresia ca mergi printr-un tunel. Cu acea ocazie, daca nu as fi recunoscut pasii domnisoarei Kenton auzindu-se pe dusumea in timp ce venea spre mine, as fi putut s-o identific numai dupa silueta. M-am oprit intr-unul din putinele locuri unde o fasie stralucitoare de lumina cadea pe podea si, cand s-a apropiat, am spus: "A, domnisoara Kenton".

- Da, domnule Stevens?

- Domnisoara Kenton, ma intreb daca ti-as putea atrage atentia asupra faptului ca lenjeria de pat pentru etajul de sus va trebui sa fie gata pana poimaine.

- Problema este pe cale de a se rezolva in intregime, domnule Stevens.

- Ah, ma bucur sa aud asta. Tocmai imi venise in minte, atata tot.

Eram pe punctul de a porni mai departe, insa domnisoara Kenton nu s-a miscat. Pe urma a mai facut un pas spre mine, asa incat o raza de lumina i-a cazut pe chip si i-am observat expresia suparata.

- Din pacate, domnule Stevens, acum sunt extrem de ocupata si vad ca nu am nici o clipa de ragaz. Daca as avea macar atata timp liber cat este evident ca aveti dumneavoastra, atunci cu mare placere v-as intoarce serviciul plimbandu-ma prin casa si amintindu-va de sarcinile de care dumneavoastra va achitati perfect.

- Ei haide, domnisoara Kenton, nu e nevoie sa te infurii asa. Am simtit doar ca trebuie sa ma asigur ca nu ai pierdut din vedere.

- Domnule Stevens, este a patra sau a cincea oara in ultimele doua zile ca ati simtit aceasta nevoie. Este extrem de curios ca aveti atat de mult timp incat sa puteti cutreiera prin casa, deranjandu-i pe ceilalti cu comentarii gratuite.

- Domnisoara Kenton, faptul ca poti sa crezi ca am timp dovedeste mai mult decat orice marea dumitale lipsa de experienta. Nadajduiesc ca in anii care vor veni iti vei forma o imagine mai clara a ceea ce se intampla intr-o casa ca aceasta.

- Vorbiti in permanenta despre "marea mea lipsa de experienta", domnule Stevens, dar se pare ca nu imi puteti indica nici o greseala in munca pe care o fac. Altminteri nu ma indoiesc ca ati fi facut-o deja si inca destul de amanuntit. Bine, acum am mult de lucru si as aprecia daca nu m-ati mai urmari si intrerupe in felul asta. Daca aveti atat de mult timp liber, ar putea fi mai profitabil daca l-ati petrece iesind sa luati o gura de aer.

A trecut pe langa mine, mergand apasat inspre capatul coridorului. Hotarand ca solutia cea mai buna era sa las lucrurile asa cum sunt, mi-am continuat si eu drumul. Ajunsesem aproape de usa de la bucatarie cand am auzit zgomotul furios al pasilor ei care se indreptau din nou spre mine.

- De fapt, domnule Stevens, mi-a spus ea, v-as ruga ca de acum incolo sa nu va mai adresati direct mie.

- Domnisoara Kenton, ce tot vorbesti?

- Daca e necesar sa-mi comunicati ceva, v-as ruga sa o faceti printr-un mesager. Sau poate preferati sa scrieti un biletel si sa mi-l trimiteti. Sunt si-gura ca relatiile noastre de munca vor fi mult mai destinse.

- Domnisoara Kenton

- Sunt extrem de ocupata, domnule Stevens. Un biletel scris, daca me-sajul vi se pare cat de cat complicat. Sau poate ca preferati sa vorbiti cu Martha, cu Dorothy sau cu oricare din membrii de gen masculin ai personalului, pe care il apreciati drept suficient de demn de incredere. Acum trebuie sa ma intorc la lucru, asa ca va las sa va plimbati mai departe.

Oricat de iritanta ar fi fost comportarea domnisoarei Kenton, nu mi-am putut permite sa ma gandesc mult timp la ea, intrucat primii invitati sosisera deja. Reprezentantii de peste hotare erau asteptati abia peste doua sau trei zile, insa cei trei gentlemeni la care inaltimea sa s-a referit numindu-i "echipa gazda" - doi ministri de la Foreign Office, care erau prezenti strict "confidential", si Sir David Cardinal - venisera devreme, ca sa pregateasca terenul cat mai atent cu putinta. Ca intotdeauna, nu s-au facut eforturi de a mi se as-cunde ceva in vreme ce intram si ieseam din diversele incaperi in care acesti gentlemeni se aflau adanciti in discutii si astfel nu mi-a fost imposibil sa-mi formez o anumita impresie despre starea de spirit generala din aceasta etapa a dezbaterilor. Bineinteles ca inaltimea sa si colegii dansului au fost interesati de o cat mai precisa informare reciproca referitoare la fiecare din participantii care erau asteptati. Insa preocuparile dansilor s-au concentrat cu o majoritate covarsitoare asupra unei singure persoane - cea a lui Monsieur Dupont, gentlemanul din Franta - si asupra posibilelor sale simpatii si antipatii. Intr-un anumit moment cred, intr-adevar, ca am intrat in fumoar si l-am auzit pe unul din gentlemeni spunand: "S-ar putea ca soarta Europei sa depinda efectiv de modul in care vom sti sa-l convingem pe Dupont".

S-a intamplat ca tocmai in toiul acestor discutii preliminare inaltimea sa sa imi incredinteze o misiune suficient de neobisnuita ca sa-mi ramana in minte pana in ziua de azi, alaturi de celelalte intamplari pe care, evident, nu aveam nici atat cum sa le uit si care urmau sa aiba loc in timpul acelei saptamani remarcabile. Lordul Darlington m-a chemat la dansul in cabinet si mi-am putut da seama imediat ca era oarecum agitat. S-a asezat la birou si, ca de obicei, a recurs la deschiderea unei carti - de data asta era un Who's Who -, intorcand cate o pagina la intamplare.

- A, Stevens, a inceput dansul cu o nonsalanta prefacuta, parand apoi ca nu mai stie cum sa continue.

Am ramas acolo in picioare, gata sa-i inlatur stinghereala cu prima ocazie. Inaltimea sa a mai intors paginile pret de o clipa, s-a aplecat in fata ca sa cerceteze atent un nume si pe urma a spus:

- Stevens, imi dau seama ca iti cer sa faci un lucru oarecum neobisnuit.

- Domnule?

- Asta doar fiindca avem atatea lucruri importante la care ne gandim in momentul asta.

- M-as bucura foarte mult sa va pot fi de folos, domnule.

- Imi pare rau ca trebuie sa aduc in discutie asa ceva, Stevens. Stiu ca si dumneata esti probabil extraordinar de ocupat. Insa nu-mi dau seama cum Dumnezeu o sa ma descurc altfel.

Am asteptat un moment, in timp ce lordul Darlington si-a indreptat din nou atentia spre Who's Who. Dupa aceea a spus, fara sa-si ridice privirea:

- Presupun ca esti familiarizat cu lucrurile lumesti.

- Domnule?

- Lucrurile lumesti, Stevens. Pasari, albine. Esti familiarizat cu ele, nu-i asa?

- Ma tem ca nu va inteleg prea bine, domnule.

- Hai sa joc cu cartile pe fata, Stevens. Sir David este un prieten foarte vechi. A avut un rol nepretuit in organizarea acestei conferinte. Indraznesc sa spun ca fara el nu l-am fi convins pe Monsieur Dupont sa vina aici.

- Intocmai, domnule.

- Totusi, Stevens, Sir David are si niste ciudatenii. Poate ca ai observat si dumneata. L-a adus cu el pe fiul sau Reginald. In calitate de secretar. Fapt este ca el, tanarul Reginald, se va casatori in curand.

- Da, domnule.

- Sir David tot incearca sa-si invete fiul lucrurile lumesti de vreo cinci ani. Tanarul are acum douazeci si trei de ani.

- Intocmai, domnule.

- Am sa trec direct la subiect, Stevens. Intamplator, eu sunt nasul tanarului. Prin urmare, Sir David m-a rugat pe mine sa-l invat pe Reginald lucrurile lumesti.

- Intocmai, domnule.

- Sir David insusi gaseste aceasta sarcina descurajanta si banuieste ca nu o va putea indeplini inainte de ziua nuntii lui Reginald.

- Intocmai, domnule.

- Adevarul este ca eu sunt extraordinar de ocupat, Stevens. Sir David ar trebui s-o stie, dar oricum m-a rugat pe mine sa am grija.

Inaltimea sa s-a oprit si a inceput din nou sa cerceteze pagina.

- Sa inteleg ca doriti sa-i transmit eu respectivele informatii tanarului gentleman? am spus eu.

- Daca nu ai nimic impotriva, Stevens. Ar fi o mare usurare pentru mine. Sir David ma tot intreaba din doua in doua ore daca am facut-o.

- Inteleg, domnule. Trebuie sa fie extrem de neplacut in conditiile presiunilor actuale.

- Fireste ca asta nu se incadreaza nici pe departe de indatoririle dumitale, Stevens.

- Voi face tot ce imi sta in putinta, domnule. Totusi, s-ar putea sa intampin greutati in gasirea momentului favorabil transmiterii unor asemenea informatii.

- Ti-as fi foarte recunoscator daca ai incerca macar, Stevens. Foarte amabil din partea dumitale. Asculta, nu e nevoie sa o iei de la facerea lumii. Spune-i doar lucrurile esentiale si gata. Metoda cea mai simpla e cea mai buna, asta-i sfatul meu. Stevens.

- Da, domnule. Voi face tot ce imi sta in putinta.

- Iti sunt foarte recunoscator, Stevens. Da-mi de stire cum te descurci.

Dupa cum va puteti imagina, am fost putin luat prin surprindere de ceea ce mi se ceruse si, in mod obisnuit, pentru o asemenea problema as fi chibzuit catava vreme. Cu toate acestea, dat fiind ca se ivise intr-o perioada atat de aglomerata, nu mi-am putut permite sa ma gandesc prea mult la ea si m-am hotarat, asadar, sa o rezolv cu prima ocazie. Din cate imi amintesc, trecuse doar o ora de la incredintarea misiunii cand l-am observat pe tanarul domn Cardinal singur in biblioteca, asezat la unul din birouri si absorbit de lectura unor documente. Studiindu-l atent pe tanarul gentleman am putut, cum s-ar zice, sa apreciez dificultatea pe care o intampinase inaltimea sa si chiar si tatal tanarului. Finul stapanului meu parea un tanar constiincios si invatat, iar trasaturile sale dadeau la iveala multe insusiri frumoase. Totusi, tinand seama de problema care se cerea discutata, as fi preferat cu siguranta sa am de-a face cu un tanar gentleman mai lipsit de griji si chiar mai usuratic. In orice caz, hotarandu-ma sa rezolv problema intr-un mod satisfacator si cat mai repede cu putinta, am intrat in biblioteca si, oprindu-ma la mica distanta de biroul domnului Cardinal, am tusit discret.

- Iertati-ma, domnule, dar am sa va transmit un mesaj.

- Adevarat? a spus domnul Cardinal nerabdator, ridicandu-si privirea din hartii. De la tata?

- Da, domnule. La urma urmelor, adica.

- Stai putin.

Tanarul gentleman s-a aplecat spre servieta de la picioare, de unde a scos un carnet si un creion.

- Da-i drumul, Stevens.

Am tusit din nou si am dat vocii mele un ton cat am putut de impersonal.

- Sir David doreste sa stiti, domnule, ca doamnele si gentlemenii difera in cateva aspecte esentiale.

Probabil ca am facut o mica pauza ca sa-mi alcatuiesc fraza urmatoare, caci domnul Cardinal a scos un oftat si a spus:

- Asta o stiu prea bine, Stevens. N-ai vrea sa treci la subiect?

- O stiti, domnule?

- Tata ma subestimeaza in permanenta. Am facut lecturi si munca de documentare intensa in tot acest domeniu.

- Adevarat, domnule?

- De fapt, nici nu m-am mai gandit la altceva in ultima luna.

- Asa deci, domnule, in acest caz, poate ca mesajul meu este de prisos.

- Poti sa-l asiguri pe tata ca sunt, intr-adevar, foarte bine instruit. Aceasta servieta e plina ochi de insemnari din toate unghiurile pe care ni le-am putea inchipui, a spus dansul, impingand-o cu piciorul.

- Adevarat, domnule?

- Ba cred chiar ca am analizat fiecare permutare de care este capabila mintea omeneasca. As vrea sa-l incredintezi pe tata de acest lucru.

- O voi face, domnule.

Domnul Cardinal a parut ca se destinde putin. A mai atins o data servieta - de care aveam tendinta sa-mi feresc privirea - si a spus:

- Presupun ca te-ai intrebat de ce tin mereu servieta langa mine. Ei bine, acum stii. Inchipuieste-ti ca ar deschide-o cine nu trebuie.

- Ar fi deosebit de neplacut, domnule.

- Desigur, asta daca nu cumva a gasit tata o problema cu totul noua la care vrea sa ma gandesc, a spus dansul, indreptandu-se brusc in scaun.

- Nu pot sa cred ca a gasit, domnule.

- Nu? Nimic in plus despre acest Dupont?

- Ma tem ca nu, domnule.

Am facut tot posibilul ca sa nu-mi tradez exasperarea, descoperind ca o sarcina pe care crezusem ca am indeplinit-o se afla in fata mea la fel ca si pana atunci. Cred ca imi adunam gandurile pentru a face inca un efort, cand tanarul gentleman s-a ridicat deodata in picioare si, strangand servieta la piept, a spus:

- Bun, cred ca am sa ies sa iau o gura de aer. Iti multumesc pentru ajutor, Stevens.

Avusesem de gand sa incerc sa mai am o intrevedere cu domnul Cardinal fara intarziere, insa acest lucru s-a dovedit imposibil, in mare parte datorita sosirii chiar in dupa-amiaza aceea - cu vreo doua zile mai devreme decat il asteptam - a domnului Lewis, senatorul american. Ma aflam jos, la mine in camaruta, si ma ocupam de listele cu provizii cand am auzit undeva dea-supra capului zgomotul inconfundabil al unor masini care se oprisera in curte. Grabindu-ma sa urc, m-am intalnit intamplator cu domnisoara Kenton pe coridorul din spate - scena ultimei noastre discutii in contradictoriu, fireste - si poate ca tocmai aceasta nefericita coincidenta a facut-o sa ramana la comportarea copilareasca pe care o adoptase cu acea ocazie. Fiindca atunci cand am intrebat-o cine anume sosise, domnisoara Kenton a trecut pe langa mine spunand doar atat: "Un mesaj, daca este ceva urgent, domnule Stevens". Faptul a fost extrem de neplacut, insa bineinteles ca nu-mi ramanea decat sa ma grabesc sa ajung sus.

Pe domnul Lewis mi-l amintesc ca fiind un gentleman cu o statura impunatoare si cu un zambet binevoitor intiparit mai tot timpul pe chip. Sosirea sa prematura i-a incomodat evident pe inaltimea sa si pe colegii dansului, care mizasera pe inca o zi sau doua de intimitate in vederea efectuarii pregatirilor. Cu toate acestea, atitudinea pronuntat familiara a domnului Lewis si afirmatia pe care a facut-o la cina, ca Statele Unite "vor fi intotdeauna de partea dreptatii si vor recunoaste fara suparare ca la Versailles se comisesera greseli", a parut sa contribuie in buna masura la castigarea increderii "echipei gazda" a inaltimii sale. In timpul desfasurarii cinei, conversatia revenise incet, dar sigur de la meritele Pennsylvaniei natale a domnului Lewis in conferinta care urma sa aiba loc, iar atunci cand gentlemenii si-au aprins cate un trabuc, unele dintre speculatiile avansate au parut a fi la fel de confidentiale ca acelea rostite inainte de sosirea domnului Lewis. La un moment dat, domnul Lewis le-a spus celor aflati de fata:

- Sunt de acord cu dumneavoastra, domnilor, ca Monsieur Dupont al nostru poate fi total imprevizibil. Insa dati-mi voie sa va spun ca de un lucru puteti fi siguri in legatura cu el. Ceva despre care nici nu incape discutie.

S-a aplecat in fata si a gesticulat cu mana in care tinea trabucul, pentru a-si sublinia spusele.

- Dupont ii uraste pe germani. I-a urat si inainte de razboi, iar acum ii uraste cu o inversunare pe care v-ar veni greu sa o pricepeti, domnilor.

Acestea spuse, domnul Lewis s-a rezemat din nou de spatarul scaunului si zambetul binevoitor i-a revenit in intregime pe chip.

- Spuneti-mi insa, domnilor, a continuat dansul, poti oare ca condamni un francez pentru ca-i uraste pe germani? La urma urmei, un francez ar avea destule motive s-o faca, nu-i asa?

A existat o clipa de usoara stinghereala, in timp ce domnul Lewis a privit in jurul mesei. Apoi lordul Darlington a spus:

- Fireste, o anumita doza de resentiment este inevitabila, insa si noi, englezii, am luptat din greu si multa vreme impotriva germanilor.

- Dar diferenta, a spus domnul Lewis, pare a fi ca voi, englezii, nu ii mai urati cu adevarat pe germani. Insa din punctul de vedere al francezilor, germanii au distrus civilizatia de aici, din Europa, si nu exista pedeapsa destul de grea pentru ei. Fireste ca la noi in Statele Unite aceasta pozitie este considerata nepractica, dar ceea ce m-a nedumerit intotdeauna este cum de voi, englezii, nu impartasiti conceptia francezilor. In fond, asa cum ati spus, si Anglia a avut pierderi grele in razboi.

A mai existat o pauza stanjenitoare inainte ca Sir David sa spuna, destul de sovaitor:

- Noi, englezii, am privit de multe ori lucrurile de acest gen altfel decat francezii, domnule Lewis.

- Ah. S-ar zice ca exista un fel de diferenta de temperament.

Zambetul domnului Lewis a parut ca se largeste spunand asta. A dat din cap ca pentru sine, ca si cum i s-ar fi lamurit deodata multe lucruri, dupa care a tras din trabuc. E posibil ca memoria mea sa se amestece acum cu o intuitie tardiva, insa am sentimentul bine definit ca acela a fost momentul in care am sesizat pentru prima oara ceva ciudat, poate chiar fatarnic, cu privire la acest gentleman american, fermecator in aparenta, insa, daca banuielile mele au fost trezite atunci, a fost evident ca lordul Darlington nu le impartasea. Caci, dupa vreo doua clipe de tacere stanjenita, inaltimea sa a parut ca a luat o hotarare.

- Domnule Lewis, a spus dansul, hai sa fiu sincer. Majoritatea englezilor considera drept josnica atitudinea Frantei in prezent. Puteti, intr-adevar, sa o numiti si diferenta de temperament, dar inclin sa cred ca vorbim despre ceva mai mult decat atat. Nu se cade sa urasti in continuare un dusman in felul asta dupa ce conflictul s-a incheiat. Daca l-ai invins, asta ar trebui sa ajunga. Nu te mai apuci sa-l si lovesti. In ochii nostri, comportarea francezilor a devenit din ce in ce mai barbara.

Se pare ca aceasta afirmatie i-a produs o oarecare satisfactie domnului Lewis. Dansul a murmurat ceva in semn de intelegere si le-a zambit multumit comesenilor prin norii de fum de tigara care pluteau acum dens in jurul mesei.

Dimineata urmatoare a adus si alte persoane sosite inainte de vreme, anume cele doua doamne din Germania, care calatorisera impreuna, in ciuda a tot ceea ce si-ar fi imaginat lumea despre marele contrast dintre familiile din care proveneau, si care au adus cu dansele un echipaj numeros de doamne de companie si valeti, precum si o sumedenie de cufere. Dupa aceea, un gentleman italian a sosit dupa-amiaza, insotit de un valet, un secretar, un "expert" si doi barbati cu rolul de garda personala. Nu imi pot inchipui unde a crezut acest gentleman ca vine, de i-a adus pe acestia din urma, dar trebuie spus ca era destul de ciudat sa-i vezi la Darlington Hall pe cei doi barbati solizi si tacuti, privind banuitor in toate directiile, la cativa metri de locul unde se intampla sa se afle gentlemanul italian. Intamplator, asa cum s-a descoperit in zilele urmatoare, stilul de munca al garzii personale impunea ca unul din ei sa mearga sus si sa doarma la ore neobisnuite, pentru a se sti cu siguranta ca macar un om se afla la datorie in cursul noptii. Cand insa, auzind pentru prima data de acest aranjament, am incercat s-o informez pe domnisoara Kenton, ea a refuzat din nou sa discute cu mine, asa incat am fost obligat, pentru a rezolva problema cat mai repede cu putinta, sa scriu un biletel si sa i-l strecor pe sub usa camerei. Ziua urmatoare a mai adus cativa oaspeti si, cu doua zile inainte de inceperea conferintei, Darlington Hall era deja plina de oameni de toate nationalitatile, care stateau de vorba in camerele lor sau zaboveau aparent fara nici un scop precis in vestibul, pe coridoare sau pe paliere, examinand tablouri sau obiecte de arta. Toti invitatii se purtau curtenitor unul fata de celalalt, dar o atmosfera destul de incordata, caracterizata in primul rand prin neincredere, parea a fi dominanta in aceasta etapa. Si, reflectand parca aceasta stinghereala, valetii si lacheii insotitori pareau a se privi intre ei cu o raceala pronuntata, incat pana si propriul meu personal era aproape bucuros ca avea atat de mult de lucru, incat nu trebuia sa petreaca mult timp cu ei.

Cam acesta a fost momentul cand, ingrijindu-ma de numeroasele solicitari carora trebuia sa le dau satisfactie, am privit intamplator pe fereastra si am deslusit silueta tanarului domn Cardinal, care iesise la aer in parcul din jurul casei. Ca de obicei, isi tinea servieta strans la piept si am vazut ca se plimba agale pe aleea care incercuieste gazonul, cufundat in ganduri. Mi-am amintit, fireste, de misiunea pe care o primisem in legatura cu tanarul gentleman si m-am gandit ca decorul in aer liber, in mijlocul naturii, si mai cu seama subiectul de discutie al gastelor, aflat la indemana, nu ar fi deloc nepotrivit pentru a comunica mesajul care imi fusese incredintat. In plus, mi-am dat seama ca, daca as iesi repede si m-as ascunde in spatele tufisului mare de rododendron de langa alee, nu ar trece mult si ar aparea si domnul Cardinal. As putea atunci sa-i ies inainte si sa-i transmit mesajul. Evident ca nu era cea mai subtila strategie, insa veti aprecia ca aceasta sarcina, desi avea fara indoiala importanta ei, nu reprezenta o prioritate de prim ordin in acel moment. O bruma usoara acoperea pamantul si o buna parte a frunzisului, insa era o zi blanda pentru acea perioada a anului. Am strabatut gazonul in graba, m-am plasat in spatele tufisului si nu dupa mult timp am auzit apropiindu-se pasii domnului Cardinal.

Din nefericire, am facut o mica greseala de apreciere a momentului cand trebuia sa apar. Avusesem de gand sa ies la iveala cand domnul Cardinal se afla inca la o distanta rezonabila, in asa fel incat sa ma vada la timp si sa presupuna ca ma indreptam spre chiosc sau spre ghereta gradinarului. Asa m-as fi putut preface ca il vedeam pentru prima oara si l-as fi putut atrage in conversatie intr-un mod neprevazut. S-a intamplat insa sa imi fac aparitia putin cam tarziu si ma tem ca l-am cam speriat pe tanarul gentleman, care si-a tras imediat servieta de langa mine si a strans-o la piept cu amandoua mainile.

- Imi pare foarte rau, domnule.

- Pentru numele lui Dumnezeu, Stevens. M-ai speriat de-a-binelea. M-am gandit ca atmosfera s-a incins nitel pe sus.

- Imi pare foarte rau, domnule, intamplator insa am ceva sa va transmit.

- Da, pentru numele lui Dumnezeu, strasnica spaima am tras.

- Daca imi permiteti sa trec direct la subiect, domnule. Observati, va rog, gastele acelea nu departe de noi.

- Gastele?

A privit in jur putin nedumerit.

- A, da. Gaste, asta sunt.

- Mai observati si florile si arbustii. De fapt, nu aceasta este cea mai buna perioada in care le puteti vedea in toata splendoarea lor, insa veti aprecia, domnule, ca o data cu sosirea primaverii, vom asista la o schimbare - o schimbare cu totul deosebita - in aceste locuri.

- Da, sunt sigur ca parcurile nu arata chiar atat de bine acum. Dar ca sa fiu absolut sincer, Stevens, nu prea eram atent la frumusetile naturii. E destul de nelinistitor. Monsieur Dupont a sosit in cea mai proasta dispozitie posibila. Exact asta ne mai lipsea.

- Monsieur Dupont a sosit aici la resedinta, domnule?

- Acum vreo jumatate de ora. E cumplit de prost dispus.

- Iertati-ma, domnule. Trebuie sa ma ocup imediat de dansul.

- Desigur, Stevens. Ei bine, ai fost amabil ca ai iesit sa stam de vorba.

- Va rog sa ma iertati, domnule, intamplator, mai aveam sa va comunic cate ceva despre subiectul - cum chiar dumneavoastra ati spus o - frumusetilor naturii. Daca veti avea bunavointa sa ma ascultati v-as fi extrem de recunoscator, dar ma tem ca va trebui sa astept o alta ocazie.

- Ma rog, abia astept, Stevens. Desi mie imi plac mai mult pestii. Stiu totul despre pesti, de apa curgatoare sau sarata.

- Toate vietatile vor fi de folos pentru discutia noastra urmatoare, domnule. In orice caz, acum va rog mult sa ma iertati. Nu stiam ca Monsieur Dupont a si sosit.

M-am grabit sa ajung inapoi in casa, intalnindu-ma imediat cu primul lacheu care mi-a spus: "V-am cautat peste tot, domnule. A venit gentlemanul francez".

Monsieur Dupont era un gentleman inalt si elegant, cu o barba carunta si cu monoclu. Sosise in genul de haine pe care le poarta adeseori gentlemanii de pe continent si pe tot parcursul sederii sale avea, intr-adevar, sa pastreze aparenta ca venise la Darlington Hall intr-o simpla vizita de placere si prietenie. Dupa cum aratase domnul Cardinal, Monsieur Dupont nu sosise intr-o stare de spirit favorabila. Nu imi pot aminti acum tot ce il suparase de la sosirea in Anglia, cu cateva zile in urma, insa unul din motivele principale era ca se alesese cu cateva rani dureroase la picioare in timp ce cutreiera prin Londra, temandu-se ca acestea se vor infecta. L-am trimis pe valetul dansului la domnisoara Kenton, insa aceasta nu l-a impiedicat sa pocneasca din degete de mai multe ori pe zi si sa-mi spuna: "Majordom! Mai am nevoie de bandaje".

Starea sa de spirit a parut mult mai buna dupa ce l-a vazut pe domnul Lewis. Dansul si cu senatorul american s-au salutat ca doi vechi colegi si au fost in continuare vazuti impreuna aproape tot restul zilei, razand de lucruri de care-si aduceau aminte. Se observa, de fapt, ca vecinatatea aproape permanenta a domnului Lewis cu Monsieur Dupont se dovedea un serios neajuns pentru lordul Darlington care tinea neaparat, fireste, sa aiba o discutie strict personala cu acest distins gentleman inainte de inceperea dezbaterilor. Am asistat in cateva randuri la incercarile facute de inaltimea sa de a-l trage deoparte pe Monsieur Dupont pentru o conversatie confidentiala, pentru ca de fiecare data domnul Lewis sa li se alature zambitor, facand cate o remarca de genul: "Iertati-ma, domnilor, dar exista un lucru care ma nedumereste foarte mult", asa incat inaltimea sa se vedea in scurt timp nevoit sa asculte alte intamplari vesele povestite de domnul Lewis. Cu toate acestea, exceptandu-l pe domnul Lewis, ceilalti oaspeti, poate din teama sau din spirit de contradictie, s-au mentinut prudent la distanta de Monsieur Dupont, fapt evident chiar si in acea atmosfera in general rezervata si care se pare ca a scos si mai mult in relief ca, intr-un fel, Monsieur Dupont era cel care detinea cheia rezultatelor pentru zilele urmatoare.

Conferinta a inceput intr-o dimineata ploioasa din ultima saptamana a lui martie 1923, in decorul oarecum nepotrivit al salonului - o solutie aleasa pentru satisfacerea calitatii "confidentiale" a multora dintre cei prezenti, in ochii mei, de fapt, aparenta de familiaritate dobandise deja o nuanta usor ridicola. Era destul de ciudat sa vezi incaperea aceea, potrivita mai degraba pentru femei, plina pana la refuz cu atat de multi gentlemeni severi, in haine inchise, sezand cate trei sau patru unul langa altul pe o canapea. Insa atat de mare era hotararea anumitor persoane de a pastra aparentele unui simplu eveniment social, incat mersesera pana la deschiderea si tinerea pe genunchi a unor reviste si ziare.

Am fost nevoit, in cursul acelei prime dimineti, sa intru si sa ies in permanenta din incapere, asa incat nu am putut urmari dezbaterile in intregime. Dar imi amintesc ca lordul Darlington a deschis discutiile adresand un bun venit oficial invitatilor, inainte de a trece la conturarea puternicelor argumente morale in favoarea indulcirii catorva din prevederile tratatului de la Versailles, subliniind uriasele suferinte carora chiar dansul le fusese martor in Germania. Auzisem, fireste, aceste sentimente exprimate de inaltimea sa cu numeroase prilejuri anterioare, insa convingerea cu care a vorbit in aceasta companie selecta a fost atat de mare, incat fara voia mea am fost din nou miscat. Urmatorul care a luat cuvantul a fost Sir David Cardinal si, desi am pierdut destul de mult din cele spuse, discursul sau mi s-a parut a fi mult mai tehnic in esenta si, ca sa fiu sincer, mi-a cam depasit posibilitatile de intelegere. In general, insa, pozitia a fost apropiata de cea a inaltimii sale, mentionandu-se in incheiere un apel la inghetarea despagubirilor de razboi germane si la retragerea trupelor franceze din regiunea Ruhr-ului. Dupa aceea a vorbit contesa germana, insa in acel moment am fost obligat, dintr-un motiv pe care nu-l mai tin minte, sa parasesc salonul pentru o perioada mai mare de timp. Cand m-am intors, invitatii se aflau in toiul dezbaterilor, iar discutia, mai mult despre comert si rata dobanzilor, ma depasea efectiv.

Din cate am putut observa, Monsieur Dupont nu a intervenit deloc in discutie, iar judecandu-i atitudinea morocanoasa era greu de spus daca asculta cu atentie ceea ce se spunea sau daca nu cumva era adancit in alte ganduri. La un moment dat, cand am parasit intamplator incaperea in mijlocul discursului unuia dintre gentlemenii germani, Monsieur Dupont s-a ridicat brusc si a iesit dupa mine.

- Majordom, mi-a spus dansul odata ajunsi in hol, ma intreb daca as putea sa-mi schimb incaltamintea si bandajele. Ma supara atat de tare picioarele, incat nici nu mai pot sa fiu atent la acesti domni.

Imi amintesc ca i-am transmis domnisoarei Kenton cererea de a trimite pe cineva - printr-un mesager, fireste - si ca l-am lasat pe Monsieur Dupont in sala de biliard in asteptarea asistentei, cand primul lacheu a coborat scarile grabit si indurerat, ca sa ma informeze ca tatalui meu i se facuse rau si ca fusese transportat sus.

Dupa ce tatal meu a fost intins pe pat, au existat cateva clipe in care nu am stiut ce sa fac mai departe. Intrucat, desi nu mi se parea indicat sa il parasesc in starea in care se afla, nu aveam absolut nici un moment de ragaz. Pe cand stateam in prag sovaind, domnisoara Kenton a aparut langa mine si mi-a spus:

- Domnule Stevens, momentan am ceva mai mult timp decat dumneavoastra. Daca doriti, o sa am eu grija de tatal dumneavoastra. Am sa-l conduc pe doctorul Meredith sus si am sa va dau de stire daca are ceva important de spus.

- Multumesc, domnisoara Kenton, am spus si am plecat.

Cand m-am intors in salon, un reprezentat al clerului vorbea despre greutatile indurate de copiii din Berlin. M-am trezit imediat ca aveam de umplut cu ceai si cafea o sumedenie de cesti ale invitatilor. Am observat ca o parte din gentlemeni consumau bauturi alcoolice si ca, in ciuda prezentei doamnelor, unul sau doi incepusera sa fumeze. Tin minte ca tocmai paraseam salonul tinand in maini un ceainic gol, cand domnisoara Kenton m-a oprit si mi-a spus: "Domnule Stevens, doctorul Meredith tocmai pleaca". In timp ce imi vorbea, l-am vazut pe doctor in vestibul punandu-si impermeabilul si palaria, asa ca m-am indreptat spre dansul, tinand in continuare ceainicul in maini. Doctorul s-a uitat la mine cu o expresie nemultumita.

- Tatal dumitale nu se simte prea bine, a spus dansul. Daca situatia se inrautateste, cheama-ma imediat.

- Da, domnule. Va multumesc, domnule.

- Cati ani are tatal dumitale, Stevens?

- Saptezeci si doi, domnule.

Doctorul Meredith s-a gandit putin si apoi a mai spus o data:

- Daca situatia se inrautateste, cheama-ma imediat.

I-am multumit din nou si l-am condus pana la usa.

Aceea a fost seara cand, la scurt timp dupa cina, am surprins conversatia dintre domnul Lewis si Monsieur Dupont. Dintr-un motiv oarecare urcasem la camera lui Monsieur Dupont si tocmai ma pregateam sa bat, insa, ina-inte de a face acest lucru, asa cum imi sta in obicei, m-am oprit pret de o clipa ca sa ascult la usa. Poate ca nu toata lumea obisnuieste sa-si ia aceasta mica masura de precautie pentru a evita sa ciocaneasca intr-un moment absolut nepotrivit, insa eu asa am procedat intotdeauna si va asigur ca multi colegi de breasla fac la fel. Vreau sa spun ca o asemenea actiune nu implica nici un fel de subterfugii si ca nu am avut intentia de a trage cu urechea la ceea ce am auzit in seara aceea. Cu toate acestea, intamplarea a facut ca atunci cand mi-am lipit urechea de usa lui Monsieur Dupont sa aud vocea domnului Lewis si, chiar daca nu-mi pot aminti cu precizie cuvintele pe care le-am auzit la inceput, ceea ce mi-a trezit banuieli a fost tonul vocii sale. Ascultam acelasi glas bland si potolit cu care gentlemanul american fermecase multa lume de cand sosise, dar acum el continea o nuanta inconfundabila de tainuire. Constientizarea acestui lucru, precum si faptul ca dansul se afla in camera lui Monsieur Dupont, adresandu-i-se probabil acestui personaj atat de insemnat, mi-au oprit mana sa bata la usa si m-au facut sa ascult in continuare.

Usile dormitoarelor de la Darlington Hall au o anume grosime si nu am putut nicicum sa aud toate replicile. Prin urmare, imi vine greu sa-mi amintesc acum cu exactitate ce am auzit, la fel cum mi-a venit mai tarziu in cursul acelei seri, cand i-am semnalat problema inaltimii sale. Oricum, asta nu inseamna ca nu mi-am format o impresie destul de clara cu privire la ceea ce se intampla in camera. Mai concret, gentlemanul american avansa ideea ca Monsieur Dupont era manipulat de inaltimea sa si de ceilalti participanti la conferinta, ca fusese invitat mai tarziu cu premeditare, pentru a da celorlalti posibilitatea sa discute probleme importante in absenta sa, ca pana si dupa sosirea sa se putea observa ca inaltimea sa aranja mici discutii personale cu cei mai importanti delegati fara sa-l invite pe Monsieur Dupont. Pe urma, domnul Lewis a inceput sa mentioneze anumite remarce pe care inaltimea sa si ceilalti le facusera la cina in prima seara dupa sosirea dansului.

- Sincer sa fiu, domnule - l-am auzit spunand pe domnul Lewis - m-a ingrozit atitudinea lor fata de compatriotii dumneavoastra. Au mers pana la a folosi cuvinte ca "barbari" si "josnici". De fapt, mi le-am si notat in jurnal cateva ore mai tarziu.

Monsieur Dupont a spus repede ceva ce nu am reusit sa aud, dupa care a vorbit din nou domnul Lewis:

- Dati-mi voie sa va spun ca am fost ingrozit, domnule. Astea sunt cuvinte pe care le spui despre un aliat cu care ai luptat cot la cot cu doar cativa ani in urma?

Acum nu mai stiu precis daca pana la urma am batut la usa. E posibil, data fiind natura alarmanta a ceea ce auzisem, sa fi crezut de cuviinta ca era mai bine sa ma retrag. In orice caz, nu am zabovit suficient de mult - asa cum a trebuit sa-i explic inaltimii sale la putin timp dupa aceea - ca sa aud ceva care sa-mi ofere un indiciu referitor la atitudinea lui Monsieur Dupont fata de remarcile facute de domnul Lewis.

In ziua urmatoare, discutiile din salon au parut a atinge un nou prag al intensitatii, iar la ora pranzului schimburile de replici devenisera destul de incinse. Impresia mea a fost ca afirmatiile erau indreptate, pe un ton acuzator si cu indrazneala sporita, in directia fotoliului ocupat de Monsieur Dupont, care isi mangaia barba cu degetele si vorbea foarte putin. Cand discutia s-a intrerupt am observat, asa cum fara indoiala ca a facut-o ingrijorat si inaltimea sa, ca domnul Lewis l-a luat imediat deoparte pe Monsieur Dupont, retragandu-se intr-un colt unde puteau sta de vorba in liniste. Imi aduc intr-adevar aminte ca o data, la scurt timp dupa pranz, am dat peste cei doi gentlemeni discutand oarecum pe furis in dreptul usii de la biblioteca si am avut impresia certa ca s-au intrerupt atunci cand m-am apropiat. Intre timp, starea tatalui meu ramasese aceeasi. Din cate intelesesem, dormea o buna parte din zi si l-am gasit intr-adevar dormind in putinele ocazii cand aveam un moment de ragaz si puteam sa urc in camera de la mansarda. Prin urmare, nu am putut sa discut cu dansul inainte de acea a doua seara dupa ce se imbolnavise din nou.

Tatal meu dormea cand am intrat, insa fata in casa pe care o lasase domnisoara Kenton ca sa aiba grija de dansul s-a ridicat vazandu-ma si a inceput sa-l zgaltaie de umar.

- Nepricopsito! am exclamat. Ce te-a apucat sa faci una ca asta?

- Domnul Stevens mi-a spus sa-l trezesc daca va intoarceti, domnule.

- Lasa-l sa doarma. Din cauza oboselii s-a imbolnavit.

- Mi-a spus sa il trezesc neaparat, domnule, a rostit fata si a zgaltait din nou umarul tatalui meu.

Acesta a deschis ochii, si-a intors putin capul pe perna si s-a uitat la mine.

- Sper ca tata se simte mai bine acum, am spus.

El s-a uitat mai departe la mine pret de o clipa, dupa care a intrebat:

- Jos e totul in ordine?

- Situatia e destul de delicata. Abia a trecut de sase, asa ca tata isi poate inchipui prea bine care este atmosfera din bucatarie in acest moment.

Nerabdarea i s-a asternut pe chip.

- Dar e totul in ordine? a intrebat inca o data.

- Da, indraznesc sa spun ca din acest punct de vedere poti fi linistit. Ma bucur foarte mult ca tata se simte mai bine.

Cu oarecare prudenta, si-a scos bratele de sub cuvertura si si-a privit obosit dosul mainilor. A facut acest lucru un timp ceva mai indelungat.

- Ma bucur ca tata se simte mult mai bine, am repetat in cele din urma. Acum cred ca ar trebui intr-adevar sa ma intorc. Cum ti-am spus, situatia e destul de delicata.

El si-a mai privit mainile cateva clipe. Apoi a spus incet:

- Sper ca am fost un tata bun pentru tine.

Am ras usor si am rostit:

- Sunt foarte bucuros ca acum te simti mai bine.

- Sunt mandru de tine. Un fiu de nadejde. Sper ca am fost un tata bun pentru tine. Dar presupun ca nu am fost.

- Ma tem ca avem foarte multe de facut acum, dar putem sta de vorba din nou de dimineata.

Tatal meu isi privea in continuare mainile, de parca l-ar fi iritat usor.

- Sunt foarte bucuros ca acum te simti mai bine, am spus inca o data si am plecat.

Cand am coborat, am gasit un vacarm de nedescris la bucatarie si in general o atmosfera extrem de incordata la toate nivelurile personalului. Cu toate acestea, imi amintesc cu multumire ca la momentul servirii cinei, cam cu o ora mai tarziu, subalternii mei nu au manifestat altceva decat eficienta si calmul specifice meseriei.

Acea mareata sala de banchete utilizata la capacitate maxima constituie intotdeauna o priveliste memorabila si nici seara aceea nu a facut exceptie de la regula. Fireste ca efectul produs de randurile neintrerupte de gentlemeni in costume de seara, punandu-le intr-o inferioritate numerica atat de evidenta pe reprezentantele sexului frumos, era destul de sever, insa nu e mai putin adevarat ca acele doua mari candelabre care atarnau deasupra mesei inca foloseau gazul - ceea ce facea ca incaperea sa fie mangaiata de o lumina blanda si discreta - si nu produceau stralucirea orbitoare pe care au inceput s-o furnizeze de la introducerea electrificarii. Cu ocazia acelei a doua si ultime cine a conferintei - era de asteptat ca majoritatea oaspetilor sa se imprastie in ziua urmatoare dupa pranz - comesenii renuntasera in buna parte la aerul rezervat care putuse fi observat in zilele dinainte. Pe langa conversatia care se desfasura mult mai liber si pe tonuri mai ridicate, am ajuns sa servim vinul intr-un ritm vizibil sporit. La sfarsitul cinei, care din punct de vedere profesional avusese loc fara nici un fel de greutati insemnate, inaltimea sa s-a ridicat in picioare pentru a se adresa invitatilor.

A inceput exprimandu-si recunostinta fata de toti cei prezenti pentru ca discutiile din timpul celor doua zile anterioare, "desi reconfortant de sincere pe alocuri", fusesera purtate in spiritul prieteniei si al dorintei de a face ca binele sa triumfe. Unitatea consemnata pe parcursul celor doua zile fusese mai mare decat ar fi putut spera vreodata, iar intalnirea "de concluzii" ce urma sa aiba loc in dimineata urmatoare se va dovedi, nadajduia dansul, bogata in angajamente din partea participantilor in legatura cu ceea ce va intreprinde fiecare inainte de importanta conferinta internationala din Elvetia. Acesta a fost momentul - si nu imi dau seama daca a fost vorba de ceva planificat din vreme - cand inaltimea sa a inceput sa evoce amintirea defunctului sau prieten, Herr Karl-Heinz Bremann. A fost un lucru destul de neinspirat, dat fiind ca subiectul era foarte drag inaltimii sale, care avea tendinta sa-l dezvolte pe indelete. Poate ca ar mai trebui spus si ca lordul Darlington nu a fost niciodata ceea ce se cheama un vorbitor innascut, astfel ca in scurt timp toate acele mici sunete ce sugereaza neastamparul si tradeaza faptul ca atentia asistentei a fost pierduta s-au facut auzite din ce in ce mai deslusit in incapere. Intr-adevar, in clipa cand lordul Darlington i-a indemnat in sfarsit pe invitati sa se ridice si sa bea pentru "pace si dreptate in Europa", intensitatea acelor sunete - poate si din cauza cantitatii generoase de vin care fusese consumata - mi s-a parut ca se invecineaza cu proasta crestere.

Oaspetii se asezasera la loc si erau pe punctul de a relua conversatia, cand s-a auzit o bataie autoritara in masa si Monsieur Dupont s-a ridicat in picioare. Dintr-o data in incapere s-a facut liniste. Distinsul gentleman a privit de jur imprejurul mesei cu o expresie aproape severa. Apoi a spus:

- Sper ca nu incalc o indatorire incredintata altcuiva prezent aici, insa nu am auzit propunerea ca unul dintre noi sa rosteasca un toast in cinstea gazdei noastre, onorabilul si amabilul lord Darlington.

S-a auzit un murmur de aprobare. Monsieur Dupont a continuat:

- Multe lucruri interesante s-au spus in aceasta casa in ultimele zile. Multe lucruri importante.

S-a oprit, iar acum incaperea s-a cufundat intr-o liniste absoluta.

- Au fost multe lucruri, a continuat dansul, care implicit sau nu au criticat - nu este un cuvant atat de tare - au criticat politica externa a tarii mele.

S-a oprit din nou, aratand destul de sever. Cine il vedea si-ar fi putut inchipui ca era chiar furios.

- In aceste doua zile am ascultat cateva analize amanuntite si inteligente ale situatiei foarte complexe in care se afla acum Europa, insa dati-mi voie sa spun ca niciuna dintre ele nu a inteles pe deplin motivele atitudinii adoptate de Franta fata de vecina sa. Oricum - a spus Monsieur Dupont, ridicand un deget - acum nu e momentul sa intram in asemenea discutii. De fapt, am evitat cu buna stiinta sa ma angajez in controverse de acest gen in ultimele zile, fiindca am venit aici in primul rand ca sa ascult. Si fie-mi permis sa spun acum ca am fost impresionat de cateva dintre argumentele pe care le-am auzit expuse aici. Dar v-ati putea intreba: oare cat de impresionat?

Monsieur Dupont a mai facut o pauza, in care privirea i s-a plimbat pe indelete peste toate chipurile fixate asupra sa. Pe urma a spus intr-un tarziu:

- Domnilor - si doamnelor, iertati-ma - m-am gandit mult la aceste chestiuni si vreau sa va incredintez ca, desi intre mine si multi dintre cei prezenti raman diferente de interpretare a ceea ce se intampla cu adevarat in Europa in acest moment. In ciuda acestui fapt, in privinta problemelor principale care au fost ridicate in aceasta casa sunt convins, domnilor, convins atat de caracterul lor drept, cat si de oportunitatea lor.

Un murmur ce parea sa contina si aprobare si triumf a facut inconjurul mesei, dar de data asta Monsieur Dupont a ridicat usor vocea si a rostit acoperindu-l:

- Sunt fericit sa va pot asigura pe toti cei de fata ca imi voi folosi modesta influenta de care dispun pentru incurajarea anumitor schimbari de orientare in politica franceza, in concordanta cu multe dintre lucrurile care s-au spus aici. Si ma voi stradui sa fac acest lucru in timp util, pana la conferinta din Elvetia.

A urmat un ropot de aplauze si l-am vazut pe inaltimea sa schimband o privire cu Sir David. Monsieur Dupont a ridicat mana, desi nimeni nu stia daca o facuse ca sa primeasca aplauzele sau ca sa le opreasca.

- Dar inainte de a-i multumi gazdei noastre, lordul Darlington, exista o pietricica pe care as dori sa mi-o iau de pe inima. S-ar putea ca unii dintre dumneavoastra sa spuneti ca nu se cade sa faci asa ceva la cina.

Aceasta afirmatie a provocat rasete entuziasmate.

- Oricum, in chestiuni de acest gen sunt pentru sinceritate. Asa cum se impune sa exprimam oficial si public recunostinta fata de lordul Darlington, care ne-a adunat aici si a facut posibil acest spirit al unitatii si bunavointei, cred ca e la fel de necesar sa condamnam pe fata pe oricine vine aici ca sa abuzeze de ospitalitatea gazdei si sa-si cheltuiasca energiile doar incercand sa semene nemultumire si suspiciune. Asemenea persoane sunt nu numai respingatoare din punct de vedere social, ci si extrem de periculoase in contextul zilei de azi.

S-a oprit din nou si linistea a fost inca o data desavarsita. Monsieur Dupont a vorbit mai departe pe un ton calm si chibzuit:

- Singura mea intrebare cu privire la domnul Lewis este aceasta: in ce masura reflecta comportarea sa abominabila atitudinea actualei administratii americane? Doamnelor si domnilor, dati-mi voie sa indraznesc un raspuns, caci intr-un asemenea gentleman, capabil a atinge siretenia pe care a etalat-o in aceste ultime zile, nu trebuie sa ne incredem pentru a primi un raspuns cinstit. Asa ca am sa-mi asum riscul de a raspunde eu. Bineinteles ca America este preocupata de plata datoriilor noastre catre ea, in eventualitatea inghetarii celor ale Germaniei, insa in decursul ultimelor sase luni am avut prilejul sa discut aceasta problema cu o serie de cetateni americani sus-pusi si mi se pare ca modul de a gandi din aceasta tara este mult mai elastic decat cel reprezentat aici de compatriotul lor. Toti aceia dintre noi care tin la bunastarea viitoare a Europei isi vor afla mangaierea in faptul ca acum influenta domnului Lewis - cum sa spun? - nu prea mai este ce a fost odata. Poate veti crede ca sunt exagerat de aspru spunand aceste lucruri atat de deschis, insa in realitate, doamnelor si domnilor, sunt indulgent. Vedeti, ma abtin sa scot in evidenta tocmai lucrurile pe care mi le-a spus acest gentleman - despre dumneavoastra toti. Si intr-o maniera total lipsita de tact, a carei indrazneala si grosolanie sunt greu de crezut. Dar ajung atatea acuzatii. E timpul sa ne exprimam multumirile. Asadar, va rog sa ma urmati, doamnelor si domnilor, ridicand paharele in cinstea lordului Darlington.

Monsieur Dupont nu privise nici macar o data inspre domnul Lewis in timpul acestui discurs si intr-adevar, dupa ce mesenii au toastat in sanatatea inaltimii sale si s-au asezat la loc, pareau cu totii ca isi dau silinta sa evite a se uita in directia gentlemanului american. O tacere stanjenitoare s-a instalat pret de o clipa, dupa care domnul Lewis s-a ridicat in cele din urma in picioare. Zambea placut, asa cum ii era obiceiul.

- Ei bine, din moment ce toata lumea tine discursuri, as putea si eu sa-mi incerc puterile, a spus dansul si toata lumea si-a dat seama imediat dupa voce ca bause foarte mult. Nu am nimic de spus despre prostiile pe care le-a debitat prietenul nostru francez. Nici nu ma gandesc la palavre de genul asta. Multi oameni au incercat sa ma vare in cofa si dati-mi voie sa va spun, domnilor, ca foarte putini pot s-o faca. Foarte putini pot s-o faca.

Domnul Lewis s-a oprit si pentru o clipa a parut ca nu stie cum sa continue, in cele din urma a zambit din nou si a spus:

- Cum ziceam, n-o sa-mi pierd vremea cu prietenul nostru francez aici de fata. Insa intamplarea face ca am ceva de adaugat. Acum, ca suntem cu totii atat de sinceri, am sa fiu si eu sincer. Iertati-ma, domnilor, dar nu sunteti altceva decat un grup de visatori naivi. Si, daca n-ati insista sa va amestecati in probleme de larg interes care afecteaza intregul glob pamantesc, ati fi incantatori, la drept vorbind. Haideti sa il luam pe amabilul nostru amfitrion prezent aici. Ce este dansul? Este un gentleman. Nadajduiesc ca nimeni din cei de fata nu ma va contrazice. Un gentleman englez clasic. Cumsecade, cinstit, bine intentionat, insa inaltimea sa, aici de fata, este un amator.

S-a oprit dupa acest cuvant si a privit de jur imprejurul mesei.

- Este un amator, iar astazi problemele internationale nu mai cad in competenta gentlemenilor amatori. Cu cat va veti da seama mai repede de acest lucru aici, in Europa, cu atat va fi mai bine. Permiteti-mi sa va intreb pe dumneavoastra, toti acesti gentlemeni cumsecade si bine intentionati, aveti vreo idee despre cum va arata lumea in care traiti? S-au dus zilele cand puteati actiona sub impulsul pornirilor nobile. Fireste insa ca dumneavoastra, cei de aici, din Europa, nu pareti sa va dati seama de asta. Gentlemenii de genul amabilului nostru amfitrion inca mai cred ca e de datoria lor sa se amestece in probleme pe care nu le inteleg. Multe bazaconii s-au spus aici in aceste ultime doua zile. Bazaconii naive si bine intentionate. Aici, in Europa, aveti nevoie de profesionisti care sa va rezolve treburile. Daca nu o sa va dati seama cat mai curand de lucrul asta, va asteapta dezastrul. Un toast, domnilor. Dati-mi voie sa rostesc si eu un toast. Pentru profesionalism.

S-a lasat o tacere plina de uimire si nimeni nu a facut nici o miscare. Domnul Lewis a dat din umeri. si-a ridicat paharul catre toti cei prezenti, a baut si s-a asezat la loc. Aproape imediat dupa aceea, lordul Darlington s-a ridicat in picioare.

- Nu doresc deloc, a spus inaltimea sa, sa incepem sa ne certam cu ocazia acestei ultime cine impreuna, de care meritam cu totii sa ne bucuram ca de un prilej fericit si rodnic, insa cred ca, din respect pentru vederile dumneavoastra, domnule Lewis, nu ar trebui sa le nesocotim ca si cum ar fi fost produse de un orator demagog si excentric. Am sa va spun un singur lucru. Ceea ce dumneavoastra descrieti drept "amatorism", domnule, este un lucru pe care cred ca cei mai multi dintre noi prefera inca sa il numeasca "onoare".

Aceasta a provocat un evident murmur aprobator, punctat de cateva exclamatii de genul "asa e, asa e!" si de cateva aplauze.

- Mai mult decat atat, domnule, a continuat inaltimea sa, cred ca am inteles foarte bine ceea ce inseamna profesionalismul pentru dumneavoastra. Se pare ca inseamna impunerea punctului de vedere prin inselatorie si manipulare, inseamna ordonarea prioritatilor pe baza lacomiei si a profitului, nu a dorintei de a vedea cum triumfa in lume bunatatea si dreptatea. Daca acela este profesionalismul la care va referiti, domnule, atunci el nu ma intereseaza si nici nu doresc sa mi-l insusesc.

Aceste vorbe au fost primite cu manifestarile de incuviintare cele mai zgomotoase, urmate de aplauze calduroase si sustinute. L-am vazut pe domnul Lewis zambind inspre propriul pahar cu vin si clatinand plictisit din cap. Acesta a fost momentul cand l-am observat langa mine pe primul valet care a soptit: "Domnisoara Kenton ar dori sa va vorbeasca, domnule. E afara, la usa".

Am iesit cat mai discret cu putinta tocmai cand inaltimea sa, care ramasese in picioare, trecea la alt subiect.

Domnisoara Kenton parea destul de mahnita.

- Tatal dumneavoastra se simte foarte rau, domnule. L-am chemat pe doctorul Meredith, insa am inteles ca s-ar putea sa intarzie putin.

Probabil ca m-am aratat oarecum incurcat, caci domnisoara Kenton a continuat.

- Domnule Stevens, se simte intr-adevar rau. Ar fi bine sa veniti sa-l vedeti.

- Nu am timp aproape deloc. Domnii trebuie sa se intoarca in fumoar dintr-o clipa in alta.

- Desigur, insa trebuie sa veniti acum, domnule Stevens, mai tarziu s-ar putea sa va para extrem de rau.

Domnisoara Kenton o luase deja inainte si am strabatut in graba casa pana sus, in camera de la mansarda a tatalui meu. Doamna Mortimer, bucatareasa, statea aplecata deasupra patului sau, avand inca sortul pe ea.

- O, domnule Stevens, i s-a facut foarte rau, a spus ea cand am intrat.

Chipul tatalui meu avea, intr-adevar, o nuanta rosu pamantie, cum nu mai vazusem la nici o fiinta in viata. Am auzit-o pe domnisoara Kenton spunand incet in spatele meu: "Are pulsul foarte slab". L-am privit pe tatal meu pret de o clipa, i-am atins incet fruntea iar apoi mi-am retras mana.

- Dupa parerea mea, a spus doamna Mortimer, a suferit un atac. Am vazut de doua ori in viata asa ceva si cred ca a suferit un atac.

Dupa care a inceput sa planga. Am observat ca mirosea puternic a grasime si prajeala. M-am intors si i-am spus domnisoarei Kenton:

- E deosebit de trist. Cu toate acestea, acum trebuie sa ma intorc jos.

- Fireste, domnule Stevens. Am sa va anunt cand vine doctorul. Sau daca se produce vreo schimbare.

- Iti multumesc, domnisoara Kenton.

Am coborat scarile in graba si am ajuns la timp ca sa-i vad pe gentlemeni intrand in fumoar. Valetul a parut usurat cand m-a zarit si le-am facut imediat semn tuturor celorlalti subalterni sa treaca fiecare la locul lui.

Indiferent de ce se intamplase in sala banchetelor dupa plecarea mea, in mijlocul oaspetilor exista acum o atmosfera autentica de sarbatoare. Pretutindeni in fumoar gentlemenii pareau ca formeaza grupuri in care radeau si se bateau reciproc pe umar. Din cate mi-am putut da seama, domnul Lewis se retrasese deja. M-am trezit croindu-mi drum printre invitati si ducand pe tava o sticla de vin Porto. Tocmai terminam de umplut paharul unui gentleman, cand o voce a rostit in spatele meu:

- A, Stevens, spuneai ca te intereseaza pestii.

M-am intors si l-am vazut pe tanarul domn Cardinal zambindu-mi fericit. Am suras si am intrebat:

- Pestii, domnule?

- Cand eram mic obisnuiam sa tin tot felul de pesti tropicali intr-un vas cu apa. Un acvariu micut si destul de reusit. Ia stai, Stevens, te simti bine?

Am zambit din nou.

- Foarte bine, multumesc, domnule.

- Asa cum pe buna dreptate mi-ai sugerat, ar trebui intr-adevar sa vin aici primavara. Probabil ca e foarte frumos la Darlington Hall in perioada aceea. Ultima data cand am fost aici cred ca era tot iarna. Spune-mi, Stevens, esti sigur ca te simti bine?

- Foarte bine, multumesc, domnule.

- Nu ti-e rau, nu?

- Deloc, domnule. Va rog sa ma iertati.

Am inceput sa servesc vin de Porto altor cativa oaspeti. In spatele meu a izbucnit un puternic hohot de ras si l-am auzit pe preotul belgian exclamand: "Asta e curata erezie! Erezie, nu altceva!" si razand apoi in gura mare. Am simtit ca sunt prins usor de incheietura bratului si, cand m-am intors, l-am vazut pe lordul Darlington.

- Stevens, te simti bine?

- Da, domnule. Perfect.

Am ras si, scotand o batista, mi-am sters repede fata.

- Imi pare foarte rau, domnule, incordarea unei zile grele.

- Da, a fost mult de lucru.

Cineva i s-a adresat tocmai atunci lordului Darlington, iar dansul s-a intors sa-i raspunda. Eram pe punctul de a continua sa fac inconjurul incaperii, cand am zarit-o pe domnisoara Kenton facandu-mi semn prin usa deschisa. M-am indreptat spre usa, insa inainte de a ajunge la ea, Monsieur Dupont mi-a atins bratul.

- Majordom, ma intreb daca ai putea sa-mi gasesti niste bandaje curate. Iar ma dor picioarele de nu mai pot.

- Da, domnule.

Pe cand ma indreptam spre usa, mi-am dat seama ca Monsieur Dupont ma urmarea. M-am intors si am spus:

- Am sa vin inapoi, domnule, de indata ce voi avea cele necesare.

- Te rog sa te grabesti, majordom. Am dureri.

Domnisoara Kenton se mai afla inca in vestibul, acolo unde o vazusem la inceput, in timp ce ieseam, a mers in liniste spre scari, cuprinsa de o apatie curioasa. Apoi s-a intors si a spus:

- Domnule Stevens, imi pare foarte rau. Tatal dumneavoastra s-a stins cu cateva minute in urma.

- Inteleg.

Ea si-a privit mainile, dupa care s-a uitat la mine.

- Imi pare foarte rau, domnule Stevens, a spus, adaugind imediat: As vrea sa va pot spune ceva.

- Nu e nevoie, domnisoara Kenton.

- Doctorul Meredith inca nu a venit.

Apoi si-a plecat capul pret de o clipa si a lasat sa-i scape un hohot de plans. Insa aproape imediat si-a recapatat stapanirea de sine si a intrebat cu o voce sigura:

- Vreti sa veniti sa il vedeti?

- Chiar acum sunt foarte ocupat, domnisoara Kenton. Poate putin mai tarziu.

- In acest caz, domnule Stevens, imi dati voie sa-i inchid eu ochii.

- Ti-as fi extrem de recunoscator, domnisoara Kenton.

A inceput sa urce scarile, dar am oprit-o:

- Domnisoara Kenton, te rog sa nu ma crezi deplasat fiindca nu urc chiar acum sa-mi vad tatal mort. Vezi dumneata, stiu ca tatal meu ar fi dorit sa-mi indeplinesc in continuare indatoririle.

- Desigur, domnule Stevens.

- Daca as face altfel, simt ca i-as insela asteptarile.

- Desigur, domnule Stevens.

M-am intors cu inca o sticla de vin de Porto pe tava si am intrat din nou in fumoar. Acea incapere relativ mica semana cu o padure de fracuri, capete cu parul carunt si fum de trabucuri. Mi-am croit drum pe langa gentlemeni, cautand paharele care trebuiau umplute la loc. Monsieur Dupont m-a batut pe umar si a spus:

- Majordom, te-ai ocupat de ce ti-am spus?

- Imi pare foarte rau, domnule, dar nu va pot fi de ajutor in acest moment.

- Ce vrei sa spui, majordom? Nu mai ai produse medicale esentiale?

- Intamplarea face ca un medic sa fie in drum spre noi, domnule.

- A, foarte bine! Ai chemat un medic.

- Da, domnule.

- Bine, bine.

Monsieur Dupont si-a reluat conversatia, iar eu mi-am continuat drumul de jur imprejurul incaperii timp de cateva clipe. La un moment dat, contesa germana s-a desprins din mijlocul gentlemenilor si, inainte sa ajung sa o servesc, a inceput sa-si toarne singura vin de Porto din sticla de pe tava.

- Te rog sa-i transmiti bucataresei felicitarile mele, Stevens.

- Desigur, doamna. Va multumesc, doamna.

- Si dumneata impreuna cu echipa dumitale v-ati descurcat bine.

- Va multumesc foarte mult, doamna.

- La un moment dat in timpul cinei, Stevens, as fi putut sa jur ca erai in trei locuri deodata, a spus dansa si a ras.

Am ras si eu scurt si am spus:

- Sunt incantat ca pot fi de folos, doamna.

Un moment mai tarziu, l-am zarit nu departe pe tanarul domn Cardinal stand singur si m-am gandit ca tanarul gentleman ar putea fi timorat de cei prezenti. In orice caz, paharul ii era gol, asa ca m-am indreptat in directia domniei sale. A parut foarte bucuros vazandu-ma si a intins paharul.

- Cred ca e admirabil sa iubesti natura, Stevens, a spus, in timp ce-l serveam. Si indraznesc sa spun ca e foarte avantajos pentru lordul Darlington sa aiba pe cineva care sa supravegheze cu un ochi de specialist activitatea gradinarului.

- Poftiti, domnule?

- Natura, Stevens. Vorbeam ieri despre minunatiile lumii naturale. Si sunt intru totul de acord cu dumneata, suntem mult prea indiferenti la splendorile care ne inconjoara.

- Da, domnule.

- Vreau sa spun, uita-te ce am discutat pana acum. Tratate, granite, daune de razboi si ocupatii. Dar mama Natura isi vede de ale ei in felul sau atat de bland. E ciudat sa gandesti in felul asta, nu gasesti?

- Intr-adevar, asa este, domnule.

- Ma intreb daca n-ar fi fost mai bine daca Atotputernicul ne-ar fi facut pe toti ma rog un fel de plante, intelegi, fixate bine in pamant. In primul rand, n-ar mai fi existat prostiile astea despre razboaie si granite.

Tanarului gentleman aceasta idee i s-a parut amuzanta. A ras scurt, iar apoi, gandindu-se mai bine, a continuat sa rada. M-am alaturat si eu rasului sau. Pe urma m-a inghiontit si mi-a spus: "Poti sa-ti inchipui asa ceva, Stevens?" si a ras din nou.

- Da, domnule, am raspuns razand la randul meu, ar fi fost o alternativa extrem de neobisnuita.

- Insa am putea avea si insi ca dumneata, care duc mesaje de colo colo, aduc ceaiul si alte chestii de genul asta. Altminteri, cum am reusi sa facem vreodata ceva? Poti sa-ti inchipui una ca asta, Stevens? Infipti cu totii in pamant? Incearca numai sa-ti inchipui!

Tocmai atunci, langa mine si-a facut aparitia un valet.

- Domnisoara Kenton vrea sa va vorbeasca, domnule, a spus el.

Mi-am cerut scuze domnului Cardinal si am pornit spre usa. L-am observat pe Monsieur Dupont, care parea ca o pazeste, si care mi-a spus cand m-am apropiat:

- Majordom, medicul e aici?

- Chiar acum voi afla, domnule. Ma intorc imediat.

- Ma cam doare.

- Imi pare foarte rau, domnule. Medicul trebuie sa soseasca din clipa in clipa.

De data asta. Monsieur Dupont m-a urmarit si dupa ce am iesit. Domnisoara Kenton statea din nou afara in vestibul.

- Domnule Stevens, a spus ea, doctorul Meredith a venit si a urcat scarile.

Vorbise incet, insa Monsieur Dupont a exclamat imediat din spatele meu: "A, bine!"

M-am intors spre dansul si i-am spus:

- Daca doriti sa ma urmati, domnule.

L-am condus in sala de biliard, unde am atatat focul, in timp ce dansul s-a asezat intr-unul din scaunele din piele si a inceput sa-si scoata pantofii.

- Imi pare rau ca este cam frig aici, domnule. Doctorul va veni imediat.

- Multumesc, majordom. Te-ai descurcat bine. Domnisoara Kenton ma astepta in continuare.

In vestibul si am urcat impreuna in liniste. Sus, in camera tatalui meu, doctorul Meredith isi nota ceva, iar doamna Mortimer plangea de ti se rupea inima. Avea inca sortul pe care fireste ca il folosise ca sa isi stearga lacrimile; ca urmare, fata ii era plina de pete de grasime, facand-o sa semene cu un participant la spectacolele date de menestreli. Ma asteptam ca incaperea sa miroasa a moarte, insa din cauza doamnei Mortimer - sau mai degraba a sortului ei - camera era dominata de mirosul de prajeala. Doctorul Meredith s-a ridicat si a spus:

- Condoleantele mele, Stevens. A suferit un atac puternic. Daca asta iti aduce vreo mangaiere, nu a avut dureri mari. N-ai fi putut face absolut nimic ca sa-l salvezi.

- Va multumesc, domnule.

- Acum o iau si eu din loc. Te ocupi dumneata de cele de cuviinta?

- Da, domnule. Totusi, daca-mi permiteti, jos se afla un distins gentleman care are nevoie de ajutorul dumneavoastra.

- Urgent?

- Si-a exprimat dorinta de a va vedea neaparat, domnule.

L-am condus jos pe doctorul Meredith, l-am poftit in sala de biliard, apoi m-am intors repede in fumoar, unde atmosfera devenise parca si mai destinsa.

Desigur, nu se cade sa sugerez eu insumi ca sunt vrednic de a fi situat vreodata in categoria "marilor" majordomi ai generatiei noastre, cum sunt domnul Marshall si domnul Lane - desi trebuie spus ca exista persoane ca-re, poate dintr-o generozitate indrumata gresit, sunt inclinate sa faca tocmai asa ceva. Dati-mi voie sa explic ca, atunci cand spun ca acea conferinta din 1923 si indeosebi seara aceea au constituit un moment de rascruce in evolutia mea profesionala, vorbesc cu referire la propriile mele limite, dintre cele mai umile. Chiar asa stand lucrurile, insa, daca tineti seama de presiunile carora le-am fost supus in seara aceea, poate ca nu veti considera ca ma amagesc inutil daca merg pana la a sugera ca e posibil sa fi etalat, fata de tot ce s-a intamplat si macar intr-o cat de mica masura, o "demnitate" vrednica de cineva ca domnul Marshall sau chiar ca tatal meu. La drept vorbind, ce sens ar avea sa neg acest lucru? Astazi, ori de cate ori imi amintesc de ziua aceea, in ciuda tuturor asocierilor ei, imi dau seama ca o fac dominat de un puternic sentiment de triumf.

Ziua a doua - dupa-amiaza.

Mortimer's Pond, Dorset.

S-ar parea ca intrebarea ce se intelege printr-un valet "mare" are si un aspect de care pana acum nu m-am ocupat cum se cuvine. Trebuie sa spun ca a fost o experienta destul de tulburatoare si-mi dau seama de acest fapt in legatura cu o problema atat de apropiata sufletului meu si la care m-am gandit foarte mult de-a lungul anilor. Insa am impresia ca se poate sa ma fi pripit neglijand anumite criterii de acordare a statutului de membru din partea Societatii Hayes. Dati-mi voie sa va explic, nu doresc deloc sa retractez vreuna din ideile mele despre "demnitate" si despre legatura ei esentiala cu "maretia". Dar m-am gandit ceva mai mult la cealalta afirmatie facuta de Societatea Hayes, anume recunoasterea faptului ca una din conditiile acordarii calitatii de membru al Societatii era ca "solicitantul sa fie angajat intr-o casa distinsa". Am sentimentul, acum ca si inainte, ca acesta reprezinta un act de snobism necugetat din partea Societatii. Totusi, ma intreb daca nu cumva eventualele obiectii nu se refera tocmai la intelegerea demodata a ceea ce insemna "o casa distinsa" si nu la exprimarea unui principiu general. Intr-adevar, cu cat ma gandesc mai bine, cu atat incep sa cred ca una din conditiile maretiei este intr-adevar "angajarea intr-o casa distinsa", atata timp cat "distinsa" are un inteles mai profund decat cel adoptat de Societatea Hayes.

De fapt, cred ca o comparatie intre felul cum as putea interpreta eu expresia "o casa distinsa" si ceea ce intelegea Societatea Hayes prin acest termen evidentiaza foarte limpede diferenta fundamentala dintre valorile generatiei noastre de majordomi si cele ale generatiei dinainte. Cand spun acest lucru nu ma limitez la a atrage atentia asupra faptului ca generatia noastra nu isi impartea cu atata snobism stapanii in mosieri si "oameni de afaceri". Ceea ce vreau sa subliniez - si nu cred ca fac o afirmatie nedreapta - este ca noi am fost o generatie mult mai idealista. Daca inaintasii nostri au fost, poate, preocupati de existenta sau absenta titlurilor de noblete ale stapanilor sau de provenienta lor din familii "de vita veche", noi inclinam sa ne aratam intere-sati mai mult de statutul moral al stapanului. Prin asta nu vreau sa spun ca ne preocupa comportamentul si viata personala a stapanilor nostri, insa este adevarat ca aveam ambitia, intr-un mod care ar fi parut neobisnuit cu o generatie mai inainte, sa slujim gentlemeni care contribuiau, cum se spune, la evolutia omenirii. Ar fi fost mult mai onorabil, de exemplu, sa te afli in serviciul unui gentleman ca domnul Ketteridge care, in ciuda originii sale modeste, a contribuit incontestabil la bunastarea viitoare a imperiului, decat a vreunui gentleman care, oricat de aristocratica i-ar fi fost obarsia, isi petrecea timpul trandavind pe la cluburi sau pe terenurile de golf.

In practica, desigur ca multi gentlemeni din cele mai nobile familii s-au simtit atrasi de rezolvarea marilor probleme ale zilei, asa incat la prima vedere s-ar fi putut crea impresia ca ambitiile generatiei noastre au fost doar in mica masura diferite de cele ale predecesorilor, insa pot sa va asigur ca a e-xistat o deosebire de atitudine substantiala, reflectata nu numai in acele lucruri pe care obisnuiau sa si le spuna unii altora colegii de breasla, ci si in modul in care multi dintre cei mai capabili oameni din generatia noastra s-au hotarat sa isi caute alti stapani. Hotararile de acest gen nu mai erau doar o problema de simbrie, numar de angajati aflati in subordine sau rezonanta a numelui familiei. Cred ca se cuvine sa spun ca, pentru generatia noastra, prestigiul profesional decurgea in primul rand din calitatea morala a stapanilor pe care ii aveam.

Sunt de parere ca modalitatea cea mai adecvata de evidentiere a diferentei dintre generatii o constituie exprimarea figurata. As spune ca majordomii din generatia tatalui meu inclinau sa priveasca lumea ca pe o scara unde casele regale, ale ducilor si lorzilor din cele mai vechi familii, erau situate in partea de sus, cele ale "nobililor imbogatiti" mai jos si tot asa, pana cand se ajungea la un nivel inferior unde ierarhia era determinata pur si simplu de avere sau de absenta ei. Orice majordom ambitios facea tot posibilul sa urce cat mai sus pe scara si - in linii mari - cu cat ajungea mai departe, cu atat mai mare ii era prestigiul profesional. Fireste ca tocmai acestea sunt valorile pe care le are in vedere conceptia Societatii Hayes despre "o casa distinsa", iar faptul ca ea facea cu toata increderea asemenea afirmatii pana si in 1929 arata limpede motivele pentru care disparitia acelui tip de societate era inevitabila, ba chiar intarziase destul de mult. Intrucat pe atunci acest mod de a gandi era incompatibil cu cel al celor mai buni dintre noi, care se afirmau in cadrul profesiei. Cred ca se cuvine sa spun ca generatia noastra isi inchipuia lumea nu ca pe o scara, ci mai degraba ca pe o roata. Poate ca ar fi bine sa dau si alte explicatii.

Am impresia ca generatia noastra a observat prima un lucru care scapase atentiei tuturor generatiilor anterioare, anume ca, de fapt, marile hotarari legate de problemele lumii intregi nu se iau in sali publice sau in rastimpul catorva zile acordate ale unei conferinte internationale, sub privirile publicului si ale presei. Dimpotriva, dezbaterile - in care se adopta decizii fundamentale - au loc in intimitatea si linistea marilor case din aceasta tara. Ceea ce se intampla cu atata pompa in ochii lumii este adeseori concluzia sau simpla ratificare a ceea ce a avut loc timp de saptamani sau luni de zile intre peretii acestor case. Pentru noi, asadar, lumea era o roata care se invartea a-vand in centru aceste case mari, ale caror hotarari emanau inspre toate celelalte, bogate sau sarace, care se invarteau in jurul lor. Aspiratia tuturor celor care aveam ambitie profesionala era sa ne croim drum cat mai aproape cu putinta de acest centru. Deoarece eram, asa cum am spus, o generatie idealista, pentru care problema nu era numai cat de bine iti puneai in valoare dibacia, cat mai cu seama in ce scop o faceai. Fiecare nutrea dorinta de a-si aduce o contributie cat de mica la crearea unei lumi mai bune si isi dadea seama ca, din punctul de vedere al profesiei, cea mai sigura cale de a face asa ceva era sa ii serveasca pe gentlemenii ilustri ai timpurilor noastre, carora le fusese incredintata soarta civilizatiei.

Afirmatiile pe care le fac acum sunt, fireste, generalizari foarte largi si sunt gata sa admit ca au existat in generatia noastra destule persoane care nu au avut rabdare pentru acest gen de consideratii mai amanuntite. De asemenea, sunt sigur ca multi oameni din generatia tatalui meu au recunoscut instinctiv dimensiunea "morala" a activitatii lor. Insa, in linii mari, cred ca aceste generalizari sunt valabile si ca motivatiile "idealiste" pe care le-am descris au jucat un rol important in propria mea cariera. Si eu m-am mutat destul de repede de la un stapan la altul in primii ani de activitate - dandu-mi seama ca aceste situatii sunt incapabile sa-mi produca satisfactii durabile - inainte de a fi rasplatit in cele din urma prin sansa de a-l sluji pe lordul Darlington.

E curios ca pana astazi nu m-am gandit niciodata la aceasta problema in asemenea termeni si ca, in numeroasele ore petrecute discutand despre natura "maretiei" la gura sobei in camera servitorilor, domnul Graham si cu mine nu am luat niciodata in considerare acest aspect in ansamblul sau. Si cu toate ca nu vreau sa retractez nimic din ce am afirmat mai inainte cu privire la insusirea numita "demnitate", trebuie sa recunosc justetea argumentului potrivit caruia, indiferent de gradul in care poseda majordomul aceasta insusire, el nu se poate astepta sa fie considerat "mare" daca nu reuseste sa gaseasca o intrebuintare adecvata calitatilor sale. Este usor de observat, desigur, ca persoanele de talia domnului Marshall sau a domnului Lane au slujit doar gentlemeni de incontestabila calitate morala - Lordul Wakeling, Lordul Camberley, Sir Leonard Gray - si nu poti sa nu ai impresia ca nu si-ar fi pus indemanarea in serviciul unor gentlemeni de calibru inferior. La drept vorbind, cu cat te gandesti mai mult la acest lucru, cu atat el pare mai limpede: asocierea cu o casa intr-adevar distinsa este o conditie a "maretiei". Bineinteles ca un majordom "mare" este doar cel care isi poate prezenta anii de serviciu spunand ca si-a pus dibacia in slujba unui gentleman mare si, in acest fel, in slujba omenirii.

Cum spuneam, niciodata in anii care au trecut nu am privit problema in acest mod. Se prea poate, deci, sa fie in firea lucrurilor ca, facand o calatorie de acest gen, sa ai revelatia unor surprinzatoare perspective noi ale unor probleme pe care le dezbatusesi in amanunt cu mult timp in urma. De asemenea, nu am nici cea mai mica indoiala ca am fost determinat sa ma gandesc la aceste lucruri si de intamplarea neinsemnata care a avut loc cam cu o ora in urma si care marturisesc ca m-a tulburat intr-o oarecare masura.

Tocmai intrasem in Dorset, dupa ce ma bucurasem de o plimbare cu masina, facuta dimineata pe o vreme splendida, si mancasem un pranz imbelsugat la un han de tara. Acela a fost momentul cand mi-am dat seama ca de undeva dinspre motorul masinii mirosea a ars. Gandul ca provocasem o stricaciune Fordului stapanului meu era, desigur, foarte nelinistitor, asa ca am oprit repede vehiculul.

M-am trezit pe o straduta ingusta, strajuita de frunzis pe ambele parti, asa incat nu mi-am putut da seama unde ma aflam. Nici nu aveam cum sa vad ce se intindea in departare, fiindca drumeagul cotea destul de brusc dupa nici douazeci de metri. M-am gandit ca nu puteam ramane multa vreme pe loc, intrucat exista riscul aparitiei unui alt vehicul pe aceeasi parte si al ciocnirii cu Fordul stapanului meu. Astfel incat am pornit din nou motorul si in parte m-am linistit descoperind ca mirosul nu mai parea atat de puternic ca inainte.

Mi-am dat seama ca lucrul cel mai indicat era sa caut un garaj sau o casa mai mare a unui gentleman, unde sa am sansa de a gasi un sofer care sa-mi poata spune ce nu era in regula. Insa drumeagul a continuat sa serpuiasca si inaltele garduri vii de pe ambele parti m-au impiedicat sa vad dincolo de ele, asa ca - desi am trecut prin fata catorva porti, iar in spatele unora dintre ele era limpede ca existau drumuri de acces - nu am reusit sa vad casele propriu-zise. Am continuat sa merg inca vreo jumatate de mila, timp in care mirosul neplacut a devenit din ce in ce mai puternic, pana cand am ajuns in cele din urma pe o portiune de drum intins. Acum puteam sa vad la mai mare departare si intr-adevar am zarit ivindu-se undeva in stanga o casa inalta in stil victorian, cu un gazon foarte vast in fata si cu ceva ce era limpede un drum de acces, construit pe locul unde odinioara rotile trasurilor lasasera urme adanci. Apropiindu-ma, am prins si mai mult curaj, fiindca am zarit un Bentley prin usile deschise ale garajului atasat cladirii principale.

Poarta fusese lasata si ea deschisa, asa ca am condus Fordul pana am ajuns cu el pe drumul de acces, m-am dat jos si m-am indreptat spre usa din spate a casei. Aceasta a fost deschisa de un barbat imbracat in camasa, fara cravata, care, atunci cand l-am intrebat de sofer, mi-a replicat vesel ca "nimerisem din prima". Afland ce problema aveam, barbatul a iesit fara ezitare sa vada Fordul, a deschis capota si, dupa numai cateva secunde in care s-a uitat atent, mi-a spus: "Apa, sefu'! Iti trebuie apa in radiator". Parea oarecum amuzat de tot ce se intamplase, dar s-a aratat destul de indatoritor. S-a intors in casa, iar dupa cateva clipe a revenit cu o oala cu apa si o palnie. In timp ce umplea radiatorul, tinandu-si capul aplecat deasupra motorului, a inceput sa vorbeasca pe un ton prietenos si, afland ca faceam o calatorie cu masina prin regiune, mi-a recomandat sa vizitez una din zonele frumoase de prin partea locului, un anumit helesteu ce se gasea la mai putin de jumatate de mila distanta.

Intre timp, avusesem ocazia sa cercetez mai bine casa. Era mai mult inalta decat intinsa si avea patru etaje, cu iedera, acoperind o buna parte din fatada, pana in dreptul frontoanelor. Cu toate acestea, privind ferestrele mi-am dat seama ca pe jumatate din casa se asternuse praful. I-am atras atentia asupra acestui lucru barbatului, dupa ce a terminat cu radiatorul si a inchis capota.

- Zau ca e pacat, a spus el. E o casa veche de toata frumusetea. La drept vorbind, colonelul incearca sa vanda locul asta. Acum nu prea mai are ce sa faca intr-o casa atat de mare.

Nu m-am putut abtine atunci sa intreb cati membri avea personalul angajat acolo si banuiesc ca nu m-am mirat afland ca erau doar el si o bucatareasa care venea in fiecare seara. Se pare ca el era majordom, valet, sofer si ingrijitor. In razboi fusese ordonanta colonelului, mi-a explicat. Fusesera impreuna in Belgia, dupa ce o invadasera germanii, si tot impreuna asistasera si la debarcarea aliatilor. Pe urma m-a privit atent si mi-a spus:

- Acum stiu. Pana acum nu mi-am dat seama ce hram porti, dar acum stiu. Esti unul din majordomii aia barosani. Dintr-una din casele alea luxoase.

Dupa ce i-am spus ca nu gresise cu mult tinta, a continuat:

- Acum stiu. Pana acum nu mi-am dat seama ce hram porti, pricepi, fiindca vorbesti ca un gentleman. Si cand te-am vazut conducand o asemenea frumusete de altadata - a aratat inspre Ford - la inceput mi-am zis: "Zau ca e unul din batraneii aia prima-ntai". De fapt, asa si esti, sefu'. Prima-ntai, zau asa. Vezi tu, eu asa ceva n-am invatat sa fiu niciodata. Sunt o ordonanta ca oricare alta, intrata-n civilie.

Dupa aceea m-a intrebat unde anume eram angajat si, cand i-am spus, si-a plecat capul intr-o parte cu o expresie glumeata.

- Darlington Hall, si-a repetat pentru sine. Darlington Hall. Trebuie sa fie intr-adevar o casa ca lumea, pana si unui tampit ca fiul maica-mii ii spune ceva. Darlington Hall. Ia stai, nu cumva Darlington Hall asta, e casa lordului Darlington?

- A fost resedinta lordului Darlington pana acum trei ani cand a murit, l-am informat. Acum este resedinta domnului John Farraday, un gentleman american.

- Inseamna ca esti asul asilor, daca lucrezi intr-un loc ca asta. Nu mai sunt multi ca tine, ce zici?

Apoi vocea i s-a modificat vizibil cand a intrebat:

- Vrei sa spui ca ai lucrat intr-adevar pentru lordul Darlington?

Ma privea din nou cu atentie. I-am spus:

- A, nu, sunt in serviciul domnului John Farraday, gentlemanul american care a cumparat casa de la familia Darlington.

- Ah, inseamna ca nu l-ai cunoscut pe lordul Darlington. Ma intrebam cum arata. Ce fel de om era.

I-am spus ca trebuia sa-mi vad de drum si i-am multumit mult pentru ajutor. La urma urmelor, era un tip cumsecade, care si-a dat osteneala sa ma ghideze cand am iesit in marsarier pe poarta, s-a aplecat inspre mine inainte de a ne desparti si mi-a recomandat inca o data sa vizitez helesteul de prin partea locului, repetandu-mi instructiunile despre cum l-as putea gasi.

- E un locsor de toata frumusetea, a adaugat. N-ai sa ti-o ierti niciodata daca nu te duci. De fapt, colonelul e chiar in clipa asta acolo, la pescuit.

Fordul parea sa fie din nou in forma si, cum pentru helesteul cu pricina ar fi fost nevoie de o abatere foarte mica de la drum, m-am hotarat sa urmez sugestia ordonantei. Indicatiile sale parusera destul de limpezi, insa, dupa ce am iesit de pe drumul principal, incercand sa le aplic, mi-am dat seama ca incepusem sa ratacesc printre niste drumeaguri inguste si intortocheate ce semanau foarte bine cu cel pe care ma aflam cand am remarcat mirosul nelinistitor pentru prima data. Din loc in loc, frunzisul de pe ambele parti devenea atat de gros, incat practic acoperea soarele cu totul, iar ochii se straduiau sa se acomodeze cu contrastele bruste de lumina puternica si intuneric profund. Totusi, dupa oarecare cautari, am gasit in cele din urma un semn care arata spre "Mortimer's Pond"1 si asa se face ca am ajuns in acest loc cu o jumatate de ora in urma.

Ii sunt deosebit de recunoscator ordonantei fiindca, separat de ajutorul acordat cu repararea Fordului, mi-a dat ocazia sa descopar un loc incantator, pe care altminteri e putin probabil ca l-as fi gasit vreodata. Helesteul nu e mare - are un perimetru cam de vreun sfert de mila - asa incat il poti vedea in intregime, pe oricare dintre promontorii ai ajunge. Locul este stapanit de o atmosfera de tihna deplina. De jur imprejurul apei, suficient de aproape pentru a cufunda malurile intr-o umbra placuta, au fost plantati copaci, in timp ce ici si colo manunchiuri de trestii inalte si pipirig strapung suprafata apei si reflectarea neteda a cerului. Incaltamintea pe care o port nu-mi permite sa ma plimb cu usurinta in jurul acestui perimetru - chiar daca din locul unde stau acum vad cum poteca dispare intr-o zona noroioasa - insa voi spune ca atat de puternic este farmecul locului, incat tocmai asta am fost tentat sa fac cand am ajuns aici. Numai gandul la posibilele catastrofe ce s-ar putea abate asupra unei asemenea expeditii si la o eventuala murdarire a costumului de calatorie m-au convins sa ma multumesc sa stau aici pe aceasta banca. Asa am si facut in ultima jumatate de ora, contempland diversele siluete asezate linistit si tinandu-si unditele de pescuit cufundate in apa in felurite locuri de pe mal. In momentul de fata vad douasprezece asemenea siluete, dar luminile si umbrele puternice create de crengile care atarna la mica inaltime ma impiedica sa disting vreuna dintre ele, asa ca a trebuit sa renunt la jocul nevinovat pe care mi-l propusesem, de a ghici care din acesti pescari era colonelul in a carui casa tocmai primisem un ajutor atat de folositor.

Fara indoiala ca tocmai tihna acestor imprejurimi mi-a dat prilejul sa meditez din ce in ce mai adanc la lucrurile care mi-au venit in minte in aceasta ultima jumatate de ora. Fara linistea locurilor care ma inconjoara, ar fi fost intr-adevar posibil sa nu ma mai gandesc la modul in care ma comportasem in timpul intalnirii cu ordonanta. De fapt, s-ar fi putut sa nu ma gandesc de ce anume produsesem cu buna stiinta impresia ca nu fusesem niciodata in serviciul lordului Darlington. El intrebase: "Vrei sa spui ca ai lucrat intr-adevar pentru lordul Darlington?", iar eu ii dadusem un raspuns care nu putea sa insemne altceva decat ca nu lucrasem.

S-ar putea ca tocmai atunci sa fi cedat pur si simplu unui capriciu lipsit de sens, dar nu cred ca o asemenea explicatie poate fi convingatoare pentru un comportament atat de ciudat, in orice caz, am ajuns acum sa accept ca intamplarea cu ordonanta nu era prima de acest gen; mai mult ca sigur ca ea are o oarecare legatura - desi inca nu imi dau seama de natura ei - cu ceea ce s-a intamplat cu cateva luni in urma, in timpul vizitei pe care ne-a facut-o familia Wakefield.

Domnul si doamna Wakefield sunt o pereche de americani stabiliti in Anglia - am inteles ca undeva in Kent - de vreo douazeci de ani. Dat fiind ca aveau o serie de cunostinte comune cu domnul Farraday in randurile societatii din Boston, intr-o buna zi au facut o vizita scurta la Darlington Hall, ramanand la pranz si plecand inainte de servirea ceaiului. Ma refer acum la fapte care s-au petrecut la doar cateva saptamani dupa ce domnul Farraday insusi sosise la noua sa casa, cand entuziasmul dansului pentru achizitia realizata se afla la apogeu. Ca urmare, o buna parte din durata vizitei facute de familia Wakefield a fost folosita de stapanul meu pentru ceea ce unora li s-ar fi putut parea o trecere in revista inutil de amanuntita a resedintei, inclusiv a locurilor unde se asternuse praful. Totusi, domnul si doamna Wakefield au parut la fel de doritori sa inspecteze casa ca domnul Farraday si, in timp ce imi vedeam de treburi, auzeam adeseori exclamatii de incantare tipic americane venind de pretutindeni unde ajunsesera. Domnul Farraday incepuse de la ultimul etaj, iar cand si-a adus musafirii jos ca sa admire maretia camerelor de la parter a parut situat undeva deasupra, indicand detalii ale corniselor si ale cercevelelor si descriind cu inflorituri "ce obisnuiau sa faca lorzii englezi" in fiecare camera. Desi nu am facut, fireste, nici o incercare de a trage cu urechea, n-am putut sa nu prind sensul general al discutiei, si am fost surprins de diversitatea cunostintelor stapanului meu care, in ciuda unor inadvertente ocazionale, trada un entuziasm profund pentru felul de-a fi al englezilor. Mai mult decat atat, remarcabil a fost faptul ca familia Wakefield - in special doamna Wakefield - nu era deloc straina de traditiile tarii noastre, iar din numeroasele observatii facute se putea deduce ca si dansa avea o casa englezeasca destul de atragatoare.

Acesta a fost momentul din timpul vizitarii locuintei - tocmai traversam vestibulul, avand impresia ca grupul iesise sa cerceteze parcul inconjurator - cand am vazut ca doamna Wakefield ramasese in urma si examina indeaproape arcada de piatra care incadreaza usa care da in sufragerie. Cand am trecut pe langa dansa si am murmurat "Iertati-ma, doamna", s-a intors si a spus:

- A, Stevens, poate stii dumneata. Arcada asta arata de parca ar fi fost construita in secolul al saptesprezecelea, dar nu cumva a fost executata relativ recent? Poate chiar pe vremea lordului Darlington?

- Este posibil, doamna.

- E foarte frumoasa. Dar probabil ca este o imitatie de epoca, facuta doar cu cativa ani in urma. Nu-i asa?

- Nu sunt sigur, doamna, insa desigur ca este posibil.

Pe urma, coborandu-si vocea, doamna Wakefield a spus:

- Dar ia spune-mi, Stevens, ce fel de om era acest lord Darlington? Probabil ca ai fost angajat in serviciul lui.

- Nu, doamna, nu am fost.

- Ah, eu asa credeam. Ma intreb, de ce oare?

Doamna Wakefield s-a intors la arcada si, atingand-o cu mana, a spus:

- Inseamna ca nu putem sti cu siguranta. Totusi, mie mi se pare o imitatie.

Este posibil sa fi uitat rapid acest schimb de replici. Cu toate acestea, dupa plecarea familiei Wakefield, i-am dus domnului Farraday ceaiul de dupa-amiaza in salon si am observat ca era destul de preocupat. Dupa cateva clipe de tacere a spus:

- Stii, Stevens, doamna Wakefield nu a fost atat de impresionata de casa asta pe cat m-as fi asteptat.

- Adevarat, domnule?

- De fapt, a parut sa creada ca am exagerat obarsia nobila a acestui loc. Ca am inflorit toata povestea cu acele caracteristici vechi de mai multe secole.

- Chiar asa, domnule?

- O tinea mereu ca tot ce e pe aici e o imitatie. I s-a parut ca si dumneata esti o imitatie, Stevens.

- Chiar asa, domnule?

- Chiar asa, Stevens. Eu ii spusesem ca esti autentic. Un adevarat majordom englez de pe timpuri. Ca te afli in casa asta de peste treizeci de ani si ca ai fost in slujba unui lord veritabil. Dar asupra acestui punct doamna Wakefield m-a contrazis. Ba chiar a facut-o fiind foarte sigura de ea.

- Adevarat, domnule?

- Doamna Wakefield era convinsa, Stevens, ca nu ai lucrat niciodata aici pana cand te-am angajat eu. De fapt, parea sa aiba impresia ca dumneata insuti i-ai spus acest lucru. M-a facut sa ma simt destul de prost, dupa cum iti poti da seama.

- Este deosebit de regretabil, domnule.

- Cum sa zic, Stevens, asta este o casa veche englezeasca si autentica, nu? Doar pentru asta am platit. Iar dumneata esti un majordom englez de moda veche autentic, nu un ospatar care se da drept asa ceva. Esti veritabil, nu-i asa? Asta am vrut sa am, asta am, nu?

- Indraznesc sa spun ca da, domnule.

- Atunci poti sa-mi explici ce tot vorbeste doamna Wakefield? Pentru mine e un mare mister.

- Este posibil ca eu sa-i fi furnizat doamnei o imagine oarecum inselatoare cu privire la cariera mea, domnule. Imi cer scuze daca acest fapt a provocat neplaceri.

- Te cred si eu ca a provocat neplaceri. Acum oamenii astia cred despre mine ca sunt un fanfaron si un mincinos. In orice caz, cum adica e posibil "sa-i fi furnizat o imagine oarecum inselatoare"?

- Imi pare foarte rau, domnule. Nu mi-am inchipuit ca v-as putea produce asemenea necazuri.

- Fir-ar sa fie, Stevens, dar de ce i-ai spus povesti de astea?

M-am gandit pret de o clipa ia situatia in care ma aflam, apoi am spus:

- Imi pare foarte rau, domnule. Dar e vorba de obiceiurile din aceasta tara.

- Ce tot indrugi, omule?

- Vreau sa spun, domnule, ca in Anglia nu se obisnuieste ca un angajat sa-si discute fostii stapani.

- In regula, Stevens, deci nu vrei sa divulgi secrete de altadata. Dar asta inseamna sa negi de-a-binelea ca ai lucrat si pentru altcineva in afara de mine.

- Lucrurile par putin cam radicale daca puneti problema asa, domnule, insa adeseori s-a crezut de cuviinta ca e bine ca angajatii sa dea aceasta impresie. Daca imi este permisa comparatia, domnule, as spune ca e un obicei apropiat de cel legat de casatorii. Daca o doamna divortata se afla in compania celui de-al doilea sot, adeseori se recomanda sa nu se faca nici cea mai mica referire la prima casatorie. Un obicei asemanator exista si in privinta profesiei noastre, domnule.

- Ma rog, era bine sa fi stiut dinainte de obiceiul asta al vostru, a spus stapanul meu, lasandu-se in scaun. Nu de alta, dar precis ca m-am facut de ras.

Cred ca inca de pe atunci mi-am dat seama ca explicatia oferita domnului Farraday - desi fireste ca nu era total neadevarata - s-a dovedit in mod regretabil inadecvata. Cand trebuie sa te gandesti la atatea alte lucruri, e usor sa nu acorzi mare atentie unor asemenea chestiuni, asa incat pentru catava vreme mi-am scos din minte intregul episod. Dar acum, reamintindu-mi-l in calmul care inconjoara acest helesteu, nu mai incape discutie ca atitudinea mea fata de doamna Wakefield in ziua aceea are o legatura evidenta cu ceea ce tocmai s-a intamplat in dupa-amiaza aceasta.

Exista, bineinteles, multi oameni in ziua de azi care au spus o sumedenie de lucruri prostesti despre lordul Darlington si s-ar putea chiar sa aveti impresia ca sunt oarecum stanjenit sau ca mi-e rusine de relatia mea cu inaltimea sa si ca acesta este motivul care ar explica un asemenea comportament. Atunci dati-mi voie sa va spun raspicat ca nimic nu poate fi mai departe de adevar. Marea majoritate a lucrurilor pe care le auziti astazi despre inaltimea sa sunt, in orice caz, prostii care provin dintr-o necunoastere aproape totala a faptelor. Ba chiar mi se pare ca atitudinea mea ciudata poate avea o explicatie absolut plauzibila daca o raportez la dorinta de a evita orice posibilitate de a mai auzi asemenea aiureli referitoare la inaltimea sa. Cu alte cuvinte, am preferat sa spun minciuni inofensive in ambele situatii si sa vad in ele cea mai simpla modalitate de evitare a neplacerilor. Cu cat ma gandesc mai mult la aceasta explicatie, cu atat ea mi se pare mai justificata, fiindca adevarul este ca nimic nu ma supara mai mult in ziua de azi decat sa aud cum se repeta prostiile de genul asta. Dati-mi voie sa spun ca lordul Darlington a fost un gentleman de o mare distinctie morala - o distinctie capabila sa-i puna in inferioritate pe cei mai multi dintre oamenii acestia care vorbesc asemenea aiureli pe socoteala dansului - si sunt gata sa garantez ca asa a ramas pana la sfarsitul vietii. Nimic nu poate fi mai departe de adevar decat ideea ca as regreta ca am fost legat de un asemenea gentleman. Veti aprecia, desigur, ca, slujindu-l pe inaltimea sa la Darlington Hall in toti acei ani, m-am apropiat de centrul rotii lumii asa cum unul ca mine nici n-ar fi putut visa vreodata. L-am servit pe lordul Darlington timp de treizeci si cinci de ani. Cred ca oricine poate considera pe buna dreptate ca am fost in acesti ani, in cel mai adevarat sens al cuvantului, "angajat intr-o casa distinsa". Oprindu-ma acum si trecandu-mi in revista cariera, principala mea satisfactie provine din ceea ce am realizat pe durata acelor ani, iar astazi nu pot decat sa fiu mandru si recunoscator ca mi s-a acordat un asemenea privilegiu.

Ziua a treia - dimineata.

Taunton, Somerset.

Aseara am tras la un han numit The Coach and Horses, la o mica distanta de orasul Taunton din Somerset. Dat fiind ca era o casa de tara cu acoperis de stuf si ca se inalta la marginea drumului, hanul mi s-a parut, pe cand ma apropiam conducand Fordul in pragul inserarii, o perspectiva deosebit de atragatoare. Proprietarul m-a condus pe o scara de lemn pana intr-o camaruta destul de goala, dar foarte ingrijita. Cand s-a interesat daca cinasem, l-am rugat sa imi aduca un sandvis in camera, ceea ce s-a dovedit o optiune absolut satisfacatoare in privinta cinei, insa, pe masura ce incepea sa se insereze, am inceput sa simt ca n-am astampar in camera si in cele din urma m-a hotarat sa cobor in barul de dedesubt, ca sa vad ce gust are cidrul facut prin partea locului.

La bar stateau cinci sau sase clienti - din a caror infatisare ghiceai ca indeplineau fel de fel de munci agricole - dar in rest incaperea era goala. Luand o cana cu cidru de la proprietar, m-am asezat la o masa ceva mai indepartata, avand de gand sa ma odihnesc putin si sa-mi adun gandurile de peste zi. Totusi, in curand mi-am dat seama limpede ca acesti localnici erau stanjeniti de prezenta mea, simtind oarecum nevoia de a-si manifesta ospitalitatea. Ori de cate ori conversatia lor se intrerupea, cate unul din ei imi arunca o privire pe furis, ca si cum si-ar fi facut curaj sa ma abordeze, in cele din urma, unul a ridicat vocea si mi-a spus:

- Se pare ca in noaptea asta o sa dormiti aici, domnule.

Dupa ce i-am spus ca asa era, vorbitorul a clatinat neincrezator din cap si a remarcat:

- Nu prea o sa va prinda somnul sus, domnule. Doar daca nu cumva va place sa-l auziti pe batranul Bob - l-a indicat pe proprietar - trantind usile pe-aici pe jos in toiul noptii. Iar pe urma o sa va trezeasca soata lui, care o sa inceapa sa strige la el de cum s-o crapa de ziua.

In ciuda protestelor proprietarului, aceste vorbe au starnit rasete pretutindeni in bar.

- Chiar asa stau lucrurile? am intrebat.

Si, in timp ce vorbeam, mi-a dat prin cap - asa cum se intamplase in numeroase ocazii in ultimul timp cand ma aflam in prezenta domnului Farraday - ca lumea astepta de la mine o replica spirituala. Intr-adevar, acum localnicii pastrau o liniste politicoasa, asteptandu-mi urmatoarea remarca. Prin urmare, mi-am chinuit imaginatia si in cele din urma am declarat:

- O varianta autohtona a cantecului cocosilor, fara doar si poate.

La inceput linistea s-a mentinut, de parca localnicii ar fi crezut ca aveam de gand sa continuu. Apoi, insa, observandu-mi expresia glumeata de pe chip, au izbucnit in ras, desi intr-un mod oarecum nedumerit. Cu aceasta, s-au intors la conversatia lor dinainte si nu am mai schimbat nici un cuvant cu ei pana ceva mai tarziu, cand ne-am spus noapte buna.

Fusesem destul de multumit de vorba mea de duh atunci cand imi venise in minte pentru prima oara si trebuie sa marturisesc ca am fost usor dezamagit ca nu fusese primita mai bine. Banuiesc ca principalul motiv de insatisfactie era ca petrecusem destul timp si facusem destule eforturi in lunile din urma ca sa-mi imbunatatesc randamentul in acest domeniu. Cu alte cuvinte, m-am straduit sa adaug aceasta abilitate arsenalului meu profesional, asa incat sa corespund pe deplin asteptarilor domnului Farraday in ceea ce priveste tachinarea.

De exemplu, in ultima vreme m-am deprins sa ascult radioul la mine in camera ori de cate ori am putin timp liber - atunci cand domnul Farraday isi petrece seara in oras, de exemplu. Una din emisiunile pe care le ascult se numeste De doua ori pe saptamana sau mai mult, care este, de fapt, difuzata de trei ori in fiecare saptamana si in care, in esenta, doua personaje fac comentarii hazlii referitoare la diverse subiecte propuse de scrisorile ascultatorilor. Am studiat aceasta emisiune fiindca vorbele de duh lansate sunt intotdeauna de un bun gust desavarsit si sunt rostite pe un ton care se leaga foarte bine de genul de tachinari pe care le-ar putea astepta domnul Farraday din partea mea. Inspirandu-ma din aceasta emisiune, am elaborat un exercitiu simplu, pe care incerc sa il efectuez cel putin o data pe zi. Ori de cate ori se iveste un moment favorabil, incerc sa formulez trei vorbe de duh pornind de la intamplarile care au avut loc in ultima ora.

Asa stand lucrurile, poate ca acum veti aprecia cum se cuvine dezamagirea produsa de efectul vorbei de duh pe care o rostisem ieri seara. La inceput m-am gandit ca succesul ei limitat s-ar fi putut datora faptului ca nu ma exprimasem suficient de clar. Apoi insa mi-a trecut prin minte, dupa ce m-am retras, ca de fapt s-ar fi putut sa-i ofensez pe oamenii aceia. La urma urmei, s-ar fi putut intelege cu usurinta ca sugeram ca sotia proprietarului semana cu un cocosel - o intentie pe care nu o avusesem defel in acel moment. Acest gand m-a chinuit in continuare pe cand incercam sa adorm si mi-a trecut prin minte ca a doua zi dimineata sa imi cer scuze proprietarului. Dar cand mi-a servit micul dejun, el s-a aratat deosebit de bine dispus si in cele din urma m-am hotarat sa las lucrurile asa cum sunt.

Acest mic episod este insa o ilustrare la fel de buna ca oricare alta a riscurilor lansarii unor vorbe de duh. Data fiind insasi natura vorbei de duh, ai foarte putin timp sa sesizezi diversele ei repercusiuni posibile inainte de a trebui sa ii dai glas si exista riscul grav sa pronunti tot felul de lucruri nepotrivite daca nu ai dobandit deja dibacia si experienta necesare. Nu am nici un motiv sa presupun ca nu voi deveni competent si in acest domeniu cu timpul si cu ajutorul exercitiilor, dar, tinand seama de riscurile inerente, m-am hotarat ca in orice caz deocamdata sa nu incerc sa-mi indeplinesc aceasta indatorire, in semn de respect pentru domnul Farraday, pana cand nu ma voi fi antrenat mai intens.

Oricum, regret ca trebuie sa constat ca acel lucru pe care localnicii insisi l-au oferit ca pe un soi de vorba de duh - previziunea ca nu voi putea dormi din cauza zgomotelor de dedesubt - s-a dovedit a fi adevarat. Sotia proprietarului nu a strigat propriu-zis, insa am auzit-o vorbind fara incetare, atat noaptea tarziu, in timp ce ea si sotul ei isi vedeau de treburi, cat si dis-de-dimineata. Cu toate acestea, eram gata sa-i iert pe cei doi, fiindu-mi clar ca erau oameni care munceau din greu si ca zgomotul pe care-l faceau se datora, cu siguranta acestui fapt. La aceasta se adauga, fireste, si observatia nepotrivita pe care o facusem. Prin urmare, n-am lasat deloc sa se vada ca avusesem o noapte agitata cand i-am multumit proprietarului si am plecat sa cercetez targul acesta pe nume Taunton.

Poate ar fi fost mai bine sa locuiesc de la inceput in aceasta pensiune unde stau acum si savurez o ceasca de ceai, dimineata, mai spre pranz. Fiindca anuntul de afara ofera, intr-adevar, nu numai "ceaiuri, gustari si prajituri", ci si "camere curate, linistite si confortabile". Cladirea este situata pe strada principala din Taunton, foarte aproape de piata si ceva mai retrasa, deosebindu-se prin barnele de lemn grele si inchise la culoare care o impodobesc pe dinafara. In prezent ma aflu in ceainaria ei spatioasa, lambrisata cu lemn de stejar si care dispune de suficiente mese pentru a primi, cred eu, vreo douazeci si cinci de persoane fara a crea impresia de aglomeratie. Doua fete vesele servesc la o tejghea care etaleaza un sortiment bogat de prajituri si produse de patiserie. Una peste alta, acest loc este excelent pentru ceaiul de dimineata, dar surprinzator de putini locuitori din Taunton par sa doreasca a beneficia de el. In momentul de fata, singura mea companie o constituie doua doamne mai in varsta, care stau una in fata celeilalte la o masa de langa peretele opus, si un barbat - poate un fermier singuratic - instalat la o masa de langa una din marile ferestre boltite. Nu sunt in stare sa il disting foarte bine, pentru ca lumina stralucitoare a soarelui de dimineata l-a redus, pentru moment, la o silueta. Dar il vad cum isi citeste ziarul si cum se intrerupe la intervale regulate ca sa se uite la trecatorii de pe trotuar. Judecand dupa modul in care face acest lucru, am crezut la inceput ca astepta pe cineva, dar se pare ca nu doreste decat sa-si salute cunoscutii pe masura ce trec prin dreptul lui.

Cat despre mine, ma aflu instalat aproape de peretele din spate, dar, in ciuda latimii acestei incaperi, vad limpede strada scaldata in soare si disting pe trotuarul celalalt un stalp indicator care arata cateva destinatii apropiate. Una dintre aceste destinatii este satul Murdsen. Poate ca numele "Murdsen" va va trezi anumite amintiri tot asa cum mi-a trezit si mie ieri, cand l-am localizat pentru prima data in atlasul rutier. De fapt, se cuvine sa spun ca am fost tentat chiar sa ma abat usor de la itinerarul planificat numai ca sa vad satul. Murdsen, din comitatul Somerset, este locul unde se gasea odata firma Giffen & Co. si tot aici trebuia sa dai comenzi pentru diverse cantitati de batoane de ceara neagra de lustruit Giffen, "care se desface in straturi, se transforma in ceara simpla si se aplica manual". Catva timp, Giffen's a fost fara indoiala cea mai buna ceara pentru lustruit argintaria din cate se gaseau, si numai aparitia pe piata a noilor substante chimice cu putin inainte de razboi a provocat scaderea cererii pentru acest produs impresionant. Din cate imi amintesc, Giffen's a aparut la inceputul anilor douazeci si sunt convins ca nu sunt singurul care stabileste o relatie stransa intre aparitia sa si acea schimbare de optica a celor ce practicau profesia noastra, schimbare care a facut ca lustruitul argintariei sa ocupe pozitia centrala pe care in linii mari inca o detine si astazi. Cred ca si aceasta modificare, ca si alte modificari esentiale din perioada aceea, a fost o problema de generatie. Acestia au fost anii cand s-a maturizat generatia noastra de majordomi, iar unele personalitati, indeosebi domnul Marshall, au jucat un rol esential in a face din lustruitul argintariei o indatorire de prim ordin. Fireste ca nu vreau sa sugerez prin asta ca lustruirea argintariei - si mai cu seama a tacamurilor - nu a fost privita dintotdeauna ca o indatorire serioasa. Insa nu ar fi nedrept sa aratam ca multi majordomi din generatia tatalui meu, de pilda, nu au considerat-o drept o problema cheie, lucru scos in evidenta de faptul ca rareori in acele zile majordomul unei case supraveghea direct lustruitul argintariei, multumindu-se sa lase aceasta sarcina la bunul plac al ajutorului sau si venind sa inspecteze doar din cand in cand. Este unanim acceptat ca domnul Marshall a fost primul care a recunoscut insemnatatea deplina a argintariei, si anume ca niciunul dintre celelalte obiecte din casa nu avea sanse atat de mari de a fi examinat atent de straini ca tacamurile de argint in timpul mesei, ele servind, prin urmare, drept indice public al nivelului si tinutei casei respective. Si tot domnul Marshall a fost cel care a provocat pentru prima data stupefactie printre doamnele si gentlemenii aflati in vizita la Charleville House, oferind privirilor o argintarie lustruita intr-un mod imposibil de imaginat pana atunci. Curand dupa aceea, la insistentele stapanilor, majordomii din intreaga tara au inceput, desigur, sa-si concentreze atentia asupra lustruirii argintariei, imi aduc aminte ca s-au remarcat cu repeziciune diversi majordomi care pretindeau cu totii ca descoperisera metode prin care il puteau depasi pe domnul Marshall si de al carui secret faceau mare haz, aidoma bucatarilor francezi ce nu vor sa-si dezvaluie retetele. Eu sunt la fel de increzator si acum ca si atunci ca acele procedee elaborate si misterioase executate de cineva ca domnul Jack Neighbours au avut un efect neinsemnat asupra rezultatului final, sau chiar nu l-au influentat deloc. Din punctul meu de vedere, problema era suficient de simpla: foloseai ceara de lustruit buna si supravegheai indeaproape. Giffen's era ceara comandata de toti majordomii cu discernamant din vremea aceea si, daca foloseai produsul asa cum trebuia, nu aveai nici un motiv sa te temi ca te va putea intrece cineva.

Imi pare bine ca imi pot aduce aminte de numeroase ocazii cand argintaria de la Darlington Hall a produs un efect agreabil asupra celor care au examinat-o. De exemplu, mi-o amintesc pe Lady Astor remarcand, nu fara o umbra de amaraciune, ca argintaria noastra "era probabil fara rival". De asemenea, mi-l amintesc pe domnul George Bernard Shaw, renumitul dramaturg invitat o data la cina, cercetand atent lingurita pentru desert din fata sa, tinand-o in lumina si comparandu-i suprafata cu aceea a unei farfurii din apropiere, fara a se sinchisi de cei din jur. Insa poate ca episodul pe care mi-l amintesc astazi cu cea mai mare satisfactie cuprinde seara cand un anumit personaj distins - un ministru plin care in scurt timp urma sa devina ministru de externe - a facut o vizita foarte "confidentiala" la resedinta. De fapt, tinand seama ca rezultatele ce au urmat acelei vizite au fost bine argumentate, nu vad nici un motiv ca sa nu dezvalui ca ma refer la lordul Halifax.

Intamplarea a facut ca acea vizita personala sa fie pur si simplu prima dintr-o serie de asemenea intalniri "neoficiale" dintre lordul Halifax si ambasadorul german de atunci, Herr Ribbentrop. Insa, in acea prima seara, lordul Halifax sosise manifestand o prudenta deosebita. Mai mult, primele cuvinte pe care le-a rostit dupa ce a fost poftit inauntru au fost: "Zau ca nu stiu ce ti-a venit sa ma aduci aici, Darlington. Tot ce stiu e ca o sa-mi para rau".

Dat fiind ca Herr Ribbentrop era asteptat abia peste vreo ora, inaltimea sa i-a sugerat oaspetelui sa vada toata resedinta de la Darlington Hall, o stratagema care ii ajutase pe multi musafiri agitati sa se calmeze. Cu toate acestea, in timp ce imi vedeam de treburi, catava vreme l-am auzit doar pe lordul Halifax in diferite parti ale cladirii, continuand sa-si exprime indoielile despre intalnirea ce urma sa aiba loc, si pe lordul Darlington incercand zadarnic sa-l linisteasca, insa la un moment dat l-am surprins pe lordul Halifax exclamand: "Pe cinstea mea, Darlington, argintaria din casa asta e o incantare". Fireste ca mi-a parut foarte bine ca am auzit asa ceva atunci, dar lucrul care a reprezentat pentru mine incununarea cu adevarat multumitoare a acestui episod s-a intamplat la doua sau trei zile dupa aceea, cand lordul Darlington mi-a declarat: "Ca veni vorba, Stevens, lordul Halifax a fost foarte impresionat de argintaria din seara aceea. I-a schimbat starea de spirit cu totul." Tin minte sigur ca exact acestea au fost cuvintele inaltimii sale, asa ca nu e doar o simpla inchipuire de-a mea faptul ca felul cum s-a prezentat argintaria a constituit o contributie mica, dar insemnata la destinderea relatiilor dintre lordul Halifax si Herr Ribbentrop in seara aceea.

Probabil ca se cuvine acum sa spun cateva cuvinte despre Herr Ribbentrop. Astazi, fireste, este unanim acceptata ideea ca Herr Ribbentrop a fost un sarlatan, ca planul lui Hitler in toti acei ani a fost sa insele Anglia cat mai mult timp cu putinta in privinta adevaratelor lui intentii si ca singura misiune a lui Herr Ribbentrop in tara noastra a fost orchestrarea acestei inselatorii. Cum am spus, aceasta este parerea majoritatii si nu doresc s-o contrazic acum. Totusi, este destul de obositor sa trebuiasca sa-i auzi vorbind pe unii oameni in ziua de azi ca si cum nu ar fi fost nici un moment pacaliti, ca si cum lordul Darlington ar fi fost singurul care l-a crezut pe Herr Ribbentrop un gentleman onorabil si care a stabilit relatii de lucru cu dansul. Adevarul este ca, prin anii treizeci, Herr Ribbentrop a fost un personaj apreciat, ba chiar fascinant, in cele mai nobile case de aici. Imi aduc aminte ca, indeosebi prin 1936 si 1937, toate discutiile purtate in camera servitorilor de insotitorii musafirilor il aveau in centru pe "ambasadorul german" si, din ce povesteau, reiesea limpede ca multi dintre cei mai distinsi gentlemeni si cele mai distinse doamne din aceasta tara erau efectiv indragostiti de dansul. Cum spuneam, este obositor sa fii nevoit sa-i auzi pe acesti oameni cum vorbesc acum despre timpurile acelea si mai cu seama ce afirma unii dintre ei despre inaltimea sa. Ar fi suficient sa vedeti cum aratau cateva din listele lor de invitati de pe vremea aceea si v-ati da seama imediat cat de mare le este ipocrizia. V-ati lamuri atunci nu numai de cat de multe ori a cinat Herr Ribbentrop la masa acestor persoane, ci si ca adeseori a venit in calitate de invitat de onoare.

In aceeasi ordine de idei, le veti auzi pe aceste persoane vorbind de parca lordul Darlington ar fi facut ceva neobisnuit bucurandu-se de ospitalitatea nazistilor in timpul celor cateva calatorii facute in Germania in timpul acelor ani. Presupun ca ele nu s-ar mai grabi chiar atat de mult sa vorbeasca daca The Times, de pilda, ar publica macar una din listele de invitati de la banchetele oferite de germani in perioada congresului de la Nurenberg. Adevarul este ca doamnele si gentlemenii cei mai onorabili si mai respectati din Anglia obisnuiau sa raspunda ospitalitatii conducatorilor germani si pot sa garantez fara nici un dubiu ca marea majoritate a acestor oameni se intorceau avand doar vorbe de lauda si admiratie pentru gazdele lor. Oricine insinueaza ca lordul Darlington stabilea pe ascuns legaturi cu un dusman cunoscut nu face decat sa ignore cu buna stiinta adevaratul climat din acele timpuri.

De asemenea, se cere aratat ce prostii nerusinate vorbesc cei care sustin ca lordul Darlington a fost antisemit sau ca a avut legaturi stranse cu organizatii ca Uniunea Britanica a Fascistilor. Asemenea afirmatii pot proveni doar din gura celor care ignora total ce fel de gentleman a fost inaltimea sa. Lordul Darlington a ajuns sa deteste antisemitismul; l-am auzit exprimandu-si dezgustul in mai multe ocazii diferite cand a fost confruntat cu sentimente antisemite. Cat despre presupunerea ca inaltimea sa nu a permis evreilor sa-i calce pragul sau, ca nu a fost de acord sa aiba vreun servitor evreu, ea este total nefondata, poate cu exceptia unui episod absolut nesemnificativ de prin anii treizeci, care insa a luat proportii cu totul exagerate. Iar in privinta Uniunii Britanice a Fascistilor, nu pot sa spun decat ca orice afirmatii care il leaga pe inaltimea sa de asemenea oameni sunt ridicole. Sir Oswald Mosley, gentlemanul care conducea "camasile negre", a fost oaspete la Darlington Hall de cel mult trei ori, zic eu, si toate aceste vizite au avut loc in zilele de inceput ale organizatiei, inainte ca ea sa-si tradeze adevarata natura. De indata ce hidosenia camasilor negre a iesit la iveala - si dati-mi voie sa spun ca inaltimea sa a fost unul dintre primii care a observat-o -, lordul Darlington nu a mai avut nimic de-a face cu asemenea oameni.

In orice caz, organizatiile de acest gen reprezentau practic nimic pentru centrul vietii politice a tarii. Veti intelege ca lordul Darlington era tipul de gentleman care gasea de cuviinta sa se ocupe doar de probleme cu adevarat fundamentale, iar personalitatile pe care a facut efortul sa le stranga laolalta in acei ani nu aveau absolut nimic in comun cu asemenea grupari extremiste nedorite. Ele erau nu numai personalitati eminamente respectabile, ci si oameni care aveau in plus o influenta veritabila asupra vietii din Anglia: politicieni, diplomati, militari, fete bisericesti. Pe de alta parte, unii dintre dansii erau evrei, fapt suficient pentru a demonstra ce caracter prostesc au avut multe din cele ce s-au spus despre inaltimea sa.

Insa ma abat de la subiect. Vorbeam, de fapt, despre argintarie si despre cat de placut impresionat fusese lordul Halifax in seara intalnirii sale cu Herr Ribbentrop la Darlington Hall. Dati-mi voie sa lamuresc un lucru: nu am sugerat nicidecum ca o seara care initial amenintase sa produca dezamagire stapanului meu s-a transformat intr-o victorie numai datorita argintariei, insa, asa cum am aratat, lordul Darlington insusi a sugerat ca argintaria ar fi putut reprezenta un factor cat de neinsemnat in modificarea dispozitiei oaspetelui sau din seara aceea si poate ca nu e absurd sa iti amintesti de asemenea situatii cu un licar de multumire.

Exista in profesia noastra anumiti colegi care sustin ca, in ultima instanta, conteaza foarte putin ce fel de stapan servesti si care considera ca idealismul manifestat de cei din generatia noastra - mai precis, ideea ca noi, majordomii, trebuie sa nazuim sa-i slujim pe acei gentlemeni ilustri care lupta pentru bunastarea omenirii - este doar o vorbarie pompoasa, lipsita de suport real. Este usor de remarcat, fireste, ca indivizii care manifesta un asemenea scepticism se dovedesc a fi invariabil mediocri in profesia noastra - stiind ca le lipseste capacitatea de a evolua spre o pozitie insemnata si tinand doar sa traga in jos, la nivelul lor, pe cat mai multi cu putinta - si ca nimeni nu ia in serios asemenea pareri. Oricum, insa, sunt multumit ca pot indica situatii din cariera mea care evidentiaza foarte bine cat de mult se inseala acest gen de oameni. Desigur ca efortul nostru este de a ne sluji stapanul in general si in mod sustinut, iar valoarea acestui serviciu n-ar putea fi nicicand redusa la un numar de situatii specifice - asa cum este cea referitoare la lordul Halifax. Insa vreau sa spun ca tocmai aceste situatii ajung peste ani sa semnifice un lucru indiscutabil, anume ca ai avut privilegiul sa iti practici profesia chiar intr-un loc in care se dezbateau probleme de mare importanta. Si poate ca atunci ai dreptul sa simti o satisfactie pe care cei ce se multumesc sa serveasca unor stapani mediocri nu o vor avea niciodata: satisfactia de a fi in stare sa afirmi, nu fara temei, ca, oricat de modeste au fost, eforturile pe care le-ai depus reprezinta o contributie la mersul istoriei.

Poate insa ca nu ar trebui sa ne intoarcem atat de mult in trecut. La urma urmei, mai am inca multi ani de serviciu. Iar domnul Farraday nu numai ca este un stapan minunat, dar in plus este un gentleman american caruia sunt dator in mod special sa ii arat tot ce este mai bun in modul in care ne indeplinim sarcinile in Anglia. Este neaparata nevoie, deci, sa ne concentram atentia asupra prezentului si sa ne ferim de orice forma de automultumire ce ni s-ar putea strecura in suflet fata de eventualele realizari din trecut. Caci trebuie sa recunoastem ca in ultimele cateva luni lucrurile nu au stat foarte bine la Darlington Hall. Au aparut in ultima vreme o serie de mici erori, inclusiv incidentul din aprilie anul trecut, in legatura cu argintaria. Din fericire, domnul Farraday nu avea musafiri chiar atunci, dar si asa am trecut printr-un moment de stanjeneala autentica.

Faptul se petrecuse intr-o dimineata la micul dejun, iar domnul Farraday - fie din bunatate, fie pentru ca, fiind american, nu si-a dat seama de gravitatea neajunsului - nu se plansese absolut deloc in timpul mesei. Dupa ce se asezase, dansul ridicase furculita, o cercetase pret de o clipa atingandu-i dintii cu varful degetelor, apoi isi indreptase atentia asupra titlurilor din ziarul de dimineata. Gestul acesta fusese indeplinit fara ca dansul sa para atent la ce facea, dar fireste ca imi dadusem seama ce se intamplase si inaintasem repede ca sa iau de acolo obiectul ofensator. De fapt, cred ca ma miscasem prea rapid din cauza tulburarii pe care o simteam, caci domnul Farraday a tresarit usor si a murmurat: "A, Stevens".

Continuasem sa imi vad de treaba si iesisem la fel de repede din incapere, revenind imediat cu o furculita corespunzatoare. Pe cand ma apropiam din nou de masa - si cum domnul Farraday parea cufundat acum in citirea ziarului - m-am gandit ca as putea sa las usor furculita pe fata de masa fara sa fac vreun zgomot si fara sa il intrerup pe stapanul meu din citit. Totusi, luasem deja in considerare si posibilitatea ca domnul Farraday sa simuleze pur si simplu indiferenta pentru a-mi micsora stinghereala, situatie in care un asemenea gest facut pe furis ar fi putut fi interpretat ca o complacere in propria greseala sau, mai rau, ca o incercare de a acoperi. Prin urmare, acesta a fost motivul pentru care am gasit de cuviinta sa pun furculita pe masa subliniindu-mi intr-un fel gestul, fapt care l-a facut pe stapanul meu sa murmure din nou: "A, Stevens".

Este firesc ca greselile de genul celor intamplate in decursul ultimelor luni sa iti micsoreze respectul fata de propria persoana, insa nu trebuie sa vedem in ele ceva sinistru, ci numai consecinte ale numarului redus de angajati. Asta nu insemna ca numarul redus de angajati nu avea importanta sa, insa, daca domnisoara Kenton s-ar intoarce intr-adevar la Darlington Hall, sunt sigur ca aceste mici greseli ar fi de domeniul trecutului. Trebuie sa ne amintim, bineinteles, ca in scrisoarea domnisoarei Kenton - pe care intamplator am recitit-o aseara, la mine in camera, inainte de a stinge lumina - nu face nici o afirmatie concreta care sa indice fara echivoc dorinta ei de a-si ocupa din nou postul de odinioara. De fapt, se cuvine sa acceptam posibilitatea unei exagerari anterioare - poate din cauza unei dorinte de resort profesional - a dovezilor existente cu privire la exprimarea unei asemenea intentii din partea ei. Fiindca trebuie sa spun ca am fost surprins seara trecuta de cat de greu era sa gasesti un pasaj din care sa reiasa limpede dorinta ei de a se intoarce.

Dar este la fel de adevarat ca ar fi inutil sa fac prea multe speculatii pe seama acestei chestiuni acum, cand stiu ca peste patruzeci si opt de ore voi vorbi, mai mult ca sigur, chiar cu domnisoara Kenton. Totusi, trebuie sa spun ca am petrecut destul timp intorcand in minte pe toate partile pasajele acelea aseara, stand in intuneric si ascultand zgomotele produse dedesubt de proprietar si de sotia sa in timp ce faceau ordine, inainte de a merge la culcare.

Ziua a treia - seara.

Moscombe, langa Tavistock, Devon.

Cred ca ar trebui sa revin pentru o clipa la problema atitudinii inaltimii sale fata de evrei, dat fiind ca, din cate imi dau seama, antisemitismul in general a devenit in ziua de azi o chestiune destul de delicata. Dati-mi voie sa lamuresc mai cu seama acest aspect al unei presupuse interdictii de angajare a evreilor in schema de personal de la Darlington Hall. Si cum aceasta supozitie intersecteaza nemijlocit domeniul meu de activitate, sunt in masura sa o contest cu deplina autoritate. De-a lungul anilor petrecuti de mine in serviciul lordului Darlington, personalul nostru a cuprins multi evrei si dati-mi voie sa spun mai departe ca nu au fost niciodata tratati altfel decat ceilalti din motive legate de rasa. Nu inteleg prea bine care este motivul acestor presupuneri absurde, in afara de cazul in care ele isi au originea, fapt destul de ridicol, in cele cateva saptamani total nesemnificative de la inceputul anilor treizeci, cand doamna Carolyn Barnet a ajuns sa exercite o influenta neobisnuita asupra inaltimii sale.

Vaduva a domnului Charles Barnet, doamna Barnet trecuse pe atunci de patruzeci de ani si era o femeie foarte frumoasa, unii spun chiar fascinanta. Avea reputatia unei inteligente deosebite si nu putine erau ocaziile, in vremea aceea, cand auzeai cum il umilise pe cutare sau cutare gentleman la masa discutand despre cine stie ce problema contemporana de mare importanta. O mare parte din vara anului 1932, dansa a fost o prezenta obisnuita la Darlington Hall, adancindu-se adeseori cu lordul Darlington in conversatii care durau ore intregi si care aveau prin excelenta un caracter social sau politic. Imi amintesc ca tot doamna Barnet a fost cea care l-a luat pe inaltimea sa in acele "inspectii cu adresa" in cele mai sarace zone ale cartierului londonez East End, in timpul carora dansul a vizitat chiar locuintele multor familii ce treceau printr-o situatie disperata in anii aceia. Cu alte cuvinte, se pare ca doamna Barnet a avut o oarecare contributie la preocuparea crescanda a lordului Darlington pentru oamenii saraci din tara, astfel incat nu se poate spune ca influenta sa a fost total negativa. Fireste insa ca dansa facea parte si din organizatia "camasilor negre" condusa de Sir Oswald Mosley, iar contactele sporadice pe care inaltimea sa le-a intretinut cu Sir Oswald au avut loc in timpul celor cateva saptamani din vara aceea. Si tot atunci s-au intamplat la Darlington Hall si acele incidente absolut nereprezentative care banuiesc ca au furnizat subredul temei al acestor presupuneri absurde.

Le numesc "incidente", insa unele dintre ele au fost extrem de neinsemnate. De exemplu, imi amintesc ca intr-o seara, la cina, dupa ce a fost pomenit numele unui ziar, l-am surprins pe inaltimea sa remarcand: "A, vorbesti despre foaia aceea de propaganda evreiasca". Iar cu alta ocazie, cam in aceeasi perioada, tin minte ca dansul mi-a recomandat sa nu mai ofer donatii unei anumite institutii locale de binefacere al carei trimis se infiinta regulat la usa, pe motiv ca avea un comitet director "mai mult sau mai putin preponderent evreu". Mi-am adus aminte de aceste remarce fiindca la vremea aceea ele m-au surprins sincer, intrucat pana atunci inaltimea sa nu manifestase nici un fel de sentiment potrivnic fata de rasa evreiasca.

Pe urma a venit, fireste, dupa-amiaza aceea cand inaltimea sa m-a chemat la dansul in birou. La inceput a condus conversatia spre generalitati, interesandu-se daca totul mergea bine prin casa si lucruri de acest gen. Apoi a spus:

- M-am gandit foarte bine, Stevens. Foarte bine. Si am tras niste concluzii. Nu putem sa avem angajati evrei aici, la Darlington Hall.

- Domnule?

- E pentru binele casei, Stevens. In interesul musafirilor care vin si stau aici la noi. Am studiat problema cu atentie, Stevens, si iti aduc la cunostinta concluziile la care am ajuns.

- Prea bine, domnule.

- Spune-mi, Stevens, nu-i asa ca avem si acum cativa in schema de personal? De evrei vorbesc.

- Cred ca doi dintre membrii actuali ai personalului pot intra in aceasta categorie, domnule.

- Ah! - inaltimea sa s-a oprit pentru o clipa uitandu-se pe fereastra - bineinteles ca va trebui sa le dai drumul.

- Cum ati spus, domnule?

- E regretabil, Stevens, dar n-avem de ales. Trebuie sa ma gandesc la siguranta si la binele oaspetilor mei. Da-mi voie sa te asigur ca am analizat lucrurile si ca m-am gandit profund. E spre binele nostru, al tuturor.

Cei doi membri ai personalului erau, de fapt, doua slujnice. Prin urmare, nu s-ar fi cuvenit sa intreprind nimic fara s-o informez mai intai pe domnisoara Kenton cu privire la situatia noua care se ivise si m-am hotarat sa fac acest lucru chiar in seara aceea, cand urma sa ne bem ciocolata la ea in camera. Poate ca ar trebui sa spun acum cateva cuvinte referitoare la aceste intalniri care aveau loc in camera ei la sfarsitul fiecarei zile. Dati-mi voie sa precizez ca ele aveau un caracter predominant profesional, desi din cand in cand se putea intampla, fireste, sa discutam si unele lucruri mai intime. Motivul pentru care ne hotaraseram sa avem aceste intalniri era simplu: ne daduseram seama ca uneori eram, fiecare in parte, atat de ocupati, incat puteau trece mai multe zile fara a avea prilejul sa ne comunicam nici macar informatiile elementare. Am recunoscut amandoi ca o asemenea situatie periclita serios bunul mers al lucrurilor, iar cel mai simplu remediu il constituiau cele aproximativ cincisprezece minute petrecute impreuna, la sfarsitul fiecarei zile, in intimitatea camerei domnisoarei Kenton. Trebuie sa repet ca aceste intalniri aveau un caracter predominant profesional; de exemplu, am fi putut vorbi despre planurile care urmau sa fie facute in vederea unui eveniment apropiat sau despre modul cum se acomoda unul dintre noii angajati.

In orice caz, ca sa revin la subiect, veti aprecia ca eram destul de tulburat la gandul ca trebuia s-o anunt pe domnisoara Kenton ca urma sa-i concediez doua dintre slujnice. Ce-i drept, slujnicele se dovedisera a fi angajate absolut multumitoare, iar in ce ma priveste - e mai bine sa spun acest lucru, intrucat problema evreiasca a devenit atat de spinoasa in ultimul timp - ma opuneam cu toata fiinta ideii concedierii lor. Cu toate acestea, datoria mea intr-o atare situatie era limpede si, din cate imi dadeam seama, nu as fi avut nimic de castigat daca as fi manifestat in mod iresponsabil asemenea dubii personale. Era o indatorire dificila care se cerea, totusi, indeplinita cu demnitate. Asa incat, cand am ridicat in sfarsit aceasta problema spre finele conversatiei noastre din seara aceea, am facut-o intr-un mod cat se poate de practic si concis, incheind prin a spune:

- Voi vorbi cu cele doua angajate la mine in camaruta maine dimineata la zece si jumatate. Deci, domnisoara Kenton, ti-as fi recunoscator daca le-ai trimite la ora aceea la mine. Las cu totul la latitudinea dumitale daca crezi ca e bine sa le informezi dinainte despre natura lucrurilor pe care li le voi spune.

In clipa aceea domnisoara Kenton a parut ca nu are ce sa-mi raspunda, asa incat am continuat:

- Ei bine, domnisoara Kenton, iti multumesc pentru ciocolata. E timpul sa ma intorc la ale mele. Ne asteapta o zi incarcata si maine.

Acela a fost momentul cand domnisoara Kenton a spus:

- Domnule Stevens, nu pot sa-mi cred urechilor. Ruth si Sarah sunt in subordinea mea de sase ani. Am deplina incredere in ele, exact asa cum au si ele in mine. Au servit in aceasta casa fara repros.

- Sunt sigur ca asa este, domnisoara Kenton. Totusi, nu trebuie sa lasam sentimentele sa ne influenteze judecata. Si acum, da-mi voie sa-ti urez noapte buna

- Domnule Stevens, sunt revoltata ca puteti sa stati linistit si sa spuneti asemenea lucruri, de parca ati comanda provizii pentru camara. Pur si simplu nu-mi vine sa cred. Vreti sa spuneti ca Ruth si Sarah vor fi concediate pe motiv ca sunt evreice?

- Domnisoara Kenton, tocmai ti-am explicat in intregime care este situatia. Inaltimea sa a luat o hotarare pe care nu are nici un rost sa o discutam dumneata si cu mine.

- Nu v-ati gandit deloc, domnule Stevens, ca daca le concediati pe Ruth si Sarah din acest motiv veti face pur si simplu o greseala? Eu nu sunt de acord cu asemenea lucruri. Nu voi mai lucra intr-o casa unde se poate intampla asa ceva.

- Domnisoara Kenton, am sa te rog sa nu te mai agiti si sa te porti intr-un mod corespunzator pozitiei dumitale. Lucrurile sunt foarte simple. Daca inaltimea sa doreste ca aceste contracte si nu altele sa fie reziliate, nu mai avem nimic de discutat.

- Va previn, domnule Stevens, ca nu voi mai lucra intr-o asemenea casa. Daca le concediati pe fete voi pleca si eu.

- Domnisoara Kenton, ma surprinde ca te vad reactionand in felul asta. Nu trebuie sa-ti reamintesc ca datoria noastra profesionala nu se leaga de slabiciunile si sentimentele proprii, ci de dorintele stapanului nostru.

- Va spun cu toata seriozitatea, domnule Stevens, ca daca le concediati maine pe fete, comiteti o greseala; un pacat la fel de mare ca oricare altul, iar eu nu voi mai lucra intr-o asemenea casa.

- Domnisoara Kenton, da-mi voie sa-ti sugerez ca nu e de competenta dumitale sa emiti aprecieri asupra unor probleme de natura mult superioara. Adevarul este ca lumea din ziua de azi este dificila si marsava. Exista multe lucruri legate de evrei, bunaoara, pe care dumneata sau eu efectiv nu le putem intelege. Pe cata vreme indraznesc sa spun ca inaltimea sa poate judeca mult mai bine ce se cuvine si ce nu. Iar acum, domnisoara Kenton, trebuie sa ma retrag. Iti multumesc din nou pentru ciocolata. Maine dimineata la zece si jumatate. Te rog sa le trimiti pe cele doua angajate in cauza.

Din clipa cand cele doua slujnice au intrat la mine in camaruta in dimineata urmatoare, a fost limpede ca domnisoara Kenton vorbise deja cu ele, fiindca amandoua au venit plangand. Le-am explicat situatia cat mai scurt cu putinta, subliniind ca activitatea lor daduse satisfactie si ca vor primi, in consecinta, referinte bune. Din cate imi amintesc, niciuna din ele nu a spus nimic memorabil pe durata intregii intrevederi, care poate ca a durat trei sau patru minute, si amandoua au plecat plangand cu sughituri, la fel cum sosisera.

Domnisoara Kenton s-a aratat extrem de rece fata de mine cateva zile dupa concedierea angajatelor sale. Ba mai mult, din cand in cand a fost nepoliticoasa, chiar si in prezenta altor membri ai personalului. Si, cu toate ca am pastrat obiceiul de a ne intalni seara ca sa bem ciocolata, intalnirile s-au dovedit a fi scurte si neprietenoase. Iar dupa aproximativ doua saptamani in care nu a existat nici un semn de schimbare in comportamentul ei, cred ca veti intelege ca am inceput sa fiu cam nelinistit. Asa incat, in timpul uneia din intalnirile cand ne beam ciocolata, i-am spus pe un ton ironic:

- Domnisoara Kenton, ma asteptam ca pana acum sa-ti fi dat deja demisia.

Mi-am insotit cuvintele cu un ras discret. Banuiesc ca am sperat ca in cele din urma ea va ceda cat de cat si imi va da un raspuns impaciuitor, inlesnindu-ne sa incheiem o data pentru totdeauna acest capitol. Totusi, domnisoara Kenton m-a privit sever si a spus:

- Sunt la fel de hotarata sa-mi dau demisia, domnule Stevens. Numai ca am fost atat de ocupata, incat n-am avut timp sa ma ingrijesc de aceasta problema.

Trebuie sa recunosc ca aceste vorbe m-au facut sa ma gandesc catava vreme daca nu cumva chiar tinea sa-si duca amenintarea la indeplinire. Apoi, insa, pe masura ce saptamanile au trecut, m-am lamurit ca nu avea sa paraseasca Darlington Hall si, cum relatiile dintre noi s-au dezghetat treptat, presupun ca am avut din cand in cand tendinta de a o necaji, aducandu-i aminte de demisia cu care ma amenintase. De exemplu, daca discutam despre un eveniment important care urma sa aiba loc la resedinta, se intampla sa adaug: "Asta, fireste, daca vei mai fi aici, domnisoara Kenton". Chiar si dupa luni de zile de la cele intamplate, asemenea observatii inca o mai faceau sa taca, desi imi imaginez ca in perioada aceea faptul se datora mai mult stingherelii decat supararii.

Desigur ca, in cele din urma, chestiunea, in linii mari, a fost uitata. Insa imi amintesc ca ea a fost adusa in discutie o data, la mai bine de un an dupa concedierea celor doua slujnice.

Initial, inaltimea sa a fost cel care a reactualizat problema, intr-o dupa-amiaza cand ii serveam ceaiul in salon. Pe atunci, zilele cand doamna Carolyn Barnet isi exercitase influenta asupra inaltimii sale trecusera, ba mai mult, doamna in cauza incetase definitiv sa mai fie oaspete la Darlington Hall. In plus, se cuvine sa arat ca in vremea aceea inaltimea sa intrerupsese total legaturile cu "camasile negre", dandu-si seama de caracterul adevarat si urat al acestei organizatii.

- Ah, Stevens, m-a abordat dansul. Tocmai voiam sa-ti spun ceva. In legatura cu afacerea aceea de anul trecut, cu slujnicele evreice. Iti amintesti problema?

- Intru totul, domnule.

- Banuiesc ca acum nu le mai putem da de urma, nu-i asa? Ce s-a intamplat atunci a fost o greseala si ar fi bine sa le recompensam cumva.

- Fireste ca ma voi gandi la ce e de facut, domnule. Dar nu sunt deloc sigur ca va fi posibil sa aflam unde se gasesc in acest moment.

- Vezi ce poti sa faci. A fost o greseala ce s-a intamplat.

Mi-am inchipuit ca acest dialog cu inaltimea sa va prezenta un oarecare interes pentru domnisoara Kenton si am gasit de cuviinta sa ii pomenesc despre el, chiar cu riscul de a o supara din nou. La drept vorbind, insa, faptul ca am procedat in acest fel in dupa-amiaza aceea cetoasa cand am intalnit-o in chiosc a produs rezultate curioase.

Imi amintesc ca incepuse sa se lase ceata in dupa-amiaza aceea, cand am strabatut pajistea. Ma indreptam spre chiosc ca sa strang dupa ce inaltimea sa isi bause ceaiul cu cativa oaspeti, cu putin timp mai inainte. Tin minte ca am zarit de la o distanta destul de mare - cu mult timp inainte de a ajunge la dalele unde cazuse tatal meu odata - silueta domnisoarei Kenton miscandu-se inauntrul chioscului. Cand am intrat, ea se asezase pe unul din scaunele de rachita care se gaseau imprastiate acolo si cosea ceva, absorbita de lucru. Uitandu-ma mai atent, am vazut ca se ocupa de o perna. M-am apucat sa strang diversele cesti risipite printre plante si pe mobilierul din trestie si cred ca, in timp ce faceam acest lucru, am glumit putin si poate am discutat si cateva chestiuni profesionale. Adevarul este ca era absolut reconfortant sa stai in chiosc dupa mai multe zile in care nu parasisem cladirea principala si niciunul dintre noi nu se grabea sa termine ce avea de facut, intr-adevar, desi in ziua aceea nu puteai vedea prea departe din cauza cetii care se lasase, iar viteza cu care slabea lumina era destul de mare la ora respectiva, obligand-o pe domnisoara Kenton sa ridice in dreptul ochilor ceea ce lucra, cat timp a mai fost cu putinta, imi amintesc ca ne-am intrerupt adeseori lucrul numai ca sa admiram privelistea din jurul nostru. Eu ma uitam, de fapt, dincolo de gazon, unde ceata devenea mai deasa in jurul plopilor plantati de-a lungul drumului de tara, cand in cele din urma am adus vorba despre concedierile facute cu un an inainte. Facand acest lucru intr-un mod oarecum previzibil, am spus:

- Tocmai ma gandeam, domnisoara Kenton. E ciudat ca imi aduc aminte acum, dar stii, exact cu un an in urma pe vremea asta inca insistai ca ai de gand sa-ti dai demisia. M-am amuzat intr-un fel gandindu-ma la asta.

Am ras, insa in spatele meu domnisoara Kenton a continuat sa taca. Cand m-am intors in sfarsit ca sa ma uit la ea, privea pe geam la ceata care invaluise totul injur.

- Probabil ca nici nu aveti idee, domnule Stevens, a spus ea in cele din urma, cat de serios m-am gandit sa parasesc intr-adevar aceasta casa. M-a impresionat profund ceea ce s-a intamplat. Daca as fi fost cat de cat demna de respect, indraznesc sa spun ca as fi parasit Darlington Hall demult.

S-a oprit catva timp, iar eu mi-am intors din nou privirea spre plopii din departare. Apoi a continuat pe un ton obosit:

- A fost o dovada de lasitate, domnule Stevens. Simpla lasitate. Unde as fi putut sa plec? N-am familie. Am doar o matusa. O iubesc foarte mult, dar nu pot sa traiesc nici macar o zi alaturi de ea fara sa simt ca viata mea trece fara nici un rost. Mi-am spus, bineinteles, ca in scurta vreme voi gasi altceva. Dar mi-a fost tare frica, domnule Stevens. Ori de cate ori ma gandeam sa plec, ma vedeam umbland si negasind pe nimeni care sa ma cunoasca sau caruia sa-i pese de mine. Poftim, la asta se rezuma toate principiile mele nobile. Mi-e atat de rusine de mine. Insa pur si simplu n-am putut sa plec, domnule Stevens. N-am fost in stare sa ma conving sa plec.

Domnisoara Kenton s-a oprit din nou si a parut cufundata in ganduri. Astfel incat mi-am inchipuit ca acesta era momentul oportun sa-i relatez, cat mai exact cu putinta, ceea de avusese loc mai devreme intre mine si lordul Darlington. Asa am si facut si am incheiat spunand:

- Ce s-a facut nu se mai poate repara. Dar cel putin e o mangaiere sa-l auzi pe inaltimea sa declarand atat de limpede ca totul a fost o neintelegere grava. M-am gandit ca ti-ar face placere sa stii si dumneata, domnisoara Kenton, intrucat tin minte ca ai fost la fel de mahnita ca mine de episodul acela.

- Imi pare rau, domnule Stevens, dar nu va inteleg, a spus domnisoara Kenton in spatele meu, cu o voce total diferita, de parca tocmai s-ar fi trezit dintr-un vis.

Apoi, pe cand ma intorceam spre ea, a continuat:

- Din cate tin minte, vi s-a parut perfect normal ca Ruth si Sarah sa fie trimise sa-si faca bagajele. Erati foarte jovial cand vorbeati despre asta.

- Ei hai, domnisoara Kenton, ce spui e incorect si nedrept. Toata povestea aceea m-a preocupat intr-adevar foarte, foarte mult. Nu era genul de lucru care imi place sa se intample in aceasta casa.

- Atunci, domnule Stevens, de ce nu mi-ati spus-o in clipa aceea?

Am ras, dar pentru o clipa nu am stiut ce raspuns sa dau. Inainte de a putea formula unul, domnisoara Kenton si-a lasat lucrul deoparte si a spus:

- Va dati seama, domnule Stevens, cat de mult ar fi insemnat pentru mine daca v-ati fi gandit sa va faceti cunoscute sentimentele anul trecut? Ati stiut cat ele suparata am fost cand mi-au fost concediate fetele. Va dati seama cat de mult m-ar fi ajutat asta? De ce, domnule Stevens? De ce trebuie intotdeauna sa va prefaceti? De ce? De ce?

Am ras inca o data din cauza intorsaturii ridicole pe care o luase brusc conversatia.

- Zau, domnisoara Kenton, am spus, ma tem ca nu inteleg ce vrei sa zici. Eu ma prefac? Zau ca

- Am suferit extrem de mult cand au plecat Ruth si Sarah. Si am suferit cu atat mai mult cu cat am crezut ca eram singura.

- Zau, domnisoara Kenton, am spus si am ridicat tava pe care stransesem vesela folosita. Fireste ca nu am fost de acord cu concedierile. Oricine si-ar fi putut da seama de acest lucru.

Nu i-am raspuns, dar cand am plecat m-am intors si am privit-o inca o data. Se uita din nou in departare, insa la ora aceea era deja atat de intuneric in chiosc, incat tot ce am vazut a fost profilul ei iesind in evidenta pe un fundal nedeslusit si gol. Mi-am cerut scuze si m-am pregatit sa ies.

Dat fiind ca mi-am amintit de acest episod al concedierii angajatelor evreice, imi vine acum in gand ceea ce banuiesc ca s-ar putea chema o incununare curioasa a intregii probleme, si anume sosirea unei slujnice pe nume Lisa. Cu alte cuvinte, am fost obligati sa gasim inlocuitoare pentru cele doua fete in casa, iar aceasta Lisa s-a dovedit a fi una dintre ele.

Tanara solicitase postul avand referinte dintre cele mai suspecte, care i-ar fi dat de inteles oricarui majordom experimentat ca isi parasise postul anterior in conditii oarecum obscure. Mai mult decat atat, dupa ce domnisoara Kenton si cu mine i-am pus cateva intrebari, ne-am lamurit ca nu isi pastrase niciunul din posturi mai mult de cateva saptamani. In general, intreaga ei atitudine mi-a sugerat ca era necorespunzatoare angajarii la Darlington Hall. Spre surprinderea mea, totusi, dupa ce am terminat examinarea fetei, domnisoara Kenton a inceput sa insiste sa o angajam.

- Vad ca fata asta are o mare putere de munca, a continuat ea sa spuna, in replica la protestele mele. Se va afla sub directa mea supraveghere si voi avea grija sa isi faca datoria cum se cuvine.

Tin minte ca dezacordul dintre noi s-a mentinut catava vreme si probabil numai faptul ca problema slujnicelor concediate era atat de proaspata in mintea noastra m-a facut sa nu ma impotrivesc prea tare. In orice caz, rezultatul a fost ca am cedat in cele din urma, cu toate ca i-am spus:

- Domnisoara Kenton, sper ca iti dai seama ca raspunderea angajarii acestei fete iti revine in intregime. In ce ma priveste, nu am nici o indoiala ca in momentul de fata ea nu poate fi nici pe departe un membru adecvat al personalului nostru, ii dau voie sa ramana, cu conditia ca dumneata personal sa ii supraveghezi activitatea si comportamentul.

- Fata se va schimba in cele din urma, domnule Stevens. O sa vedeti.

Si, spre uimirea mea, in timpul saptamanilor care au urmat, tanara a progresat, intr-adevar, intr-un ritm remarcabil. Atitudinea sa parea sa se imbunatateasca de la o zi la alta si chiar mersul ei si felul in care isi indeplinea indatoririle - care in primele zile fusesera atat de neglijente, incat te faceau sa iti intorci privirile - s-au ameliorat in mod radical.

In timp ce saptamanile treceau, iar fata parea ca se transformase miraculos intr-un membru folositor al personalului, triumful domnisoarei Kenton era evident. Dadea impresia ca-i face deosebita placere sa-i incredinteze Lisei sarcini care cereau o oarecare raspundere suplimentara si, daca ma aflam de fata, incerca negresit sa-mi intercepteze privirea cu expresia ei aproape batjocoritoare. Iar schimbul de replici pe care l-am avut in seara aceea in camera domnisoarei Kenton, pe cand ne beam ciocolata, a fost relativ tipic pentru genul de conversatii pe care aveam obiceiul sa le purtam cu privire la Lisa.

- Fara indoiala, domnule Stevens, mi-a spus ea, veti fi extrem de dezamagit cand va voi spune ca Lisa inca nu a comis nici o greseala veritabila pe care sa merite sa o discutam.

- Nu sunt deloc dezamagit, domnisoara Kenton. Sunt foarte multumit, pentru dumneata si pentru noi toti. Recunosc ca pana acum ai avut un oarecare succes in ce o priveste pe fata.

- Un oarecare succes! Si uitati-va ce zambet aveti pe chip, domnule Stevens. Apare de fiecare data cand pomenesc de Lisa. E un lucru interesant, care vorbeste de la sine. Un lucru chiar foarte interesant.

- Nu zau, domnisoara Kenton. Si pot sa intreb care anume?

- Este foarte interesant, domnule Stevens. Foarte interesant ca v-ati aratat atat de pesimist fata de ea. Fiindca Lisa e o fata draguta, fara nici un dubiu. Iar eu am observat ca aveti o aversiune curioasa fata de fetele dragute care sunt angajate la noi.

- Stii foarte bine ca spui prostii, domnisoara Kenton.

- O, dar am observat, domnule Stevens. Nu va plac fetele dragute care sunt angajate. Sa fie oare din cauza ca domnul Stevens al nostru se teme sa nu-i fie distrasa atentia? E posibil ca domnul Stevens al nostru sa fie la urma urmei un om ca toti ceilalti si sa nu aiba deplina incredere in sine?

- Hai, domnisoara Kenton. Daca as gasi macar un dram de logica in ceea ce spui, poate ca mi-as da osteneala sa discut acum cu dumneata. Asa stand lucrurile, insa, cred ca pur si simplu am sa ma gandesc la altceva cata vreme vei trancani in continuare.

- Ah, dar atunci de ce aveti acest zambet vinovat pe figura, domnule Stevens?

- Nu e deloc un zambet vinovat, domnisoara Kenton. Sunt putin amuzat de uimitoarea dumitale capacitate de a spune prostii, asta e tot.

- Aveti totusi un zambet vinovat, domnule Stevens. Si am observat ca va vine greu sa o priviti pe Lisa. Incepe acum sa fie foarte clar de ce v-ati opus atat de ferm angajarii ei.

- Obiectiile mele au fost extrem de serioase, domnisoara Kenton, dupa cum stii foarte bine. Fata era total nepotrivita cand a venit prima data la noi.

Trebuie sa intelegeti, bineinteles, ca nu am fi continuat sub nici o forma pe acest ton, daca am fi putut fi auziti de alti membri ai personalului. Insa tocmai in perioada aceea serile in care ne beam ciocolata impreuna, desi isi pastrau caracterul esentialmente profesional, ofereau adeseori prilejul unei discutii inofensive de acest gen, care s-ar zice ca avea rolul de a domoli numeroasele tensiuni produse de o zi grea.

Lisa era la noi de vreo opt sau noua luni - iar eu aproape ca uitasem cu totul de existenta ei in acea perioada - cand a disparut din casa impreuna cu cel de-al doilea valet. Ma rog, fireste ca asemenea lucruri sunt o parte componenta a vietii oricarui majordom dintr-o casa cu multi servitori. Ele sunt deosebit de iritante, insa cu timpul inveti sa le accepti. De fapt, cat priveste aceste plecari "la lumina zilei", lucrul s-a petrecut intre doi oameni din categoria celor mai civilizati, in afara de cateva alimente, perechea nu luase nimic din ce apartinea casei, ba mai mult, fiecare lasase cate o scrisoare. Al doilea valet, pe care nu mai tin minte cum il chema, a lasat un biletel scurt adresat mie, spunand ceva de genul: "Va rugam sa nu ne judecati prea aspru. Ne iubim si ne vom casatori". Lisa scrisese un bilet mult mai lung adresat "Intendentei", pe care domnisoara Kenton mi l-a adus in camera in dimineata care a urmat disparitiei lor. Din cate imi amintesc, continea multe propozitii incorecte si cu greseli de ortografie despre cat de mult se iubeau cei doi, cat de minunat ora al doilea valet si cat de sublim viitorul ce-i astepta pe amandoi. Tin minte ca una din fraze suna cam asa: "N-avem bani dar cui ii pasa avem dragoste si cine isi doreste altceva ne avem unul pe celalalt si asta e tot ce-si poate dori cineva". Cu toate ca scrisoarea avea trei pagini, nu era in ea nici urma de recunostinta fata de domnisoara Kenton pentru ca avusese atata grija de fata si nici urma de regret pentru ca ne dezamagise pe toti. Domnisoara Kenton era extrem de necajita. Tot timpul cat mi-am tinut ochii pe scrisoarea tinerei a stat acolo la masa, in fata mea, privindu-si mainile. De fapt - si acest lucru este destul de curios - nu imi amintesc sa o fi vazut mai mahnita decat in dimineata aceea. Cand am pus scrisoarea pe masa, a spus:

- Asadar, domnule Stevens, se pare ca ati avut dreptate si ca eu m-am inselat.

- Domnisoara Kenton, nu ai nici un motiv sa te necajesti, am spus. Se mai intampla si lucruri de acest gen. Si zau ca nu putem face mare lucru ca sa le impiedicam.

- Am gresit, domnule Stevens, o accept. Ati avut dreptate, ca de fiecare data, iar eu am gresit.

- Domnisoara Kenton, chiar ca nu pot sa fiu de acord cu dumneata. Ai facut minuni cu fata asta. Ceea ce ai reusit sa faci din ea a dovedit de multe ori ca de fapt eu fusesem cel care gresise. Zau, domnisoara Kenton, ce s-a intamplat acum s-ar fi putut intampla cu oricare dintre angajati. Te-ai descurcat remarcabil cu ea. Se prea poate sa ai o sumedenie de motive ca sa fii dezamagita de ea, insa nu ai absolut nici un motiv sa simti ca porti vreo raspundere.

Domnisoara Kenton arata in continuare foarte deprimata. A rostit incet:

- Sunteti foarte amabil ca spuneti asta, domnule Stevens.

Apoi a oftat obosita si a continuat:

- E atat de neghioaba. Ar fi putut face cu adevarat cariera. Avea indemanare. Atatea tinere ca ea dau cu piciorul norocului si pentru ce?

Ne-am uitat amandoi la scrisoarea aflata intre noi pe masa si dupa aceea domnisoara Kenton si-a indreptat privirea in alta parte, cu un aer plictisit.

- Adevarat, am spus eu. O pierdere atat de mare, cum bine ai zis.

- Ce fata neghioaba. Pana la urma o sa-si faca singura rau. Si ar fi avut o viata frumoasa in fata, numai sa fi perseverat. Intr-un an sau doi, as fi putut s-o pregatesc ca sa ocupe un post de intendenta intr-una din casele mai mici. Poate credeti ca e o exagerare, domnule Stevens, dar uitati-va unde am adus-o in doar cateva luni. Iar acum a dat cu piciorul la tot. Si totul pentru nimic.

- A fost intr-adevar o neghiobie din partea ei.

Incepusem sa strang foile de hartie din fata, gandindu-ma ca le-as putea clasa pentru referinte, insa, pe cand faceam acest lucru, mi-am dat seama ca nu eram tocmai sigur daca domnisoara Kenton dorise sa pastrez eu scrisoarea sau sa ramana la ea, asa ca am asezat paginile inapoi pe masa dintre noi. In orice caz, domnisoara Kenton parea dusa cu gandul undeva departe.

- Pana la urma o sa-si faca singura rau. Ce neghiobie, a spus ea din nou.

Vad insa ca m-am cam ratacit printre aceste amintiri de odinioara. Nu asta avusesem de gand, dar probabil ca nu e rau daca, facand acest lucru, am evitat cel putin sa fiu inutil preocupat de intamplarile din seara aceasta, care nadajduiesc ca in cele din urma au luat sfarsit. Caci trebuie spus ca ultimele cateva ore au fost destul de obositoare.

Acum ma aflu in camera de la mansarda a acestei mici case taranesti care apartine domnului si doamnei Taylor. Vreau sa spun ca este o resedinta particulara iar camera aceasta, pusa cu atata amabilitate la dispozitia mea de familia Taylor pentru aceasta noapte, a fost ocupata candva de fiul lor cel mare, care intre timp crescuse si locuia acum la Exeter. Este o camera dominata de grinzi si capriori grei, scandurile dusumelei nu sunt acoperite de nici un fel de covor sau carpeta, atmosfera este surprinzator de placuta. Si e limpede ca doamna Taylor nu numai ca mi-a facut patul, dar a si dereticat si a facut curatenie. Caci, in afara catorva panze de paianjen de langa capriori, nu exista nimic care sa arate ca incaperea nu a fost ocupata multi ani la rand. Cat despre domnul si doamna Taylor insisi, am stabilit ca fusesera proprietarii pravaliei cu zarzavaturi din sat, din anii douazeci pana la pensionarea lor, in urma cu trei ani. Sunt oameni cumsecade si, desi in seara asta m-am oferit in mai multe randuri sa-i remunerez pentru ospitalitate, nici nu au vrut sa auda.

Faptul ca ma aflu aici si ca am ajuns sa depind practic de generozitatea domnului si doamnei Taylor in seara aceasta se datoreaza unei omisiuni prostesti si enervant de simple, si anume ca lasasem sa se termine benzina din Ford. Dat fiind acest lucru, precum si necazul de ieri cu lipsa apei din radiator, nu ar fi lipsit de sens ca un observator oarecare sa considere aceasta lipsa generala a organizarii ca fiind endemica firii mele. Se poate arata, fireste, ca in ceea ce priveste conducerea masinii pe distante mari sunt oarecum un novice si ca asemenea scapari simple sunt de asteptat. Si totusi, daca ne amintim ca buna organizare si spiritul de prevedere sunt calitati esentiale ale profesiei noastre, e greu sa evitam impresia ca intr-un fel si aici a fost vorba de a-ti face singur rau.

Este adevarat insa ca in ultima ora de mers cu masina, inainte de a ramane fara benzina, atentia mi-a slabit considerabil. Planuisem sa petrec noaptea in orasul Tavistock, unde am sosit cu putin inainte de ora opt. Cu toate acestea, la hanul cel mai mare din localitate am fost informat ca toate camerele erau ocupate din cauza unui targ agricol care avea loc in zona. Mi s-au sugerat alte cateva locuri, dar, desi m-am dus la toate, am fost refuzat de fiecare data - cu scuzele de rigoare - din acelasi motiv. In cele din urma, la o pensiune de la marginea orasului, proprietareasa mi-a propus sa mai merg cateva mile cu masina, pana la un han aflat la marginea drumului si gospodarit de o ruda a ei care, m-a asigurat dansa, avea precis locuri libere, fiind prea departe de Tavistock pentru a fi afectata de targ.

Ma indrumase in amanunt, iar eu parusem lamurit la vremea aceea, asa incat mi-e imposibil sa spun acum cine a fost de vina pentru ca ulterior nu am reusit sa dau de urma localului aflat la marginea drumului. In schimb, cam la vreun sfert de ora de mers cu masina, m-am trezit pe un drum care serpuia printre sesuri aride. Terenuri mlastinoase pareau a se intinde si de o parte si de alta, iar in calea mea se lasase un fel de ceata. Undeva in stanga am deslusit stralucirea de pe urma a soarelui care apunea. Linia orizontului era intrerupta ici si colo de formele hambarelor si fermelor care se zareau undeva departe peste campuri, insa altminteri se parea ca lasasem in urma orice urma de comunitate.

Imi amintesc ca in acel moment am intors Fordul si am mers inapoi o bucata de drum, cautand un drumeag laturalnic pe langa care trecusem mai inainte, insa cand l-am gasit, acesta s-a dovedit a fi si mai pustiu decat cel pe care il parasisem. Catva timp am condus aproape in intuneric, printre garduri vii inalte, apoi am vazut ca drumul incepe sa urce abrupt. Intre timp, abandonasem orice nadejde de a gasi hanul de la marginea drumului si ma concentrasem doar asupra mersului pana la cel mai apropiat oras sau sat unde urma sa caut un adapost. In sinea mea credeam ca era destul de usor sa-mi reiau traseul planificat a doua zi dis-de-dimineata. Acesta a fost momentul cand, la jumatatea urcusului, motorul s-a poticnit si cand am observat pentru prima data ca nu mai aveam benzina.

Fordul a continuat sa urce inca vreo cativa metri, dupa care s-a oprit. Coborand sa vad care este situatia, mi-am dat seama ca nu mai aveam decat cateva minute in care puteam profita de lumina zilei. Ma aflam pe un drum ce urca abrupt, marginit de copaci si garduri vii; undeva departe, spre varful dealului, am gasit o spartura intre ele, unde am vazut profilandu-se pe cer o poarta mare, prevazuta cu bare orizontale. M-am indreptat spre ea, gandindu-ma ca de acolo as fi putut sa-mi dau mai bine seama ce se gasea in jurul meu. Poate chiar sperasem sa vad prin apropiere o ferma unde sa pot primi un ajutor imediat. Prin urmare, am fost putin dezorientat de privelistea pe care am avut-o in cele din urma in fata ochilor. De cealalta parte a portii era o pajiste care cobora atat de abrupt, incat disparea din vedere dupa vreo douazeci de metri. Dincolo de fasia de campie ce putea fi vazuta la o mila departare in linie dreapta, se afla un satuc. Am reusit sa vad prin ceata clopotnita unei biserici iar in jurul ei grupuri de acoperisuri din placi de ardezie inchise de culoare. Ici si colo, din cosurile caselor se inaltau fuioare de fum alb. Trebuie sa marturisesc ca in clipa aceea m-am simtit coplesit de un sentiment de descurajare. Fireste ca situatia nu era in nici un caz fara iesire. Fordul nu se stricase, ci pur si simplu ramasese fara combustibil. Drumul pana jos in sat putea fi facut cam in jumatate de ora, iar acolo puteam gasi cu siguranta si gazduire si un bidon cu benzina. Totusi, nu te puteai simti in largul tau in varful unui deal pustiu, privind pe deasupra unei porti cum se aprind luminile intr-un sat din departare, cand lumina zilei se stinsese aproape de tot iar ceata devenea din ce in cea mai deasa.

Oricum, nu aveam nimic de castigat daca ma abandonam deznadejdii. Ar fi fost, in orice caz, o neghiobie sa risipesc cele cateva minute de lumina care imi mai ramasesera. M-am intors la Ford, unde am umplut o valiza cu cateva lucruri de stricta necesitate. Apoi, inarmat cu o lanterna de bicicleta, am pornit sa caut o poteca pe care sa pot cobori in sat. Insa nu am gasit nici o asemenea poteca, desi am urcat destul de mult spre varful dealului, trecand bine de poarta. Dupa aceea, cand mi-am dat seama ca drumul nu mai suia si ca incepuse sa serpuiasca domol la vale intr-o directie diferita de cea a satului - ale carui lumini le zaream regulat printre frunze - descurajarea m-a cuprins din nou. Pret de o clipa, de fapt, m-am intrebat daca nu cumva cea mai buna solutie era sa ma intorc la masina si sa stau pur si simplu inauntru, in asteptarea unui alt conducator auto. Oricum, intre timp aproape se intunecase si mi-am dat seama ca, daca in aceste conditii as fi incercat sa opresc un vehicul aflat in trecere, as fi putut fi luat cu usurinta drept talhar de drumul mare sau ceva de acest gen. In plus, de cand coborasem din Ford nu trecuse nici o masina prin apropiere si de fapt nu-mi aminteam sa fi vazut vreuna inca de cand plecasem din Tavistock. Asa stand lucrurile, m-am hotarat sa ma intorc la poarta si de acolo sa cobor pe pajiste, mergand cat mai drept cu putinta spre luminile din sat, indiferent daca exista sau nu vreo poteca.

In cele din urma, coborarea nu s-a dovedit a fi prea anevoioasa. O serie de pasuni, una dupa cealalta, marcau drumul spre sat si, coborand pe la marginea fiecareia, puteam inainta fara probleme. O singura data, foarte aproape de sat, nu am gasit nici un loc prin care sa trec cu usurinta pe terenul alaturat si a trebuit sa luminez cu lanterna de-a lungul gardului viu care impiedica trecerea. Pana la urma, am descoperit o spartura mica prin care m-am strecurat, dar numai cu pretul unor oarecare pagube produse umerilor de la haina si mansetelor de la pantaloni. Mai mult decat atat, ultimele terenuri au fost din ce in ce mai noroioase, iar eu m-am abtinut cu buna intentie sa-mi indrept lumina lanternei spre pantofi si mansete, de teama sa nu ma descurajez si mai mult.

Tot mergand asa, am ajuns pe un drum pietruit care cobora in sat, unde m-am intalnit cu domnul Taylor, amabila mea gazda de astazi. Aparuse de dupa o cotitura aflata la cativa metri in fata mea, isi dusese mana la sapca si ma intrebase daca imi poate fi de folos. Ii explicasem situatia mea cat mai succint cu putinta, adaugand ca i-as fi deosebit de recunoscator daca m-ar indruma spre un han cumsecade. Auzindu-ma, domnul Taylor a clatinat din cap, spunand: "Ma tem ca la noi in sat nu exista nici un fel de han, domnule. John Humphreys are obiceiul sa dea adapost calatorilor la Crossed Keys, dar tocmai acum isi repara acoperisul". Totusi, inainte ca aceasta informatie intristatoare sa isi faca efectul in intregime, domnul Taylor a spus: "Daca sunteti gata sa luati lucrurile asa cum sunt, domnule, v-am putea oferi noi o camera si un pat pentru noaptea asta. Nu e nimic deosebit, dar sotia mea va avea grija ca totul sa fie curat si confortabil pe cat se poate".

Cred ca am spus cateva cuvinte, poate fara prea mare convingere, in sensul ca nu ii puteam deranja chiar atat de mult, la care domnul Taylor a raspuns: "Credeti-ma, domnule, ca ar fi o mare cinste sa va gazduim. Se intampla destul de rar sa treaca prin Moscombe oameni ca dumneavoastra. Si sincer sa fiu, domnule, nici nu vad ce altceva ati putea face la ora asta. Sotia mea nu mi-ar ierta-o niciodata daca v-as lasa sa mergeti mai departe in toiul noptii".

Asa s-a intamplat ca am acceptat amabila ospitalitate a domnului si doamnei Taylor. Insa cand am spus mai devreme ca intamplarile din seara aceasta au fost "obositoare", nu m-am referit numai la neplacerile provocate de faptul ca ramasesem fara benzina si ca trebuise sa fac un drum greu pana in sat. Aceasta intrucat ceea ce s-a intamplat ulterior - o data ce m-am asezat cu domnul si doamna Taylor si cu vecinii lor - s-a dovedit intr-un fel anume mult mai solicitant decat neajunsurile eminamente fizice pe care le infruntasem mai devreme. Pot sa va asigur ca m-am simtit intr-adevar usurat cand in cele din urma am urcat in camera si am petrecut cateva clipe gandindu-ma la amintirile legate de Darlington Hall in toti acesti ani din urma.

Adevarul este ca in ultimul timp am manifestat din ce in ce mai puternic tendinta sa ma complac in asemenea rememorari. Iar in momentul in care perspectiva de a o revedea pe domnisoara Kenton s-a ivit pentru prima data, cu cateva saptamani in urma, banuiesc ca am fost inclinat sa petrec mult timp chibzuind asupra motivului pentru care relatiile dintre noi suferisera o schimbare atat de radicala. Caci ele s-au modificat cu siguranta, prin 1935 sau 1936, dupa multi ani in care reusiseram treptat sa ne intelegem foarte bine in chestiunile de ordin profesional. De fapt, in ultimul timp ajunseseram chiar sa renuntam la obiceiul de a ne intalni ca sa bem ciocolata la sfarsitul zilei, insa ce a provocat cu adevarat aceasta schimbare, care anume au fost intamplarile care au facut-o posibila, asta nu am reusit niciodata sa stabilesc.

Gandindu-ma recent la acest lucru, e posibil ca incidentul ciudat din seara cand domnisoara Kenton a venit neinvitata la mine in camera sa fi reprezentat un adevarat moment de cotitura. De ce a venit la mine nu imi amintesc cu precizie. Se poate sa fi venit cu o vaza de fiori "ca sa inveseleasca atmosfera", dar nu e exclus sa confund cu ziua cand a incercat acelasi lucru cu multi ani in urma, cand abia ne cunoscuseram. Stiu precis ca a incercat sa introduca flori la mine in camera de cel putin trei ori de-a lungul anilor, dar poate ca fac o confuzie gandindu-ma ca acesta a fost motivul care o adusese la mine in seara aceea, in orice caz, pot sa subliniez ca, fara a tine seama de anii in care avusesem relatii bune de serviciu, nu permisesem niciodata sa se ajunga la situatia in care intendenta sa intre si sa iasa din camera mea toata ziua. In ce ma priveste, camera majordomului este o incapere de prima importanta, centrul de organizare a operatiunilor care au loc intr-o casa, si este obligatoriu ca toate lucrurile din ea sa fie puse in ordine si sa ramana in ordine, exact asa cum o doresc. Nu am fost niciodata genul de majordom care permite oricui sa intre si sa iasa pentru fel de fel de fleacuri. Daca vrem sa conducem corect si fara probleme operatiunile, camera majordomului trebuie, bineinteles, sa fie acel loc din casa unde discretia si singuratatea sunt asigurate. Din intamplare, cand domnisoara Kenton a intrat la mine in camera in seara aceea, nu ma ocupam de fapt de chestiuni profesionale. Cu alte cuvinte, era sfarsitul unei zile dintr-o saptamana linistita si ma bucuram de una din putinele ore libere de dupa program. Cum am spus, nu sunt sigur daca domnisoara Kenton a intrat ducand vaza cu flori, dar tin minte precis ca a spus:

- Domnule Stevens, seara camera dumneavoastra arata chiar mai putin primitoare decat in timpul zilei. Desigur ca becul acela electric e prea slab ca sa puteti citi la lumina lui.

- Este foarte potrivit, multumesc, domnisoara Kenton.

- Zau, domnule Stevens, camera aceasta seamana cu o celula de inchisoare. Lipseste doar patutul din colt ca sa ti-i inchipui pe condamnati petrecandu-si ultimele ceasuri aici.

Poate ca am raspuns ceva, nu mai stiu. In orice caz, nu mi-am ridicat ochii de pe cartea pe care o citeam si au trecut cateva clipe, in care am asteptat ca domnisoara Kenton sa se scuze si sa plece. Apoi, insa, am auzit-o spunand:

- Ma intreb ce anume cititi, domnule Stevens.

- Pur si simplu o carte, domnisoara Kenton.

- Asta vad si eu, domnule Stevens. Dar ce fel de carte, asta ma intereseaza.

Am ridicat privirea si am vazut-o pe domnisoara Kenton inaintand spre mine. Am inchis cartea si, strangand-o la piept, m-am ridicat in picioare.

- Domnisoara Kenton, ma vad nevoit intr-adevar sa te rog sa ai respect pentru lucrurile care ma privesc personal, am spus.

- Dar de ce sunteti atat de rusinos in legatura cu cartea, domnule Stevens? Incep sa banuiesc ca s-ar putea sa fie vorba de ceva destul de picant.

- Este absolut exclus, domnisoara Kenton, sa gasesti ceva "picant", cum spui dumneata, in rafturile inaltimii sale.

- Am auzit ca multe carti savante contin fragmente dintre cele mai picante, dar nu am avut niciodata curajul sa ma uit. Iar acum, domnule Stevens, va rog foarte mult sa-mi dati voie sa vad ce cititi.

- Domnisoara Kenton, trebuie sa te rog sa ma lasi in pace. Nu e admisibil sa ma urmaresti in continuare in felul asta, in atat de putinul timp liber de care dispunem.

Dar domnisoara Kenton continua sa inainteze si ma vad nevoit sa spun ca imi era destul de greu sa apreciez ce ar fi trebuit sa fac. Am fost tentat sa imping cartea intr-un sertar al biroului si sa o inchid cu cheia, insa acest lucru ar fi parut absurd de dramatic. Am facut cativa pasi inapoi, strangand in continuare cartea la piept.

- Va rog, aratati-mi volumul pe care il tineti, domnule Stevens, a spus domnisoara Kenton continuand sa inainteze, si am sa va las sa va bucurati de placerea lecturii. De ce Dumnezeu vreti atat de mult sa-l ascundeti?

- Domnisoara Kenton, pentru mine nu are nici un fel de importanta daca descoperi sau nu titlul acestui volum. Dar ca problema de principiu, nu sunt de acord cu modul in care apari si imi tulburi clipele in care vreau sa fiu singur.

- Ma intreb daca este oare un volum absolut respectabil, domnule Stevens, sau ma protejati de fapt de influentele sale revoltatoare?

Pe urma s-a oprit in fata mea si deodata atmosfera a suferit o modificare ciudata, aproape ca si cum am fi fost amandoi proiectati pe neasteptate intr-un plan al existentei cu totul diferit. Ma tem ca nu e usor sa descriu exact ceea ce am vrut sa spun acum. Tot ce pot sa afirm e ca, dintr-o data, tot ce ne inconjura a incremenit de-a-binelea si am avut impresia ca si comportamentul domnisoarei Kenton a fost supus unei schimbari bruste. Avea pe chip expresia unei seriozitati ciudate si mi-a trecut prin minte ca parea aproape infricosata.

- Va rog, domnule Stevens, lasati-ma sa vad cartea.

A intins mana si a inceput sa elibereze incet volumul din stransoarea mainii mele. M-am gandit ca lucrul cel mai bun era sa ma uit in alta parte pe cand facea asta, insa, dat fiind ca se afla atat de aproape de mine, acest lucru putea fi realizat doar daca imi intorceam mult capul, intr-un unghi oarecum nefiresc. Domnisoara Kenton a continuat cu multa blandete sa imi ia cartea din mana, desclestandu-mi practic degetele de pe ea unul cate unul. Mi s-a parut ca operatiunea, in timpul careia am reusit sa-mi pastrez aceeasi atitudine, a durat foarte mult, pana cand in cele din urma am auzit-o spunand:

- Doamne fereste, domnule Stevens, dar nu e absolut nimic scandalos. Doar o poveste sentimentala de dragoste.

Cred ca acesta a fost momentul cand am luat hotararea de a nu mai tolera continuarea discutiei. Nu pot sa-mi amintesc exact ce am spus, dar tin minte ca am poftit-o afara pe domnisoara Kenton destul de ferm si in acest fel episodul s-a incheiat.

Presupun ca s-ar cuveni sa adaug aici cateva cuvinte cu privire la problema concreta a volumului care a provocat aceasta intamplare neinsemnata. Ce-i drept, cartea era ceva ce putea fi descris ca "roman sentimental", unul dintr-o serie pastrata in biblioteca si de asemenea in cateva dintre dormitoarele pentru oaspeti, pentru distractia doamnelor care veneau in vizita. Exista un motiv simplu care explica de ce incepusem sa citesc atent asemenea scrieri: era o modalitate extrem de eficienta de mentinere si imbunatatire a modului in care stapaneam limba engleza. Parerea mea - pe care nu stiu daca o veti impartasi - este ca, in privinta generatiei noastre, s-a pus un accent prea mare pe avantajul profesional al pronuntiei bune si al stapanirii corespunzatoare a limbii. Cu alte cuvinte, cateodata aceste elemente au fost puse in evidenta in detrimentul altor indatoriri profesionale mai importante. In ciuda acestui fapt, nu am considerat niciodata ca accentul si buna stapanire a limbii nu sunt insusiri atragatoare si am crezut intotdeauna ca este de datoria mea sa le imbunatatesc cat mai mult cu putinta. Una din metodele directe de a face acest lucru este pur si simplu parcurgerea catorva pagini dintr-o carte bine scrisa, in rarele clipe de ragaz pe care le poti avea. Aceasta fusese si politica mea timp de cativa ani de zile si eram adeseori atras de volume de genul celui cu care ma gasise domnisoara Kenton in seara aceea, numai pentru ca de obicei asemenea opere sunt scrise intr-o engleza ingrijita si au multe dialoguri elegante, care prezinta pentru mine o mare importanta practica. Desi o carte mai grea - un studiu stiintific, de pilda - ar fi putut fi mai civilizatoare la modul general, ea ar fi avut tendinta sa abunde in termeni pe care ii folosim rareori in cadrul unor relatii firesti cu doamne si gentlemeni de lume.

Nu prea am avut nici timp si nici chef sa citesc vreunul din aceste romane din scoarta in scoarta, dar, din cate imi pot da seama, intrigile lor erau invariabil absurde - cu adevarat sentimentale - si nu mi-as fi pierdut deloc vremea cu ele daca nu mi-ar fi oferit avantajele mentionate mai sus. Totusi, spunand acest lucru sunt gata sa marturisesc azi - fara a vedea in asta un motiv de rusine - ca, din cand in cand, povestile de acest gen imi produceau o oarecare satisfactie. Poate ca nu mi-am dat seama de asta la momentul respectiv, dar, asa cum am spus, de ce mi-ar fi rusine? De ce nu mi s-ar fi oferit placerea facila a povestilor cu doamne si gentlemeni care se indragostesc si isi exprima sentimentele reciproc, adeseori in fraze dintre cele mai elegante?

Spunand insa acest lucru, nu sugerez nicidecum ca pozitia pe care am adoptat-o in problema cartii in seara aceea ar fi fost cumva nejustificata. Intrucat trebuie sa intelegeti ca era pus in discutie un principiu important. Adevarul este ca, in momentul cand domnisoara Kenton a intrat la mine in camera, eu ma aflam "in afara orelor de program". Si bineinteles ca nici un majordom care isi priveste profesia cu mandrie, nici un majordom care aspira cat de cat la o "demnitate conforma cu pozitia", asa cum cerea candva Societatea Hayes, nu isi poate permite sa fie "in afara orelor de program" in prezenta altcuiva. Orice majordom de calitate trebuie sa intre in pielea personajului pe deplin si fara rezerve. El nu are voie sa fie vazut dandu-l pur si simplu deoparte pentru o clipa si reluand-l in clipa urmatoare, de parca ar fi un biet costum de pantomima. Exista numai si numai o situatie in care majordomul care tine la demnitatea lui se poate simti liber sa scape de povara rolului pe care il are, si anume atunci cand este cu desavarsire singur. Veti aprecia deci ca, in eventualitatea in care domnisoara Kenton ar fi intrat nepoftita intr-un moment cand presupuneam, nu fara temei, ca aveam sa fiu singur, se impunea ca o chestiune esentiala de principiu, ba chiar de demnitate, sa apar jucandu-mi rolul fara absolut nici un fel de scapare.

Oricum, nu am avut de gand sa analizez aici diversele fatete ale acestui mic episod desfasurat cu ani in urma. El a fost important pentru ca m-a avertizat ca relatiile mele cu domnisoara Kenton ajunsesera - dupa un proces treptat care durase, fara indoiala, multe luni de zile - sa aiba o baza necorespunzatoare. Faptul ca ea se purta asa cum o facuse in seara aceea era destul de nelinistitor si, dupa ce am condus-o afara din camera mea si am avut putin timp liber ca sa-mi adun gandurile, tin minte ca m-am hotarat sa reasez relatia noastra profesionala pe un temei adecvat. Insa este foarte greu sa apreciez acum cu exactitate care a fost contributia acelui incident la schimbarile insemnate pe care le-au suferit ulterior raporturile dintre noi. Se prea poate sa fi existat elemente si mai importante care sa explice ceea ce s-a intamplat, cum ar fi, de exemplu, chestiunea zilelor libere ale domnisoarei Kenton.

Din ziua cand sosise la Darlington Hall si pana cam la o luna de la incidentul petrecut la mine in camera, zilele libere ale domnisoarei Kenton urmasera un tipar previzibil. Obisnuia sa-si ia cate doua zile la fiecare sase saptamani, ca sa-si viziteze matusa din Southampton. In rest, urmand exemplul meu, nu isi mai lua liber decat daca treceam printr-o perioada deosebit de linistita, caz in care se intampla sa petreaca o zi intreaga plimbandu-se prin parcurile din jurul casei si citind putin la ea in camera. Apoi insa, cum am spus, tiparul s-a schimbat. Deodata ea a inceput sa profite din plin de timpul liber asigurat prin contract, disparand regulat din casa dis-de-dimineata si nelasand nici o informatie, in afara orei la care s-ar fi putut intoarce in seara respectiva. Fireste ca nu lipsea niciodata mai mult decat ii era permis, astfel ca am considerat ca nu se cuvenea sa ma interesez mai de aproape de aceste iesiri ale ei. Presupun insa ca aceasta schimbare m-a afectat intr-o oarecare masura, fiindca imi amintesc ca i-am pomenit de ea domnului Graham, valet-majordom al lui Sir John Chambers - un coleg de nadejde cu care acum se pare ca, intamplator, am pierdut legatura - pe cand stateam de vorba la gura sobei, in timpul uneia din vizitele sale la Darlington Hall.

De fapt, spusesem doar ceva de genul ca intendenta noastra fusese "nitel cam ganditoare in ultima vreme" si fusesem destul de surprins cand domnul Graham a aprobat din cap, s-a aplecat spre mine si a spus pe tonul unui cunoscator:

- Chiar m-am intrebat cat o sa mai tina.

Cand l-am intrebat ce voia sa spuna, domnul Graham a continuat:

- Domnisoara Kenton a dumitale. Cam cati ani are acum? Treizeci si trei? Treizeci si patru? Si-a risipit cei mai buni ani in care se putea implini ca mama, dar inca nu e prea tarziu.

- Domnisoara Kenton este o profesionista devotata, l-am asigurat eu. Intamplator stiu precis ca nu isi doreste absolut deloc o familie.

Insa domnul Graham a zambit si a clatinat din cap spunand:

- Sa nu le crezi niciodata pe intendentele care iti spun ca nu-si doresc o familie. La drept vorbind, domnule Stevens, cred ca dumneata si cu mine am putea chiar si acum sa numaram cel putin o duzina din cele care au spus candva acest lucru, iar apoi s-au maritat si au abandonat profesia.

Tin minte ca in seara aceea am respins cu destul de multa tarie teoria domnului Graham, dar trebuie sa recunosc ca, dupa aceea, mi-a venit greu sa nu ma gandesc la posibilitatea ca scopul acestor iesiri misterioase ale domnisoarei Kenton sa fie intalnirea cu un admirator. Acesta a fost intr-adevar un lucru nelinistitor, caci nu era greu de inteles ca plecarea domnisoarei Kenton ar fi constituit o pierdere profesionala foarte insemnata, de pe urma careia Darlington Hall s-ar fi refacut nu fara oarecare dificultati. In plus, am fost nevoit sa recunosc alte anumite indicii marunte care inclinau sa sprijine teoria domnului Graham. De exemplu, dat fiind ca distribuirea corespondentei intra in atributiile mele, n-am putut sa nu observ ca domnisoara Kenton incepuse sa primeasca scrisori la intervale destul de regulate - cam o data pe saptamana - de la acelasi corespondent si ca aceste scrisori aveau pe ele stampila postei din localitate. Poate ca s-ar cuveni sa arat aici ca ar fi fost de-a dreptul imposibil sa nu observ asemenea lucruri, avand in vedere ca in toti anii anteriori petrecuti in aceasta casa ea primise realmente foarte putine scrisori.

Au existat apoi si alte indicii mai vagi in sprijinul teoriei domnului Graham. De pilda, cu toate ca domnisoara Kenton isi indeplinea in continuare indatoririle profesionale cu sarguinta obisnuita, dispozitia ei generala avea tendinta sa inregistreze variatii de un gen pe care nu il mai intalnisem pana atunci. De fapt, perioadele cand se arata extrem de bine dispusa zile in sir - si asta fara vreun motiv vizibil - erau pentru mine aproape la fel de nelinistitoare ca rastimpurile, adeseori prelungite, cand devenea brusc posomorita. Cum am spus, din punct de vedere profesional a ramas neschimbata in tot acest timp, insa e la fel de adevarat ca era de datoria mea sa ma gandesc la bunul mers al lucrurilor in casa pe termen lung, iar daca aceste semne tindeau intr-adevar sa sprijine ideea domnului Graham potrivit careia domnisoara Kenton ar fi avut de gand sa plece cu un scop romantic, atunci imi revenea evident raspunderea de a cerceta problema mai amanuntit. Asa se face ca, intr-o seara pe cand stateam de vorba si ne beam ciocolata, m-am incumetat sa o intreb:

- Si ai de gand sa pleci si joia asta, domnisoara Kenton? Ma refer la ziua libera.

Pe jumatate ma asteptam ca aceasta intrebare sa o supere, dar, dimpotriva, a reactionat de parca ar fi asteptat de multa vreme privilegiul de a ridica exact aceeasi problema, intrucat mi-a spus pe un ton oarecum usurat:

- Aa, domnule Stevens, e o persoana pe care am cunoscut-o pe cand ma aflam la Granchester Lodge, atata tot. De fapt, pe vremea aceea era majordom, insa acum a iesit definitiv din serviciu si s-a angajat undeva prin apropiere. Cumva a aflat ca sunt aici si a inceput sa-mi scrie, sugerandu-mi sa reimprospatam cunostinta. Iar asta e absolut toata povestea, domnule Stevens.

- Inteleg, domnisoara Kenton. Fara indoiala ca este reconfortant sa iesi din casa din cand in cand.

- Este si parerea mea, domnule Stevens.

A urmat o scurta perioada de liniste. Pe urma, domnisoara Kenton a dat impresia ca a luat o hotarare anume si a continuat:

- Imi aduc aminte ca, atunci cand era majordom la Granchester Lodge, pe cunostinta asta a mea o insufleteau cele mai frumoase ambitii, imi inchipui, de fapt, ca visul lui cel mai cutezator ar fi fost sa ajunga majordomul unei case ca aceasta. O, dar cand ma gandesc la unele din metodele pe care le folosea! Zau, domnule Stevens, parca vad ce figura ati face daca ati fi confruntat acum cu ele. Nu e deloc de mirare ca ambitiile lui nu au fost implinite.

Am ras usor si am spus:

- Experienta ma invata ca prea multi sunt cei care se cred capabili sa lucreze la acest nivel inalt, fara sa aiba nici cea mai mica idee despre solicitarile pretentioase care ii asteapta. Cu siguranta ca munca de acest gen nu li se potriveste chiar tuturor.

- Foarte adevarat. Zau, domnule Stevens, oare ce-ati fi spus daca v-ati fi uitat la el cu atentie in zilele acelea?

- La un asemenea nivel, domnisoara Kenton, profesia noastra nu e facuta pentru toata lumea. E destul de usor sa nutresti ambitii inalte, insa fara anumite insusiri nici un majordom nu va putea progresa dincolo de un anumit punct.

Domnisoara Kenton a parut ca se gandeste la asta pentru o clipa, iar apoi a spus:

- Am impresia ca sunteti un om multumit de sine, domnule Stevens. La urma urmei, iata-va ajuns in varful piramidei profesionale, avand sub control toate problemele domeniului care va apartine. Nici nu-mi pot imagina ce altceva v-ati mai putea dori de la viata.

N-am putut sa ma gandesc la un raspuns imediat. In linistea usor stingherita care s-a lasat, domnisoara Kenton si-a coborat privirea inspre fundul cestii de ciocolata, ca si cum atentia i-ar fi fost absorbita de un lucru pe care il observase acolo. In cele din urma, dupa ce-am chibzuit catava vreme, am spus:

- In ce ma priveste, domnisoara Kenton, menirea mea nu se va implini pana nu voi face tot ce imi sta in putinta ca sa-l ajut pe inaltimea sa in sarcinile marete pe care singur si le-a fixat. In ziua cand munca inaltimii sale se va incheia, in ziua cand dansul va fi in stare sa se culce pe lauri, satisfacut de constiinta faptului ca a facut tot ce i s-ar fi putut cere in mod rezonabil, abia in ziua aceea, domnisoara Kenton, voi putea sa ma consider un om multumit de sine, asa cum spui dumneata.

Poate ca a fost nitel nedumerita de cuvintele mele sau poate ca, dintr-un motiv sau altul, acestea au nemultumit-o. In orice caz, in clipa aceea mi s-a parut ca dispozitia ei s-a schimbat, iar conversatia noastra si-a pierdut rapid tonul destul de personal pe care incepuse sa-l adopte.

Nu mult dupa aceea intalnirile din camera ei, unde ne beam ciocolata impreuna, s-au intrerupt. De fapt, imi amintesc precis de ultima data cand ne-am intalnit in felul acesta. Doream sa discut cu domnisoara Kenton despre un eveniment ce urma sa aiba loc - o reuniune la sfarsit de saptamana a unor persoane distinse din Scotia. E adevarat ca pana la acel eveniment mai ramasese cam o luna, insa noi am avut intotdeauna obiceiul sa vorbim despre aceste lucruri din timp. In seara respectiva, discutaseram catava vreme despre diverse aspecte ale reuniunii cand mi-am dat seama ca domnisoara Kenton avea o contributie modesta. Ba mai mult, dupa cateva minute m-am lamurit definitiv ca gandurile ei erau in cu totul alta parte, in cateva randuri am spus "Ma urmaresti, domnisoara Kenton?", mai cu seama daca analizasem un anumit lucru in amanunt si, chiar daca de fiecare data cand faceam acest lucru ea devenea mai atenta, dupa cateva secunde atentia ii ratacea din nou in alta parte. Dupa cateva minute in care eu am vorbit iar ea a intervenit numai cu formule ca "Fireste, domnule Stevens" sau "Sunt intru totul de acord, domnule Stevens", i-am spus in cele din urma:

- Imi pare rau, domnisoara Kenton, dar cred ca nu mai are rost sa continuam. Am impresia ca nu apreciezi cu adevarat importanta acestei discutii.

- Regret, domnule Stevens, a spus ea, ridicandu-se usor in scaun. Sunt pur si simplu obosita in seara asta.

- Esti din ce in ce mai obosita de la un timp incoace, domnisoara Kenton. Numai ca inainte nu aveai nevoie sa recurgi la o asemenea scuza.

Spre uimirea mea, domnisoara Kenton a reactionat printr-o izbucnire neasteptata:

- Domnule Stevens, am avut o saptamana foarte aglomerata. Sunt foarte obosita. De fapt, de vreo trei sau patru ore abia astept sa ma culc. Sunt foarte, foarte obosita, domnule Stevens, nu intelegeti si singur?

Nu asteptasem nici un fel de scuze din partea ei, insa trebuie sa va spun ca vehementa acestei replici m-a luat putin prin surprindere. Totusi, m-am hotarat sa nu intru intr-o disputa necuviincioasa cu ea si am tacut intentionat si sugestiv cateva clipe, inainte de a spune foarte calm:

- Daca asta simti, domnisoara Kenton, nu e absolut deloc nevoie sa continuam cu aceste intalniri de seara. Imi pare rau ca nu mi-am dat seama in tot acest timp cat de mult te-au deranjat.

- Domnule Stevens, am spus doar ca in seara asta am fost obosita

- Nu, nu, domnisoara Kenton, este pe deplin de inteles. Viata dumitale este aglomerata, iar intalnirile acestea sunt un adaos inutil la povara pe care o porti. Exista multe solutii posibile ca sa realizam nivelul necesar de comunicare profesionala si fara sa ne intalnim in felul asta.

- Domnule Stevens, nu are nici un rost. Am spus doar

- Vorbesc serios, domnisoara Kenton. De fapt, chiar m-am intrebat de catava vreme daca n-ar trebui sa intrerupem aceste intalniri, dat fiind ca ele ne prelungesc niste zile si asa foarte aglomerate. Faptul ca pana acum ne-am intalnit aici atatia ani nu inseamna defel ca nu trebuie sa cautam o solutie mai convenabila pentru viitor.

- Va rog, domnule Stevens, cred ca intalnirile acestea sunt foarte folositoare.

- Dar sunt neconvenabile pentru dumneata, domnisoara Kenton. Te duc la capatul puterilor. Da-mi voie sa-ti sugerez ca de acum incolo sa ne comunicam numai informatiile importante care apar in timpul zilei obisnuite de lucru. Iar daca nu ne vom gasi imediat, propun sa ne lasam mesaje scrise in fata usii. Mi se pare o solutie foarte buna. Si acum, domnisoara Kenton, iti cer iertare ca te-am tinut treaza atat de mult. Iti multumesc foarte mult pentru ciocolata.

In mod firesc - si nu vad de ce n-as recunoaste - m-am intrebat din cand in cand ce intorsatura ar fi luat lucrurile daca nu as fi fost atat de hotarat in chestiunea intalnirilor noastre de seara. Altfel spus, daca m-as fi lasat induiosat in cele cateva ocazii din timpul saptamanilor care au urmat, cand domnisoara Kenton a sugerat sa revenim la ele. Singurul motiv pentru care speculez acum pe marginea acestui fapt este ca, in lumina evenimentelor care au urmat, s-ar putea sustine ca in momentul cand m-am hotarat sa pun capat acelor intalniri de seara o data pentru totdeauna, poate ca nu mi-am dat seama in intregime de toate implicatiile a ceea ce faceam. Ba chiar s-ar putea spune ca aceasta mica decizie a mea a constituit intr-un fel un punct de cotitura si a asezat lucrurile intr-o ordine inevitabila, spre ceea ce s-a intamplat in cele din urma.

Cred insa ca atunci cand mintea de pe urma te face sa cauti asemenea "puncte de cotitura" in trecut, ai tendinta sa le vezi pretutindeni. Nu numai hotararea mea privind intalnirile noastre de seara, ci si episodul de la mine din camera puteau fi vazute ca "puncte de cotitura" de acest gen, daca as fi dorit-o. Ne putem intreba ce s-ar fi petrecut daca as fi avut o reactie usor diferita in seara aceea, cand ea a intrat ducand vaza cu flori. Si poate ca si intalnirea mea cu domnisoara Kenton in sufragerie, in dupa-amiaza cand a primit vestea mortii matusii sale - intalnire care a avut loc cam tot in perioada cand s-au intamplat aceste lucruri - merita sa fie considerata tot un fel de "punct de cotitura".

Vestea mortii ajunsese cu cateva ore mai devreme. Eu insumi batusem la usa camerei domnisoarei Kenton in dimineata aceea ca sa-i inmanez scrisoarea. Intrasem pentru cateva clipe ca sa discutam o problema de ordin profesional si tin minte ca eram asezati la masa ei, in plina conversatie, cand a deschis scrisoarea. A ramas nemiscata, dar, spre cinstea ei, si-a pastrat cumpatul, citind scrisoarea pana la capat de cel putin doua ori. Apoi a pus-o cu grija inapoi in plic si s-a uitat la mine din partea cealalta a mesei.

- Este de la doamna Johnson, doamna de companie a matusii mele. Spune ca matusa mea a murit alaltaieri.

S-a oprit pentru o clipa, dupa care a spus:

- Inmormantarea urmeaza sa aiba loc maine. Ma intreb daca se poate sa imi iau ziua libera.

- Sunt sigur ca asta se poate aranja, domnisoara Kenton.

- Va multumesc, domnule Stevens. Iertati-ma, dar poate ca ar fi bine sa raman cateva minute sigura.

- Desigur, domnisoara Kenton.

Am iesit si abia dupa aceea mi-am dat seama ca nu ii prezentasem condoleante. Imi puteam inchipui lovitura pe care i-o daduse vestea primita, dat fiind ca matusa fusese in fond ca o mama pentru ea, si m-am oprit pe coridor, intrebandu-ma daca nu ar trebui sa ma intorc, sa bat la usa si sa-mi repar greseala. Dar m-am gandit ca, daca as proceda asa, ar fi foarte posibil sa o stingheresc tocmai cand isi consuma nefericirea in singuratate. Mai mult, nu era exclus ca, exact in clipa aceea si doar la vreo cativa metri de mine, domnisoara Kenton sa planga. Acest gand a rascolit un sentiment ciudat inauntrul meu, facandu-ma sa raman pe coridor cateva clipe, nestiind ce sa fac. In cele din urma, insa, am considerat ca era mai bine sa astept o alta ocazie ca sa-mi exprim compasiunea si mi-am vazut de drum. Intamplarea a facut sa n-o mai vad pe domnisoara Kenton pana dupa-amiaza, cand, cum am spus, m-am intalnit cu ea in sufragerie si am vazut ca punea obiectele de vesela la locul lor in bufet. Pana atunci petrecusem cateva ore gandindu-ma la necazul ei si indeosebi la ce ar fi mai indicat sa spun sau sa fac ca sa-i usurez cat de cat povara. Iar cand i-am auzit pasii indreptandu-se spre sufragerie - eu aveam ceva de facut in vestibul - am asteptat cam un minut, apoi mi-am lasat lucrul si am urmat-o.

- A, domnisoara Kenton, am spus. Cum te mai simti in dupa-masa asta?

- Foarte bine, multumesc, domnule Stevens.

- Totul este in ordine?

- Totul este in perfecta ordine, multumesc.

- Voiam sa te intreb daca ai avut vreo problema deosebita cu noile angajate, am spus si am ras usor. Cand vin deodata atat de multe angajate noi se pot ivi fel de fel de mici greutati. Indraznesc sa spun ca adeseori in asemenea situatii si celor mai buni dintre noi le foloseste cate o mica discutie pe teme profesionale.

- Va multumesc, domnule Stevens, dar fetele care au venit acum dau deplina satisfactie.

- Nu crezi ca e cazul sa facem vreo schimbare in actuala schema de personal din cauza noilor venite?

- Nu cred ca e nevoie de asemenea schimbari, domnule Stevens. Oricum, daca imi voi modifica punctul de vedere va voi da imediat de stire.

Si-a indreptat din nou atentia spre bufet si, timp de o clipa, m-am gandit sa ies din sufragerie. De fapt, cred ca am si facut cativa pasi spre usa, dar apoi m-am intors din nou si am spus:

- Deci, domnisoara Kenton, spui ca noile angajate se descurca bine.

- Va asigur ca se descurca foarte bine amandoua.

- A, ma bucur ca aud asa ceva, am zis si am ras inca o data, scurt. M-am intrebat pur si simplu, fiindca am aflat ca niciuna din fete nu a mai lucrat pana acum intr-o casa de asemenea dimensiuni.

- Intr-adevar, domnule Stevens.

Am privit-o cum umplea bufetul si am asteptat sa vad daca mai spune si altceva. Dupa cateva clipe, vazand ca nu are de gand s-o faca, am continuat:

- De fapt, domnisoara Kenton, uite ce vreau sa-ti spun. Am observat in ultimul timp vreo cateva lucruri care nu mai sunt cum au fost. Sunt convins ca ar trebui sa fii ceva mai putin ingaduitoare fata de noile venite.

- Ce vreti sa spuneti, domnule Stevens?

- In ce ma priveste, domnisoara Kenton, ori de cate ori avem angajati noi imi place sa ma asigur ca totul este in regula. Verific toate aspectele muncii lor si incerc sa cercetez cum se comporta fata de ceilalti membri ai personalului. La urma urmei, este important sa iti formezi o parere exacta despre ei, atat din punct de vedere tehnic, cat si sub aspectul influentei lor asupra moralitatii celorlalti. Regret ca trebuie sa iti spun, domnisoara Kenton, dar cred ca ai fost putin cam neglijenta in aceste privinte.

Pentru o clipa, domnisoara Kenton a parut incurcata. Apoi s-a intors spre mine si pe chip i se putea citi limpede o anumita incordare.

- Cum ati spus, domnule Stevens?

- De exemplu, domnisoara Kenton, desi obiectele de vesela sunt spalate la fel de bine ca si pana acum, am observat ca sunt asezate pe politele din bucatarie intr-un mod care, chiar daca nu prezinta nici un pericol aparent, va duce la mai multe pagube decat e nevoie.

- Chiar asa, domnule Stevens?

- Da, domnisoara Kenton. In plus, in micul alcov din fata camerei pentru micul dejun nu s-a mai sters praful de catava vreme. Te rog sa ma scuzi, dar mai am vreo doua amanunte pe care ar fi bine sa le pomenesc.

- Nu e nevoie sa insistati, domnule Stevens. Voi avea grija, asa cum imi sugerati, sa controlez munca noilor servitoare.

- Nu iti sta in fire sa treci cu vederea asemenea lucruri evidente, domnisoara Kenton.

Domnisoara Kenton si-a intors privirea de la mine si pe chip i-a aparut iarasi expresia de mai inainte, de parca ar fi incercat sa descifreze un lucru care o incurcase. Nu arata suparata, ci mai degraba plictisita. Pe urma a inchis bufetul, a spus: "Va rog sa ma scuzati, domnule Stevens", si a iesit din camera.

Dar ce rost are sa speculez in continuare pe marginea a ce s-ar fi putut intampla daca vreunul sau altul din episoadele acestea ar fi luat o intorsatura diferita? In orice caz, desi este foarte bine sa vorbim despre "punctele de cotitura", nu putem recunoaste asemenea momente decat retrospectiv. Fireste ca astazi, cand privim inapoi spre acele clipe, ele pot parea intr-adevar esentiale si pretioase pentru viata noastra, dar atunci aveam o cu totul alta impresie. Era mai degraba ca si cum as fi avut la dispozitie un numar nesfarsit de zile, luni si ani in care sa descurc toate ciudateniile relatiei cu domnisoara Kenton si, de asemenea, un numar infinit de alte ocazii in care sa indrept consecintele uneia sau alteia dintre neintelegerile ce se ivisera. Pe vremea aceea, insa, cu siguranta ca nu aveam nici un indiciu ca incidente atat de marunte vor face ca un intreg esafodaj de vise sa devina irealizabile.

Insa vad ca am acum din nou porniri introspective exagerate si pe un ton destul de morocanos. Fara indoiala ca asta se datoreaza orei tarzii si caracterului obositor al intamplarilor prin care am fost nevoit sa trec in seara aceasta. La fel de adevarat este ca starea mea de spirit actuala se leaga si de faptul ca maine - daca, asa cum ma asigura familia Taylor, voi primi benzina de la garajul din localitate - ar trebui sa ajung la Little Compton pe la ora pranzului si sa ma intalnesc din nou cu domnisoara Kenton, dupa toti acesti ani. Bineinteles ca nu am nici un motiv sa presupun ca intalnirea noastra va fi cordiala. De fapt, ma astept ca aceasta intrevedere - lasand deoparte cele cateva schimburi de replici neprotocolare ce se cuvin in asemenea imprejurari - sa aiba un caracter predominant profesional. Cu alte cuvinte, mie imi va reveni raspunderea de a aprecia daca domnisoara Kenton manifesta sau nu vreun interes sa isi reia vechea slujba de la Darlington Hall, dupa ce, din pacate, casatoria ei pare ca s-a destramat, iar ea nu are unde sa locuiasca.

Poate ca e bine sa spun ca, dat fiind ca am recitit inca o data scrisoarea ei in seara asta, inclin sa cred ca am desprins din unele randuri mai mult chiar decat ar fi fost prudent, insa as sustine ca exista si altceva decat un indiciu al nostalgiei in anumite parti ale scrisorii, mai cu seama acolo unde se scriu lucruri de genul: "Imi placea mult privelistea din dormitoarele de la etajul al doilea, care dadeau spre pajiste si vaile ce se zareau in departare". Inca o data, insa, ce rost are sa speculez la nesfarsit cu privire la dorintele de acum ale domnisoarei Kenton, cand voi putea sa aflu de la propria sa persoana maine? Si in orice caz, m-am indepartat prea mult de povestirea intamplarilor din aceasta seara. Dati-mi voie sa spun ca aceste ultime ore s-au dovedit exagerat de dificile. Imi inchipuisem ca obligatia de a abandona Fordul pe o colina singuratica si de a cobori in sat aproape pe intuneric si pe un drum anevoios insemnase un neajuns suficient de mare pentru o singura seara. Si sunt sigur ca amabilele mele gazde, domnul si doamna Taylor, nu m-ar fi facut niciodata sa trec prin ce am trecut cu buna stiinta, insa fapt este ca, imediat dupa ce m-am asezat la masa lor ca sa cinez si dupa ce au sosit cativa vecini, in jurul meu au inceput sa se intample lucruri dintre cele mai neplacute.

S-ar parea ca pentru domnul si doamna Taylor camera de jos din partea din fata a acestei case taranesti este si sufragerie, si camera de zi. Este o incapere destul de confortabila, dominata de o masa mare si negeluita, asa cum te astepti sa vezi in bucataria unei ferme, a carei suprafata nu este lustruita si care pastreaza multe semne mici lasate de satar si de cutitele de paine. Pe acestea din urma le-am putut vedea foarte bine, desi stateam intr-o lumina slaba si galbuie, care venea de la o lampa cu petrol aflata pe o polita intr-un colt.

- Sa nu credeti ca nu avem deloc lumina electrica aici, domnule, mi-a spus la un moment dat domnul Taylor, aratand cu capul spre lampa. Dar s-a intamplat ceva la circuit si nu e curent de aproape doua luni. Sincer sa fiu, nu prea ii simt lipsa. Sunt cateva case in sat care n-au avut niciodata energie electrica. Petrolul da o lumina mai calda.

Doamna Taylor ne servise cu o fiertura gustoasa pe care o mancaseram cu crutoane si nimic nu ma facea sa cred ca seara aceea mi-ar fi putut oferi altceva in afara de o ora de conversatie placuta inainte de a merge la culcare. Totusi, tocmai cand terminaseram masa, iar domnul Taylor imi turna un pahar cu bere de malt preparata de un vecin, am auzit pasi apropiindu-se pe pietrisul de afara. Pentru mine, zgomotul acelor pasi care veneau spre noi din intuneric, pe langa aceasta casa izolata, avea in el ceva sinistru, dar nici gazda mea si nici sotia lui nu pareau a se teme de vreo amenintare. Caci in vocea domnului Taylor nu s-a putut deslusi decat curiozitate si nimic altceva atunci cand a intrebat:

- Ei asta-i, cine o mai fi?

Spusese acest lucru mai mult sau mai putin pentru sine, insa dupa aceea am auzit, drept raspuns, o voce care a strigat de afara:

- Sunt George Andrews. Tocmai treceam pe-aici.

In clipa urmatoare, doamna Taylor a poftit inauntru un barbat bine cladit, trecut poate de cincizeci de ani, care isi petrecuse ziua muncind pe camp, asa cum lasau sa se vada hainele in care era imbracat. Cu o familiaritate ce sugera ca era un oaspete obisnuit, s-a asezat pe un scaunel langa intrare si si-a scos cizmele lungi fara opinteli, schimband intre timp cateva vorbe cu doamna Taylor. Apoi s-a apropiat de masa si s-a oprit, luand drepti in fata mea, de parca s-ar fi prezentat la raport in fata unui ofiter de armata.

- Ma numesc Andrews, domnule, a spus el. Va urez o seara placuta. Imi pare rau de ghinionul pe care l-ati avut, dar sper ca nu va veti simti stingherit petrecandu-va noaptea aici, in Moscombe, M-a mirat intrucatva modul in care ajunsese acest domn Andrews sa auda de ceea ce numise "ghinionul" meu. In orice caz, am raspuns zambind ca, departe de a ma simti "stingherit", eram extrem de indatorat pentru ospitalitatea care imi fusese aratata. Fireste ca prin asta ma referisem la amabilitatea domnului si a doamnei Taylor, dar se parea ca domnul Andrews credea si el ca era unul din beneficiarii recunostintei mele fiindca a spus imediat, ridicandu-si amandoua mainile mari ca pentru a se apara:

- O, nu, domnule, sunteti cu totul bine venit. Suntem foarte bucurosi sa va avem oaspete. Se intampla destul de rar sa vina cineva ca dumneavoastra pe aici. Cu totii suntem foarte fericiti ca v-ati putut opri.

Din modul in care vorbise parea sa reiasa ca tot satul aflase de "ghinionul" meu si de sosirea ulterioara la aceasta casa taraneasca. De fapt, dupa cum aveam sa descopar nu peste mult timp, cam aceasta era intr-adevar situatia. Nu pot sa-mi inchipui decat ca in cele cateva minute dupa ce fusesem condus pentru prima oara in acest dormitor - in timp ce ma spalam pe maini si incercam intr-un fel sa repar pagubele provocate hainei si mansetelor de la pantaloni - domnul si doamna Taylor le vorbisera despre mine trecatorilor. In orice caz, dupa alte cateva minute si-a facut aparitia un nou oaspete, un barbat care semana destul de bine cu domnul Andrews, adica era lat in spate, arata a om al pamantului si purta cizme lungi de piele, pe care a inceput sa si le scoata, exact cum facuse si domnul Andrews. Asemanarea dintre ei era atat de mare, incat am presupus ca erau frati, pana cand noul venit mi s-a prezentat spunand: "Morgan, domnule, Trevor Morgan". Domnul Morgan si-a exprimat regretul in legatura cu "nenorocirea" care ma lovise si m-a asigurat ca totul va fi in regula dimineata, inainte de a se apuca sa-mi spuna cat de bine venit eram in sat. Asistasem, fireste, la exprimarea unor sentimente similare cu numai cateva minute mai devreme, dar ceea ce a spus de fapt domnul Morgan a fost: "E un privilegiu sa avem un gentleman ca dumneavoastra printre noi aici la Moscombe, domnule".

Inainte de a avea timp sa ma gandesc la un raspuns, s-a auzit un alt zgomot de pasi pe cararea din fata usii. Curand dupa aceea a fost poftita inauntru o pereche care mi-a fost prezentata drept domnul si doamna Harry Smith. Acesti oameni nu pareau deloc sa se ocupe cu agricultura. Ea era o femeie solida, care semana cu o matroana, si imi amintea de doamna Mortimer, bucatareasa pe care o avusesem la Darlington o buna bucata de timp in perioada anilor treizeci. Spre deosebire de ea, domnul Smith era un barbat scund cu o expresie foarte preocupata, care facea ca fruntea sa-i fie brazdata de incretituri. Pe cand se asezau la masa, el mi-a spus:

- Masina dumneavoastra este Fordul model special de sus de pe Thornley Bush Hill, domnule?

- Daca acela e drumul de deal care da inspre sat, da, am spus. Dar ma surprinde ca l-ati vazut.

- Nu l-am vazut cu ochii mei, domnule. Dar Dave Thornton a trecut pe acolo cu tractorul cu putin timp in urma, venind spre casa. S-a mirat atat de mult cand a vazut masina, incat s-a oprit si s-a dat jos.

Ajuns aici, domnul Harry Smith s-a intors pentru a li se adresa si celorlalti meseni.

- Nemaipomenit de frumoasa e. Dave a spus ca n-a mai vazut asa ceva. Masina pe care o conducea domnul Lindsay nici nu se compara cu ea!

Cuvintele acelea au starnit rasul celor aflati la masa, iar domnul Taylor, aflat langa mine, mi-a explicat:

- Acesta era un domn care locuia in casa aceea mare, nu departe de aici, domnule. A facut niste lucruri ciudate si nu prea a fost apreciat pe aici.

Vorbele lui au provocat un murmur aprobator general. Apoi cineva a spus: "In sanatatea dumneavoastra, domnule", ridicand una din canile de bere pe care doamna Taylor tocmai terminase sa le imparta, iar in clipa urmatoare toti cei de fata au baut in cinstea mea.

Am zambit si am spus:

- Va asigur ca privilegiul este cu desavarsire al meu.

- Sunteti foarte amabil, domnule, a spus domnul Smith. Asa se poarta un gentleman adevarat. Acel domn Lindsay nu a fost un gentleman. O fi avut o groaza de bani, dar nu a fost niciodata un gentleman.

Din nou, toata lumea a fost de acord. Apoi doamna Taylor i-a soptit ceva la ureche doamnei Smith, facand-o pe aceasta din urma sa raspunda:

- A spus ca incearca sa vina cat poate de repede.

S-au intors amandoua spre mine cu un aer foarte sfios, dupa care doamna Smith a spus:

- I-am spus doctorului Carlisle ca sunteti aici, domnule. Doctorul ar fi foarte bucuros sa va cunoasca.

- Banuiesc ca are cativa pacienti de vizitat, a adaugat doamna Taylor ca pentru a-l scuza. Ma tem ca nu va putem spune cu siguranta daca va reusi sa ajunga inainte sa doriti sa va retrageti, domnule.

Tocmai atunci domnul Harry Smith, omuletul cu fruntea incretita, s-a aplecat iarasi in fata si a spus:

- Acest domn Lindsay a facut exact ce nu trebuia, intelegeti? Purtandu-se asa cum s-a purtat. S-a crezut mult deasupra noastra, a tuturor, iar pe noi ne-a luat drept prosti. Ei bine, domnule, pot sa va spun ca nu i-a trebuit mult si si-a schimbat parerea. Pe aici lumea chibzuieste adanc si vorbeste mult. Toti au pareri solide, greu de zdruncinat, si nu se sfiesc sa le dea glas. Lucrul asta l-a aflat rapid si domnul Lindsay.

- Nu era un gentleman, a spus incet domnul Taylor. Nu era deloc un gentleman acest domn Lindsay.

- Asa e, domnule, a spus domnul Harry Smith. Nu trebuia decat sa te uiti la el si iti dadeai seama ca nu era un gentleman. Ma rog, avea casa frumoasa si costume bune, dar tot iti dadeai seama. Si pana la urma a si dovedit-o.

S-a auzit un murmur de aprobare si, timp de o clipa, toti cei prezenti au parut ca se gandesc daca se cade sau nu sa-mi dezvaluie povestea referitoare la acest personaj de prin partea locului. Pe urma domnul Taylor a destramat linistea:

- Ce spune Harry e adevarat. Poti sa faci deosebirea dintre un gentleman adevarat si unul fals, dar imbracat elegant. De exemplu dumneavoastra, domnule. Nu e vorba nici de croiala hainelor si nici de felul in care vorbiti. Nu astea arata ca sunteti un gentleman, ci altceva. E greu de spus ce anume, dar e limpede pentru oricine are ochi de vazut.

Murmurul de aprobare din jurul mesei a crescut si mai mult dupa aceste cuvinte.

- Acusi trebuie sa vina si doctorul Carlisle, domnule, a intervenit doamna Taylor. O sa va faca placere sa stati de vorba cu dansul.

- La fel si cu doctorul Carlisle, a spus domnul Taylor. Si la dansul se vede. Si dansul e un gentleman adevarat.

Domnul Morgan, care vorbise putin de cand sosise, s-a aplecat in fata si m-a intrebat:

- Dumneavoastra care credeti ca e secretul, domnule? Poate ca e mai usor sa aflam de la cineva care este un gentleman. Vorbim intruna cu totii despre cine e si cine nu e, dar vorbim absolut de pomana. Poate ca sunteti dumneavoastra in masura sa ne luminati putin, domnule.

In jurul mesei s-a lasat linistea si am simtit ca toate fetele s-au intors spre mine. Am tusit si am spus:

- Nu e de competenta mea sa ma pronunt asupra calitatilor pe care le am sau care imi lipsesc. Oricum, in ce priveste aceasta problema anume, e de presupus ca acea calitate la care v-ati referit isi gaseste cea mai adevarata expresie in termenul de "demnitate".

Am considerat ca nu avea rost sa explic mai departe aceasta afirmatie. Exprimasem intr-adevar cu voce tare gandurile care imi trecusera prin minte in timp ce ascultasem discutia anterioara si ma indoiesc ca as fi spus asa ceva daca situatia nu mi-ar fi impus acest lucru pe neasteptate. Cu toate acestea, se parea ca raspunsul meu provocase o vie satisfactie.

- Exista mult adevar in ce ati spus, domnule, a rostit domnul Andrews, dand din cap si gasindu-si ecou intr-o serie de alte glasuri.

- Domnului Lindsay acesta nu i-ar fi stricat ceva mai multa demnitate, a spus doamna Taylor. Greseala celor ca el e ca isi inchipuie ca, daca privesc pe toata lumea de sus, se cheama ca dau dovada de demnitate.

- Dati-mi voie, cu tot respectul pentru ce ati spus, domnule, trebuie totusi sa lamurim un lucru, a intervenit domnul Harry Smith. Nu numai gentlemenii au demnitate. Demnitatea e ceva pentru care poate lupta si de care poate face dovada orice barbat sau femeie din tara asta. Sa-mi fie cu iertare, domnule, dar asa cum am spus, cand e vorba sa ne exprimam parerile lasam politetea la o parte. Iar parerea mea asta e. Demnitatea nu e numai a gentlemenilor.

Mi-am dat seama, desigur, ca domnul Harry Smith si cu mine ne situam pe pozitii diferite in aceasta chestiune si ca ar fi fost mult prea complicat pentru mine sa ma explic mai pe intelesul acestor oameni. Prin urmare, m-am gandit ca era mai bine sa zambesc si sa spun: "Bineinteles, aveti perfecta dreptate".

Aceste cuvinte au avut ca efect imediat destramarea tensiunii usoare care plutise in camera cat timp vorbise domnul Harry Smith. Chiar si acesta parea ca se debarasase de toate inhibitiile, caci s-a aplecat inainte si a continuat:

- La urma urmei, de asta am luptat contra lui Hitler. Daca Hitler si-ar fi impus legea, acum am fi fost sclavii lui. Lumea intreaga ar fi insemnat cativa stapani si milioane de sclavi. Si nu trebuie sa reamintesc nimanui de aici ca, sclav fiind, nu poti avea nici un fel de demnitate. Pentru asta am luptat si asta am castigat. Ne-am castigat dreptul de a fi cetateni liberi. Iar unul din privilegiile faptului ca te-ai nascut in Anglia este ca, oricine ai fi, iti poti exprima parerile in mod liber si ii poti alege sau respinge pe membrii parlamentului. Cam asta este cu adevarat demnitatea, cu voia dumneavoastra, domnule.

- Ei hai, Harry, a spus domnul Taylor. Vad ca te-ai infierbantat si ai inceput sa tii un discurs politic.

S-au auzit rasete. Domnul Harry Smith a zambit putin timid, dar a continuat:

- Eu nu fac politica. Eu am spus ce cred, asta-i tot. Nu poti avea demnitate daca esti sclav. Dar orice englez o poate avea daca isi da silinta. Pentru ca am luptat pentru dreptul asta.

- S-ar putea ca locul acesta sa vi se para mic si indepartat, domnule, a spus sotia lui. Dar sa stiti ca am platit un tribut foarte mare in razboi. Un tribut foarte mare.

Dupa ce a spus acest lucru atmosfera a devenit solemna, pana cand in cele din urma domnul Taylor mi-a spus:

- Harry se ocupa de problemele organizatorice pentru reprezentantul nostru in parlament. Abia asteapta ocazia sa va spuna greselile care se fac in conducerea tarii.

- O, dar de data asta vorbeam despre lucrurile bune din tara.

- Dumneavoastra v-ati ocupat mult de politica, domnule? a intrebat domnul Andrews.

- Nu in mod direct, am spus. Si in nici un caz in zilele acelea. Poate ceva mai mult inainte de razboi.

- Va intreb fiindca parca imi amintesc de un domn Stevens, care a fost membru in parlament acum un an sau doi. O data sau de doua ori l-am auzit la radio. A spus cateva lucruri foarte bine gandite despre locuinte. Dar nu ati fost dumneavoastra acela, nu-i asa, domnule?

- O, nu, am raspuns razand.

Acum insa nu mai stiu deloc ce anume m-a facut sa rostesc afirmatia urmatoare. Tot ce pot sa spun e ca mi s-a parut potrivita, date fiind imprejurarile in care ma aflam. Fiindca ceea ce am spus atunci a fost:

- De fapt, am avut tendinta sa ma ocup mai mult de problemele internationale decat de cele interne. Adica de politica externa.

Am fost putin surprins de efectul pe care mi s-a parut ca l-au avut aceste cuvinte asupra celor care ma ascultau. Altfel spus, am avut impresia ca au fost cu totii cuprinsi de un sentiment de veneratie. Am adaugat repede:

- Va rog sa retineti ca nu am avut nici o functie importanta. Toata influenta pe care am exercitat-o a venit de pe o pozitie absolut neoficiala.

Insa linistea deplina s-a mentinut timp de cateva secunde.

- Scuzati-ma, domnule, a spus in cele din urma doamna Taylor, dar v-ati intalnit vreodata cu domnul Churchill?

- Domnul Churchill? A venit in vizita de cateva ori. Dar, ca sa fiu sincer, doamna Taylor, in vremea cand eram implicat in probleme fundamentale, domnul Churchill nu ajunsese inca un asemenea personaj cheie si nici nu se stia ca va ajunge. Oameni ca domnul Eden si lordul Halifax erau oaspetii mai obisnuiti in zilele acelea.

- V-ati intalnit de-adevaratelea cu domnul Churchill, domnule? Ce onoare sa poti spune asa ceva.

- Nu sunt de acord cu multe lucruri pe care le sustine domnul Churchill, a spus domnul Harry Smith, dar nu incape discutie ca e un om mare. Trebuie sa fie nemaipomenit, domnule, sa discuti cu asemenea personalitati.

- Ma rog, trebuie sa repet ca nu am avut legaturi stranse cu domnul Churchill. Insa, dupa cum foarte bine ati observat, este foarte placut sa te afli in compania dansului. Una peste alta, de fapt, sunt gata sa recunosc cel dintai ca am fost deosebit de norocos. La urma urmei, am avut privilegiul sa ma aflu nu numai in compania domnului Churchill, dar si a altor mari conducatori si oameni influenti din America, dar si din Europa. Si cand ma gandesc ca am avut sansa sa le ascult parerile cu privire la multe probleme ale momentului, ei bine, da, cand ma gandesc la acest lucru, ma simt cu adevarat recunoscator. Oricum, este un mare privilegiu sa ti se incredinteze un rol, cat de mic, pe scena lumii.

- Iertati-ma ca va intreb, domnule, a spus domnul Andrews, dar ce fel de om este domnul Eden? Din punct de vedere personal, vreau sa spun. Intotdeauna mi s-a parut un tip foarte cumsecade. Genul de om care sta de vorba cu oricine, nobil sau umil, bogat sau sarac. Am dreptate, domnule?

- As spune ca in linii mari descrierea aceasta este exacta. Fireste insa ca nu l-am mai vazut pe domnul Eden in ultimii ani si e posibil sa se fi schimbat foarte mult din cauza diverselor presiuni. Unul din lucrurile pe care le-am vazut cu ochii mei este ca viata publica ii poate face pe oameni de nerecunoscut in numai cativa ani.

- Nu ma indoiesc de asta, domnule, a spus domnul Andrews. Uitati-va la Harry al nostru. S-a varat in politica acum cativa ani si de atunci nu mai e acelasi.

S-au auzit rasete din nou, in vreme ce domnul Harry Smith a inaltat din umeri si si-a permis un zambet. Dupa aceea a spus:

- E adevarat ca am facut mult pentru campania electorala, insa am actionat doar la nivel local si nu am intalnit niciodata pe cineva care sa aiba macar jumatate din importanta celor cu care veniti in contact dumneavoastra, domnule, desi cred ca, la nivelul meu modest, imi fac datoria. Dupa mine, Anglia este o democratie, iar noi cei din sat am suferit, ca toata lumea, ca sa facem sa ramana asa. Acum depinde numai de noi sa ne exercitam drepturile, fiecare, fara exceptie. Cativa flacai minunati de aici din sat si-au dat viata ca sa ne ofere acest privilegiu si, dupa mine, le suntem cu totii datori sa ne jucam rolul. Toti cei de aici avem pareri neclintite si noua ne revine raspunderea sa le facem sa se auda. De acord, suntem undeva departe, satul e mic, niciunul dintre noi nu intinereste, iar asezarea se micsoreaza. Dar eu zic ca le suntem datori flacailor pe care i-am pierdut. Iata de ce irosesc atat de mult timp ca sa ma asigur ca glasul nostru va fi auzit acolo sus unde trebuie, domnule. Si daca lucrul asta ma schimba sau ma ingroapa mai devreme decat trebuie, nu ma supar.

- V-am prevenit, domnule, a spus domnul Taylor zambind. Era imposibil ca Harry sa lase un gentleman influent ca dumneavoastra sa vina in sat fara sa-i tina predica obisnuita.

Lumea a ras din nou, dar eu am spus aproape imediat:

- Cred ca va inteleg pozitia foarte bine, domnule Smith. Inteleg perfect ca doriti o lume mai buna si ca ar trebui ca dumneavoastra si concetatenii dumneavoastra sa aveti ocazia sa contribuiti la crearea ei. Este un sentiment ce se cere aplaudat, indraznesc sa spun ca un impuls asemanator m-a facut sa ma implic in probleme importante inainte de razboi. Si atunci, ca si acum, pacea lumii parea a fi ceva foarte greu de controlat si am vrut sa imi joc rolul.

- Iertati-ma, domnule, a spus domnul Harry Smith, dar ideea mea era usor diferita. Pentru cei ca dumneavoastra, a fost intotdeauna usor sa-si exercite influenta. Va puteti baza pe faptul ca oamenii cei mai puternici din tinut va sunt prieteni, insa pentru noi, cei de aici, domnule, trece cate un an intreg si nici macar nu dam cu ochii de un gentleman adevarat - poate in afara de doctorul Carlisle. Dansul e un doctor de prima mana, insa, cu tot respectul, nu are legaturile necesare. Noua, celor de-aici, ne vine usor sa uitam raspunderile fata de cetateni. Iata de ce lucrez atat de mult pentru campania electorala. Indiferent daca oamenii sunt sau nu de acord - si stiu ca nimeni din camera asta nu e de acord cu tot ce spun eu - macar ii fac sa gandeasca. Le aduc aminte de datoria pe care o au. Traim intr-o tara democratica. Am luptat pentru ea. Trebuie sa ne jucam fiecare rolul pe care il avem.

- Ma intreb ce s-o fi intamplat cu doctorul Carlisle, a spus doamna Taylor. Sunt sigura ca domnului chiar i-ar prinde bine acum sa aiba o discutie elevata.

S-au auzit iarasi rasete.

- De fapt, am spus eu, cu toate ca mi-a facut deosebita placere sa va intalnesc pe toti, trebuie sa recunosc ca incepe sa ma ajunga oboseala

- Desigur, domnule, a spus doamna Taylor, probabil ca sunteti foarte ostenit. Poate ca e bine sa va mai aduc o cuvertura.

- Nu, doamna Taylor, va asigur ca e foarte bine si asa.

Insa, inainte de a ma putea ridica de la masa, Morgan a spus:

- Tocmai ma intrebam, domnule, e un tip pe care ne place sa-l ascultam la radio, il cheama Leslie Mandrake. Tocmai ma intrebam daca v-ati intalnit intamplator cu el.

Am raspuns ca nu si eram pe punctul de a incerca din nou sa ma retrag, dar am fost retinut in continuare de alte intrebari referitoare la diverse persoane pe care era posibil sa le fi intalnit. Prin urmare, ma aflam tot la masa cand doamna Smith a observat:

- A, vine cineva. Cred ca e doctorul, in sfarsit.

- Zau ca ar trebui sa ma retrag, am spus eu. Sunt destul de obosit.

- Dar sunt sigura ca a venit doctorul, domnule, a spus doamna Smith. Va rog mult sa mai asteptati cateva minute.

Nici nu a terminat bine de vorbit ca s-a auzit o bataie in usa si o voce care a spus: "Eu sunt, doamna Taylor".

Gentlemanul care a fost poftit inauntru era inca destul de tanar - sa fi avut vreo patruzeci de ani -, inalt si slab. Atat de inalt, de fapt, incat a fost nevoit sa se aplece ca sa intre pe usa casei. Abia ne daduse buna seara tuturor ca doamna Taylor i-a spus:

- Iata-l pe gentlemanul nostru, domnule doctor. Masina i-a ramas pe Thornley Bush si din cauza asta a trebuit sa indure discursul lui Harry.

Doctorul s-a apropiat de mine si mi-a intins mina.

- Richard Carlisle, a spus el cu un zambet vesel cand m-am ridicat sa i-o strang. Afurisit ghinion ai avut cu masina. Oricum, cred ca ai fost bine tratat aici. Ba chiar prea bine.

- Multumesc, am replicat, toti au fost extrem de amabili.

- Ma rog, ma bucur ca te avem in mijlocul nostru.

Doctorul Carlisle s-a asezat la masa aproape in fata mea.

- Din ce parte a tarii esti?

- Oxfordshire, am raspuns si credeti-ma ca nu mi-a fost usor sa-mi suprim pornirea de a adauga "domnule".

- Frumoasa regiune. Am un unchi care traieste chiar langa Oxford. Frumoasa regiune.

- Domnul tocmai ne spunea ca il cunoaste pe domnul Churchill, a spus doamna Smith.

- Adevarat? Si eu l-am cunoscut pe un nepot de-al lui, dar am cam pierdut legatura. Oricum, n-am avut ocazia sa-l intalnesc pe marele barbat.

- Dar nu numai pe domnul Churchill, a continuat doamna Smith. Il cunoaste si pe domnul Eden. Si pe lordul Halifax.

- Nu zau?

Mi-am dat seama ca ochii doctorului ma examinau cu atentie. Eram pe punctul de a efectua o observatie corespunzatoare, insa, inainte de a putea face acest lucru, domnul Andrews i-a spus doctorului:

- Domnul tocmai ne povestea ca pe vremuri s-a ocupat de problemele de politica externa.

- Chiar asa?

Mi s-a parut ca domnul Carlisle a continuat sa ma priveasca o buna bucata de vreme. Apoi si-a recapatat veselia si m-a intrebat:

- Esti in calatorie de placere?

- In principal, am spus si am ras usor.

- Sunt multe locuri frumoase pe-aici. A, ca veni vorba, domnule Andrews, imi pare rau ca inca nu ti-am adus ferastraul inapoi.

- Nu e nici o graba, domnule doctor.

Pentru scurt timp nu m-am mai aflat in centrul atentiei si am putut sa tac. Apoi, parandu-mi-se ca prinsesem un moment favorabil, m-am ridicat in picioare si am spus:

- Va rog sa ma scuzati. A fost o seara deosebit de placuta, dar acum chiar ca trebuie sa ma retrag.

- Ce pacat ca plecati asa de devreme, domnule, a spus doamna Smith. Domnul doctor abia a sosit.

Domnul Harry Smith s-a aplecat prin fata sotiei sale si i-a spus doctorului Carlisle:

- Speram ca domnul sa comenteze ideile dumneavoastra cu privire la Imperiu, domnule doctor.

Apoi a continuat, intorcandu-se spre mine:

- Doctorul nostru e de parere ca toate tarile mici trebuie sa fie independente. Eu nu sunt atat de invatat ca sa-i arat ca nu are dreptate, desi stiu ca nu are. Insa ar fi interesant de auzit ce crede cineva ca dumneavoastra despre acest subiect, domnule.

- E pacat, dar trebuie sa-l lasam pe domnul sa mearga la culcare. Banuiesc ca a avut o zi grea.

- Intr-adevar, am raspuns si, razand inca o data usor, am inceput sa-mi croiesc drum in jurul mesei.

Spre stinghereala mea, toti cei din incapere, inclusiv doctorul Carlisle, s-au ridicat in picioare.

- Va multumesc foarte mult tuturor, am spus zambind. Doamna Taylor, a fost o cina nemaipomenita. Va doresc noapte buna.

Drept raspuns s-a auzit un "Noapte buna, domnule" rostit in cor. Eram pe punctul de a iesi din camera, cand vocea doctorului m-a facut sa ma opresc la usa.

- Stai putin, batrane, a spus el, si cand m-am intors am vazut ca ramasese in picioare. Am de facut o vizita in Stanbury maine dis-de-dimineata. As fi bucuros sa te iau cu mine pana la masina dumitale. Scapi de mers tot drumul pe jos. Si pe drum putem sa luam un bidon cu benzina de la garajul lui Ted Hardacre.

- Sunteti foarte amabil, am spus. Dar nu vreau sa va fac nici un fel de probleme.

- Nu-ti face griji, iti convine la sapte si jumatate?

- Mi-ar fi cu adevarat de mare folos.

- Bine, atunci ramane pentru sapte si jumatate. Ai grija ca musafirul dumitale sa fie gata si sa-si ia micul dejun pana atunci, doamna Taylor.

Pe urma, intorcandu-se spre mine din nou, a adaugat:

- Asa ca, pana la urma, o sa putem sta de vorba. Desi Harry al nostru nu va avea satisfactia de a ma vedea umilit.

Cei de fata au ras si ne-am spus inca o data noapte buna, inainte de a putea in sfarsit sa urc la adapostul pe care il reprezinta aceasta camera.

Nadajduiesc ca nu mai e cazul sa subliniez cat de mult am suferit in seara aceasta din cauza nefericitei confuzii referitoare la persoana mea. Tot ce pot sa spus acum cu deplina sinceritate este ca efectiv nu vad cum as fi putut impiedica lucrurile sa ia intorsatura pe care au luat-o. Fiindca, in momentul in care mi-am dat seama ce se intamplase, lucrurile mersesera atat de departe, incat nu i-as fi putut lamuri fara sa-i fac sa se simta foarte stanjeniti. Totusi, oricat de regretabila ar fi fost toata povestea, nu cred ca a facut vreun rau nimanui. La urma urmei, dimineata ma voi desparti de oamenii acestia si probabil ca nu-i voi mai intalni niciodata. Nu are rost sa insist asupra acestei chestiuni.

Cu toate acestea, lasand deoparte neplacuta confuzie, s-ar putea ca din tot ce s-a intamplat in seara aceasta sa existe cateva lucruri la care merita sa meditez cateva clipe, fie si numai pentru ca altminteri ele m-ar putea urmari in zilele care vin. Ar fi, de exemplu, problema afirmatiilor domnului Harry Smith cu privire la natura "demnitatii". Desigur ca nu trebuie luat in serios mai nimic din cele spuse de el. Se cuvine sa admitem, ce-i drept, ca domnul Harry Smith a atribuit cuvantului "demnitate" un inteles total diferit de modul in care concep eu aceasta notiune, insa chiar si asa, analizate in acesti termeni, afirmatiile sale au fost cu siguranta prea idealiste si prea teoretice pentru a fi vrednice de consideratie. Fara indoiala ca, pana la un punct, el spune lucruri adevarate intr-o oarecare masura: intr-o tara ca a noastra s-ar putea, intr-adevar, ca oamenii sa aiba obligatia de a se gandi la problemele fundamentale si de a-si forma pareri proprii, insa, dat fiind ca viata este asa cum este, cum sa le poti cere cu adevarat oamenilor obisnuiti sa aiba "pareri neclintite" despre tot felul de lucruri - asa cum destul de fantezist sustine domnul Harry Smith ca au locuitorii acestui sat? Si, pe langa ca asemenea pretentii sunt lipsite de temei real, ma indoiesc ca ele ar fi macar de dorit. La urma urmei, oamenii obisnuiti pot sa invete si sa cunoasca pana la o anumita limita, iar a-i cere fiecaruia sa aiba "pareri neclintite" despre marile probleme cu care se confrunta natiunea noastra desigur ca nu poate fi un lucru intelept, in orice caz, este absurd sa crezi ca poti defini "demnitatea" cuiva in acesti termeni.

Intamplarea face sa imi vina in minte un exemplu care cred ca ilustreaza foarte bine limitele reale intre care se inscrie ceea ce este adevarat din vederile domnului Smith. Este vorba de un exemplu din propria mea experienta, un episod care a avut loc inainte de razboi, in jurul anului 1935.

Din cate imi amintesc, am fost solicitat o data noaptea tarziu - trecuse de miezul noptii - in salon, unde inaltimea sa se intretinea cu trei gentlemeni dupa cina. Fireste ca in seara aceea fusesem deja chemat de cateva ori ca sa le umplu la loc paharele cu racoritoare si observasem in aceste randuri ca gentlemenii erau adanciti in dezbaterea unor probleme deosebit de importante. Cu toate acestea, cand am intrat ultima data in salon s-au oprit toti din discutie si s-au uitat la mine. Apoi inaltimea sa a spus:

- Vrei sa vii putin, Stevens? Domnul Spencer aici de fata doreste sa-ti spuna ceva.

Gentlemanul amintit a continuat sa ma priveasca pret de cateva clipe fara a-si modifica pozitia oarecum relaxata pe care o adoptase in fotoliu. Pe urma a spus:

- Domnul meu, vreau sa te intreb ceva. Avem nevoie de ajutorul dumitale intr-o anumita problema pe care o dezbatem. Spune-mi, crezi ca situatia datoriilor fata de America este un factor important pentru actualul nivel scazut al schimburilor comerciale? Sau esti de parere ca toata povestea asta este o pista falsa si ca la origine se afla de fapt abandonarea cursului aurului?

Bineinteles ca intrebarea m-a surprins putin, insa mi-am dat seama imediat cum stateau lucrurile. Altfel spus, era evident ca toti se asteptau ca intrebarea sa ma nedumereasca. Ba chiar e posibil ca, pana cand mi-am dat seama de acest lucru si mi-am compus o reactie adecvata, sa fi dat impresia exterioara ca ma luptam cu intrebarea, fiindca i-am vazut pe toti gentlemenii din incapere schimband priviri jucause.

- Imi pare rau, domnule, am spus, dar nu va pot fi de folos in aceasta problema.

Reusisem intre timp sa devin stapan pe situatie, insa gentlemenii au continuat sa rada pe ascuns. Dupa aceea, domnul Spencer a spus:

- Atunci poate o sa ne ajuti in alta problema. Ce crezi, chestiunea valutei s-ar simplifica sau ar deveni mai complicata daca ar exista un acord de vanzare de arme intre francezi si bolsevici?

- Imi pare foarte rau, domnule, dar nu va pot fi de folos in aceasta problema.

- Ei poftim, a spus domnul Spencer. Deci nici aici nu poti sa ne ajuti.

S-a ras pe infundate, inainte ca inaltimea sa sa spuna:

- Foarte bine, Stevens. Asta e tot.

- Te rog, Darlington, mai am de pus o intrebare acestui om de treaba, a spus domnul Spencer. Am vrut neaparat sa ma ajute in problema care ne framanta pe multi dintre noi in momentul de fata si care ne dam seama ca este esentiala pentru modul in care ne vom elabora politica externa. Domnul meu, te rog sa ne vii in sprijin. Ce a vrut sa spuna de fapt domnul Laval in discursul sau recent despre situatia din Africa de Nord? Esti cumva si dumneata de parere ca a fost doar un siretlic menit sa atace prin surprindere extrema nationalista a propriului partid indigen?

- Imi pare rau, domnule, dar nu va pot fi de folos in aceasta problema.

- Vedeti, domnilor, a spus domnul Spencer, intorcandu-se spre ceilalti, omul nostru nu ne poate fi de folos in aceste probleme.

Cuvintele sale au starnit noi rasete, de data asta nesupravegheate.

- Si totusi, a continuat domnul Spencer, inca mai credem ca hotararile acestei natiuni trebuie sa fie luate de omul nostru aici de fata si de alte cateva milioane ca el. Este oare de mirare ca, ingraditi de sistemul nostru parlamentar, nu suntem in stare sa gasim nici o solutie pentru aceste atat de multe greutati? Pai, puteti la fel de bine sa cereti unui comitet al asociatiei tinerelor mame sa organizeze o campanie de razboi.

Aceasta remarca a fost intampinata cu rasete sanatoase, in timpul carora inaltimea sa a murmurat: "Multumesc, Stevens", dandu-mi astfel posibilitatea sa plec din camera.

Desi aceasta situatie a fost oarecum neplacuta, ea nu s-a dovedit foarte dificila si in nici un caz neobisnuita pentru indatoririle mele si veti fi de acord, fara indoiala, ca pentru orice profesionist care se respecta asemenea intamplari intra in firescul lucrurilor. Prin urmare, aproape ca uitasem respectivul episod in dimineata urmatoare, cand lordul Darlington a intrat in sala de biliard, unde eu tocmai ma suisem pe scarita si stergeam de praf portretele, si a spus:

- Asculta, Stevens, a fost ingrozitor. Tot calvarul prin care te-am obligat sa treci aseara.

M-am oprit din lucru si am raspuns:

- Deloc, domnule. Mi-a parut bine ca am putut fi de ajutor.

- A fost absolut ingrozitor. Cred ca ne-am cam intrecut cu gluma la masa. Te rog sa primesti scuzele mele.

- Va multumesc, domnule. Insa ma bucur sa va pot spune ca nu am fost stanjenit peste masura.

Inaltimea sa s-a indreptat destul de obosit spre un fotoliu de piele, s-a asezat si a oftat. Din locul unde ma aflam pe scarita ii vedeam practic tot chipul prelung luminat de stralucirea soarelui de iarna care se revarsa prin usa de sticla, brazdand o buna parte din incapere. Imi amintesc ca a fost unul din momentele in care mi-am dat seama cat de mult il marinasera vicisitudinile vietii pe inaltimea sa, intr-o perioada de timp relativ scurta. Silueta sa, desi mereu zvelta, devenise ingrijorator de subtire si oarecum nefireasca, parul ii albise prematur, iar chipul ii era incordat si palid. Timp de cateva clipe s-a uitat pe fereastra inspre vai si apoi a spus din nou:

- Zau ca a fost ingrozitor. Dar vezi dumneata, Stevens, domnul Spencer a tinut sa-i demonstreze ceva lui Sir Leonard. De fapt, daca te consoleaza in vreun fel, l-ai ajutat sa dovedeasca un lucru foarte important. Sir Leonard spusese o sumedenie de bazaconii invechite despre vointa poporului ca fiind cel mai intelept arbitru si asa mai departe. Iti vine sa crezi, Stevens?

- Intocmai, domnule.

- Intr-adevar, in tara asta ne dam seama foarte greu cand un lucru este depasit. Alte popoare mari stiu prea bine ca pentru a face fata dificultatilor fiecarei noi epoci trebuie sa renunte la metodele vechi, chiar daca acestea au fost apreciate. Insa aici, in Anglia, lucrurile stau altfel. Sunt inca foarte multi care vorbesc asa cum a facut-o Sir Leonard aseara. Iata de ce domnul Spencer a simtit nevoia sa isi demonstreze punctul de vedere. Si da-mi voie sa-ti spun, Stevens, ca daca oamenii ca Sir Leonard vor putea fi treziti si facuti sa gandeasca putin, iti garantez ca acel calvar prin care ai trecut aseara nu a fost in zadar.

- Intocmai, domnule.

Lordul Darlington a oftat inca o data.

- Intotdeauna suntem ultimii, Stevens. Ultimii care se cramponeaza de sisteme depasite. Dar mai devreme sau mai tarziu, va trebui sa fim la inaltimea faptelor. Democratia este buna pentru o era demult apusa. Acum lumea e prea complicata pentru sufragiul universal si alte chestii de astea. Sau pentru nenumaratii membri din parlament care dezbat fel de fel de lucruri pana se impotmolesc. Poate ca astea mergeau cu cativa ani in urma, dar in lumea de azi? Ce a spus domnul Spencer aseara? S-a exprimat destul de bine.

- Cred ca a comparat actualul sistem parlamentar cu un comitet al asociatiei tinerelor mame care incearca sa organizeze o campanie de razboi, domnule.

- Exact, Stevens. Sincer vorbind, suntem ramasi in urma in tara asta. Si e obligatoriu ca toti oamenii cu vederi inaintate sa-i convinga de acest lucru pe cei ca Sir Leonard.

- Intocmai, domnule.

- Te intreb pe dumneata, Stevens. Suntem intr-o criza permanenta. M-am convins cu ochii mei cand am fost in nord cu domnul Whittaker. Oamenii sufera. Oamenii muncii obisnuiti si de isprava sufera cumplit. Germania si Italia s-au pus pe picioare, fiindca au trecut la actiune. Banuiesc ca asa au facut si nenorocitii de bolsevici, in felul lor. Pana si presedintele Roosevelt, uita-te la el, nu i-a fost frica sa faca o serie de pasi indrazneti in numele poporului sau. Si-acum uita-te la noi, astia de aici, Stevens. Anii trec unul dupa altul si nimic nu merge mai bine. Nu facem decat sa ne contrazicem, sa dezbatem si sa taraganam. Toate ideile bune devin ineficiente inainte de a trece prin jumatate din sumedenia de comisii care trebuie sa le analizeze. Putinii oameni care stiu ce trebuie sa faca sunt atrasi intr-un punct mort de ignorantii ce roiesc in jurul lor. Ce parere ai, Stevens?

- Natiunea pare a se afla intr-o situatie regretabila, domnule.

- Te cred. Uita-te la Germania si Italia, Stevens. Uite ce poate sa faca o conducere puternica daca i se da voie sa actioneze. Acolo nu exista aiureli ca sufragiul universal. Daca iti ia foc casa, nu aduni servitorii din salon ca sa discuti o ora cum sa te salvezi, nu? Poate ca altadata lucrurile astea au prins bine, insa acum traim intr-o lume complicata. Nu te poti astepta ca omul de pe strada sa stie prea multe despre politica, economie, comert international si altele de acest fel. Si, de altminteri, ce rost ar avea? De fapt, ai dat un raspuns foarte bun aseara, Stevens. Cum ai formulat? Ceva in genul ca nu era de caderea ta. Chiar asa, de ce ar fi?

Imi dau seama, amintindu-mi aceste cuvinte, ca, desigur, multe din ideile lordului Darlington vor parea destul de ciudate astazi, ba chiar neatragatoare din cand in cand. Bineinteles insa ca nu se poate nega existenta unui adevar important in lucrurile pe care dansul mi le-a spus in dimineata aceea in sala de biliard. Este absurd, fireste, sa astepti din partea vreunui majordom sa poata raspunde competent unor intrebari de genul celor pe care mi le pusese mie domnul Spencer in seara aceea, iar parerea unor oameni ca domnul Harry Smith, conform careia "demnitatea" ar fi conditionata de posibilitatea de a face acest lucru, este o ineptie usor de observat. Haideti sa lamurim un lucru: datoria unui majordom este sa asigure efectuarea unor servicii de calitate, nicidecum sa se amestece in problemele fundamentale ale natiunii. Adevarul este ca aceste probleme vor depasi intotdeauna intelegerea celor din categoria noastra, iar aceia dintre noi care vor sa se impuna trebuie sa-si dea seama ca nu pot face cu adevarat acest lucru decat in domeniul care il priveste; adica, indreptandu-si atentia spre asigurarea celor mai bune servicii pentru acei gentlemeni ilustri care tin cu adevarat in maini destinele civilizatiei. E un lucru ce poate parea de la sine inteles, dar ne vin in minte imediat multi majordomi care, cel putin pentru un timp, au gandit cu totul altfel. Cuvintele rostite in seara asta de domnul Harry Smith imi amintesc intr-adevar, intr-o foarte mare masura, de acel idealism gresit inteles care si-a pus o amprenta coplesitoare asupra multor membri ai generatiei noastre prin anii douazeci si treizeci. Ma refer la acel curent de opinie aparut in interiorul profesiei, conform caruia toti majordomii manati de ambitii serioase trebuiau sa-si faca o datorie din reconsiderarea stapanilor - examinandu-le atent motivatia si analizand implicatiile punctelor lor de vedere. Aceasta conceptie sustinea ca numai asa se poate garanta utilizarea calitatilor majordomilor in scopurile dorite. Cu toate ca impartasesc pana la un punct idealismul inclus in aceasta conceptie, nu ma indoiesc ca el este rezultatul unei gandiri gresit orientate, la fel ca sentimentele domnului Harry Smith. Nu trebuie decat sa aruncam o privire asupra acelor majordomi care au incercat transpunerea acestui punct de vedere in practica si vom vedea cum carierele lor - unele dintre ele deosebit de promitatoare initial - au esuat tocmai din aceasta cauza. Am cunoscut personal cel putin doi colegi de breasla, ambii inzestrati cu anumite calitati, care au trecut de la un stapan la altul, mereu nemultumiti, fara a se stabili undeva, pana cand au disparut cu totul din vedere. Nu este deloc de mirare ca se intampla asemenea lucruri. Fiindca este practic imposibil sa adopti o atitudine critica de acest gen fata de un stapan si in acelasi timp sa il slujesti asa cum trebuie. Nu e vorba numai de faptul ca pur si simplu nu poti sa raspunzi numeroaselor cerinte la nivel inalt cand atentia iti este distrasa de asemenea lucruri. Mai important, unui majordom care incearca in permanenta sa formuleze "pareri neclintite" despre problemele stapanului sau ii lipseste obligatoriu o calitate absolut indispensabila tuturor celor ce practica aceasta profesie: loialitatea. Va rog sa nu ma intelegeti gresit; nu ma refer la acea "loialitate" prosteasca a carei absenta o deplang unii stapani mediocri, incapabili sa pastreze in serviciu profesionisti de inalta clasa. Fireste ca as fi printre ultimii care sa pledeze pentru manifestarea indiferenta a loialitatii fata de orice doamna sau gentleman care se intampla sa-ti fie stapan o perioada de timp. Totusi, daca majordomul vrea sa ajunga ceva in viata, vine desigur o vreme cand isi incheie cautarile si cand trebuie sa-si spuna siesi: "Acest stapan reprezinta pentru mine tot ce este nobil si de admirat. Prin urmare, am sa ma dedic slujirii lui". Aceasta este loialitatea manifestata cu inteligenta. Si atunci ce gasiti "nedemn" in asta? Nu facem decat sa acceptam un adevar inevitabil: cei din meseria noastra nu vor avea niciodata caderea sa inteleaga problemele majore ale lumii de azi si cel mai bun lucru pe care il putem face este sa avem incredere intr-un stapan pe care il apreciem drept intelept si onorabil si sa ne folosim energiile pentru a-l sluji cat mai bine cu putinta. Uitati-va la domnul Marshall, de pilda, sau la domnul Lane - doua dintre cele mai mari personalitati ale profesiei noastre. Ni-l putem oare inchipui pe domnul Marshall discutand in contradictoriu cu lordul Camberley cu privire la ultimul mesaj trimis de acesta din urma Ministerului Afacerilor Externe? Il admiram oare mai putin pe domnul Lane fiindca am aflat ca nu are obiceiul sa conteste spusele lui Sir Leonard Gray inaintea fiecarui discurs tinut in Camera Comunelor? Bineinteles ca nu. Ce e "nedemn", ce e reprobabil intr-o asemenea atitudine? Cum poate fi cineva invinuit cat de putin fiindca, de exemplu, trecerea timpului a dovedit ca eforturile lordului Darlington au fost gresit indrumate si chiar ridicole? In toti anii in care l-am slujit, dansul si numai dansul a cantarit probele si a hotarat ca era bine sa procedeze asa cum a procedat, pe cata vreme eu m-am multumit sa ma ocup, si am facut-o asa cum trebuia, de problemele ce tineau de competenta mea profesionala, iar din punctul meu de vedere, mi-am indeplinit indatoririle cat am putut mai bine, ba chiar la un nivel pe care multi l-ar putea considera "de prima mana". Nu am nici o vina daca viata si activitatea inaltimii sale au ajuns sa fie considerate in cel mai bun caz o regretabila pierdere de vreme si e total lipsit de sens sa incerc vreo parere de rau sau vreun sentiment de rusine in ceea ce ma priveste.

Ziua a patra - dupa-amiaza.

Little Compton, Cornwall.

Am ajuns in cele din urma in Little Compton, iar in acest moment ma aflu in sala de mese de la hotelul Rose Garden, dupa ce tocmai mi-am terminat pranzul. Afara, ploaia cade neintrerupt.

Desi nu este luxos, Rose Garden e in orice caz primitor si confortabil, si nimanui nu-i pare rau pentru cheltuielile suplimentare legate de cazare. Are o pozitie foarte buna, fiind situat intr-unul dintre colturile pietei publice a satului - un fermecator conac acoperit cu iedera si care banuiesc ca poate gazdui cam treizeci de oaspeti. Cu toate acestea, "sala de mese" in care ma gasesc este o anexa moderna, construita in prelungirea cladirii principale - o incapere lunga si intinsa, avand pe ambele laturi siruri de ferestre mari. De o parte se vede piata publica a satului; de cealalta, gradina din spate, care probabil ca si-a imprumutat numele locului. In gradina care pare a fi bine adapostita de vant se gasesc cateva mese si, cand e timp frumos, cred ca e un loc foarte placut ca sa iei masa sau sa consumi bauturi racoritoare. De fapt, am aflat ca, nu cu mult timp inainte, cativa oaspeti chiar isi incepusera pranzul afara, dar au fost intrerupti de aparitia unor nori amenintatori de furtuna. Cam cu o ora in urma, cand am fost poftit aici pentru prima data, servitorii strangeau grabiti mesele din gradina, in timp ce recentii lor ocupanti, printre care si un gentleman cu un servetel aranjat peste camasa, stateau prin apropiere cu un aer destul de ratacit. Apoi, dupa scurt timp, ploaia a inceput sa cada atat de violent, incat pentru o clipa toti oaspetii au parut ca isi intrerup activitatea numai ca sa se uite pe geam.

Masa mea se afla pe partea de unde se vede piata, astfel incat privesc de aproape o ora ploaia care cade, spaland Fordul si putinele vehicule parcate afara. Ploaia parca s-a mai potolit, dar este inca suficient de puternica pentru a-i descuraja pe cei care vor sa iasa si sa hoinareasca prin sat. Desigur ca mi-a trecut prin minte ca as putea sa merg acum si sa ma intalnesc cu domnisoara Kenton, insa in scrisoarea mea o informasem ca voi veni la ora trei si nu cred ca e bine sa o surprind ajungand mai devreme. Asadar, daca ploaia nu se va opri in scurta vreme, se prea poate sa raman aici si sa-mi beau ceaiul pe indelete, pana cand se va apropia ora la care trebuie sa plec. Am aflat de la tanara care mi-a servit ceaiul ca locuinta actuala a domnisoarei Kenton se afla cam la cincisprezece minute de mers pe jos, ceea ce inseamna ca mai trebuie sa astept cel putin patruzeci de minute.

Printre altele, trebuie sa spun ca nu sunt atat de nesabuit incat sa nu fiu pregatit pentru o eventuala dezamagire. Stiu prea bine ca nu am primit de la domnisoara Kenton nici un raspuns prin care sa-mi confirme ca s-ar bucura sa ne intalnim. Cu toate acestea, cunoscand-o bine, inclin sa cred ca lipsa oricarei scrisori poate fi luata drept incuviintare. Daca dintr-un motiv sau altul aceasta intalnire s-ar fi dovedit nepotrivita, sunt sigur ca nu ar fi ezitat sa-mi dea de stire. In plus, ii scrisesem ca mi-am rezervat o camera la hotel si ca imi putea lasa acolo orice mesaj de ultima ora: faptul ca nu ma astepta nici un fel de asemenea mesaj cred ca reprezinta inca o dovada ca totul este in ordine.

Aceasta ploaie torentiala este intrucatva surprinzatoare, fiindca ziua a inceput cu acea stralucire a soarelui de dimineata cu care am fost binecuvantat in fiecare zi de cand am plecat de la Darlington Hall. De fapt, ziua a debutat in general bine, cu un mic dejun compus din oua proaspete de la ferma si paine prajita, pe care mi le-a adus doamna Taylor; dupa aceea a aparut doctorul Carlisle, la sapte si jumatate, conform promisiunii, astfel incat mi-am putut lua ramas bun de la familia Taylor - care nici acum nu a vrut sa auda de plata - inainte de a da ocazia infiriparii unei alte conversatii stingheritoare.

- Ti-am facut rost de un bidon cu benzina, m-a anuntat doctorul Carlisle, poftindu-ma langa el in Rover.

I-am multumit ca se gandise la mine, dar cand m-am interesat de pret am vazut ca nici nu voia sa auda de asa ceva.

- Fii serios, batrane. Am gasit un pic undeva prin fundul garajului. Dar pana la Crosby Gate iti ajunge si acolo poti sa-ti faci plinul cum trebuie.

In stralucirea soarelui de dimineata, centrul satului Moscombe a aparut sub forma catorva magazine mici aflate in jurul unei biserici a carei turla o vazusem ieri seara de pe deal. Oricum, nu am avut prea mult timp sa studiez satul, caci doctorul Carlisle a intors brusc masina pe aleea curtii unei ferme.

- O luam pe scurtatura, a spus el in timp ce treceam pe langa hambare si masini agricole scoase din functiune.

Se parea ca nu era nimeni prin apropiere, iar la un moment dat, cand am ajuns in fata unei porti inchise, doctorul a spus:

- Imi pare rau, batrane, fa dumneata onorurile, daca nu te superi.

M-am dat jos si m-am indreptat spre poarta, dar imediat, dintr-unul din hambarele apropiate, a izbucnit un cor de latraturi furioase, asa ca am rasuflat usurat cand m-am vazut din nou la locul meu din Rover, langa doctorul Carlisle.

Am glumit putin in timp ce urcam un drum ingust printre niste copaci inalti, iar el m-a intrebat cum ma odihnisem la familia Taylor si diverse alte lucruri. Apoi a spus pe neasteptate:

- Uite ce e, sper sa nu ma crezi foarte nepoliticos, dar se intampla cumva sa fii vreun fel de servitor?

Marturisesc ca, auzind aceste cuvinte, sentimentul care m-a incercat cel mai puternic a fost unul de usurare.

- Asa este, domnule. De fapt, sunt majordomul de la Darlington Hall, de langa Oxford.

- Mi-am inchipuit. Toate povestile despre cum l-ai intalnit pe Winston Churchill si alte chestii de genul asta. Mi-am spus, ei bine, ori tipul minte de ingheata apele, ori si atunci mi-a trecut prin cap ca exista o explicatie simpla.

Doctorul Carlisle s-a intors spre mine cu un zambet, conducand in continuare masina care suia si serpuia abrupt. Am spus:

- Nu a fost intentia mea sa insel pe nimeni, domnule. Cu toate acestea.

- O, n-are nici un rost sa-mi explici, batrane. Imi dau seama foarte bine cum s-a intamplat. Vreau sa spun ca faci intr-adevar o impresie foarte puternica. E imposibil ca oamenii de aici sa nu te ia drept lord sau duce.

Doctorul a ras cu pofta.

- Cred ca iti face bine sa te mai ia lumea drept lord din cand in cand.

Cateva clipe am calatorit in tacere. Pe urma doctorul Carlisle mi-a spus:

- Ma rog, sper ca ti-a facut placere sa stai cu noi aici.

- Va multumesc, domnule, mi-a facut o mare placere.

- Si cum ti s-au parut cei din Moscombe? Nu sunt oameni rai, nu?

- Foarte inimosi, domnule. Domnul si doamna Taylor au fost extrem de amabili.

- As vrea sa nu-mi mai spui "domnule"2 tot timpul, domnule Stevens. Nu, cei de-aici nu sunt deloc oameni rai. In ce ma priveste, a fost putin ciudat.

De asemenea, a facut o pauza destul de curioasa inainte de a intreba inca o data:

- Si zici ca ti s-au parut inimosi, da?

- Intocmai, domnule doctor. Deosebit de saritori.

- Si cam ce ti-au povestit aseara? Sper ca nu te-au plictisit de moarte cu barfele lor din sat.

- Deloc, domnule doctor. De fapt, am avut o discutie foarte sincera si s-au exprimat cateva puncte de vedere foarte interesante.

- A, te referi la Harry Smith, a ras doctorul. Nu trebuie sa-l bagi in seama. E destul de amuzant daca-l asculti o vreme, dar de fapt nu stie pe ce lume traieste. Cateodata iti vine sa crezi ca e vreun soi de comunist si pe urma vine cu cate-o chestie de zici ca e tory de-a binelea. Insa adevarul e ca nu stie pe ce lume traieste.

- A, asta e foarte interesant.

- Ce prelegere v-a tinut aseara? Despre Imperiu? Despre insanatosirea Natiunii?

- Domnul Smith s-a limitat la subiecte de ordin mai general.

- Zau? De exemplu?

Am tusit usor.

- Domnul Smith si-a exprimat cateva idei despre natura demnitatii.

- Ce vorbesti? Asta suna cam prea filosofic pentru Harry Smith, cum naiba a ajuns la asa ceva?

- Cred ca domnul Smith sublinia importanta activitatii sale desfasurate in sat in timpul campaniei electorale.

- A, da?

- M-a lasat sa inteleg ca oamenii din Moscombe au pareri neclintite despre toate problemele de mare importanta.

- A, da. Asta-i stilul lui Harry Smith. Incearca mereu sa-i impinga pe ceilalti ca sa discute fel de fel de lucruri. Insa adevarul e ca oamenii sunt mai multumiti daca ii lasa in pace.

Am tacut amandoi cateva clipe. Intr-un tarziu, am spus:

- Iertati-ma ca va intreb, domnule. Dar trebuie oare sa inteleg ca domnul Smith e o persoana pe socoteala careia se face haz?

- Hm, parca e prea mult spus. Oamenii de aici au totusi un anumit gen de constiinta politica. Ei cred ca s-ar cuveni sa aiba convingeri puternice despre diversele probleme, asa cum ii indeamna Harry. Dar de fapt nu se deosebesc cu nimic de oamenii din alte parti. Isi doresc o viata linistita. Harry are o multime de idei despre lucrurile care ar trebui sa se schimbe, insa adevarul e ca nimeni din sat nu doreste vreo revolutie, chiar daca ar avea de castigat. Oamenii de aici vor sa fie lasati in pace ca sa-si duca zilele tihnit. Nu doresc sa fie batuti la cap cu fel de fel de probleme capitale.

Am fost surprins de nota de dezgust care se strecurase in vocea doctorului. El insa si-a revenit rapid, razand scurt si observand:

- Ce frumos se vede satul de pe partea dumitale. Intr-adevar, satul devenise vizibil undeva sub noi. Bineinteles ca stralucirea soarelui de dimineata ii conferea o infatisare total diferita, insa altminteri arata cam la fel ca atunci cand il vazusem in intuneric, asa ca am dedus ca ne apropiem de locul in care lasasem Fordul.

- Domnul Smith parea a crede ca demnitatea cuiva provine din capacitatea de a avea asemenea opinii neclintite, am spus.

- A, da, demnitatea. Uitasem. Da, deci Harry a incercat sa atace conceptele filosofice. Pe cuvantul meu, cred ca a spus numai bazaconii.

- Concluziile sale nu au fost dintre cele care sa atraga neaparat o aprobare unanima, domnule.

Doctorul Carlisle a dat din cap, dar mi s-a parut ca s-a cufundat in propriile ganduri.

- Stii, Stevens, a spus dansul in cele din urma, cand am venit prima data aici eram un socialist convins. Credeam in cele mai bune servicii pentru toata lumea si in toate chestiile de genul asta. Am ajuns aici pentru prima oara in '49. Socialismul le permitea oamenilor sa traiasca demn. Asta credeam cand am aparut aici. Iarta-ma, nu trebuie sa asculti toate prostiile astea.

S-a intors spre mine bine dispus:

- Dar dumneata, batrane?

- Imi pare rau, domnule, ce anume?

- Ce crezi dumneata ca inseamna demnitatea?

Recunosc ca modul direct in care imi fusese adresata intrebarea m-a cam luat prin surprindere.

- E destul de greu de explicat in cateva cuvinte, domnule, am spus. Dar banuiesc ca, in ultima instanta, inseamna sa nu te dezbraci in public.

- Iarta-ma. Ce anume?

- Demnitatea, domnule.

- Aha.

Doctorul a dat din cap, insa a parut putin nedumerit. Pe urma a spus:

- Ei, drumul asta ar trebui sa-ti fie familiar. Probabil ca arata destul de diferit la lumina zilei. A, aceea de acolo e? Pe cinstea mea, ce masina frumoasa!

Doctorul Carlisle a oprit linga Ford, s-a dat jos si a repetat: "Phii, ce masina frumoasa". In clipa urmatoare a scos la iveala o palnie si un bidon cu benzina si m-a ajutat binevoitor sa umplu rezervorul Fordului. Temerile pe care le aveam fata de vreo defectiune mai mare, care ar fi putut deregla automobilul, s-au risipit cand am incercat sa-l pornesc si am auzit motorul trezindu-se la viata cu un sunet sanatos. Atunci i-am multumit doctorului Carlisle si ne-am luat ramas bun, desi am fost nevoit sa mai merg cam o mila in urma Roverului sau pe drumul ce serpuia la deal, pana cand rutele noastre s-au despartit.

Am intrat in Cornwall in jurul orei noua. Aceasta s-a intamplat cu cel putin trei ore inainte de a incepe ploaia, cand norii inca mai aveau o albeata stralucitoare. De fapt, multe din privelistile care m-au intampinat in aceasta dimineata au fost cele mai frumoase de pana acum. A fost pacat, deci, ca multa vreme nu am putut sa le acord atentia pe care o meritau. Caci pot sa spun acum ca ma preocupa destul de mult gandul ca, daca nu vor interveni complicatii neprevazute. La sfarsitul zilei ma voi intalni din nou cu domnisoara Kenton. Prin urmare, acesta a fost motivul pentru care, in timp ce goneam printre campiile intinse, fara a intalni vreo fiinta omeneasca sau vreun alt vehicul mile intregi, sau mergeam atent prin satucuri minunate, dintre care unele erau alcatuite dintr-un grup de cateva case din piatra, m-am trezit evocand din nou diverse momente din trecut. Si nici acum, cand ma aflu in Little Compton, aici, in sufrageria acestui hotel primitor unde am ceva timp la dispozitie, nu imi pot impiedica gandurile sa hoinareasca pe aceleasi meleaguri.

Toata dimineata am fost preocupat in mod special de o amintire, sau de fapt de un fragment de amintire, un moment care, dintr-un motiv anume, mi-a ramas viu in minte de-a lungul anilor. Este amintirea clipelor in care am ramas singur pe coridorul din spate, in fata usii inchise de la camera domnisoarei Kenton. De fapt, nu stateam chiar cu fata la usa, ci oarecum in profil, nestiind daca trebuia sau nu sa bat, fiindca imi amintesc ca tocmai atunci imi trecuse prin minte ca, dincolo de usa, la doar cativa metri de mine, domnisoara Kenton plangea. Cum am spus, momentul acesta mi s-a intiparit adanc in memorie, ca de altfel si amintirea sentimentului ciudat pe care l-am simtit trezindu-se in mine in timp ce stateam acolo. Cu toate acestea, acum nu mai stiu precis care au fost imprejurarile concrete care m-au facut sa raman acolo, pe coridorul din spate. Ma gandesc ca, intr-o alta incercare de rememorare a acelor intamplari, e posibil sa fi afirmat ca aceasta amintire se intrupase chiar in minutele scurse dupa ce domnisoara Kenton primise vestea mortii matusii sale, adica atunci cand, lasand-o sa-si consume singura necazul, mi-am dat seama afara pe coridor ca nu ii prezentasem condoleante. Acum insa, dupa ce m-am gandit mai bine, cred ca se poate sa fi incurcat nitel lucrurile si ca acest fragment de amintire provine de fapt din intamplarile care au avut loc la cel putin cateva luni dupa moartea matusii domnisoarei Kenton - mai precis, in seara cand tanarul domn Cardinal si-a facut aparitia cam pe neasteptate la Darlington Hall.

Tatal domnului Cardinal, Sir David Cardinal, fusese multi ani cel mai apropiat prieten si coleg al inaltimii sale, insa murise in urma unui tragic accident de calarie, cu trei sau patru ani inainte de seara de care imi amintesc acum. Intre timp, tanarul domn Cardinal isi facuse un oarecare nume ca ziarist, specializandu-se in comentarii spirituale cu privire la problemele internationale. Evident ca aceste articole nu-i faceau mare placere lordului Darlington, caci tin minte ca de multe ori isi ridica ochii din ziar si spunea ceva de genul: "Tanarul Reggie iar scrie aiureli. Bine ca nu mai traieste taica-sau ca sa le citeasca". Insa aceste articole nu-l impiedicau pe domnul Cardinal sa fie unul din oaspetii obisnuiti ai casei. Ba mai mult. Inaltimea sa nu a uitat niciodata ca tanarul era finul sau si l-a tratat intotdeauna ca pe un membru al familiei. Pe de alta parte, domnul Cardinal nu avea obiceiul de a veni la masa fara a da de stire din timp, asa ca am fost putin surprins cand am deschis usa in seara aceea si l-am vazut acolo, tinandu-si servieta in brate.

- A, buna, Stevens, ce mai faci? a spus dansul. S-a intamplat sa am un mic necaz in seara asta si ma intrebam daca lordul Darlington poate sa ma gazduiasca la el.

- Imi pare foarte bine ca va revad, domnule. Ii voi comunica inaltimii sale ca sunteti aici.

- Aveam de gand sa raman la domnul Roland, dar se pare ca a fost o neintelegere si au plecat de acasa. Sper ca nu am venit intr-un moment nepotrivit. Vreau sa spun, nu se intampla nimic deosebit in seara asta, nu?

- Cred ca inaltimea sa asteapta cativa gentlemeni dupa cina, domnule.

- Ah, ghinionul meu. Se pare ca nu am ales o seara potrivita. As face bine sa raman in umbra. Oricum, am de lucru la cateva articole, a spus domnul Cardinal, facand un semn spre servieta.

- Ii voi comunica inaltimii sale ca sunteti aici, domnule, in orice caz, ati venit la timp ca sa cinati cu dansul.

- Splendid, chiar trageam nadejde. Dar nu cred ca doamnei Mortimer o sa-i faca mare placere ca sunt aici.

L-am lasat pe domnul Cardinal in salon si m-am indreptat spre birou, unde l-am gasit pe inaltimea sa uitandu-se prin niste hartii cu o expresie concentrata. Cand i-am spus de sosirea domnului Cardinal, s-a aratat surprins si chiar nemultumit timp de cateva clipe. Apoi s-a lasat in scaun, ca si cum ar fi incercat sa gaseasca o explicatie.

- Comunica-i domnului Cardinal ca am sa cobor imediat, a spus dansul in cele din urma. Poate sa-si poarte singur de grija cateva minute.

Cand m-am intors jos, l-am gasit pe domnul Cardinal miscandu-se cu destula vioiciune prin salon si examinand obiecte care probabil ca ii devenisera familiare cu multa vreme in urma. I-am transmis mesajul inaltimii sale si l-am intrebat cu ce aperitiv puteam sa-l servesc.

- O, deocamdata doar ceai, Stevens. Pe cine asteapta inaltimea sa in seara asta?

- Imi pare rau, domnule, ma tem ca nu pot sa va ajut.

- N-are nici o idee?

- Imi pare rau, domnule.

- Hm, ciudat. Ma rog. Ar fi mai bine sa raman in umbra in seara asta.

Imi amintesc ca, nu mult dupa aceea, am coborat la camera domnisoarei Kenton. Ea statea la masa, desi nu avea nimic in fata, iar mainile ii erau goale; de fapt, ceva din atitudinea ei lasa sa se inteleaga ca statea asa de mai multa vreme, inainte ca eu sa bat la usa.

- A venit domnul Cardinal, domnisoara Kenton, am spus eu. In seara asta va dori sa stea in camera sa obisnuita.

- Foarte bine, domnule Stevens. Am sa ma ocup de ea inainte de a pleca.

- Aha, iesi diseara, domnisoara Kenton?

- Intocmai, domnule Stevens.

Poate ca m-am aratat putin surprins, caci ea a continuat:

- Tineti minte, domnule Stevens, ca am discutat despre asta cu doua saptamani in urma.

- Da, bineinteles, domnisoara Kenton. Te rog sa ma ierti, pentru o clipa mi-a scapat din vedere.

- S-a intamplat ceva, domnule Stevens?

- Absolut nimic, domnisoara Kenton. Diseara sunt asteptati cativa oaspeti, dar nu exista nici un motiv care sa reclame prezenta dumitale.

- Am cazut de acord acum doua saptamani ca imi voi lua aceasta zi libera, domnule Stevens.

- Desigur, domnisoara Kenton. Te rog foarte mult ma ierti.

M-am intors si m-am pregatit sa plec, dar am fost oprit la usa de domnisoara Kenton, care a spus:

- Domnule Stevens, vreau sa va spun ceva.

- Da, domnisoara Kenton?

- Este vorba de cunostinta mea. Cu care ma voi intalni diseara.

- Da, domnisoara Kenton.

- Mi-a cerut sa ma marit cu el. Am crezut ca e dreptul dumneavoastra sa stiti.

- Prea bine, domnisoara Kenton. Asta e foarte interesant.

- Inca ma gandesc la aceasta problema.

- Prea bine.

Ea si-a coborat ochii si si-a privit mainile timp de o clipa, insa aproape imediat privirea i s-a intors iarasi spre mine.

- Cunostinta mea urmeaza sa inceapa lucrul in West Country de luna viitoare.

- Prea bine.

- Cum am spus, domnule Stevens, inca ma mai gandesc. In orice caz, am gasit de cuviinta ca e bine sa aflati si dumneavoastra cum stau lucrurile.

- Sunt foarte recunoscator, domnisoara Kenton. Spre ca vei petrece o seara placuta. Acum am sa te rog sa ma scuzi.

Probabil ca au trecut vreo douazeci de minute pana cand m-am intalnit din nou cu domnisoara Kenton, de data aceasta pe cand ma ocupam de pregatirile pentru cina.

Tocmai urcam pe scara din spate ducand o tava foarte incarcata, cand am auzit zgomotul unor pasi maniosi zguduind podeau undeva sub mine. Intorcandu-ma, am vazut-o pe domnisoara Kenton fulgerandu-ma cu privirea de jos de langa scara.

- Domnule Stevens, sa inteleg oare ca doriti sa raman in serviciu in seara asta?

- Deloc, domnisoara Kenton. Dupa cum ai aratat, mi-ai dat de stire cu catva timp in urma.

- Dar vad ca sunteti foarte nemultumit fiindca am de gand sa plec diseara.

- Dimpotriva, domnisoara Kenton.

- Va inchipuiti ca, daca produceti atata galagie in bucatarie si tropaiti de colo colo in felul asta in fata camerei mele, ma veti face sa ma razgandesc?

- Domnisoara Kenton, usoara agitatie din bucatarie se datoreaza doar faptului ca domnul Cardinal a venit la masa in ultima clipa. Nu exista nici un motiv ca sa nu iesi in seara asta.

- Am de gand sa ies, cu sau fara voia dumneavoastra, domnule Stevens, vreau sa fie foarte clar. Mi-am facut programul de cateva saptamani.

- Prea bine, domnisoara Kenton. Inca o data, iti doresc o seara foarte placuta.

La masa, atmosfera dintre cei doi gentlemeni mi s-a parut destul de ciudata. Multa vreme au mancat in tacere, mai cu seama inaltimea sa parand dus cu gandul foarte departe. La un moment dat, domnul Cardinal a spus:

- Ceva deosebit in seara asta, domnule?

- Poftim?

- Musafirii de diseara. Ceva deosebit?

- Ma tem ca nu pot sa-ti spun, baiete. Strict confidential.

- Vai de mine. Banuiesc ca asta inseamna ca nu trebuie sa fiu de fata.

- Sa fii de fata la ce, baiete?

- La ce o sa aiba loc diseara.

- A, nici nu te-ar interesa. In orice caz, e ceva absolut confidential. Nu pot sa te las sa stai cu noi. Nu, nu, nu se poate cu nici un chip.

- Vai de mine. Inseamna ca totusi e ceva deosebit.

Domnul Cardinal l-a privit foarte atent pe inaltimea sa, insa dansul a inceput din nou sa manance, fara a mai scoate vreo vorba.

Gentlemenii s-au retras in fumoar ca sa bea vin de Porto si sa fumeze cate un trabuc, in timp ce faceam curatenie in sufragerie si pregateam salonul pentru sosirea oaspetilor care urmau sa vina seara, am fost nevoit sa trec de mai multe ori prin fata usilor fumoarului. Prin urmare, nu am putut evita sa observ cum gentlemenii, in contrast cu dispozitia tacuta afisata la masa, incepusera sa vorbeasca oarecum repezit. Dupa un sfert de ora, s-au auzit voci manioase. Fireste ca nu m-am oprit ca sa ascult, dar n-am putut sa nu-l aud pe inaltimea sa strigand: "Dar asta nu e treaba ta, baiete! Asta nu e treaba ta!"

Ma aflam in sufragerie cand, in cele din urma, gentlemenii au iesit. Se parea ca se calmasera si singurele cuvinte pe care si le-au adresat in timp ce strabateau vestibulul au fost cele ale inaltimii sale: "Dar tine minte, baiete. Am incredere in tine", la care domnule Cardinal a murmurat iritat: "Da, da, aveti cuvantul meu".

La aproape opt si jumatate fix s-a auzit zgomotul unor automobile care se opreau in curte. Am deschis usa unui sofer si am putut vedea, peste umarul lui, cativa politisti imprastiindu-se prin parcul din jurul casei. Imediat dupa aceea am poftit inauntru doi gentlemeni foarte distinsi, pe care inaltimea sa i-a intampinat in vestibul si i-a condus de indata in salon. Cam dupa zece minute s-a auzit zgomotul unui alt automobil si i-am deschis usa lui Herr Ribbentrop, ambasadorul Germaniei, care incetase sa mai fie considerat un strain la Darlington Hall. Inaltimea sa a iesit sa-l primeasca, insotit de cei doi gentlemeni, care au schimbat priviri complice inainte de a disparea impreuna in salon. Cateva minute mai tarziu, cand mi s-a cerut sa aduc bauturile racoritoare, cei patru gentlemeni comparau calitatile unor sortimente de carnati, iar atmosfera parea a fi placuta, cel putin la suprafata.

Pe urma mi-am ocupat locul in vestibul - locul de langa arcada de la intrare, unde stateam de obicei in timpul intalnirilor importante - si nu am fost nevoit sa ma misc de acolo vreme de mai bine de doua ore, cand s-a auzit soneria de Ia usa din spate. Coborand, am dat peste un politist care statea langa domnisoara Kenton, solicitandu-mi sa ii verific identitatea.

- Doar din motive de securitate, domnisoara, nu am vrut sa va jignesc, a murmurat ofiterul, pierzandu-se din nou in noapte.

Pe cand zavoram usa, am observat ca domnisoara Kenton ma astepta si am spus:

- Nadajduiesc ca ai petrecut o seara placuta, domnisoara Kenton.

Ea nu a raspuns si atunci am repetat, in timp ce strabateam pardoseala de culoare inchisa a bucatariei:

- Nadajduiesc ca ai petrecut o seara placuta, domnisoara Kenton.

- Multumesc, domnule Stevens, am petrecut.

- Ma bucur ca asa stau lucrurile.

In spatele meu, pasii domnisoarei Kenton s-au oprit brusc si am auzit-o spunand:

- Nu va intereseaza chiar deloc ce s-a intamplat in seara asta intre mine si cunostinta mea, domnule Stevens?

- Nu vreau sa fiu nepoliticos, domnisoara Kenton, dar trebuie sa ma intorc sus fara sa mai intarzii nici o clipa. De fapt, chiar acum, in aceasta casa au loc evenimente de o importanta mondiala.

- Dar oare cand nu au loc, domnule Stevens? Foarte bine, daca trebuie sa plecati imediat, am sa va spun doar ca am acceptat cererea cunostintei mele.

- Cum ai spus, domnisoara Kenton?

- Cererea lui in casatorie.

- Ah, adevarat, domnisoara Kenton? Atunci da-mi voie sa iti adresez felicitari.

- Va multumesc, domnule Stevens. Bineinteles ca voi avea bucuria de a va prezenta demisia mea. Totusi, am fi foarte recunoscatori daca ati putea sa-mi dati drumul mai devreme. Cunostinta mea incepe sa lucreze la noul lui serviciu din West Country de azi in doua saptamani.

- Voi face tot posibilul sa iti asigur un inlocuitor cu proxima ocazie, domnisoara Kenton. Acum te rog sa ma ierti, trebuie sa ma intorc sus.

Am pornit din nou, insa tocmai ajunsesem la usile care dadeau inspre coridor cand am auzit-o pe domnisoara Kenton spunand: "Domnule Stevens" si astfel m-am intors iarasi. Nu se miscase din loc si drept urmare era silita sa ridice usor vocea pe cand mi se adresa, astfel incat aceasta rasuna destul de ciudat in spatiul cavernos al bucatariei intunecate si pustii.

- Trebuie oare sa inteleg, a spus ea, ca dupa atat de multi ani de serviciu in aceasta casa, singurele cuvinte cu care primiti vestea posibilei mele plecari sunt cele pe care le-ati rostit acum?

- Domnisoara Kenton, ai din partea mea cele mai calduroase felicitari, insa iti repet, sus se dezbat chestiuni de insemnatate mondiala si trebuie sa ma intorc la postul meu.

- Stiati, domnule Stevens, ca ati fost un personaj foarte important pentru cunostinta mea si pentru mine?

- Chiar asa, domnisoara Kenton?

- Da, domnule Stevens. Adeseori ne petreceam timpul amuzandu-ne cu intamplari ce va privesc. De exemplu, cunostinta mea vrea mereu sa-i arat cum va strangeti narile cand puneti piper in mancare. Incepe sa rada de fiecare data.

- Ca sa vezi.

- Ii plac la fel de mult ironiile pe care le adresati servitorilor. Trebuie sa va spun ca am devenit o specialista in recrearea lor. Nu am decat sa formulez cateva replici si ne prapadim de ras.

- Ca sa vezi, domnisoara Kenton. Acum te rog sa ma ierti.

Am ajuns in vestibul si m-am postat din nou la locul meu. Cu toate acestea, dupa nici cinci minute, domnul Cardinal a aparut in cadrul usii de la biblioteca si mi-a facut semn sa ma apropii.

- Ma scuzi ca te deranjez, Stevens, a spus dansul. Te superi daca te rog sa-mi aduci putin coniac? Am impresia ca sticla pe care ai adus-o mai devreme s-a golit.

- Sunteti binevenit sa consumati orice bautura doriti, domnule. Totusi, dat fiind ca aveti de terminat un articol, ma intreb daca este indicat sa beti in continuare.

- Articolul o sa iasa bine, Stevens. Fii baiat de treaba si mai adu-mi putin coniac.

- Prea bine, domnule.

Cateva clipe mai tarziu, cand m-am intors in biblioteca, domnul Cardinal se plimba pe langa rafturi si studia atent contoarele cartilor. Am izbutit sa vad cateva hartii imprastiate in dezordine pe unul din pupitrele de scris de alaturi. Pe cand ma apropiam, domnul Cardinal a emis un sunet apreciativ si s-a cufundat intr-un fotoliu de piele. M-am apropiat, am turnat putin coniac si i-am intins paharul.

- Stii ceva, Stevens, a spus dansul, noi suntem prieteni de multi ani.

- Adevarat, domnule.

- De cate ori vin aici, abia astept sa stau putin de vorba cu dumneata.

- Da, domnule.

- Nu vrei sa bei un paharel cu mine?

- Sunteti foarte amabil si va multumesc, domnule, dar nu beau.

- Ia spune-mi, Stevens, e ceva in neregula cu dumneata?

- Totul e in perfecta regula, domnule, va multumesc, am spus razand usor.

- Nu te simti rau, nu?

- Poate putin obosit, dar in rest e foarte bine, multumesc, domnule.

- Pai atunci ar trebui sa stai jos. Ma rog. Cum ziceam, suntem prieteni de destul de mult timp. Asa ca s-ar cuveni sa fiu sincer cu dumneata. Dupa cum nu ma indoiesc ca ti-ai dat seama, nu intamplator am trecut pe-aici in seara asta. Vezi dumneata, am fost prevenit despre ceea ce se petrece dincolo de vestibul, chiar in momentul asta.

- Da, domnule.

- Zau ca as dori sa te asezi, Stevens. Eu vreau sa stam de vorba ca intre prieteni, iar dumneata stai acolo cu tava aia blestemata, de parca ai fi tot timpul pe picior de plecare.

- Imi pare rau, domnule.

Am lasat tava si m-am asezat, intr-o pozitie cuviincioasa, in fotoliul indicat de domnul Cardinal.

- Asa mai merge, a spus domnul Cardinal. Spune-mi, Stevens, cred ca in clipa asta primul-ministru se afla in salon, nu?

- Primul-ministru, domnule?

- Bine, bine, nu esti obligat sa-mi spui. Inteleg ca esti intr-o situatie delicata.

Domnul Cardinal a scos un oftat si a aruncat o privire obosita spre hartiile risipite pe pupitru. Pe urma a spus:

- Nici nu mai e nevoie, Stevens, sa-ti spun ce simt eu pentru inaltimea sa, nu-i asa? Vreau sa zic ca pentru mine a fost un al doilea tata. Nici nu mai e nevoie sa-ti spun.

- Nu, domnule.

- Tin foarte mult la el.

- Da, domnule.

- Si stiu ca si dumneata la fel. Si dumneata tii foarte mult la el. Nu-i asa, Stevens?

- Intocmai, domnule.

- Bine. Deci stim amandoi cum stam. Dar hai sa analizam faptele. Inaltimea sa se afla intr-o situatie grea. L-am privit cum incearca sa iasa din ea si trebuie sa-ti spun ca incep sa fiu foarte ingrijorat. Vezi dumneata, Stevens, problema il depaseste.

- Adevarat, domnule?

- Stevens, stii dumneata ce se intampla chiar acum, in timp ce noi stam aici? Ce se intampla la doar cativa metri de noi? Acolo, in incaperea aceea - si nu am nevoie de confirmarea dumitale - sunt adunati in clipa asta primuI-ministru al Angliei, ministrul de externe si ambasadorul Germaniei. Inaltimea sa s-a dat peste cap sa organizeze intalnirea asta si e convins - neclintit in credinta sa - ca face un lucru bun si onorabil. Stii ce se petrece aici, Stevens?

- Ma tem ca nu, domnule.

- Te temi ca nu. Spune-mi, Stevens, dumitale chiar nu-ti pasa deloc? Nu esti curios? Sfinte Dumnezeule, in casa asta se petrece un lucru de rascruce, omule. Nu esti curios chiar deloc?

- Nu intra in atributiile mele sa fiu curios in ce priveste asemenea chestiuni, domnule.

- Dar tii la inaltimea sa. Tii foarte mult, adineauri mi-ai spus. Si daca tii la inaltimea sa, oare n-ar trebui sa fii preocupat? Sau cel putin cat de cat curios? Primul-ministru englez si ambasadorul german se intalnesc prin mijlocirea stapanului dumitale, ca sa aiba convorbiri secrete in puterea noptii, si dumneata nu esti macar curios?

- N-as spune ca nu sunt curios, domnule. Totusi, nu am caderea sa manifest curiozitate fata de acest gen de probleme.

- Nu ai caderea? Aha, probabil ca asta intelegi dumneata prin loialitate. Asa e? Asa intelegi sa fii loial? Fata de inaltimea sa? Sau fata de Coroana, poate?

- Imi pare rau, domnule, clar nu reusesc sa inteleg ce anume propuneti.

Domnul Cardinal a oftat din nou si a clatinat din cap.

- Nu propun nimic, Stevens. Sincer sa fiu, nu stiu ce ar trebui sa facem. Insa dumneata ai putea cel putin sa fii curios.

A tacut o clipa, timp in care a parut ca priveste absent portiunea de covor din jurul picioarelor mele.

- Si chiar nu vrei sa bei un pahar cu mine, Stevens? a spus in cele din urma.

- Nu, multumesc, domnule.

- Sa-ti spun ceva, Stevens. Inaltimea sa e tras pe sfoara. Am facut o multime de cercetari, cunosc situatia actuala din Germania la fel de bine ca oricine altcineva si te anunt ca inaltimea sa e tras pe sfoara.

Nu am raspuns, iar domnul Cardinal a continuat sa priveasca absent in pamant. Dupa o vreme si-a reluat ideea:

- Inaltimea sa este un om bun de pus la rana. Dar adevarul e ca problema asta il depaseste. Este manevrat. Nazistii il manevreaza ca pe un pion. Ai observat, Stevens? Ai observat ca asta se intampla de cel putin trei sau patru ani incoace?

- Imi pare rau, domnule, dar nu am remarcat o asemenea evolutie a evenimentelor.

- N-ai avut nici macar o banuiala? O cat de mica banuiala ca Herr Hitler, prin scumpul nostru prieten Herr Ribbentrop, il manevreaza pe inaltimea sa ca pe un pion, cu aceeasi usurinta cu care ii manevreaza pe toti ceilalti pioni acolo, la Berlin?

- Imi pare rau, domnule, ma tem ca nu am remarcat o asemenea evolutie a evenimentelor.

- Pai cred si eu ca n-ai remarcat, Stevens, fiindca nu esti curios. Lasi sa se intample atatea sub nasul dumitale si nu vezi niciodata lucrurile asa cum sunt ele de fapt.

Domnul Cardinal si-a schimbat pozitia in fotoliu ca sa stea drept si pret de o clipa a dat impresia ca-si contempla munca neterminata, aflata pe pupitrul din apropiere. Apoi a spus:

- Inaltimea sa este un gentleman. De aici pleaca totul. E un gentleman, a luptat in razboi contra nemtilor si ofera instinctiv generozitate si prietenie dusmanului invins. Din instinct o face. Fiindca este un gentleman, un adevarat gentleman englez de pe timpuri. Si cu siguranta ca ai observat si dumneata, Stevens. Cum se putea sa nu observi felul cum s-au folosit de el, cum l-au manipulat, cum au transformat un lucru frumos si nobil in altceva, in ceva ce poate servi propriilor lor scopuri marsave? Trebuie sa-ti fi dat seama, Stevens.

Domnul Cardinal privea din nou fix in pamant. A tacut cateva clipe, dupa care a spus:

- Imi aduc aminte ca am venit aici cu ani in urma si ca era de fata si americanul acela. Participau la o conferinta importanta, tata era printre cei care se ocupau de organizare, imi amintesc cum americanul, mai beat chiar decat sunt eu acum, s-a ridicat de la cina in vazul tuturor. A aratat spre inaltimea sa si l-a facut amator. I-a spus ca era un amator nepriceput si ca problema il depasea. Ei bine, Stevens, trebuie sa-ti spun ca americanul ala a avut dreptate. E un fapt dovedit. Lumea de azi e un loc prea infect pentru porniri frumoase si nobile. Ti-ai dat seama si dumneata, Stevens, nu-i asa? De felul cum au manipulat ceva frumos si nobil. Ti-ai dat seama si dumneata, nu?

- Imi pare rau, domnule, dar nu pot sa spun asa ceva.

- Nu poti sa spui asa ceva. Ma rog, treaba dumitale ce ai de gand, dar eu vreau sa trec la actiune. Daca ar fi trait tata, ar fi incercat sa opreasca intr-un fel ceea ce se intampla.

Domnul Cardinal a tacut din nou si pentru o clipa - poate fiindca evocase amintirea defunctului sau tata - a parut extrem de melancolic.

- Esti multumit, Stevens, a spus dansul intr-un tarziu, cand vezi cum inaltimea sa merge pur si simplu pe marginea unei prapastii?

- Imi pare rau, domnule, nu inteleg intru totul la ce va referiti.

- Nu intelegi, Stevens. Bine, suntem prieteni si am sa-ti vorbesc deschis. In ultimii ani, probabil ca inaltimea sa a fost cel mai folositor pion pe care l-a avut Herr Hitler in tara asta pentru siretlicurile lui de propaganda. Cu atat mai mult cu cat este un om sincer si de onoare, si nu-si da seama de natura adevarata a lucrurilor pe care le face. Numai in ultimii trei ani inaltimii sale i s-a datorat stabilirea de legaturi intre Berlin si mai bine de saizeci de persoane influente de aici, din tara. Pentru ei totul s-a desfasurat ca la carte. Herr Ribbentrop a putut efectiv sa il evite complet pe ministrul nostru de externe. Ca si cum afurisita aia de regrupare a trupelor si afurisitele alea de Jocuri Olimpice nu erau de ajuns. Stii ce l-au pus acum pe inaltimea sa sa faca? Ai idee despre ce se discuta acum?

- Ma tem ca nu, domnule.

- Inaltimea sa incearca sa-l convinga pe primul-ministru in persoana sa accepte invitatia de a-l vizita pe Herr Hitler. El chiar crede ca primul-ministru este victima unei uriase neintelegeri in privinta actualului regim din Germania.

- Nu imi dau seama ce obiectii ridica acest lucru, domnule. Inaltimea sa a facut mereu eforturi pentru o mai buna intelegere intre popoare.

- Si asta nu e tot, Stevens. Daca nu ma insel foarte tare, chiar in aceasta clipa inaltimea sa discuta ideea unei vizite pe care insasi Maiestatea Sa ar urma sa i-o faca lui Herr Hitler. Nu mai e un secret pentru nimeni ca noul nostru rege a fost dintotdeauna un admirator entuziast al nazistilor. Ei bine, acum el tine mortis sa accepte invitatia lui Her Hitler. Si chiar in clipa asta, Stevens, inaltimea sa face tot posibilul pentru a inlatura obiectiile ministrului de externe impotriva acestei idei ingrozitoare.

- Imi pare rau, domnule, dar nu cred ca inaltimea sa face altceva decat ce este mai curat si mai nobil. La urma urmelor, face tot ce ii sta in putinta ca sa asigure mentinerea pacii in Europa.

- Spune-mi, Stevens, nu ti se pare chiar deloc cu putinta ca eu sa am dreptate? Nu esti nici macar curios fata de ceea ce vorbesc?

- Imi pare rau, domnule, dar trebuie sa va spun ca am deplina incredere in judecata sanatoasa a inaltimii sale.

- Nici un om cu o judecata sanatoasa nu mai crede un cuvant din ce spune Herr Hitler dupa Rhineland, Stevens. Inaltimea sa e depasit de problema. Vai de mine, acum chiar ca te-am jignit.

- Deloc, domnule, am spus, fiindca motivul pentru care ma ridicasem era ca auzisem sunand clopotelul din salon. Se pare ca gentlemenii au nevoie de mine. Va rog sa ma iertati.

In salon era un fum sa-l tai cu cutitul. Distinsii gentlemeni continuau, fireste, sa fumeze trabucuri, avand intiparita pe chip o expresie solemna si nescotand un cuvant, in timp ce inaltimea sa m-a trimis sa aduc din pivnita o anumita sticla de vin de Porto cu totul deosebit.

La ora aceea a noptii, pasii care coboara pe scara din spate se fac obligatoriu auziti si fara indoiala ca ei au trezit-o din somn pe domnisoara Kenton.

Caci in vreme ce inaintam grijuliu prin intunericul de pe coridor, usa de la camera ei s-a deschis, iar ea a aparut in prag, iluminata de lumina dinauntru.

- Ma surprinde ca te gasesc inca aici, domnisoara Kenton, i-am spus apropiindu-ma.

- Domnule Stevens, m-am purtat prosteste mai devreme.

- Iarta-ma, domnisoara Kenton, dar acum nu am timp de stat la discutii.

- Domnule Stevens, nu trebuie sa puneti la suflet nimic din ce v-am spus inainte. Pur si simplu m-am purtat prosteste.

- Nu am pus la suflet nimic din ce ai spus, domnisoara Kenton. De fapt, nici nu imi amintesc la ce anume te referi. Sus se desfasoara evenimente de mare importanta si nu pot sa stau aici si sa schimb amabilitati cu dumneata. Te sfatuiesc sa mergi la culcare.

Cu aceste vorbe, m-am grabit sa o iau din loc si abia cand am ajuns la usile de la bucatarie, intunericul care s-a lasat iarasi pe coridor mi-a dat de stire ca domnisoara Kenton inchisese usa de la camera ei.

Nu mi-a trebuit mult timp ca sa gasesc sticla cu pricina jos in pivnita si sa fac pregatirile de cuviinta pentru a o servi la masa. Trecusera, deci, doar cateva minute de la scurta mea intalnire cu domnisoara Kenton si iata-ma strabatand acelasi coridor, insa in sens opus si ducand de data asta o tava. Pe cand ma apropiam de usa domnisoarei Kenton, mi-am dat seama ca ea se afla inca inauntru, vazand lumina ce razbatea de pe margini. Iar acum sunt sigur ca acesta a fost momentul care mi-a ramas atat de adanc intiparit in memorie - momentul acela cand m-am oprit in intunericul de pe coridor, cu tava in maini, simtind cum prinde in mine din ce in ce mai mult contur convingerea ca la numai cativa pasi, de cealalta parte a usii, chiar in clipa aceea, domnisoara Kenton plangea. Din cate imi amintesc, nu aveam nici o dovada concreta care sa-mi sustina convingerea - nu auzisem, fireste, nici un hohot - dar imi aduc aminte ca eram sigur ca, daca as fi batut si as fi intrat, as fi gasit-o cu ochii in lacrimi. Nu stiu cat timp am ramas pe loc acolo. Atunci mi s-a parut ca fusese destul de mult, dar banuiesc ca, in realitate, nu au trecut decat cateva secunde. Fiindca trebuia, desigur, sa ma grabesc sa ajung sus ca sa-i servesc pe cativa dintre cei mai distinsi gentlemeni ai tarii si nu pot sa-mi inchipui ca mi-as fi permis sa intarzii peste masura.

Cand m-am intors in salon, am vazut ca gentlemenii manifestau aceeasi stare de spirit serioasa. Totusi, dincolo de acest lucru, nu am avut cum sa-mi formez o impresie legata de atmosfera caci, de cum am intrat, inaltimea sa mi-a luat tava spunand:

- Multumesc, Stevens, am eu grija de rest. Asta e tot.

Traversand inca o data vestibulul, mi-am ocupat locul obisnuit de sub arcada si timp de aproximativ o ora, adica pana cand in cele din urma gentlemenii au plecat, nu s-a intamplat nimic care sa ma oblige sa fac vreo miscare. In orice caz, acea ora pe care am petrecut-o stand acolo mi-a ramas la fel de vie in minte de-a lungul anilor. Nu ma deranjeaza sa recunosc ca, la inceput, m-am simtit oarecum deprimat. Apoi insa, cum stateam acolo, a inceput sa se intample ceva curios. Am inceput sa simt cum creste in mine un adanc sentiment de triumf. Nu pot sa-mi amintesc in ce masura am analizat acest sentiment atunci, dar astazi, privind inapoi, el nu pare atat de greu de explicat. In fond, se terminase o seara deosebit de obositoare pentru mine, in decursul careia reusisem sa pastrez o "demnitate conforma pozitiei" si, mai mult decat atat, facusem acest lucru intr-o maniera de care pana si tatal meu ar fi fost mandru. Iar acolo, de cealalta parte a vestibulului, chiar in incaperea in care tocmai imi indeplinisem indatoririle, cei mai puternici gentlemeni din Europa discutau despre soarta continentului nostru. Cine se indoia in acel moment ca ma apropiasem intr-adevar de maretul miez al lucrurilor, la limita maxima a ceea ce si-ar dori orice majordom? As presupune, asadar, ca in timp ce stateam acolo si reflectam asupra evenimentelor din cursul serii - cele care se desfasurasera si cele aflate in curs de desfasurare - ele mi s-au infatisat ca un fel de rezumat a tot ceea ce realizasem pana atunci in viata. Nu cred ca exista alta explicatie pentru sentimentul de triumf care izbutise sa ma inalte in seara aceea.

Ziua a cincea - seara.

Weymouth.

Orasul acesta de la tarmul marii este un loc unde m-am gandit sa vin de multi ani. Am auzit diversi oameni spunand ca si-au petrecut aici o vacanta placuta, iar in The Wonder of England doamna Symons il considera "un oras in care vizitatorii se pot distra din plin multe zile in sir". De fapt, dansa mentioneaza in mod special acest chei pe care ma plimb, de o jumatate de ora incoace, recomandand insistent vizitarea lui seara, cand este luminat de becuri multicolore. Cu cateva clipe in urma, am aflat de la un functionar ca luminile vor fi aprinse "destul de curand", asa ca m-am decis sa ma asez pe aceasta banca, in asteptarea evenimentului. De aici am o vedere frumoasa a soarelui care apune deasupra marii si, cu toate ca lumina zilei e inca puternica - a fost o zi splendida - vad ici si colo luminite care au inceput sa se aprinda de-a lungul tarmului. Intre timp, cheiul a ramas la fel de plin de lume; in spatele meu, zgomotul a numerosi pasi pe aceste scanduri continua fara intrerupere.

Am sosit in oras ieri dupa-amiaza si am hotarat sa mai raman inca o noapte aici, ca sa-mi pot ingadui sa petrec aceasta zi fara nici un fel de graba. Si trebuie sa spun ca m-am simtit oarecum usurat fiindca nu a mai fost nevoie sa conduc masina caci, oricat de placuta ar fi aceasta activitate, dupa un timp ea ajunge sa te plictiseasca. In orice caz, imi pot permite sa raman si azi aici. Daca maine voi pleca devreme, voi ajunge negresit la Darlington Hall pana la ora ceaiului.

Au trecut exact doua zile de cand m-am intalnit cu domnisoara Kenton in salonul pentru ceai al hotelului Rose Garden din Little Compton. Caci de fapt acolo a avut loc revederea, domnisoara Kenton facandu-mi surpriza de a veni la hotel. Ramasesem sa pierd vremea dupa pranz - cred ca nu faceam altceva decat sa privesc ploaia care cadea pe geamul de langa masa mea - cand un membru al personalului hotelier venise sa ma anunte ca la receptie se afla o doamna care voia sa ma vada. M-am ridicat si am trecut in hol, unde nu am vazut nici o figura cunoscuta. Atunci insa, femeia de la receptie mi-a spus din spatele tejghelei: "Doamna se afla in salonul pentru ceai, domnule".

Intrand pe usa indicata, am descoperit o incapere plina cu fotolii care nu se potriveau unul cu celalalt si mese asezate ici si colo. Inauntru nu se mai afla nimeni in afara de domnisoara Kenton care s-a ridicat cand am intrat, a zambit si mi-a intins mana.

- Ah, domnule Stevens. Ce mult ma bucur ca va vad din nou.

- Ce placere, doamna Benn.

Lumina din incapere era extrem de slaba din cauza ploii, asa ca am mutat doua fotolii langa fereastra boltita. Asa am stat de vorba cu domnisoara Kenton cam vreo doua ore, in ochiul acela de lumina cenusie, in timp ce afara, in piata, ploaia cadea in continuare.

Fireste ca imbatranise intrucatva, insa cel putin in ochii mei parea ca facuse acest lucru cu multa gratie. Silueta ii ramasese zvelta si se tinea la fel de dreapta ca inainte. Isi pastrase si pozitia in care obisnuia sa-si tina capul, intr-un mod care se invecina cu sfidarea. Din cauza luminii mohorate care ii cadea pe chip, fireste ca n-am putut sa nu observ cutele care aparusera ici si colo. Dar, in linii mari, aceasta domnisoara Kenton pe care o vedeam stand in fata mea semana surprinzator de mult cu personajul care mi se cuibarise in memorie in toti acesti ani. Cu alte cuvinte, in ansamblu imi facea mare placere sa o vad din nou.

In primele aproximativ douazeci de minute, as spune ca am schimbat genul de replici care au loc intre straini. Ea s-a interesat politicos de felul cum decursese calatoria mea pana in acel moment, ce orase si locuri deosebite vizitasem si asa mai departe. Pe masura ce am continuat sa vorbim, trebuie sa spun ca am inceput sa observ si alte schimbari, mai subtile, pe care le produsesera asupra ei anii care trecusera. De exemplu, mi s-a parut ca domnisoara Kenton era oarecum mai lenta. Se poate sa fi fost doar linistea pe care ti-o da varsta si exact asta am incercat sa cred ca se intamplase. Dar n-am putut evita sentimentul ca aveam in fata ochilor o fiinta obosita de viata, scanteia care odinioara facuse din ea o persoana atat de vioaie si cateodata chiar obositoare parea acum ca se stinsese. De fapt, in unele momente cand nu vorbea si cand chipul ii ramanea nemiscat, am avut impresia ca deslusesc in expresia sa ceva ce aducea a tristete. E adevarat insa ca se poate sa ma fi inselat.

In scurt timp, orice urma de stinghereala care existase in primele minute ale intalnirii noastre s-a risipit cu desavarsire, iar conversatia a luat o intorsatura mai personala. Am petrecut o vreme amintindu-se de diverse persoane cu care am avut de-a face in trecut sau comunicandu-ne noutati despre ele, lucru care trebuie sa spun ca ne-a facut mare placere, insa nu atat continutul conversatiei noastre, cat mai cu seama zambetele discrete ale domnisoarei Kenton la sfarsitul propozitiilor pe care le rostea. Micile ei ridicari din umeri au inceput sa-mi aduca aminte inconfundabil de ritmurile si tipicurile conversatiilor noastre din toti anii din urma.

Tot atunci am putut sa stabilesc cateva lucruri cu privire la situatia ei actuala. Am aflat de exemplu ca, referitor la casatoria ei, lucrurile nu erau chiar atat de sumbre cum s-ar fi putut intelege din scrisoare; ca, desi plecase intr-adevar de acasa patru sau cinci zile - in timpul carora fusese compusa scrisoarea pe care o primisem - ea se intorsese, iar domnul Benn fusese foarte fericit sa o aiba din nou langa el. "Bine ca macar unul din noi priveste lucrurile astea cu intelepciune", a spus ea cu un zambet.

Imi dau seama, desigur, ca niciuna din aceste probleme nu ma privea si se cuvine sa arat ca nici prin cap nu mi-ar fi trecut sa ma amestec in asemenea lucruri daca nu as fi fost manat, cum poate va aduceti aminte, de importante motive profesionale; cu alte cuvinte, motive legate de actualele dificultati de personal de la Darlington Hall. In orice caz, pe domnisoara Kenton nu a parut sa o supere deloc faptul ca imi marturisea mie toate acestea, iar eu am luat-o drept o dovada satisfacatoare a fortei pe care o avusesera candva stransele noastre relatii de munca.

Tin minte ca, nu multa vreme, domnisoara Kenton a continuat sa vorbeasca la modul general despre sotul ei, care urma sa se pensioneze in curand, putin inainte de termen, din motive de sanatate, si de fiica ei, care s-a casatorit, iar la toamna asteapta un copil. De fapt, domnisoara Kenton mi-a dat adresa din Dorset a fiicei ei si trebuie sa spun ca am fost destul de magulit vazand cat de mult a insistat sa ii fac o vizita cand ma voi intoarce. Cu toate ca i-am explicat ca era putin probabil sa trec prin regiunea aceea din Dorset, domnisoara Kenton a insistat in continuare: "Catherine stie totul despre dumneavoastra. Ar fi incantata sa va cunoasca".

In ce ma priveste, am incercat sa-i descriu cum m-am priceput mai bine cum arata Darlington Hall astazi. M-am straduit sa-i arat ce stapan cumsecade este domnul Farraday si i-am descris schimbarile concrete care au avut loc in casa, lucrurile care se deteriorasera si locurile peste care se asternuse praful, precum si actualele masuri luate in legatura cu personalul. Am avut impresia ca domnisoara Kenton s-a inveselit vizibil cand i-am vorbit despre casa si in scurt timp am inceput sa ne amintim impreuna diverse intamplari de demult, izbucnind adeseori in ras cand ne gandeam la ele.

Tin minte ca o singura data am adus vorba despre lordul Darlington. Retraiseram o intamplare oarecare in legatura cu tanarul domn Cardinal si prin urmare am fost obligat sa o informez pe domnisoara Kenton ca respectivul gentleman fusese ucis in Belgia in timpul razboiului. Iar dupa aceea am spus: "Bineinteles ca inaltimea sa, care tinea la domnul Cardinal, a fost foarte afectat".

Nu am vrut sa destram atmosfera placuta vorbind despre lucruri triste, asa ca am incercat imediat sa trec la alt subiect. Insa, asa cum ma temusem, domnisoara Kenton citise despre incercarile nereusite de calomniere si a profitat inevitabil de ocazie ca sa ma descoasa putin. Din cate tin minte, am reusit in mare masura sa nu ma las atras, cu toate ca in cele din urma i-am spus:

- Adevarul este, doamna Benn, ca pe toata durata razboiului s-au spus unele lucruri cu adevarat ingrozitoare despre inaltimea sa - si mai cu seama in ziarul acela. Dansul le-a indurat pe toate cata vreme tara a ramas in pericol, insa, dupa ce s-a terminat razboiul, iar insinuarile pur si simplu au continuat, nu a mai avut nici un motiv sa sufere in tacere. Acum poate ca e usor sa ne dam seama de toate pericolele unui proces in vremea aceea, in atmosfera de atunci. Dar asta este. Inaltimea sa a crezut sincer ca i se va face dreptate. In schimb, bineinteles ca ziarul si-a marit popularitatea. Iar reputatia inaltimii sale a fost definitiv distrusa. Zau, doamna Benn, dupa aceea inaltimea sa a devenit practic un invalid. Casa a ajuns sa fie cufundata in tacere. Ii duceam ceaiul in salon si ma rog, era un tablou deosebit de trist.

- Imi pare foarte rau, domnule Stevens. Nu mi-am inchipuit ca lucrurile au ajuns sa stea atat de prost.

- Da, doamna Benn. Dar hai sa vorbim despre altceva. Stiu ca iti aduci aminte de Darlington Hall din zilele cand se organizau adunari importante si cand casa era plina de oaspeti distinsi. De fapt, asa merita sa ne amintim de inaltimea sa.

Cum am spus, aceasta a fost singura data cand am pomenit de lordul Darlington. In cea mai mare parte a timpului ne-au preocupat amintirile foarte frumoase, iar cele doua ore pe care le-am petrecut impreuna in salonul pentru ceai as spune ca au fost extrem de placute. Parca imi aduc aminte ca au intrat si alti oaspeti in timp de stateam de vorba, au ramas cateva clipe si au plecat, dar nu ne-au distras atentia in nici un fel. Intr-adevar, nici nu mi-a venit sa cred ca trecusera deja doua ore cand domnisoara Kenton si-a ridicat privirea spre ceasul de pe polita de deasupra caminului si mi-a spus ca trebuia sa se intoarca acasa. Afland ca avea de mers prin ploaie pana la o statie de autobuz aflata dincolo de iesirea din sat, am insistat sa o duc cu masina pana acolo si, dupa ce am obtinut o umbrela de la receptie, am iesit impreuna.

Pe jos se formasera baltoace mari in locul unde imi lasasem Fordul, obligandu-ma sa o ajut pe domnisoara Kenton sa ajunga la usa din fata. Oricum, dupa putin timp ne aflam pe strada principala a satului, dupa care magazinele au disparut si ne-am gasit in camp deschis. Domnisoara Kenton, care pana atunci privise in liniste la locurile pe langa care treceam, s-a intors in acel moment:

- De ce zambiti asa ca pentru sine, domnule Stevens?

- A te rog sa ma ierti, doamna Benn, dar tocmai imi adusesem aminte de unele lucruri pe care mi le-ai scris in scrisoare. Am fost putin nelinistit cand le-am citit, dar vad acum ca nu am avut motiv.

- Da? La ce lucruri va referiti, domnule Stevens?

- A, nimic deosebit, doamna Benn.

- Ah, domnule Stevens, va rog mult sa-mi spuneti.

- Ei bine, de exemplu, doamna Benn, am spus eu razand, undeva in scrisoare spuneai - stai sa-mi aduc aminte - ca "restul vietii mi se intinde in fata ochilor aidoma unei pustietati". Ceva in genul asta.

- Ei haideti, domnule Stevens, a spus ea razand usor, nu se poate sa fi scris asa ceva.

- Ba te asigur ca ai scris, doamna Benn. Imi aduc aminte foarte bine.

- Vai de mine. Ma rog, poate ca sunt zile in care am sentimentul asta. Dar ele trec destul de repede. Dati-mi voie sa va asigur, domnule Stevens, ca viata nu mi se intinde in fata ca o pustietate. Bunaoara, abia asteptam sa avem un nepotel. Primul, dar poate nu si ultimul.

- Da, intr-adevar. Va fi minunat pentru dumneata. Am mers catva timp in liniste. Apoi domnisoara Kenton a spus:

- Si dumneavoastra, domnule Stevens? Ce va asteapta cand va veti intoarce la Darlington Hall?

- Ei bine, indiferent ce m-ar astepta, doamna Benn, stiu ca acel ceva nu va fi pustietatea. Macar de-ar fi, insa nu, va fi munca, munca si iar munca.

Am ras amandoi la aceste vorbe. Pe urma domnisoara Kenton mi-a aratat o statie de autobuz care se vedea ceva mai incolo. Apropiindu-ne, m-a intrebat:

- Vreti sa mai stati cu mine, domnule Stevens? Autobuzul vine peste cateva minute.

Ploua inca destul de tare cand am coborat din masina si ne-am grabit spre adapostul din statie. Acesta era o constructie din piatra acoperita cu tigle si arata impunator, cum se si cuvenea, fiind foarte izolat si avand drept fundal campiile pustii. Inauntru tencuiala incepuse sa cada de peste tot, insa locul era destul de curat. Domnisoara Kenton s-a asezat pe banca aflata acolo, in timp ce eu am ramas in picioare intr-un loc de unde puteam vedea daca se apropie autobuzul. De partea cealalta a drumului, nu desluseam decat alte terenuri agricole; privirea mi-a fost atrasa de un sir de stalpi de telegraf care le strabateau, pierzandu-se in departare.

Dupa ce am asteptat cateva minute in tacere, in cele din urma mi-am luat inima in dinti si am spus:

- Iarta-ma, doamna Benn. Dar adevarul este ca s-ar putea sa nu ne mai vedem mult timp de-acum incolo. Nu stiu daca imi vei da voie sa-ti pun o intrebare destul de personala. E vorba de un lucru care ma tulbura de catava vreme.

- Desigur, domnule Stevens. La urma urmei, suntem prieteni vechi.

- Intocmai, suntem prieteni vechi, asa cum spui. Voiam pur si simplu sa te intreb, doamna Benn te rog sa nu raspunzi daca ti se pare ca nu se cade. Dar adevarul e ca scrisorile pe care le-am primit de la dumneata de-a lungul anilor, si mai cu seama ultima, au sugerat intrucatva ca esti - cum sa spun? - destul de nefericita. Ma intrebam doar daca nu cumva n-ai fost tratata cum se cuvine. Iarta-ma, insa, cum ti-am spus, e un lucru care m-a nelinistit destula vreme. As simti ca am facut o prostie batand drumul pana aici si vazandu-te fara macar sa te intreb.

- Domnule Stevens, nu trebuie sa fiti atat de stingherit. La urma urmei suntem prieteni vechi, nu? De fapt, sunt foarte miscata ca va preocupa acest lucru atat de mult. Si pot sa va linistesc definitiv in aceasta privinta. Sotul meu nu se poarta deloc urat cu mine. Nu e un om rau sau irascibil.

- Doamna Benn, trebuie sa spun ca imi iei o piatra de pe inima.

M-am aplecat in fata, unde ploua, ca sa vad daca se apropie autobuzul.

- Imi dau seama ca nu sunteti foarte satisfacut, domnule Stevens, a spus domnisoara Kenton. Nu ma credeti?

- O, nu e vorba de asta, doamna Benn, in nici un caz. Pur si simplu mi-a facut impresia ca nu ai fost fericita in anii acestia. Cu alte cuvinte - iti cer iertare - te-ai hotarat sa-ti parasesti sotul in cateva randuri. Daca el nu se poarta urat cu dumneata, atunci, ma rog m-am inselat, probabil, asupra motivului pentru care erai nefericita.

Am aruncat inca o privire prin ploaia marunta care se cernea, intr-un tarziu am auzit-o pe domnisoara Kenton vorbind in spatele meu:

- Domnule Stevens, cum sa va explic? Nici eu nu prea stiu de ce fac asemenea lucruri. Dar asa este, pana acum am plecat de trei ori de acasa.

S-a oprit pentru o clipa, timp in care am continuat sa privesc spre campiile aflate de cealalta parte a drumului. Dupa aceea a spus:

- Presupun, domnule Stevens, ca de fapt ma intrebati daca imi iubesc sau nu sotul.

- Zau, doamna Benn, nici nu mi-ar trece prin cap

- Cred ca ar trebui sa va raspund, domnule Stevens. Cum ati spus, s-ar putea sa nu ne mai intalnim multi ani de acum incolo. Da, imi iubesc sotul. La inceput nu l-am iubit. Cand am plecat de la Darlington Hall, cu atatia ani in urma, nu mi-am dat seama ca plecasem cu adevarat. Cred ca m-am gandit la acest lucru doar ca la un siretlic, domnule Stevens, la care am recurs ca sa va necajesc. A fost un soc pentru mine sa vin aici si sa ma trezesc ca m-am maritat. Mult timp am fost foarte nefericita, cu totul nefericita, insa apoi anii au trecut, a venit razboiul, Catherine a crescut si intr-o buna zi mi-am dat seama ca imi iubesc sotul. Cand petreci atat de mult timp cu cineva, ajungi sa te obisnuiesti cu el. E un om bun si cumpatat si iata, domnule Stevens, ca am ajuns sa-l iubesc.

Domnisoara Kenton a mai tacut o clipa. Pe urma a continuat:

- Dar bineinteles ca asta nu inseamna ca nu exista din cand in cand momente deosebit de triste, cand iti spui in gand: "Ce greseala uriasa am facut in viata". Si atunci incepi sa te gandesti la o altfel de viata, la o viata mai buna pe care ai fi putut s-o duci. Eu, de exemplu, incep sa ma gandesc la viata pe care as fi dus-o alaturi de dumneavoastra, domnule Stevens. Si cred ca acelea sunt momentele cand ma infurii pentru cate un lucru lipsit de importanta si plec de acasa, insa, de fiecare data cand fac una ca asta, nu trece mult si imi dau seama ca locul meu se afla de fapt langa el. La urma urmei, acum nu mai putem da timpul inapoi. Nu poti ramane mereu doar la ce-ar fi putut sa fie. Trebuie sa intelegi ca o duci la fel de bine ca multi altii, poate chiar mai bine, si sa fii recunoscator.

Cred ca nu am reactionat imediat, caci mi-au trebuit vreo cateva clipe pana sa pricep in intregime sensul acestor cuvinte ale domnisoarei Kenton. In plus, asa cum puteti aprecia, implicatiile lor au fost de natura sa-mi produca o anumita mahnire launtrica, intr-adevar - de ce sa nu recunosc? - in clipele acelea mi se rupea inima. Totusi, nu dupa multa vreme m-am intors spre ea si i-am spus zambind:

- Ai perfecta dreptate, doamna Benn. Cum ai spus, e prea tarziu ca sa mai intoarcem timpul inapoi. Nici nu as avea astampar daca as crede ca ideile de acest gen au stat la originea nefericirii dumitale si a sotului dumitale. Dupa cum ai aratat, fiecare dintre noi trebuie sa fie recunoscator pentru ceea ce are. Iar din cate mi-ai spus, doamna Benn, ai de ce sa fii multumita. Ba chiar as indrazni sa spun ca, domnul Benn fiind pensionat, iar nepotii pe drum, ai de trait impreuna cu sotul dumitale cativa ani extrem de fericiti. Si zau ca nu mai trebuie sa lasi nici un fel de idei prostesti sa te desparta de fericirea pe care o meriti.

- Aveti cu siguranta dreptate, domnule Stevens. Sunteti extrem de bun.

- Ah, doamna Benn, mi se pare ca vine autobuzul.

Am iesit si am facut semn, in timp ce domnisoara Kenton s-a ridicat si s-a apropiat de marginea adapostului. Abia cand autobuzul a oprit, m-am uitat la ea si am vazut ca ochii i se umplusera de lacrimi. Am zambit si am spus:

- Ei bine, doamna Benn, trebuie sa ai mare grija de dumneata. Multi zic ca perioada de dupa pensionare e cea mai buna din viata a doi oameni care s-au casatorit. Trebuie sa faci tot ce-ti sta in putinta ca acesti ani sa fie fericiti si pentru dumneata, si pentru sotul dumitale. S-ar putea sa nu ne mai intalnim niciodata, doamna Benn, asa ca am sa te rog sa iei aminte la ce ti-am spus.

- Asa voi face, domnule Stevens, va multumesc. Si va multumesc ca m-ati adus cu masina. Mi-a parut nespus de bine ca v-am vazut din nou.

- Si mie mi-a facut mare placere sa te revad, doamna Benn.

Luminile de pe chei s-au aprins, iar in spatele meu o multime de oameni au izbucnit in urale puternice cu aceasta ocazie. Lumina zilei este inca puternica - deasupra marii cerul a devenit rosiatic - dar se pare ca toata lumea care s-a adunat pe cheiul acesta in ultima jumatate de ora ar vrea sa se intunece. Banuiesc ca asta este o confirmare foarte potrivita a spuselor barbatului care pana nu demult a stat langa mine si cu care am purtat o discutie curioasa. Parerea lui era ca, pentru multi oameni, seara este cea mai frumoasa parte a zilei, partea care o asteapta cu totii. Si dupa cum am spus, afirmatia pare a fi adevarata, caci altminteri de ce ar aclama toata lumea atat de spontan numai pentru ca s-au aprins luminile pe chei?

Fireste ca barbatul vorbise la figurat, insa e interesant sa vezi modul cum cuvintele sale au avut un ecou imediat, la nivel literal. Banuiesc ca statuse langa mine cateva minute fara sa-l observ, intr-atat de mult ma cufundasem in amintirile legate de intalnirea cu domnisoara Kenton din urma cu doua zile. De fapt, nu cred ca i-am remarcat prezenta pe banca pana cand nu a spus cu voce tare in cele din urma:

- Aerul de mare face mult bine.

Mi-am ridicat privirea si am vazut un barbat bine cladit, care probabil ca se apropia de saptezeci de ani si care purta o haina de tweed destul de ponosita si o camasa deschisa la gat. Se uita undeva in largul marii, poate la cativa pescarusi indepartati, asa ca nu eram foarte sigur ca vorbise cu mine. Insa din moment ce nu a raspuns nimeni si nici nu am vazut prin preajma pe altcineva care ar fi putut s-o faca, am spus intr-un tarziu:

- Da, sunt convins.

- Doctorul spune ca face bine. De aceea vin cat de des imi permite vremea de-afara.

Barbatul continua, povestindu-mi despre diversele sale suferinte si intorcandu-si doar foarte rar ochii de la soarele care apunea, ca sa ma aprobe din cap sau sa zambeasca larg. Am inceput cu adevarat sa fiu atent la ce spunea abia cand a declarat intamplator ca pana in urma cu trei ani, cand s-a pensionat, fusese majordomul unei case din apropiere. Interesandu-ma mai indeaproape, am aflat ca era o casa foarte mica si ca fusese singurul angajat permanent. Cand l-am intrebat daca lucrase vreodata avand in subordine un personal adecvat, eventual inainte de razboi, el a replicat:

- O, pe atunci eram doar valet. Nu m-as fi priceput sa fiu majordom in zilele acelea. Nici nu ti-ar veni sa crezi daca ti-as spune ce inseamna sa ai grija de case atat de mari ca acelea de atunci.

In acest moment m-am gandit ca se cuvenea sa-i dezvalui identitatea mea si, desi nu sunt sigur ca Darlington Hall a insemnat ceva pentru insotitorul meu, acesta a parut destul de impresionat.

- Si eu care incercam sa-ti explic, a spus el razand. Bine ca mi-ai spus la timp si n-am apucat sa ma fac de ras. Se adevereste ca nu stii niciodata cui te adresezi cand stai de vorba cu un strain. Cred ca ai avut un personal numeros atunci, inainte de razboi, vreau sa spun.

Era un tip simpatic si parea sincer interesat, asa ca marturisesc ca am petrecut ceva timp povestindu-i despre cum arata Darlington Hall pe vremuri. Am incercat, in primul rand, sa-i transmit cate ceva din "priceperea", ca sa folosesc termenul lui, necesara asigurarii bunei desfasurari a evenimentelor insemnate, de genul celor ce avusesera loc adeseori in casa noastra. Ba chiar cred ca i-am dezvaluit din "secretele" mele profesionale menite sa-i faca pe subalterni sa dea intotdeauna ceva in plus, precum si diverse exemple de "prestidigitatie" - echivalente ale numerelor de scamatorie - prin care majordomul facea ca totul sa aiba loc la momentul si locul potrivit, fara ca oaspetii sa ghiceasca macar ce manevre, adeseori ample si complicate, se aflau in spatele acestor operatiuni. Cum am spus, insotitorul meu parea sincer interesat, insa dupa un timp am simtit ca ii dezvaluisem destule lucruri, asa ca am incheiat spunand:

- Bineinteles ca acum situatia e cu totul alta, in serviciul actualului meu stapan. Un gentleman american.

- American, zici? Ma rog, sunt singurii care-si pot permite asa ceva acum. Deci ai ramas pe loc. Ai intrat in pret.

S-a intors spre mine si a zambit larg.

- Da, am spus, razand scurt. Cum bine ai zis, am intrat in pret.

Barbatul si-a intors din nou privirile spre mare. A tras adanc aer in piept si a oftat multumit. Apoi am stat cateva clipe fara sa scoatem un cuvant.

- Desigur, adevarul e ca i-am dat tot ce am avut mai bun lordului Darlington, am spus dupa un timp. I-am dat tot ce am avut mai bun, iar acum ei bine, imi dau seama ca nu prea mai am nimic de dat.

Barbatul nu a spus nimic, dar a dat din cap, asa ca am continuat.

- De cand a sosit domnul Farraday, noul meu stapan, am incercat din rasputeri sa ofer acel gen de serviciu pe care as dori sa il aiba. Am tot incercat, insa, orice as face, imi dau seama ca sunt departe de nivelul pe care singur mi l-am fixat candva. In munca mea apar din ce in ce mai multe greseli. Destul de neinsemnate in sine, cel putin deocamdata. Dar sunt dintre cele pe care inainte nu le-as fi comis niciodata si stiu ce inseamna. Dumnezeu stie, am tot incercat, dar degeaba. Am dat ce am avut de dat. I-am dat totul lordului Darlington.

- Ei poftim, amice. Tine, vrei o batista? Am una la mine. Uite-o, e destul de curata. Mi-am suflat nasul doar o data de dimineata, atata tot, da-i bataie, amice.

- Vai de mine, nu, multumesc, e in regula, imi pare foarte rau, ma tem ca drumul asta m-a obosit. Imi pare foarte rau.

- Inseamna ca ai fost foarte legat de acest lord zi-i pe nume. Si spui ca sunt trei ani de cand a murit? Imi dau seama ca ai fost foarte legat de el, amice.

- Lordul Darlington nu a fost un om rau. Nu a fost deloc un om rau. Si cel putin a avut privilegiul de a fi in stare sa-si recunoasca propriile greseli la sfarsitul vietii, inaltimea sa a fost un om curajos. A ales un anumit drum in viata, acesta s-a dovedit a nu fi cel bun, insa si l-a ales singur; cel putin poate spune acest lucru. Cat despre mine, eu nici macar asa ceva nu pot sa afirm. Vezi dumneata, eu am avut incredere. Am avut incredere in intelepciunea inaltimii sale. Toti anii in care l-am slujit, am avut incredere ca faceam un lucru care merita sa fie facut. Nici macar nu pot sa spun ca mi-am trait propriile greseli. Si atunci chiar ca trebuie sa ma intreb unde e demnitatea in situatia asta?

- Uite ce e, amice, nu stiu daca am priceput chiar tot ce-ai spus. Daca vrei sa afli parerea mea, cred ca ai o atitudine gresita, pricepi? Nu te uita tot timpul inapoi, pana la urma o sa te cuprinda deznadejdea. De acord, nu mai poti sa-ti faci meseria la fel de bine ca inainte. Dar asta ni se intampla tuturor, intelegi? La un moment dat fiecare trebuie sa faca o pauza. Uita-te la mine. Ma simt ca in sanul lui Avram de cand am iesit la pensie. Asa e, niciunul dintre noi nu mai e la prima tinerete, dar trebuie sa privesti mereu inainte.

Si cred ca acesta a fost momentul cand a adaugat:

- Trebuie sa te distrezi. Seara e cea mai frumoasa parte a zilei. Ti-ai terminat lucrul pe ziua de azi. Acum poti sa faci o pauza si sa te distrezi. Eu asa privesc lucrurile. Intreaba pe cine vrei si tot asa o sa-ti raspunda. Seara e cea mai frumoasa parte a zilei.

- Sunt sigur ca ai dreptate, am spus eu. Imi pare foarte rau, e foarte necuviincios ce fac. Banuiesc ca sunt mai obosit decat de obicei. Vezi dumneata, am calatorit destul de mult.

Acum au trecut douazeci de minute de cand barbatul a plecat, insa am ramas aici, pe aceasta banca, in asteptarea evenimentului care tocmai s-a produs, respectiv aprinderea luminilor de pe chei.

Cum am spus, bucuria cu care cautatorii de placeri adunati pe chei au intampinat acest lucru neinsemnat tinde sa confirme adevarul celor spuse de insotitorul meu. Pentru multi oameni, seara este intr-adevar partea cea mai placuta a zilei. Prin urmare, poate ca nu e inutil sfatul lui de a inceta sa privesc atat de mult inapoi, de a adopta un punct de vedere mai optimist si de a incerca sa profit cat mai din plin de ce a ramas din zi. La urma urmei, ce avem de castigat daca tot timpul privim inapoi si ne invinovatim fiindca viata noastra nu a luat intorsatura pe care ne-am dorit-o? Desigur ca, pentru cei ca mine, realitatea de netagaduit este ca nu avem alta solutie decat sa ne incredintam in ultima instanta soarta in mainile acelor gentlemeni ilustri aflati in centrul acestei lumi si care se folosesc de serviciile noastre. Ce rost are sa ne intrebam necontenit ce am fi putut sau nu sa facem ca sa controlam drumul pe care a pornit viata noastra? Fireste ca e suficient ca incercam, lucru real cel putin pentru cei din categoria mea, sa ne aducem o contributie mica, dar care sa insemne ceva adevarat si demn. Iar daca unii dintre noi sunt pregatiti sa sacrifice multe lucruri in viata ca sa-si implineasca aceste aspiratii, fireste ca, oricare ar fi rezultatul, acest fapt in sine constituie un motiv de mandrie si multumire.

In urma cu cateva minute, putin dupa aprinderea luminilor, m-am intors intamplator pe banca pentru o clipa, ca sa studiez mai indeaproape aceasta multime de oameni care rad si stau de vorba in spatele meu. Pe cheiul acesta se plimba multa lume de toate varstele: familii cu copii, perechi de tineri sau de oameni mai batrani, care merg brat la brat. Chiar in spatele meu s-a strans un grup de sase sau sapte persoane care mi-au starnit putin curiozitatea. Asa cum era normal, la inceput am presupus ca era un grup de prieteni care iesisera sa-si petreaca seara impreuna. Insa, ascultand ce vorbeau, mi-am dat seama ca erau straini care se cunoscusera intamplator in acest loc din spatele meu. Desigur ca se oprisera cu totii asteptand sa se aprinda luminile, iar apoi au intrat in discutie unul cu celalalt. Acum, cand ii privesc, rad impreuna fericiti. E ciudat cum pot oamenii sa creeze o atmosfera atat de calda intr-un timp atat de scurt. Se poate ca tocmai aceste persoane sa fie pur si simplu unite sub semnul anticiparii serii ce va urma. Insa daca ma gandesc mai bine, cred ca e vorba mai degraba de aceasta pricepere de a tachina. Ascultandu-i acum, ii aud tachinandu-se fara intrerupere. Banuiesc ca multora le place sa procedeze asa. De fapt, se prea poate ca vecinul meu de banca din urma cu catava vreme sa se fi asteptat sa il tachinez, situatie in care presupun ca i-am produs o mare dezamagire. Poate ca a venit intr-adevar vremea sa privesc toata aceasta problema a tachinarii cu mai mult entuziasm. La urma urmei, daca stai sa te gandesti, nu e un lucru chiar atat de prostesc, mai cu seama in situatia in care tachinarea este cheia caldurii omenesti.

Mai mult decat atat, nu mi se pare deloc deplasat ca un stapan sa ceara unui majordom de meserie sa stie sa tachineze. Bineinteles ca am petrecut deja mult timp imbunatatindu-mi priceperea de a tachina, dar e posibil sa nu fi abordat niciodata aceasta indatorire implicandu-ma atat de mult pe cat as fi putut sa o fac. In acest caz, poate ca maine, cand ma voi intoarce la Darlington Hall - domnul Farraday va mai lipsi inca o saptamana -, voi incepe sa exersez cu si mai multa energie. Nadajduiesc astfel ca, in momentul intoarcerii stapanului meu, sa pot sa ii fac o surpriza placuta.

Kazuo Ishiguro se naste la Nagasaki in 1954 si este adus de familie in Anglia in 1960. Studiaza la University of Kent (Canterbury) si la University of East Anglia, dupa care se stabileste la Londra, unde traieste si in prezent. Debuteaza la douazeci si opt de ani cu O vedere palida a colinelor, o carte care spune povestea unei japoneze care traieste singura in Anglia, straduindu-se sa exorcizeze un trecut bantuit de cosmarul celui de-al doilea razboi mondial. Romanul primeste The Winifred Holtby Prize of the Royal Society of Literature, fiind tradus ulterior in treisprezece limbi. In 1986 Ishiguro isi publica al doilea roman, Un artist al lumii plutitoare, nominalizat in acelasi an la Booker Prize si laureat al Whitbread Book of the Year Award. Tradusa in paisprezece limbi, cartea il confirma pe Ishiguro ca pe unul dintre romancierii straluciti ai Angliei si prezinta destinul unui pictor nipon pandit de primejdia propriilor compromisuri si distrus de neputinta de a opta corect. 1989 este pentru Ishiguro anul de varf al carierei, romancierul obtinand cu Ramasitele zilei ravnitul Booker Prize din partea unui juriu prezidat de David Lodge. Romanul a fost tradus in peste treizeci de tari. La scurt timp dupa aparitia cartii, regizorul James Ivory o ecranizeaza, cu un afis pe care stralucesc Sir Anthony Hopkins, Emma Thompson, James Fox, Hugh Grant si Christopher Reeve. In 1995 Ishiguro publica Nemangaiatii, un roman despre puterea artei de a transcende granitele istoriei si totodata despre spatiul central-european la cativa ani de la destramarea Cortinei de Fier. Ultima carte a lui Ishiguro, Cand eram orfani, reia o tema draga autorului, palpatul constiintei individuale obsedate de un trecut violent si nu intotdeauna onorabil. Simtul onoarei este, de fapt, un element coagulant in scrierile lui Ishiguro (el insusi nepot de samurai), desi uneori poate camufla orbiri voluntare, asa cum ilustreaza chiar destinul eroului din romanul de fata. In 1995 Kazuo Ishiguro a primit distinctia de Officer of The British Empire for Services to Literature si in 1998, decoratia franceza, de Chevalier dans l'Ordre des Arts et Lettres.

SFARSIT

[1] pond - elesteu

[2] Fata de persoanele superioare ca statut social, Stevens foloseste intotdeauna apelativul sir (n.t.).