Legenda valaha al. mitru - blestemati sa fie cei vanduti dusmanilor

LEGENDA VALAHA AL. MITRU - BLESTEMATI SA FIE CEI VANDUTI DUSMANILOR

Baiatul sari pe cal. Si calul subtire, negru, cu trupul lucios ca lacuit, sforaind, zvacni si porni in galop. Ocoli mai intai priporul impadurit, la poalele caruia se gasea casa, zbura de‑a lungul vaii unde lumanarile albe ale trunchiurilor de mesteceni scanteiau sub soarele placut si bland, de toamna.

- Stai! Nu pleca. Nu pleca, fratiorule! striga in urma lui fata, cu glasul deznadajduit. Oh! Doamna. Doamne. ce‑am facut? De ce i‑am spus? Cum am putut sa fac una ca asta? se caina ea, in timp ce lacrimile ii curgeau siroaie pe obraz, prelingandu‑i‑se pe langa gura, pe gat, si picurandu‑i pe bluza alb‑galbuie de borangic. Doamne, au sa‑l omoare. au sa‑l omoare. Si fata se lasa sa cada pe banca de mesteacan de langa zidul casei, cu capul pe brat si bratul pe spatarul rotund al bancii, plangand cu hohote: Baiatule. dragule. fratiorule!.

De altfel, chiar daca l‑ar fi strigat mai tare, el tot nu ar mai fi auzit‑o si nici nu ar fi vrut s‑o auda. Tamplele‑i vajaiau. Ochii si‑i simtea in flacari. Inima i se parea uneori ca inceteaza sa‑i mai bata. Smucea atunci fraul si, oricat de mult isi iubea calul, nu se putea stapani sa nu‑l inghionteasca, strangandu‑l cu calcaiele, lovindu‑l peste grumazul incordat cu palma si indemnandu‑l:

- Mai repede, mai repede. N‑auzi? Mai repede. Sa‑l ajutam pe tata, Negrule. Tata care te‑a crescut, care ne‑a crescut pe amandoi. Sa‑l ajutam. sa‑l ajutam!.

Dar pana la Tismana, unde voia sa ajunga Baiatul, era inca drum lung, peste coline, si stanci, si vai, si peste ape, si prin paduri dese ca peria. Chiar de‑ar fi fost calul in stare sa fuga ca armasarul din poveste, si nu ar fi putut sa ajunga la manastire mai devreme decat in cel putin doua ceasuri.

De ce se apropia de Culmea Frumoasa, de ce se auzeau mai deslusit vaiete.

- Mai repede!. Mai repede!. isi ruga copilul calul. Si acesta, parca intelegandu‑l, alerga din rasputeri, aproape neatingand pamantul cu copitele.

«De ce‑oi fi plecat tocmai astazi de‑acasa?» se intreba Baiatul in gand. In sinea lui se invinovatea amarnic, desi nu avea nici o vina, pentru ca doar se ducea mereu, indemnat chiar de tatal lui, s‑o vada pe Roxana.

Il numea pe Batran tata, cu toate ca, la drept vorbind, acesta nu era decat un om bun si de inima, care‑l culesese din tarana cand se nascuse, dupa ce turcii pricinuisera moartea mamei sale.

Batranul il invatase toate cate se pricepea si le stia si el. Si stia multe, fiindca era intelept, slujise mai multor domni si umblase peste intreg pamantul.

Pentru intelepciunea lui ar fi fost poate vrednic sa fie el insusi domn. Se retrasese insa la manastire, scarbit de cate se petreceau pe lume. Tara Romaneasca scazuse din marirea in care fusese pe vremea lui Basarab‑Tihomir, Mircea cel Batran si Dan I.

Iar zilele cate le mai avea - fiindca era foarte, foarte varstnic, desi arata inca verde si puternic - Batranul si le inchinase telului de a‑l creste pe el, pe copilul gasit, care gonea acum calare, cu sufletul la gura, spre Tismana.

Acela pe care il socotea tata se afla in primejdie, si el era inca departe. Se dusese s‑o vada pe buna si singura lui prietena, Roxana.

Tatal Roxanei, de fel, ca si Batranul, din tinutul Jiului de mijloc, era un vechi capitan de oaste al domnitorului Vlad Dracul - dusmanul de moarte al turcilor.

Domnitorul acesta - numit Dracul, pentru ca purta pe piept o insigna a ordinului Dragonul, cu care il cinstise imparatul Germaniei, Sigismund, pentru vitejia lui in lupta cu paganii - fusese doborat in urma unei intrigi a dusmanilor.

Noul domnitor, Vladislav, incepuse prigonirea celor care‑i fusesera credinciosi lui Vlad Dracul. Printre acestia se numarau atat capitanul Voicul, cat si Batranul care‑l crescuse pe Baiat. Amandoi se ascunsesera in manastire, la Tismana, luandu‑i cu ei si pe copii.

Roxana crescuse, impreuna cu Baiatul, tinandu‑i loc de sora si tovarasa de joaca. Intre ei era numai o diferenta de trei ani (Baiatul avea zece, si Roxana treisprezece). Ea era cea mai frumoasa fata din imprejurimi. Se implinise foarte timpuriu si parea, daca nu‑i stiai varsta, o adevarata codana, cu cosite castanii pe spate si cu ochi de culoarea viorelei. Pe Baiat il iubea foarte mult si se ingrijea de el, dandu‑i sfaturi cum sa se imbrace, sa se pieptene, sau mangaindu‑l cu duiosia unei mame; invatatura primisera si unul si altul de la Batran. Asa i se spunea in manastire tatalui sau de suflet: Batranul. iar lui, fiindca nu se stia al cui e si nici cum fusese botezat: Baiatul.

Copilul il auzise, odata, ce‑i drept pe boier Voicul chemandu‑l pe tatal sau de suflet cu numele de Pietru. Insa, numaidecat, Voicul isi dusese palma la gura, in semn ca faptuise, o mare greseala. Baiatul observase. Dar, cu acel bun‑simt al unor copii crescuti in greutati, se facuse ca nu baga de seama si nici nu‑l intrebase pe tatal sau de suflet daca se numeste Pietru sau nu. Intelesese ca aceasta era o taina ce nu trebuia sa fie zadarata de catre cineva, si cu atat mai mult de el insusi.

Voicul purtase de altminteri haina calugareasca, la fel ca si Batranul, pana in urma cu un an.

Atunci vechiul capitan ai lui Vlad Dracul, socotind ca i s‑au pierdut destul urmele, in cei noua ani care trecusera de la urcarea pe scaunul domnesc a lui Vladislav, indraznise sa iasa din manastire, impreuna cu fetita, si sa‑si dureze o mica gospodarie intre dealuri.

Copiii, iubindu‑se intre ei atat de mult, se vedeau la fiecare trei zile, cand Baiatul, cu ingaduinta si chiar cu indemnul parintelui sau de suflet, capatand ragaz de la invatatura, se ducea calare pana la gospodaria dintre dealuri.

Batranul ii daruise un manz, din prasila arabeasca a unui cal castigat intr‑o batalie de Voicul. Manzul crescuse si se facuse un cal de toata frumusetea, numit Negru, care mai ca nu zbura. Cu el Baiatul se intelegea ca si cu un om.

In acest fel putea sa fuga ca vantul pana la noua locuinta a Roxanei, sa‑si petreaca, impreuna cu ea, cate o zi intreaga, in glume, jocuri si rasete voioase.

Atata doar ca astazi, pe cand se jucau, si Baiatul ii arata Roxanei cum se trage cu arcul, mandrindu‑se cu maiestria pe care o castigase el insusi in acest mestesug barbatesc, sub sfaturile si privegherea neostenita a Batranului, a venit ca o furtuna un vestitor calare. Vestitorul, dupa ce a descalecat si a intrat in casa, i‑a spus repede ceva fostului capitan de oaste al lui Vlad Dracul.

Voicul a iesit numaidecat afara, dupa sosirea vestitorului. Era imbracat numai in camasa, cu barba si parul valvoi. Nemaipierzand vreme nici cat sa se pieptene, poruncise sa i se inseueze calul si, cu sabia in mana, pornise in goana, calare, dupa ce zabovise doar cateva clipe cu o privire indurerata asupra Baiatului.

Desi poruncise vestitorului sa nu sufle nici o vorba celor din casa, acesta, inainte de a‑l urma si insoti pe vechiul capitan, tot gasise prilejul sa rasufle o jumatate de cuvant catre un slujitor. Slujitorul, dupa un timp nu prea lung, in care se stapanise cu greu, isi usurase si el inima catre altul. Asa, din om in om, vestea se raspandise repede in toata casa. O aflase si fata. Si ea, cu lacrimi in ochi, i‑o marturisise Baiatului.

Vestea era ca achingiii navalisera la vreo doua ceasuri dupa rasaritul soarelui - deci numai la vreo jumatate de ora dupa plecarea Baiatului - in asezarea si la manastirea Tismana, pradand, luand robi si chinuindu‑l mai ales pe Batran.

Din nefericire, amandoi Banii de Tismana, Stan si Craciun, lipseau. Fusesera chemati la domnie. Iar mica trupa de paza fusese luata prin surprindere.

Baiatul stia ca achingiii erau cei mai inspaimantatori calareti ai sultanului. Ei nu primeau leafa. Nici nu cereau alta rasplata, pentru cumplita lor slujba, decat o parte din rodul jafului, fie ca acesta era in bunuri - haine, podoabe sau bucate - fie ca erau robi, tineri buni de munca, femei, fete frumoase si copii.

Numai la strigatul: «Vin achingiii!» - si oamenii se pregateau de moarte. Cine nu scapa cu fuga prin codri, ori nu era luat rob, sfarsea in spanzuratorile si tepile lor, sau spintecat de iatagane.

Pe ascuns, se povestea ca voda Vladislav, care‑si pierduse cu totul virtutea, ca si boierii lui, nu numai ca se arata nepasator fata de otomanii care navaleau in Transilvania, unde pradau si omorau deopotriva pe romani, unguri si nemti, ci inchidea ochii, las, cand ii jefuiau chiar tinuturile lui. Toate astea le facea numai si numai ca sa‑si mai poata pastra un timp scaunul domnesc, ce se legana sub el, in cetatea de scaun a Targovistei.

Multimea acum il ura, il numea Vladislav cel Viclean, si toti, afara de boierii ce trageau foloase de pe urma politicii lui, nu‑i doreau altceva decat sa‑l vada inchizandu‑si cat mai curand ochii cu care privea mereu temator imprejurul sau.

Asa se petrecuse si de data aceasta.

Capitanul Voicul, cu toate ca trecuse cu mult de saizeci de ani, ba poate ca se apropia de saptezeci, netinand seama nici de durerile de mijloc ce‑l chinuiau in noptile de toamna si de iarna, si nici de bratul slabit, ce nu‑i mai putea tine cu destula strasnicie sabia, pornise calare in ajutorul celor de la Tismana.

Nadajduia sa mai ridice niste oameni in drum - si asa sprijinul sa fie mai cu temei.

Baiatului nu vrusese sa‑i spuna de primejdia in care se afla Batranul, ca sa nu‑l sperie. Nici fetei, ca sa nu‑i destainuie Baiatului.

Dar ei aflasera totul. Si Baiatul gonea cat putea spre locul prapadului.

Zgomotele erau din ce in ce mai mari.

Rasunau urlete de durere. Era limpede ca achingiii ii pusesera pe oameni la chinuri. Nimic nu este mai cumplit decat moartea in teapa, cu picioarele pe jaratec sau jupuit incetul cu incetul.

Baiatul nu stia cum va lupta si cum il va ajuta pe Batran, la cei zece ani ai lui. Avea doar arcul pe umar si in tolba cateva sageti. Pe cele mai multe le trimisese intr‑o tinta de lemn, in gradina casei Voicului, invatand‑o pe Roxana sa traga cu arcul.

Ajunsera pe Culmea Frumoasa. De aici calul porni in tropot pe o carare, spre valea raului Tismana, de‑a lungul caruia, de‑o parte si de alta, se intinde asezarea cu acelasi nume.

Baiatul prevazuse nenorocirea. Dar nu‑si putuse inchipui cu nici un pret un dezastru atat de mare. Pretutindeni, caselor de lemn si cu acoperisul de sita din Tismana li se pusese foc. Unele inca ardeau cu valvataie. Raul, malurile sale, tapsanele si ruinele caselor erau semanate cu morti. Unii dintre barbatii cazuti mai tineau inca in maini cate o arma, o coasa, o furca sau o secera. Femei, batrani si copii zaceau alaturi, macelariti. O multime fusesera trasi in teapa, si dintre acestia unii inca gemeau si se clatinau in nestire, nadajduind zadarnic sa mai scape cu zile.

Cainii urlau si isi cautau stapanii, neatingandu‑se nici unul de carnea celor rapusi.

Simtirea bietelor animale era mai aleasa decat a fiarelor cu chip omenesc ce bantuisera pe‑aici.

Numai cativa scapasera, ca prin minune, cu viata, femeile isi jeleau mortii, cu glasuri ce i se pareau Baiatului niste piroane ascutite si inrosite in foc, infigandu‑i‑se in teasta. Altii, cu priviri ratacite, fugeau de colo‑colo, incercand sa stinga focurile cu apa adusa din rau, sa dea ajutor ranitilor sau sa aprinda cate o faclioara la capetele celor rapusi.

Baiatul sosi calare ca o furtuna. Limba ii era uscata in gura. Ochii ii ardeau in orbite.

- Tata. tata. bietul tata. murmura el. Mai repede, Negrule, mai repede.

Ajunse pe pajistea de la marginea Tismanei si, in locul unde ea se ingusteaza, vazu cativa oameni cu testele sparte sau cu piepturile despicate de iatagane, zacand invalmasiti pe jos. Printre ei, cu camasa sfasiata si plina de sange, il recunoscu pe capitanul Voicul, tatal Roxanei. Pana aici izbutise sa ajunga, impreuna cu cei cativa oameni pe care apucase sa‑i mai adune din drum.

Drumul acesta, dupa cum se vedea, nu‑i adusese nici un folos aceluia caruia Voicul incercase sa‑i vie in ajutor. In schimb, se terminase prin propria lui moarte.

«Biata Roxana!» fu cel dintai gand al Baiatului.

Sari de pe cal si se apropie de cel rapus. Fostul capitan al lui Vlad Dracul era lungit intr‑o rana, cu capul dat pe spate, cu gura deschisa, parca radea.

Baiatul il apuca de umar si il zgudui usurel; dar, de cum il atinse, trupul fara viata al Voicului se rasturna pe pantec, cu barba in buruiene si o mana indoita sub el.

«E mort, fara indoiala! E mort!» isi spuse Baiatul, dandu‑si seama ca era prea tarziu pentru a‑i mai putea da cel mai mic ajutor.

Calul veni in vremea asta langa Baiat. Isi puse capul pe umarul lui si necheza, de parca ar fi inteles ce se petrecea in sufletul stapanului sau si l‑ar fi indemnat sa nu mai zaboveasca zadarnic langa cel rapus, cand si‑asa nu mai era nimic de facut.

Baiatul ii sari atunci in spate, cu o singura miscare usoara, si calul, stiind si singur ce trebuia sa faca, o lua in trap grabit pe drumul ingust, ce serpuieste prin padurea de castani.

Altadata, de cate ori trecuse pe‑aici calare, pe sub boltile umbroase ale padurii, se simtise intotdeauna cuprins de un fel de infiorare ciudata. Prin minte ii treceau franturi din cantecele vechi populare, sau i se parea ca vede prin desisuri figuri de eroi din legendele auzite de la Batran in serile de iarna, la gura sobei, cand focul insusi parca bolboroseste si canta ceva pe limba lui.

Acum nu vedea si nu simtea nimic, in afara de teama ce‑i strangea inima.

Si deodata, printre ramuri, tasni departe, drept in sus, turnul inalt al manastirii, si se auzi puternic glasul torentului Gurnia.

O mireasma dulce, putin amaruie, de buruieni de padure si frunze cazute si calcate de copitele calului, impresura locul.

Calul, in goana, o lua de‑a dreptul prin apa, sarind peste pietre. Trecu bubuind peste podetul de scanduri si patrunse, pe sub bolta sonora si prin portile deschise vraiste, in curtea tacuta a celei mai vechi manastiri domnesti din Tara Romaneasca.

Intrand in curte, Baiatul se incrancena. Privelistea pe care o avu intrand aici intrecea cu mult pe cea vazuta in asezarea de la poale.

Sculele si odoarele de argint si de aur, batute cu pietre pretioase, fusesera, bineinteles, rapite. Din incaperile staretiei si din chilii nu se auzeau decat arar niste gemete stinse.

- Batranule. Batranule!. striga copilul, cu rasuflarea oprita, tremurand si tinandu‑si amandoua palmele la gura, drept palnie, dupa ce sari de pe cal. Unde esti?

Fiindca nu‑i raspunse nimeni, o lua la fuga, patrunzand prin toate chiliile, cutremurandu‑se tot mai mult de ce vedea.

Cei mai multi dintre monahi erau morti. Putini mai aveau inca rasuflu, dar si acestia erau pe sfarsite. Totusi Baiatul incerca sa le vorbeasca, intrebandu‑i, pe aceia in ochii carora se mai pastra inca vreo farama de lumina, daca nu stiau ceva despre Batran. Nici unul nu putu sa‑i raspunda, si Baiatul iesi din nou in curte.

Calul era la intrarea in biserica, langa portile mari de lemn, pe care mainile unor mesteri necunoscuti sapasera diferite scene din Biblie.

Strafulgerat de un gand, baiatul navali in biserica. Calul simtise mai bine, cu instinctul lui de animal credincios, unde era Batranul. Si, chiar in naos, lungit pe lespezi, avand la picioare un vas mare, plin cu carbuni, acum stinsi, in care achingiii ii arsesera picioarele, zacea Batranul, nemiscat,

Baiatul se arunca asupra lui, sarutandu‑i obrajii palizi.

- Tata! Ce te doare?. Traiesti?. Spune‑mi numai un cuvant.

Plangand, ii puse sub capul cu pletele albe un covoras. Si zeci si sute de amintiri din viata lor traita impreuna il napadira

Ridica fruntea. Dar pe zidul unde stia ca era zugravit chipul Celui de Sus cu barba ninsa, pana la brau, acum era numai o pata neagra de catran.

In cap i se facu intuneric. Ii venea sa strige, sa blesteme.

- Ce sa fac? Ce sa fac? se intreba in nestire.

Deodata il vazu pe batran tresarind. Insemna ca inca nu murise. Si isi aminti ca bolnavilor le trebuie apa. Stia asta, de cand el insusi fusese bolnav. Avand fierbinteli, cerea intruna apa, iar Batranul i‑o dadea, in sorbituri mici, racorindu‑i totodata fruntea.

Fugi, si peste putina vreme se intoarse cu o canita cu apa.

Pe cand se intorcea, Batranul tocmai isi deschisese pe jumatate ochii.

Baiatul ii strecura, mai mult varsand pe jos, cateva picaturi de apa printre buzele vinete.

- Apropie urechea de buzele mele. ii sopti Batranul, rasufland greu. M‑am intors dintre cei morti, numai ca sa mai stau. ultima oara, de vorba cu tine.

Baiatul isi pleca urechea langa buzele lui.

- Aveam atatea sa‑ti spun. Si nu mi‑au mai ramas decat vreo cateva clipe sa stam de vorba. Lasa‑ti durerea. Sterge‑ti lacrimile. Nu uita ca ramai singur. Nu te teme de nimeni. Fii bun si drept, si pedepseste‑i cand vei fi mare pe cei rai. Ajutor o sa‑ti dea si capitanul Voicul.

Baiatul vru sa‑i spuna ca nici Voicul nu mai traieste, dar se temu sa nu‑i sporeasca durerea, si tacu.

- Mai da‑mi o picatura de apa!. gafai batranul.

Si incerca sa‑si ridice capul. O durere surda il tintui. O lacrima ii curse printre gene. Copilul ii mai turna cateva picaturi pe buze. Batranul inghiti.

- Du‑te la Craiova. la Bucovatul Craiovei. Pe malul stang al Jiului, in mijlocul unor paduri dese de fag si stejar, ce cresc inca de la inceputul lumii, ai sa gasesti o casa veche. paraginita. mai incerca sa spuna; insa isi pierdu cunostinta.

Baiatul ii lua capul pe genunchi si ii dete iar apa.

Cand se trezi, urma, respirand tot mai greu:

- Casa, mica. din lemn. ascunsa in padure, a fost odinioara a lui Mircea cel Batran. Acolo ii placea mariei sale sa vina si sa se odihneasca, pe malul Jiului, cand era ostenit de lupte. Si tot acolo si‑a tinut cel din urma sfat ostasesc in ajunul bataliei de la Rovine. Mai tarziu, maria sa Vlad Dracul, fiul lui Mircea cel Batran, i‑a daruit aceasta casa, pentru credinta lui, parcalabului Brad. Cauta‑l in aceasta casa pe parcalabul Brad. Numai el si cu mine cunoastem taina nasterii tale. E taina mare. Nu trebuie s‑o afle nimeni. nimeni. pana. nici tu insuti. Fii demn. fii curajos. isi pierdu din nou sirul cuvintelor, pe cand capul i se lasa domol intr‑o parte, caci somnul nesfarsit al mortii incepea sa‑l inghete.

O singura data batranul mai avu putere sa‑si intoarca putin obrazul catre baiat, si‑i sopti, horcaind, cu o spuma alba‑sangerie pe buze:

- Tine minte. Craiova. Bucovatul Craiovei. casa veche a lui Mircea. parcalabul Brad. taina.

Un firisor subtire de sange i se prelinse prin barba. Dar batranul zambea acum bland. Pacea incepuse sa i se astearna pe chip, iar ochii i se deschisesera larg, catand spre pata de catran de pe perete, acolo unde fusese inainte chipul lui Dumnezeu. Dintii ii clantaneau incet, cu un sunet sec. Isi mai clatina o ultima oara capul si suiera printre buzele vinete:

- Blestemati sa fie cei vanduti dusmanilor!. Blestemati sa fie in vecii vecilor, amin.

Si cu un suspin isi dete sufletul.

Baiatul isi lasa fruntea pe pieptul Batranului si planse multa vreme, cu sughituri.