Vulturii de foc al. mitru - lupii

VULTURII DE FOC AL. MITRU - LUPII

Armasarul facu un pas. Se apropie de trupul nemiscat al barbatului si incepu sa‑l adulmece, cu narile tremuratoare. Dintre toti cei care se infruntasera pe viata si pe moarte, in aceste trei zile, numai ei doi, om si animal, mai traiau.

Ecourile ingrozitoare ale luptei staruiau inca, pierdute in cotloanele intunecate ale codrului, infasurate in jurul trunchiurilor copacilor sau aninate de crengi.

Ranitul mai traia, cu toate ca ultima lovitura, aceea data de un achingiu din Rumelia, fusese prea grea si pierduse mult sange.

Dupa sfarsitul bataliei, osteanul incercase sa plece, calare, in galop, catre locul acela, unde trebuia sa ajunga neaparat, asa cum planuise mai inainte. Intr‑o mana tinea fraul, in cealalta manerul sabiei.

Mantia, din postav alb, bun, de Brasov - prinsa cu un lantug de aur la gat si imbracata de‑a dreptul peste camasa de zale si platosa - ii spanzura in zdrente.

Se legana in sa. Ochii i se impaienjenisera si continuau sa i se impaienjeneasca.

Totul i se invartea in jur: cerul vanat, acoperit de nori; poiana argintie, cu o movila ciudata de forma unui mormant - in mijloc - si copacii inalti, negri si ramurosi, care jucau in hora vuind inabusit.

Trupul, altminteri voinic, tanar si zvelt, incepuse sa‑i lunece intr‑o parte.

In cele din urma, isi pierdu cunostinta. Se prabusi si ramase lungit, cu capul cufundat in zapada, la marginea movilei.

Pentru o clipa - incins inca de valvataia luptei, dand de racoarea si moliciunea pufoasa a zapezii - corpul i se destinse.

Dar numai pentru o clipa!. Caci viscolul, bufnind ca un balaur, dinspre miazanoapte, se repezi.

Ghearele sale nevazute ii smulsesera pulpanele sfasiate ale mantiei, fluturandu‑le salbatic in vazduh, apoi azvarlindu‑i‑le intr‑o parte. Cu pumnul nemilos il izbi puternic, facand sa‑i zuruie incheieturile de metal ale platosei, aruncand totodata asupra lui o puzderie de sageti marunte, ascutite si reci. Ranitul, sub acest nou asalt, se infrigura.

Dintii incepura sa‑i clantane.

Zacea chircit, la marginea movilei, biciuit de viscol, fara sa stie unde se afla, in vreme ce, sub trupul lui, zapada capata, incetul cu incetul, culoarea fierbinte a holdelor cu maci.

Calul necheza incetisor.

Ranitul tresari, apoi ramase nemiscat, in acelasi loc. Pentru ca, despre ceea ce se petrecea in momentele acelea nu‑si mai putea da seama.

In schimb, sub ochii lui launtrici - asa cum se intampla intotdeauna in delir - incepura sa i se perinde cohorte de imagini. Cele mai multe dintre ele apartineau trecutului. Osteanul le traise el insusi. Altele insa erau nascute doar din inchipuire. Si o multime de zgomote si glasuri - pe care lui i se parea ca le aude chiar atunci - ii napadeau urechile.

Aude, mai intai, inabusit de tot, nechezatul speriat al unui cal si lovituri de arme.

Deodata, zareste ca prin ceata o cupa inalta cu picior, plina cu un vin rosu, ce seamana cu sangele.

Cupa, izbita de ascutisul unei sabii, se sparge in bucati.

Pete mari, rosii, aburinde, se ivesc pretutindeni pe zapada.

In jurul lui, padurea straveche si falnica, zguduita de viscol, geme.

Geme cu un glas aspru, aproape omenesc.

«Parca ar fi vocea adanca si indurerata a Batranului, dinainte de a‑si da sufletul.» se gandeste osteanul.

Si iata ca padurea a luat intr‑adevar chipul Batranului. Barba ii este ravasita, stufoasa si alba. Picioarele le are infipte, in pamant, pana la genunchi.

Batranul se apleaca sa‑l mangaie. Dar bratele lui sunt reci.

Osteanul simte cuprinzandu‑l un val taios de frig.

- Fatul meu, rosteste Batranul. Fatul meu. Nu te lasa doborat.

Glasul lui suna ca vuietul padurii.

- Oho! ii raspunde, razand, osteanul. N‑ai teama, Batranule. Sunt in sa. Nu ma vezi? Sunt in sa!.

- Fatul meu!. ii repeta, mahnit, Batranul. Nu te lasa doborat!.

Batranul a pierit. Numai glasul adanc si aspru ca vuietul padurii tot mai bubuie, din ecou in ecou.

- Nu te lasa doborat!.

In locul lui, ca si mai inainte, s‑a ivit, falnica, padurea.

In urechi ii rasuna acum, din ce in ce mai limpede, nechezatul strident al cailor. Scrasnetul fierului lovit. Urletele de spaima ale vrajmasilor.

Vantul turbat a izgonit norii. A risipit stele albe pe cer si a dezvelit chipul palid, insa insangerat, al lunii.

Prin vazduh, falfaie aripile unor pasari mari, negre.

Osteanul se vede in sa. Armasarul necheaza.

Osteanul isi bate, cu palma imbracata in manusa de piele, tintata, pe grumaz, calul.

- Linisteste‑te, Negrule! Lupta s‑a sfarsit. Am invins. Sa pornim, grabnic, intr‑acolo.

Goneste, calare, prin viscol. Parul ii falfaie.

Din pricina ninsorii prea dese, omul si animalul nu mai zaresc aproape nimic.

Doar glasul Batranului sau al padurii inca rasuna:

- Nu te lasa doborat.

- Nu, nu ma las!. Nu ma las.

Si fiindca armasarul goneste totusi mai departe, prin viscol, de parca ar pluti prin vazduh, osteanul surade multumit si isi spune:

«Dragul meu Negru, care ma poarta pe spate de‑atatia ani, cat stie sa zboare, la nevoie, de tinereste!.»

Numai ca toata aceasta goana, calare, prin padure, catre acolo - unde osteanul dorea neaparat sa ajunga cat se poate de grabnic nu fusese decat o inchipuire starnita de mintea infierbantata a celui prabusit langa movila aceea ciudata - care putea sa fie mormantul parasit al unui rege dac.

Din adancul codrului, un lup batran, cu blana inspicata si ochii arzatori, atras de zgomot si de mirosul cald al sangelui, s‑a ivit intre doi copaci, langa o tufa ninsa de paducel, si ii priveste tinta, maraind infundat, atat pe tanarul ranit, cat si pe armasarul care il strajuieste. Acesta din urma, simtind fiara, isi inalta capul si, tragand aerul rece pe nari, sforai.

Privi, intai ingrijorat, catre stapan. Se intoarse apoi, fulgerator, si, tropaind semet - desi era si el peste masura de ostenit - se indrepta spre tufa in dreptul careia scanteiau ochii lupului. Nechezand amenintator, calul se ridica in doua picioare.

Lupul, in schimb, vazandu‑l ca vine atat de curajos si intelegand ca, in clipa urmatoare, doua copite necrutatoare il vor lovi, se inspaimanta. Nu primi lupta. Se trase inapoi, maraind, si pieri in padure.

Batandu‑si salele cu coada, tropaind si continuand sa necheze, armasarul il urmari indelung, din priviri. Pe urma se inapoie langa stapan.

Statu o vreme asa, veghindu‑l nelinistit si ciulindu‑si urechile la cel mai mic zgomot.

Din rana de la piept, sangele ii izvora, fara incetare, curgand ca un paraias rosu, lipicios, care i se inchega pe picior.

Vantul ii zburlea coama si il facea sa se infioare de frig.

Scurma cu copita in zapada si din nou necheza.

Nechezatul rasuna trist in afundul padurii, semanand cu un planset.

«Ridica‑te, stapane, parea ca striga el. Nimic nu le este mai placut lupilor decat sa rupa in colti carnea care mai are in ea o cat de mica farama de viata. Ridica‑te, stapane!.»

La auzul glasului chemator si atat de jalnic al animalului, ranitul - desi inconstient - reusi sa‑si elibereze o mana, pe care si‑o prinsese in cadere sub el. Paru ca - printr‑o incordare suprema a vointei - dorea sa se ridice. Atata ca puterea nu‑l ajuta destul.

Viscolul azvarlea, neincetat, asupra lui, sagetile‑i marunte.

Gemu inabusit.

Langa el, se cladise o movilita de zapada.

Calul isi vari botul, adanc, in movilita, pana sub pantecul stapanului. Saltandu‑l cu rabdare, il rasturna pe spate.

Ranitul paru de data aceasta ca s‑a trezit. Se ridica intr‑un cot.

Isi zari calul strajuindu‑l. Rasuflarea lui calda ii mangaia obrazul. Vazu vifornita cumplita, care de trei zile incoace, neincetat, incerca sa doboare padurea. Copacii falnici, tineri si batrani, cu bratele intinse spre cer, ii tineau insa, vitejeste, piept.

Vru sa se prinda de gatul animalului. Dadu din maini. Si poate s‑ar fi prins, daca pumnul de fier al viscolului nu‑l izbea in frunte.

Delirul il cuprinse din nou.

Simte o apa mare si rece ce se revarsa asupra‑i. Apa il taraste, fara oprire, la vale. Il azvarle intr‑un hau.

Valuri inalte, rosii, clocotesc manios.

O voce ascutita, de copilandru, rasuna:

- Capitane Ion!. Capitane Ion!.

Vocea aceea tinereasca - pe care osteanul o auzise numai in gand - sunase ca un bucium. Ecoul ei il izbise dogoritor in urechi - la fel ca si atunci de mult, cand o ascultase cu adevarat.

- Aici!. Sunt aici!. murmura osteanul, dand iarasi din maini, incercand sa se smulga din locul unde se afla. Cine ma cheama?. Cine?.

Cu ochii mintii vede acum drumul printre coline, care duce spre Olt.

«Da, da, intr‑adevar este drumul spre Olt!» il recunoaste ranitul.

Ziua se ingana cu noaptea.

De dupa cea mai inalta dintre coline, s‑a ivit un baietandru de vreo paisprezece ani, imbracat intr‑un mintean zdrentaros si cu o caciula brumarie pe cap.

Goneste din rasputeri, pe un cal murg, incalecat pe deselate

Se apropie de padurea ce acopera, deasa ca peria, dealurile Garneciului.

«Neindoios, cugeta ranitul, acestea nu pot fi decat dealurile Garneciului. Le cunosc dupa cele doua culmi. Una, zimtata, in stanga. Cealalta, unduioasa, in dreapta.»

Baiatul isi ridica putin capul de pe grumazul calului, pe care aproape ca sta lipit. Isi duce doua degete la buze. Suiera scurt de trei ori.

- Capitane Ion!. Capitane Ion!. striga el apoi, cu aceeasi voce pe care ranitul o auzise si adineauri.

Un tanar cu un cojoc de oaie pe umeri, sprinten si mladios ca o salbaticiune, urmat de trei dintre tovarasii lui de lupta, iese acum dintre copacii unei alte paduri inzapezite de pe marginea Oltului. Isi duce palma palnie la gura si ii raspunde:

- Aici!. Sunt aici!. Cine ma cheama?. Cine?.

«Cum am ajuns aici, cu‑atatia ani in urma?. Cum?. Tanarul pe care l‑a strigat baiatul acela sunt eu. Sunt eu!.»

Totul i se invarteste sub frunte. Nu poate sa inteleaga ca numai fierbinteala il sileste sa‑si retraiasca, in minte, crampeiele de viata.

- Capitane Ion!. Capitane Ion!.

- Sunt aici!. Aici!. sopteste iar ranitul, raspunzand nalucirilor sale, in vreme ce mana i se inclesteaza mai tare pe manerul sabiei.

- Capitane Ion!. Capitane Ion!. striga din nou baiatul, inca inainte de a ajunge la poalele padurii. Dinspre Boldesti, coboara catre Olt o urdie. Au cu ei sase sanii incarcate cu varf. Si mai au inca una din care.

Calul baiatului - ud leoarca de sudoare - vine in galop.

Capitanul Ion il apuca, din fuga, de capastru. Il sileste sa intepeneasca pe loc.

Baiatul sare de pe cal. Abia mai rasufla. Este inconjurat numaidecat de cei patru voinici cu priviri neguroase. Povesteste:

- Turcii au luat‑o pe la Fantana Robului. Si nu cred sa mi se fi parut. Am auzit si‑un planset de copila.

In mijlocul cetei se produce miscare. Unul dintre voinici, barbos si neobisnuit de inalt, isi strange pumnii.

- Va sa zica, osmanlaii tot nu se lasa!

- Cica s‑a incheiat pacea! adauga furios altul.

- Si cam cati crezi sa fie navrapii[1] ca numar? il intreba pe baietan al treilea, un flacau bine legat si cu umerii lati.

- Pai. cel putin de zece ori mai multi decat voi. Fara sa‑i mai punem la socoteala pe vizitii.

Capitanul se intoarce catre acela care voise sa cunoasca numarul navrapilor privindu‑l mustrator. Iar vinovatul de intrebarea nechibzuita isi pleca fruntea.

Sub ochii nelinistiti ai calului, ranitul se zbatu, aiurand.

- Acesta este Alexe, vanatorul de lupi!. Alexe!. il striga el.

Dar nimeni nu‑i raspunde. Si ranitul se intreba, nedumerit:

«Cand traiesc eu?. Atunci?. Acum?. La vremea aceea Alexe ma urma de aproape o luna. Luase parte, alaturi de mine, la toate bataliile. El si Nastase.»

Si de indata il revede pe flacaul barbos, de statura uriasa, care il cearta pe Alexe.

- Multi sau putini, navrapii trebuie sa fie nimiciti!.

- Adevarat, incuviinteaza Alexe, plecandu‑si din nou fruntea. Am intrebat. numai asa.

Capitanul isi musca buzele.

- Din nefericire, graieste el, tocmai in dimineata asta am impartit ceata pe palcuri. Si palcurile le‑am trimis sa arda hambarele domniei, in care au fost stranse bucatele pentru turci.

- Dar drumul unuia dintre aceste palcuri, si anume al aceluia condus de Bucur, nu duce pe undeva, chiar prin preajma Fantanii Robului? isi aduce aminte Nastase.

- Asa e! raspunde capitanul. Numai ca Bucur a pornit inca inainte de rasaritul soarelui. Si trebuie sa fi ajuns departe. imi cam inchipui eu pe unde!. Astfel ca n‑are cum sa ne vina prea repede in ajutor.

- O sa ne fie deci destul de greu sa‑ntampinam noi singuri o urdie‑ntreaga, este silit sa recunoasca barbosul.

- Data fiind insa vestea ca‑n saniile turcesti se afla si‑o fata, nu putem sta pe ganduri. Pregatiti‑va de plecare!. ordona capitanul.

Alexe, Nastase si cel de‑al treilea voinic, un flacau cu niste ochi verzi si sfiosi ca de fata, pe nume Gheorghe, de fel din Campulung, care se pregatea sa devina preot, dar parasise manastirea ca sa‑l insoteasca pe Ion, isi pregatesc de lupta sabiile, ghioagele, sulitele cu varfuri de fier si arcurile. Isi petrec chingile tolbelor pe dupa gat si se azvarl pe cai.

Dintr‑o latura, se iteste baiatul care se grabise sa le vesteasca razvratitilor apropierea cetei pradalnice de otomani.

- Nu ma luati si pe mine? intreaba el cu o voce in care parca palpaie lacrimile. Stiu sa manuiesc arcul.

Capitanul, asa calare cum este pe armasarul sau, Negru, care tropaie de nerabdarea de a porni, se apleaca spre baiat. Ii pune o mana pe crestetul dezgolit.

Fata baiatului este rosie si putin asudata, atat din pricina goanei in care a venit, cat, mai ales, datorita tulburarii si dorintei sale aprige de a i se ingadui sa ia parte la lupta, alaturi de temutii osteni ai fostului domnitor Vlad.

Numai ca batalia se vesteste grea. Tinerii valahi vor fi siliti sa infrunte, fiecare, cel putin cate zece vrajmasi. Or, a‑l ingadui pe baiat alaturi de ei, intr‑o asemenea ciocnire, cu toata nevoia de oameni pe care o au, ar insemna sa‑i hotarasca dinainte pieirea.

Capitanul se apleaca mai mult. Ia caciula pe care baiatul si‑o tine in mana.

I‑o pune pe cap. Si‑i porunceste ca unui ostean in toata firea:

- Tu sa pornesti in cautarea aceluia dintre palcurile noastre care trebuie sa se gaseasca, in clipa de fata, cam prin lunca Talsanilor. Cauta‑l pe sotul nostru Bucur. Vesteste‑l cu ce ne‑ndeletnicim. Si el va sti ce trebuie sa faca.

Baiatului i se destinde gura intr‑un zambet.

- Am inteles! raspunde ostaseste.

E fericit. Sare pe cal si pleaca in galop, luand‑o, crucis, peste dealuri, cam catre miazanoapte.

- Si noi, inainte! da ordin capitanul, strangandu‑l pe Negru intre genunchi.

Armasarul, obisnuit cu comenzile mute ale stapanului, porneste viforos, il urmeaza indeaproape ceilalti trei bidivii, pe spate cu calaretii lor.

Gonesc in tacere, biciuiti de vant si ninsoare, o bucata buna de timp. Strabat campii si dealuri, pana ce ajung la marginea padurii intunecate de la Fantana Robului.

Pe‑aici trece sleaul.

Capitanul, de‑a dreptul de pe cal, se agata cu mainile de o ramura mai groasa a unui fag. Sare in copac, facand sa se scuture zapada. Si‑asa, in picioare fiind pe ramura aceea groasa, pune palma la frunte, cercetand, cu bagare de seama, departarile.

- Se zareste ceva? il intreaba Nastase.

- Nimic!. ii raspunde capitanul.

Cu toate astea, prin vazduhul rece si vatuit de fulgii marunti de nea, se aud, deocamdata inca incet, chiote si comenzi ostasesti otomane.

Curand, se ivesc in zari saniile si calaretii, ca niste gandaci negri care s‑ar fi tarat prin zapada.

Ion sare de pe creanga. Incepe sa imparta voinicilor poruncile de trebuinta.

Scotandu‑si toporistile de la oblancurile seilor, tuspatru taie, zoriti, cativa fagi tineri. Le desprind crengile, pe care le leaga intre ele cu curmeie de tei. Injgheaba in acest chip un fel de plase, cu ochiuri inselatoare, unde picioarele cailor aveau sa se impiedice si sa se prinda ca pestii intr‑o varse.

Plasele sunt asezate in locurile hotarate de capitan. Se acopera totul cu zapada. Iar ninsoarea sterge cu repeziciune si celelalte urme.

Voinicii se oranduiesc, dupa aceea, la marginea padurii, intre copacii ninsi, ramanand, ca in atatea alte randuri, linistiti si cu sufletul impacat, in asteptarea vrajmasilor.

Totul a fost pregatit. In ochii afbastri ai capitanului scapara o luminita ciudata.

Nastase, voinicul care fusese cioban in muntii prapastiosi si Parangului, vazand‑o, surade.

De altfel, toti cei care i se alaturasera capitanului, dupa ce maria sa Vlad fusese infrant si silit sa plece peste munti - ii cunosteau aceasta luminita.

Scanteia care o aprindea tasnea de‑a dreptul din inima lui insetata de dreptate.

Iar uriasul Nastase zambeste, deoarece stie ca ori de cate ori luminita aceasta se aprinde, mania capitanului lor nu cunoaste margini. Si mania lui va lasa urme adanci si de nelecuit in trupurile vrajmasilor.

Sunetul vocilor otomane creste. Au inceput sa se desluseasca si pasii infundati si grabiti ai cailor prin zapada.

Din locul unde se gasesc tinerii, drumul nu se zareste. Saniile si achingiii calari care le insotesc trebuie sa ocoleasca o magura. Sa coboare dupa aceea intr‑o vale, unde, in timpul verii, serpuieste un parau, marginit de mlastini pline de stufaris.

Valea este adanca. Coborasul in ea se face usor; dar coasta care‑i urmeaza este greu de urcat. Pe‑aceasta coasta, in zapada, si‑au asezat tinerii munteni plasele de crengi.

Sub cernerea necurmata, tot mai marunta si deasa, a fulgilor, lumina a scazut, devenind albastruie.

Chiotele turcilor rasuna aproape. Din ce in ce mai aproape. Pana ce botul inconjurat de‑un nor de aburi al calului celui dintai dintre otomani se iveste de dupa magura.

Calaretul, cu sulita, caciula alba de pasla si mustatile lungi, pline de promoroaca, se arata si el. Coboara in valea cu stufarisuri inghetate, ninse si clatinate de vant.

In acelasi timp, se aude deslusit un glas sau un planset dureros de femeie.

Luminita din ochii capitanului scanteiaza mai tare.

Deschizand drumul saniilor, un intreg palc de calareti cu fetele aspre si inarmati pana in dinti a ajuns in vale.

Chiuind, achingiii din frunte se straduiesc sa urce pe coasta.

Picioarele cailor, ostenite de drumul anevoios, luneca necontenit, ba intr‑o parte, ba in cealalta. Dintr‑o data, gleznele lor subtiri incep sa se prinda si sa se franga in cursele intinse de flacai.

Doua dintre sarmanele animale, nechezand jalnic, se prabusesc, cu copitele tinute de plasa. Calaretii cad si ei, impiedicand drumul celor care‑i urmeaza, facandu‑i si pe acestia sa se pravaleasca.

Nechezatul speriat al cailor - care, incercand sa se ridice, musca atat pe celelalte animale, cat si pe oamenii ce li se afla in preajma - ca si blestemele osmanlailor spinteca aerul rece si placut mirositor al diminetii de iarna.

Pe masura ce ocolesc magura, alte si alte sanii se gramadesc in vale. Caii si otomanii aflati acolo se zbat intr‑o viermuiala ce devine, pe masura scurgerii clipelor, tot mai cumplita.

In momentul acesta, capitanul fluiera semnalul de atac. Strange, abia simtit, in pantec calul, cu pintenii. Si Negru - caruia nu‑i trebuia decat cel mai mic semn din partea stapanului, ca sa inteleaga ce este dator sa faca - porneste in galop.

- Predati‑va! le porunceste Ion, pe turceste, otomanilor. Unii dintre acestia - dumiriti, in sfarsit, asupra a ceea ce se petrecea - se opresc buluc, cu caii sforaind, la marginea vaii

- Cine isi arunca armele e liber sa plece unde vrea, ceilalti isi vor plati neascultarea cu capul!.

Cativa osteni turci, inspaimantati de ochii amenintatori ai capitanului si incredintati ca fusesera inconjurati de o intreaga ostire de valahi razvratiti, se pregatesc de predare. Capetenia lor insa - un aga batran, cu o mustata lunga si un chiulaf[2] din postav imblanit, albastru, pe cap, isi ridica iataganul si urla:

- In numele luminatiei sale sultanul Mahomed, va poruncesc sa‑i rapuneti pe necredinciosi!.

Auzind glasul hotarat al capeteniei, ostenii turci isi recapata curajul.

Chiote puternice le izbucnesc din piepturi:

- In numele luminatiei sale sultanul Mahomed, sa‑i rapunem pe necredinciosi!

Numai ca strigatele spahiilor si achingiilor incep sa se amestece, in aerul rece, cu chiotele de lupta, mult mai rasunatoare, ale valahilor.

Tipetele lui Alexe, mai ales - priceput in mestesugul de a imita urletele lupilor - sunt de‑a dreptul infricosatoare.

Din locuri nevazute, fulgera sageti ascutite, doborand, cat te‑ai sterge la ochi, sase sau sapte otomani.

- Predati‑va! le cere, pentru ultima oara, capitanul.

- Cu nici un pret! racneste turcul cu chiulaf albastru.

Cuvintele lui sunt urmate de alte cateva sageti, tasnite din padure. Acestea culca la pamant inca doi vrajmasi.

Impreuna cu vizitiii si ceilalti calareti nimiciti in vale, numarul celor doborati ajunsese la cincisprezece.

Trei sulite se adauga sagetilor, grabindu‑se sa implineasca o lucrare atat de bine ticluita.

Aproape jumatate dintre navrapii cazuti in capcana fusesera rapusi sau nu se mai gaseau in stare de‑a lupta. Ramanea insa restul. Si‑acestia insemnau, pe putin, cate cinci potrivnici in fata fiecarui valah. Numai ca, in stramtoarea aceea, otomanii nu‑si puteau desfasura fortele.

Urmat de cei trei tineri luptatori ai sai si invartindu‑si ca o morisca sabia sclipitoare si uda de sange, capitanul incepe, nu cu multa greutate, sa‑si croiasca o partie pana la aga.

Dandu‑si seama de primejdie, acesta le striga spahiilor si achingiilor sa‑l inconjoare, pe la spate, pe Ion.

Cativa alearga sa‑i implineasca porunca. De ei se ingrijesc ciobanul Nastase si fostul ucenic intr‑ale preotiei, Gheorghe, culcand inca trei osmanlai la pamant.

Lupta merge, neindoios, spre biruinta romanilor.

Ion, totusi, se opreste. Il strange in frau pe Negru.

A auzit iarasi tipatul acela prelung si ascutit al unei fete. Se intoarce si o zareste - ivindu‑se de sub coviltirul celei de‑a doua sanii prabusite in zapada - pe aceea care strigase.

Fata, desi fusese legata peste brate cu niste curele, izbutise sa se dezlege.

Se tara, in genunchi si‑n coate, printre sfaramaturile saniei si tipa.

Ce anume spunea nu se putea deslusi. Era insa limpede ca ea cerea ajutor.

Fara sa sovaie, din goana nebuna a calului, croindu‑si o noua carare prin desisul de iatagane si lanci, capitanul porneste spre fata.

Ajungand in dreptul ei, se apleaca, o prinde in brate si o trage langa sine pe sa.

- Esti singura, sau mai e vreo fata in saniile turcesti? o intreaba, smucind in acelasi timp fraul, ridicandu‑si calul in doua picioare si izbutind, cu o indemanare vrednica de un ostean ca el, sa se fereasca de‑o lovitura miseleasca de sulita.

Fata se strange, infricosata, la pieptul tanarului.

- Sunt singura! ii raspunde ea si, istovita de‑atata zbucium, incepe sa planga.

Imboldindu‑l pe Negru, capitanul calareste pana langa Alexe, vanatorul de lupi. I‑o da pe fata in brate, spunandu‑i s‑o duca la adapost, in padure. Iar el se reintoarce in lupta. Aga este acum pe deplin incredintat ca inaintea sa nu au iesit decat cei patru tineri valahi. Si socoteste ca, oricat de viteji ar fi ei, nu‑i vor putea tine piept, daca spahiii si achingiii isi vor reface, cat mai repede, randurile.

- Langa mine, in formatie de lupta! le porunceste el.

Capitanul Ion face un semn, cu sabia, alor sai, si isi reincepe atacul, croindu‑si un nou drum catre capetenia turca.

Alexe s‑a inapoiat repede - dupa ce a pus‑o pe fata la adapost, in padure. S‑a apropiat de capitan.

Barbosul Nastase si firavul Gheorghe ii urmeaza de la o mica departare. Sagetile lor ii musca, necrutatoare, pe otomanii care incearca sa taie drumul celorlalti doi.

Scotand din piepturi urlete de groaza, au mai cazut cinci osmanlai, in timp ce capitanul Ion, cu calul mai mult in doua picioare, avandu‑l alaturi pe Alexe, desavarseste prapadul, continuand sa se apropie de aga.

A izbutit sa ajunga inaintea lui.

Se privesc ochi in ochi.

Capitanul rade. Parul balai ii flutura. Aga primeste lupta. Sabiile li se ciocnesc. Din taisurile rosii se raspandeste, in vazduhul cu miros placut, de zapada, un sir de scantei.

Capetenia otomana, la inceput, nu se temuse. Stia ca iataganul era, in mana lui, o pasare. O pasare in stare sa aduca moartea oricui i s‑ar fi asezat pe umar. De ce atunci, pentru intaia oara, frica incepe sa i se cuibareasca in inima? Ochii stralucitori ai capitanului valah sunt de vina. Ochii acestia il strapung, ca doua hangere tatarasti. Aga le striga achingiilor sai:

- Loviti‑l!. Loviti‑l!. Nu‑l lasati sa ma ucida!.

La drept vorbind, aga era intr‑adevar un minunat manuitor de sabie.

Sute si mii de capatani fusesera zburate, in zecile de lupte la care luase parte, de iataganul lui. Numai ca un asemenea vartej, cum era acesta in care intrase, nu‑i mai fusese dat sa intalneasca.

Lamele sabiilor, din pricina iutelii cu care se rotesc, scot niste sunete ce nu pot fi asemanate decat cu suieratul unor gheme de serpi starniti din culcusurile lor cu un toiag incins in flacari.

Otomanii insisi, uitandu‑si pentru cateva clipe indatoririle, privesc incremeniti uluitoarea batalie.

Aceste cateva clipe sunt spre folosul capitanului. El isi desprinde, din vartejul de foc, sabia lunga si taioasa de otel venetian, primita in dar de la maria sa Vlad. O intoarce pe lat si ii reteaza capul, din grumaz, comandantului turc.

Capul, cu mustati lungi, i se rostogoleste osmanlaului pana langa un damb, unde se opreste. Sub fruntea ingusta, i se zbat inca ochii insangerati si fiorosi. Chiulaful i s‑a infipt in zapada.

- Alah!. Alah!. Aga Selim a fost rapus! se vaieta otomanii.

Intorcandu‑si caii, o iau la fuga.

- Diavolul. numai diavolul trebuie sa‑l fi ajutat pe capitanul valah ca sa‑l invinga pe un asemenea ostean, inca nebiruit de nimeni, precum a fost Selim!. racneste unul dintre ei.

- Se stie doar ca diavolul Seitan alearga prin Valahia si ii rapune pe dusmanii fostului domnitor Vlad!. striga un altul.

Cei care au ramas in urma, pe jos sau cu caii raniti, incearca sa reziste, luptand cu disperare. Numai ca viata lor fusese menita sa se sfarseasca astazi.

De altfel, o soarta mai buna nu o au nici cei care incearca sa scape prin fuga. Vestiti de baietanul trimis catre lunca Talsanilor, Bucur si cinci dintre voinicii sai le ies inainte acestora, si alt sange turcesc inroseste zapada de pe malul vijeliosului Olt, peste al carui pod de gheata osmanlaii incercasera, dar nu mai izbutisera, sa treaca.

Intr‑un bordei subpamantean, ca si in alte adaposturi sapate in padurea unde‑si are Ion tabara, sunt aduse comorile: pungi de galbeni, saculeti cu pietre nestemate, vase de pret, stofe si blanuri de toate felurile, jefuite din Valahia si gramadite in sanii. Drept prada de razboi, flacaii aduna vesmintele de iarna, armele si caii spahiilor si achingiilor invinsi.

Pe cand se inapoiaza in tabara, capitanul este oprit de Gheorghe, care il vesteste ca doi calugari - veniti de la Tismana - il cauta, iar fata scapata din saniile otomane doreste sa‑i vorbeasca.

- Intai sa‑i vad pe cei doi calugari, raspunde Ion, apoi voi sta de vorba si cu fata.

Urmat de Bucur, capitanul se indreapta spre bordei.

Coborandu‑se in bordeiul subpamantean de pe malul Oltului, capitanul Ion isi daduse numaidecat seama ca, in fata sa si a lui Bucur - desi venisera imbracati in haine calugaresti si aveau barbile crescute - nu se aflau altii decat Radu Farma, gramaticul mariei sale Vlad, si preabunul lor prieten, osteanul sarb Mihailo.

Acesta din urma sosise, doar cu o zi in urma, de peste munti. Si, fiindca astfel fusese intelegerea, la despartire, ca vesti sa afle - unii despre ceilalti - numai de la Tismana, Mihailo se dusese de‑a dreptul la manastire.

Pentru a putea calatori mai cu usurinta, se imbracase calugareste. Isi luase totodata cu sine niste indreptari de la metohul diecilor sarbi din Buda.

La Tismana nu il gasise decat pe Radu Farma. Gramaticul ii povestise cum, la inceput, capitanul Ion si Bucur se retrasesera, impreuna cu el, in manastire, dupa cum avusesera porunca de la maria sa Vlad.

Erau incredintati ca numai in cateva zile voievodul va ajunge cu bine in Transilvania. Acolo, regele Mateias, tinandu‑si fagaduielile, ii va da ajutor. Maria sa Vlad se va reintoarce, si lupta impotriva navalitorilor otomani se va lua de la capat.

Numai ca vestea aceasta buna intarzia sa soseasca.

Capitanul Ion si Bucur n‑au mai avut rabdare sa stea adapostiti in manastire. Si, reincingandu‑si armele, au iesit la lumina.

Indata, o multime de voinici fara teama li s‑au alaturat. Bataliile - intrerupte dupa plecarea mariei sale Vlad in Transilvania - au reizbucnit, cu indarjire, de‑o parte si de alta a raului Olt.

Dupa ce ascultase aceste lamuriri, Mihailo il intrebase pe gramatic cum ar putea ajunge si el, cat mai repede, fara sa piarda vreme, la capitanul Ion.

Drept orice alt raspuns, Farma - desi bolnav si cu dureri cumplite in picioarele sale oloage - se oferise sa‑l conduca el insusi. Incalecasera pe doi cai buni si, invesmantati calugareste, pornisera spre Olt.

Capitanul si Bucur se temusera mult pentru viata sotului lor de lupta sarb care, in batalia de la Poienari - cea din urma data de maria sa Vlad in Tara Romaneasca - fusese greu ranit.

Atata ca acum totul trecuse! Mihailo, calauzit pana aici de Farma, se gaseste teafar inaintea lor.

Faptul acesta il face pe Bucur sa traga in sine nadejde ca si tatal sau, papusarul Tit, se va fi afland in aceeasi stare. Dar el se stapaneste. Nu intreaba nimic. Ci tace, asteptand ca, inainte de toate, Mihailo sa arate sotilor sai de lupta ce era adevarat si ce nu din nenumaratele zvonuri raspandite prin Tara Romaneasca despre maria sa Vlad.

Strigatele de mirare si bucurie, ca si imbratisarile dintre cei patru prieteni, pana la urma contenesc. Noii sositi sunt indemnati sa se aseze.

Lui Mihailo i se trage alaturi o lada plina cu blanuri, gasita in saniile turcesti. In vreme ce gramaticul Farma este condus de Bucur pana la cel mai bun loc de odihna din bordeiul subpamantean: un morman mare de cetina, unde erau intinsi, de obicei, ranitii, la sfarsitul fiecarei batalii.

Insa cum - in lupta care abia se incheiase - valahii nu avusesera nici un ranit, iar turcii numai morti, patul de cetina ramasese liber.

Farma se aseza. Cu toate ca in bordei este cald, gramaticul se zgribuleste, strangandu‑si, in jurul trupului indurerat, suba.

Toti ceilalti, stand in picioare, isi indreapta nerabdatori privirile catre Mihailo. Acesta, la rugamintea capitanului, incepe sa povesteasca.

Reaminteste, mai intai, imprejurarile in care voievodul si ceilalti patru supravietuitori izbutisera sa iasa din cetatea Poienari, inconjurata si atacata de turci.

Vreme de cinci zile, dupa aceea, infruntand ploaia si frigul, flamanzi si insetati, ratacisera prin munti.

Domnitorul cauta Rucarul. De la Rucar voia sa urce spre Bran. Acolo, potrivit intelegerii, trebuia sa‑l intalneasca pe regele Matei.

In timpul calatoriei, voievodul le istorisise cum, tot in Rucar - cu peste doua veacuri in urma, in drumul sau din Fagaras spre Campulung - facuse un popas de o noapte vestitul Negru‑Voda. A doua zi, plecase mai departe, dupa ce isi alcatuise oastea. Ii biruise pe tatari si intemeiase Tara Romaneasca.

- Peste cateva zile, ne vom reintoarce si noi, ii asigurase voievodul pe sotii lui de drum. Sunt incredintat ca regele Matei isi va pastra cuvantul. Vom reincepe asaltul. Si in cel mult doua saptamani, tara va fi iar libera, ca pe vremea lui Negru.

Ajungand ei, dupa aceea, in preafrumosul sat de langa Campulung, locuitorii il recunoscusera pe maria sa Vlad. Cu totii se grabisera sa i se inchine. Sa‑i aduca merinde, vesminte calduroase si cai de schimb. Si il rugasera sa le ingaduie a‑l insoti, cu armele in maini, pana la castelul unde urma sa aiba loc intalnirea cu regele Matei.

Voievodul le raspunse ca regele ii era bun prieten, ba, de curand, si ruda. Deoarece, asa cum poate se auzise si la Rucar, maria sa se casatorise cu vara lui Matei, principesa Elena.

«Afara de aceasta, mai adaugase el, sangele apa nu se face. Craiul Ungariei este valah de origine. Noi credem in cuvintele si‑n legamantul sau. Si ne vom duce, fara oaste, asa cum se cuvine, sa‑l intalnim la Bran. Voi, rucarenilor, care mi‑ati dovedit credinta, in niste zile atat de tulburi, inarmati‑va totusi. Trimiteti vesti si‑n restul tarii ca ma voi intoarce curand, cu arme, oaste transilvaneana si prieteni. Sa fie toti gata pentru lupta cea mare. Aceasta va reincepe, peste putine zile, si nu se va curma pana la biruinta.»

- A fost, cuteaza a spune Mihailo, cu mare mahnire in glas, plecandu‑si fruntea, poate cea mai dureroasa greseala savarsita de catre maria sa. Nu s‑a lasat insotit de rucareni. Si numai din pricina ca s‑a increzut in cuvantul de prieten, pe care si‑l daduse regele Matei. Deoarece, fara indoiala, cu totul altfel s‑ar fi desfasurat lucrurile, daca rucarenii ne‑ar fi insotit cand am ajuns la Bran.

- Va sa zica, i‑adevarat ce‑am auzit! murmura Bucur.

- Nu stiu ce‑ati auzit, dar faptele s‑au petrecut, mai departe, in felul urmator. Cand ne‑apropiam de Bran, am zarit, in trecatoare, o ceata mare de osteni imbracati in zale. Tit a avut indata banuiala ca lucrurile nu stau tocmai asa cum nadajduiam noi. I‑am marturisit gandul acesta mariei sale Vlad. Dar domnitorul nostru - care credea, neclintit, asa cum v‑am mai aratat, in cuvantul de rege al rudei sale, Mateias - a ras de‑aceste temeri si a dat pinteni calului, spunand: «Ba, dimpotriva, credinciosule Tit, tanarul rege se dovedeste a fi un prieten chiar mai bun decat mi‑am inchipuit eu. Iata‑l, ne iese el insusi inainte, c‑o oaste gata pregatita. Inseamna ca nu va mai trebui sa‑ntarziem asteptand. Ci vom putea porni numaidecat inapoi, spre tara.» In locul regelui care de altfel, nici nu venise la Bran, s‑a desprins insa din fruntea ostilor un capitan varstnic, cu o figura rautacioasa, pe nume Giskra.

- Pe Giskra il cunosc de mult, rosteste de la locul sau Farma. Este capetenia unei osti de cavaleri, vestita prin aceea ca a lovit, pana acum, pe mai multi principi europeni. De fapt, Giskra a fost, vreme‑ndelunga, certat cu regele. Vad ca s‑au impacat.

- Giskra s‑a infatisat, ce e drept, cuviincios domnitorului nostru. I‑a tinut scara, ca un vasal, desi era capitan de oaste regesc. Si l‑a poftit in castel, spunandu‑i ca, inca in dupa‑amiaza aceea, serenisimul tanar rege al Ungariei va sosi la Bran. Si impreuna maria sa si regele, se vor intelege cand sa porneasca, din Rucar, atacul impotriva lui Radu cel Frumos si a stapanilor sai.

- Totul nu cred sa fi fost din partea lui Giskra decat o prefacatorie! glasuieste iar Farma, cu glasul ridicat.

- Am stat in castel cinci zile, isi continua Mihailo povestirea, dar serenisimul tanar rege n‑a venit. Abia in cea de‑a sasea zi a ajuns la Bran un trimis al sau.

Numai ca solul a venit in taina, si noi nu l‑am vazut. Caci, daca am fi aflat despre sosirea lui, am fi intrat la banuieli si ne‑am fi pregatit. Trimisul - dupa cum am auzit mai tarziu - a stat, pe ascuns, de vorba cu capitanul Giskra. Acesta si‑a adunat oamenii si, napustindu‑se asupra noastra, cu armele in maini, ne‑a poruncit sa ne predam. Macar ca fuseseram luati pe neasteptate si nu aveam armele la noi, n‑am vrut sa ne supunem. Maria sa si Tit, in incaperile de sus ale castelului, luptand numai cu niste sfesnice, cu mesele si scaunele, au doborat mai bine de jumatate dintre cavalerii aceia care ii atacau - intre raniti numarandu‑se si comandantul lor. In incaperile de jos, noi ceilalti - cu toate ca vreo cativa mai purtau inca urmele ranilor de la Poienari - am facut, de asemenea, tot ce ne‑a stat in putinta ca sa pricinuim o cat mai mare paguba atacatorilor. Pana la urma, am fost totusi, fireste, invinsi.

Pe noi, ostenii de rand, ne‑au zavorat intr‑un beci al castelului. Iar pe maria sa, inca‑n aceeasi noapte, cetluit in lanturi - dupa cum am aflat de la paznicii nostri, in ziua urmatoare - l‑au pornit spre Brasov. De la Brasov l‑au dus la Buda si, de la Buda, la Visegrad, in cea mai intunecata temnita a craiei maghiare.

Toti cei care sunt adunati acolo, in bordeiul de pe malul Oltului, il privesc, incordati, pe Mihailo, si ii asculta, aproape fara sa rasufle, cuvintele. Capitanul Ion care, intre timp, s‑a asezat pe un butuc, si‑a prins in palme fata. Nu se uita la nimeni. Un nod il ineaca in gat.

Faclia cu rasina, infipta in perete, palpaie, raspandind o lumina galbuie, cetoasa, care le ingreuneaza parca si mai mult inimile celor de fata.

- De ce?. De ce?. se intreaba unii pe altii voinicii.

Si nici unul nu poate pricepe cum de a fost cu putinta o asemenea fapta impotriva aceluia catre care se indreptau toate sperantele lor, in acele zile de iarna intunecate si pline de mahniri.

O mare si apasatoare durere, iscata din manie, din gandul ca dreptatea poate fi zdrobita de nedreptate si ce e bun de ceea ce e rau, se coborase in bordei, coplesindu‑i pe toti.

Un suspin adanc se smulge de‑a dreptul din sufletul framantat al lui Ion:

- Pentru ce?. Pentru ce?.

Gramaticul Farma, care‑l indrageste si‑l socoteste pe Ion drept un frate mai mic, nu poate indura, cu sange rece, acest suspin. Saltandu‑si trupul indurerat de pe patul de cetina, rosteste:

- Pentru ca in vartejul acesta de sange si nebunie, in inclestarea aceasta dintre musulmani si crestini, daca sultanul ar putea avea de partea lui Valahia, ar invinge. Iata de ce Mahomed si‑a dorit ori sa preschimbe tara in pasalac turcesc, ori sa‑si aiba un domn al sau pe scaunul Tarii Romanesti - un domn care sa‑l asculte insa fara nici o cartire. Si fiindca maria sa Vlad nu este unul dintr‑acestia.

- Nu. nu este unul dintr‑acestia! striga cu totii.

- .a‑ncercat sa‑l rapuna. N‑a izbutit. Si‑atunci a pus la cale, banuiesc eu, ca, inselandu‑l pe regele Matei, sa‑l inlature prin alt mijloc pe domnitorul nostru.

Glasuind astfel, gramaticul Farma, ai carui ochi ardeau de febra, ostenise si incepuse sa gafaie.

- Mihailo sa va povesteasca. mai departe. ce s‑a petrecut. incheiase el, cu buzele albite, reasezandu‑se pe patul de cetina si strangandu‑si suba.

- Ce s‑a mai petrecut? se incrunta Mihailo. Mania si scarba ma coplesesc cand imi aduc aminte. Pe maria sa il trimisesera la Visegrad. In ce ne priveste pe noi, fuseseram legati in beciul castelului si se zvonise ca vom fi spanzurati. Cateva zile ne‑am zbuciumat in chinurile iadului!. Pana la urma - ascultand sfaturile lui Tit - am izbutit sa desprindem din zid niste gratii. Ne‑am strecurat afara. Am pornit spre Brasov. Odata ajunsi acolo, cercetand pretutindeni, am aflat ca, nu cu mult timp in urma, venise in oras o solie din partea lui Radu cel Frumos. Solia adusese cu sine un ravas. Despre acest ravas, boierul valah care conducea solia le povestise dregatorilor sasi ca fusese aflat la cingatoarea unui trimis al mariei sale Vlad catre sultanul Mahomed.

Ion se ridica in picioare:

- Maria sa Vlad sa fi trimis un ravas lui Mahomed?. Aceasta este o nemaipomenita minciuna!.

- Minciuna! striga si ceilalti. Se isca o larma cumplita.

- Ticalosii!. Marsavii!.

- Ca este o minciuna si o‑nselatorie fara pereche stim mai temeinic decat oricine noi, cei care am fost alaturi de maria sa in acele din urma zile!. graieste, in continuare, Mihailo.

- Dar cine a ticluit ravasul acela si ce sta scris inlauntrul lui? izbucnesc iarasi cateva glasuri.

- Prin ravasul acela, alcatuit, pesemne, chiar din porunca sultanului, de vreunul din oamenii de curte ai lui Radu.

- De vreunul din oamenii de curte ai lui Radu!. intelege, deodata, totul, Ion.

- .maria sa Vlad il ruga, chipurile, pe Mahomed, sa‑i dea inapoi domnia, fagaduindu‑i, in schimb, ca‑l va ajuta sa biruie Ungaria si s‑o transforme in pasalac turcesc.

- Cum de i‑a putut rabda pamantul? strigara infuriati flacaii. Cum de‑a fost cu putinta o asemenea miselie? Si regele?. Regele a crezut?.

Mihailo rade amar:

- Asa cum a banuit Farma - s‑a lasat inselat. Si asta pentru ca boierul sosit din Tara Romaneasca i‑a jurat regelui Matei!

- I‑a jurat?

- Pe sangele lui si‑al stapanului sau, domnitorul Radu, ca ravasul acela fusese scos de la braul trimisului mariei sale Vlad!. Si ca trimisul a marturisit cum l‑a vazut el insusi pe gramaticul Farma scriindu‑l.

- Pe gramaticul Farma?.

- Da. Tot din porunca mariei sale Vlad.

Cele din urma cuvinte sunt acoperite de asemenea strigate, incat Mihailo e nevoit sa‑si curme povestirea.

Gramaticul icneste. Obrajii i s‑au facut mai palizi. Invinuirea nedreapta il face sa‑si simta inima oprindu‑i‑se in piept.

Voinicii isi ridica pumnii.

- Auziti!. Auziti!. Gramaticul Farma!. Aici se vadeste cel mai bine minciuna! Gramaticul Farma era cu noi. la Tismana. cata vreme maria sa si ajunsese la Rucar. Doamne!. De ce nu i‑ai trasnit pe‑nselatori, in clipa cand s‑au rostit cuvintele acelea?.

Glasurile se framanta si se talazuiesc in bordeiul scund; dar, dintre toate, se desprinde ca un tunet glasul lui Ion:

- Si cum se numeste boierul acela care, printr‑un juramant mincinos, l‑a‑nvinuit de vanzare pe maria sa Vlad?

Se lasa o tacere de moarte. Tacerea nu este tulburata decat de palpaitul facliei din perete. De respiratia zbuciumata a flacailor. In mijlocul acestei taceri, numele boierului care jurase mincinos se aude tare, limpede si de neuitat.

- Vornicul Gligorascu Zue.

- Vornicul Gligorascu Zue!.. repeta Ion, rar, silaba cu silaba, ca numele acesta sa i se intipareasca, pentru totdeauna, in minte.

- Este un boier tanar, insa cu insusiri la fel de urate ca si stapanul sau, ii lamureste Farma pe razvratiti. Auzisem destul despre el, inca din timpul luptelor de asta‑primavara. A stat impreuna cu Radu la Stambul. Amandoi au venit, ca niste vanzatori de tara ce sunt, inghesuindu‑se in randurile ostenilor lui Mahomed. Sunt gata de orice miselie.

- Si Gligorascu Zue a jurat in numele lui si al lui Radu?.

- In numele lui si al lui Radu! intareste Mihailo.

- Juramantul de sange?

- Pe sangele lui si al lui Radu!.

- Atunci, hotaraste Ion, juramantul acesta trebuie sa fie implinit.

Cu o singura miscare, isi scoate din teaca sabia. Taisul ei, in lumina facliei, sclipeste amenintator.

- Va jur, la randul meu, urmeaza capitanul, pe tot ce am mai sfant in lume, pe tara, ca nu voi lasa arma aceasta din mana, pana ce nu se va face dreptate. Pentru ca, pe pamantul nostru strabun, trebuie sa domneasca, odata si‑odata, dreptatea. Si, daca va fi sa cad in lupta eu, s‑o impliniti voi.

Din toate piepturile celor de fata iese un singur strigat:

- Juram!

Sabiile voinicilor scanteiaza. Lamele lor lucitoare rasfrang, voioase, palpairile facliei. Din taisurile de fier se raspandeste, parca, o lumina mai vie si mai vesela, in bordei.

Nu se sfarseste insa bine juramantul, si de‑afara rasuna un tropot de cal departandu‑se.

- Capitane!. Capitane!. se aude glasul lui Gheorghe.

Ion se avanta pe trepte, urmat de Bucur, Nastase, Alexe si de ceilalti. Cu totii temandu‑se ca este vorba de vreun atac dusman.

Afara, nu‑l gasesc decat pe Gheorghe.

- Capitane! rosteste el, aratandu‑i cu mana lui Ion spre miazazi. Fata.

- Ce e cu fata? nu se dumireste, la inceput, Ion.

- A fugit.

- Cum? Ce?. De ce?. se mira voinicii.

- Am zarit‑o strecurandu‑se printre copaci, le raspunde Gheorghe. Am strigat‑o. Am amenintat‑o ca trag cu arcul. Dar ea nu s‑a speriat. Ci a luat‑o la goana spre locul unde vazuse ca ne tinem caii. A‑ncalecat, barbateste, pe unul dintre ei, gata inseuat, si‑a pornit in galop.

- De ce nu te‑ai luat dupa ea? se supara Alexe.

- Eram in straja. Puteam sa‑mi parasesc straja? se balbaie, incurcat, Gheorghe, nestiind daca facuse bine sau rau.

- Si incotro a luat‑o? ii curma vorba Ion.

- Incolo. ii arata, din nou, cu mana, Gheorghe. Catre Satul lui Preajba.

- Calarea cel putin bine? Nu se‑ncurca in fuste? intreaba, in ras, Nastase.

Gheorghe scoate, printre buzele usor tuguiate, un fluierat:

- Degeaba razi, Nastase!. Zbura ca o naluca. Trebuie sa fie o fata strasnica!.

- Te‑oi fi indragostit? incepe sa rada Bucur. Gheorghe se impurpureaza.

- Ce‑i drept, era deosebit de frumoasa! Eu, care am adus‑o s‑o pun la adapost, am vazut‑o cel mai indeaproape, marturiseste Alexe.

Rasete pline de zgomot se dezlantuie.

- Mi‑e teama ca prostia asta sa n‑o coste scump, zice ingandurat capitanul, intrerupand veselia. S‑ar putea intalni cu alti turci.

- Cu atat mai rau pentru ea, se scutura de orice raspundere Nastase.

- Dar fata trebuie inteleasa, ii ia apararea Bucur.

- S‑a vazut singura, intre atatia necunoscuti, si s‑o fi temut, isi da cu parerea Mihailo.

- Adevarat. Vremurile sunt tulburi. Si ea n‑avea de unde sa stie nici cine suntem, nici ce ganduri avem. recunoaste Alexe.

- S‑au inmultit fiarele, de cand cu atatea razboaie, murmura Farma. Ar putea s‑o sfasie lupii. Poate ca n‑ar fi rau daca s‑ar lua cineva dupa ea.

- Sa pornesc eu, cere invoire Alexe.

- Tu nu cred s‑o mai poti ajunge! se indoieste Gheorghe.

- De ce?

- Cat timp am stat de vorba noi aici, fata trebuie sa se fi indepartat mult. Pornise in galop.

- Si. tu crezi c‑ai putea avea mai multi sorti de izbanda ca mine?.

- Nici eu. nici tu. ci numai capitanul nostru, care are cel mai bun cal. dac‑ar porni chiar in clipita asta.

- Bine! se invoieste Ion. Am sa‑ncerc s‑o ajung!

Alexe ii aduce calul si Ion se zvarle in sa.

- O insotesti pan‑acasa? intreaba, la plecare, Bucur.

- Nu stiu. Dupa cum or sa fie imprejurarile. In lipsa mea, tu ai insa grija, de tabara, ca de‑obicei!.

Se pleaca putin pe cal, si acesta porneste. Copitele bidiviului spulbera zapada. Cerul, in departare, se contopeste cu campia. Armasarul, cu calaretul sau cu tot, se micsoreaza si se pierd in zare.

Capitanul goneste de‑a lungul unei laturi a padurii. Salbaticiuni mirate se ivesc din desisuri. Fata poate fi urmarita foarte usor. Ninsoarea a incetat. Urmele pasilor calului furat din tabara se vad deslusit in zapada proaspata.

Dincolo de padure, drumul coteste si se apropie iarasi de Olt. Pana la Satul lui Preajba nu mai e departe. Numai ca fata, necunoscand destul de bine meleagurile, facuse cateva ocoluri, si asta o intarziase din drum.

Deodata, Negru incepe sa necheze. De dupa Magura Tatarilor, prin aerul inghetat, un alt cal ii raspunde.

Capitanul zambeste.

Calul din fata lor nu poate fi altul decat acela pe care se gaseste fata.

- Negrule, acum, mai repede! ii porunceste Ion.

La auzul acestor cuvinte, armasarul isi ciuleste urechile. Isi scutura coama.

Toti muschii i se incordeaza. Galopul i se inteteste.

Necheaza din nou lung. Celalalt cal ii raspunde. Pesemne isi incetineste pasul, pentru ca, numaidecat, dincolo de magura inzapezita, pe care se framanta in vant niste arini tineri, Ion o zareste pe fata.

Cu o nuia smulsa din vreun copac de pe drum, isi biciuieste calul. Glasul subtire i se aude, indemnandu‑si animalul sa alerge mai iute.

Dar calul pe care se gasea ea, fie ca obosise, fie ca raspundea, intr‑adevar chemarii lui Negru, isi incetineste din ce in ce mai mult pasul. Si departarea dintre cei doi bidivii se micsoreaza intruna.

Ion mai goneste putin si‑o ajunge. Cu un mestesug invatat la oaste, se apleaca. Prinde calul fetei de frau. Il trage langa Negru. Cei doi bidivii mai alearga, un timp, unul langa altul. Apoi se opresc amandoi in acelasi timp.

Fata se intoarce spre capitan, speriata.

O suvita castanie de par ii mangaie obrazul. Poarta o scurteica din blana de samur si o caciulita de jder. Mainile ii tremura. Nu stie nici ce sa faca, nici ce sa spuna.

Capitanul o priveste si el zambind si tace.

«Este, intr‑adevar, nespus de frumoasa», se surprinde capitanul gandind.

Si se mira el insusi de ceea ce‑i trecuse prin minte, deoarece, de multa vreme, nu mai avusese prilejul sa se gandeasca la asemenea lucruri.

Vazandu‑l pe flacau ca o priveste fara sa‑i spuna nimic, fata isi ia deodata curaj:

- Ce vrei?. De ce m‑ai urmarit?. Mi‑ai scapat viata. Iti multumesc. Nu puteam sa raman insa la voi.

Vorbeste iute, incurcandu‑si putin cuvintele. E tulburata peste masura. Si tulburarea ei feciorelnica i‑a preschimbat obrajii in bujori.

«Are ochii caprui, galesi si de o forma dulce ca a migdalelor, continua sa‑si spuna, in taina, capitanul. Buzele‑i sunt ca fraga. A avut dreptate Alexe. Fata este neinchipuit de frumoasa!.»

- Ce doresti de la mine? sopteste ea din nou.

Ion si‑a venit in fire.

- Erai sub ocrotirea noastra. De ce‑ai fugit?.

Negru si‑a apropiat botul de capul celuilalt cal, de parca ar fi vrut sa‑i povesteasca si el, pe ascuns, ceva. Daca nu cumva poate chiar il lauda, pentru ca ii daduse ascultare pe drum.

Fata rasufla greu.

Goana nebuneasca in care a venit a fost peste puterile ei.

Acum ii este teama. In sine se intreaba:

«Nu cumva si‑a dat seama de adevar?»

Dar nu. Capitanul n‑avea de unde sa cunoasca adevarul. Cu toate astea, frica nu o slabeste nici o clipa.

O frica ingrozitoare. Amestecata si cu altceva.

Acel altceva care i se nascuse in suflet inca din clipa cand Ion o ridicase din zapada si o tinuse strans lipita la piept.

Alexe o dusese intr‑un adapost din padure. Dar ea il rugase pe drum sa‑i spuna capitanului lor ca vrea sa‑i vorbeasca. Numai ca Ion si ai lui se coborasera in bordei. Fata ramasese singura. Iesise pe furis din adapost. Iar Gheorghe, care era de straja, nu bagase de seama.

Fugind de la un copac la celalalt, ajunsese la intrarea bordeiului. Coborase, tiptil, inauntru si, stand in intuneric, la spatele voinicilor, auzise tot. Atunci, pusese stapanire teama aceea nebuna pe sufletul ei. Aproape fara sa stie ce face, tasnise, usoara, din bordei, dezlegase unul dintre caii care asteptau afara, intotdeauna inseuati, si o pornise in galop.

Capitanul se luase dupa ea. O ajunsese. Si teama se lupta acum, in sufletul sau, cu acel altceva despre care nu‑si putea da inca seama ce fel de simtamant era.

- Lasa‑ma sa plec! ii roaga fata.

- Te las.

Si Ion isi lua mana de pe fraul calului ei.

- Ma gandisem la lupi. dar si la otomani, care sunt si mai rai decat lupii. Voisem doar sa te‑nsotesc. Sa nu ti se intample pe drum ceva rau.

Fata il priveste cercetatoare. Isi simte inima si mai puternic batandu‑i. Mai intalnise ea si inainte barbati chipesi. Chiar si logodnicul sau avea o infatisare despre care oricine il vazuse spunea ca era fara cusur. Insa un flacau de o atat de nobila si mandra frumusete barbateasca, asa cum era Ion, inca nu‑i mai fusese dat copilei sa cunoasca.

Din toata fiinta lui, se vadea o neistovita vigoare si agerime. Chipul parca ii era luminat de undeva dinlauntru. Era semet, dar bland, si fata isi dadea seama ca se simtea in siguranta alaturi de el.

- Voiai sa ma aperi? mai glasuieste ea.

Si glasul fetei capata, dintr‑o data, un ton melodios.

- Da!. Si. poate, as mai fi vrut sa‑mi spui. cum te cheama.

Fata rade sagalnic, ducandu‑si palma la frunte, de parca atunci ar fi vrut sa‑si aduca aminte care era numele ei.

- Ma numesc Para. Sunt fiica medelnicerului Archir.

Ion se incrunta.

- Medelnicerul domnitorului Vladislav? Se gasea la Stambul.

- Acolo e si‑acum! se intristeaza fata. Nadajduiesc, totusi, sa vina curand acasa. daca.

- Daca??

- Daca‑i va ingadui Poarta. Dar, hai, spuneai ca vrei sa ma insotesti. Sa ma feresti de primejdii. schimba ea vorba, indemnandu‑si calul inainte, catre Satul lui Preajba.

- Haide!. se invoieste Ion.

Caii pornesc la pas.

- Cum ai cazut in ghearele turcilor?.

- Plecasem de dimineata intr‑o sanie, impreuna cu doica, insotite de trei slujitori. Ne indreptam catre conacul fratelui mamei, boierul Preajba. Deodata, in apropiere de Boldesti, ne‑am pomenit loviti de turci. Acestia, fara‑ndoiala, ne pandeau. Am strigat. Le‑am spus, pe turceste, cine sunt. Dar ei n‑au vrut s‑asculte. I‑au ucis - intr‑o scurta, dar nemiloasa lupta - pe slujitorii care incercau sa ma apere. La fel s‑a intamplat cu doica. Pe mine m‑au legat cu niste curele peste brate. M‑au zvarlit intr‑o sanie si m‑au luat cu ei. Daca nu erati voi si, mai cu seama, daca nu erai tu, ma treceau peste Dunare. Ori eu abia m‑am intors de la Stambul. Acolo am copilarit si am crescut laolalta cu Maria‑Despina.

- Logodnica domnitorului Radu?

- Sunt prietena ei cea mai buna. Si, tot astfel dupa cum ea este silita sa devina doamna lui Radu, sunt si eu nevoita sa ma marit cu un barbat pe care nu‑l iubesc. Curand vom face nunta, amandoua in aceeasi zi.

- Te mariti cu de‑a sila? De ce?

- Daca n‑as primi sa fac nunta, tatalui meu i s‑ar taia capul. Pe mine m‑ar azvarli lui Ali‑beg. Norocul meu a fost doar acela ca Mahomed inca ii mai face orice hatar favoritului sau Radu, care i‑a slujit, in salvari, la Stambul.

- Nu vrei sa te‑ajut eu?

- N‑ai putea, capitane Ion, oricat esti tu de viteaz!

- De unde stii cine sunt?

- M‑am strecurat in bordei. Am auzit ce vorbeati, marturiseste ea.

- De‑aceea ai fugit?

- De‑aceea!. Sa ne oprim putin aici, pe malul Oltului, inainte de a ne desparti, zice fata.

Vantul incepuse iarasi sa bata, aducand cu el fulgi mari, desi, de zapada.

Pletele capitanului falfaiau.

Baiatul si fata isi opresc caii.

- Capitane Ion, spune Para, cred ca nu ne vom mai intalni niciodata. Tu mi‑ai salvat mai mult decat viata.

- Nu merita sa mai vorbim despre asta!

- Daca nu ai fi fost tu, urmeaza Para, m‑ar fi asteptat ani lungi de rusine si chinuri.

- Mi‑am facut numai datoria, asa cum trebuie sa si‑o faca orice roman in vremuri ca acestea.

Para il priveste lung.

- Spune‑mi, intreaba ea miscata, este pe lume vreo fata. la care tii?.

Ion incepe sa rada:

- La care tiu?. Este. o cheama Oltea.

- Ce fericita trebuie sa fie!.

- Este mult mai mica decat mine.

Para isi opreste calul.

- Dar bine, tu nu poti avea decat saptesprezece sau cel mult optsprezece ani.

- Pe Oltea am scapat‑o din haremul sultanului.

Fiica medelnicerului Archir deschide ochii mari:

- Din haremul sultanului? De la Stambul! Ai facut asta pentru ea?

- Ei. a fost o alta poveste. Dar Oltea nu mai are astazi pe nimeni in afara de mine, ii destainuie Ion.

Fata rasufla usurata:

- Atunci este o altfel de dragoste.

- Da, se induioseaza capitanul. S‑o vezi, e numai o fetita, si‑i place sa se poarte cu mine intocmai ca o mama. De cate ori ma vede. si ma vede destul de rar, Oltea se‑apuca numaidecat sa‑mi curete si sa‑mi tese vesmintele. Si‑i place sa‑mi pregateasca si sa‑mi aduca ea insasi bucatele la masa.

- Ca o adevarata gospodina.

- Se cuibareste in bratele mele si se‑alinta. Doreste sa ma‑nveseleasca, sa‑mi risipeasca gandurile negre.

- In orice fata, inca de mica, salasluieste, capitane Ion, nu numai o mama, ci intr‑un anume fel chiar o viitoare sotie. ofteaza Para.

Ion a inceput sa rada in hohote:

- Sotie?. Oltea?. Nici vorba nu poate fi de‑asa ceva. Fetita este atat de mica.

- Fetele cresc, nu uita asta. Dragostea lor se schimba, capata alte intelesuri. Si uneori.

- Ea va ramane pentru mine, intotdeauna, numai o floare, cea mai frumoasa si mai curata floare din lume, jupanita.

- O fericesc, repeta Para.

Dinspre Satul lui Preajba se ivesc, in aceasta clipa, cativa osteni. Se zaresc mici, langa Olt, calari. Se indreapta spre ei.

Ninsoarea s‑a intetit. Cerul de plumb s‑a coborat deasupra capetelor celor doi tineri, apasandu‑i parca, strivindu‑i.

- Asadar, sa ne despartim! incheie vorba Para.

Si, dintr‑o data, aproape fara sa stie de ce, dar dand urmare unui imbold launtric, pe care nu si‑l putuse stapani, fata se intoarse spre Ion. Il apuca de gat si il saruta lung pe buzele lui uscate si arse de vant.

- La fel si tu, ii spune ea, ai sa fii si ai sa ramai cea mai frumoasa si mai curata amintire a mea, inainte de‑a deveni sotia unui barbat de care mi‑a fost intotdeauna sila, dar astazi mai mult decat oricand.

- Cum se numeste barbatul de care ti‑e atat de sila si cu care esti nevoita sa te mariti? o mai intreba, la despartire, Ion.

- Vornicul Gligorascu Zue!. glasuieste, mahnita, fata, in timp ce isi porneste calul la trap, catre oamenii care o cautau. Vornicul Gligorascu Zue, capitane Ion!.

In padure, barbatul, peste care zapada si incepuse sa‑si astearna lintoliul ei alb, isi inalta o mana.

- Para!. Nu pleca. Nu. Cercuri albe si galbene i se roteau sub ochi.

- Unde esti, Para?. Unde?.

Se ridica putin din umeri, incercand sa priveasca in zare. Nu se putu tine insa si cazu, iar, pe‑o parte.

Armasarul, simtindu‑l ca se misca, isi pleca usor capul si necheza incet.

Viscolul nu se potolea.

- Unde esti, Para?. Unde?.

Vartejuri albe, de zapada, se napusteau spre ei, involburandu‑i armasarului coama si acoperindu‑l, incetul cu incetul, pe ostean.

Glasul i se stinsese. Si‑acum, noi intamplari, unele - ca si mai inainte - traite in trecut si altele despre care doar i se povestise dadura buzna spre ochii lui launtrici.

Il vede pe marele logofat Stan alergand prin sala cea noua a palatului. Sala este lunga si lipsita de frumusete. A fost zidita de Radu numai ca sa aiba o trecere mai lesnicioasa dinspre corpul de garda.

Prin ea nu le este ingaduit sa patrunda decat ostenilor de paza - atunci cand se schimba garda - si boierilor de taina ai domnitorului, ori de cate ori este nevoie ca acestia sa nu fie vazuti de ceilalti slujitori.

Marele logofat Stan face parte dintre boierii de taina ai lui Radu.

Este al doilea in rang dupa Zue.

Caftanul lui scump, captusit cu jderi, ii este descheiat la toti nasturii, asa cum a sosit calare.

Sabia si‑o taraie pe lespezi.

A urcat in goana scarile, pe la corpul de garda. A intrat in sala si fuge catre iatacul domnesc. Logofetelul de straja ii iese inainte.

- Ce s‑a intamplat, cinstite mare logofat?

- Vesteste pe maria sa ca trebuie numaidecat sa‑i vorbesc!

Logofetelul de straja da din cap. Asa, cu graba, nu poate intra la voda nici macar un mare boier. Fata i se lungeste. Se intoarce spre fereastra lata de‑o palma, inghesuita intre doi pereti grosi si priveste afara cerul intunecat, plumburiu. Se uita si pe rabojul din ocnita de langa usa, pe care trage cate‑o linie, cu pumnalul, ori de cate ori rastoarna clepsidra greceasca, umpluta cu nisip, tinand, in acest fel, socoteala timpului cat mai urma sa mai ramana de straja.

- E inca prea devreme, ii raspunde el.

- E ceasul patru dimineata.

- Maria sa Radu s‑a culcat tarziu, il intrerupse logofetelul.

Fata lui slaba este taiata de un ranjet cu multe intelesuri si care ar fi putut tine locul multor cuvinte, daca n‑ar fi fost bine stapanit intre buzele sale subtiri.

Fiindca logofetelul era, totusi, dintre cei mai apropiati slujitori ai lui Voda.

- Inainte de a inchide usa, continua logofetelul, domnitorul nostru mi‑a poruncit sa nu‑l tulbur cu nici un pret, mai inainte ca maria sa insusi sa ma cheme, printr‑o bataie in palme.

- Dar este ceva neinchipuit de grabnic! staruie marele logofat Stan. S‑au petrecut intamplari ingrijoratoare. Si s‑ar putea ca maria sa sa se manie, daca nu‑l vei vesti cat mai curand despre sosirea mea. Sunt fapte de viata si de moarte. ii murmura marele boier la ureche logofetelului, destul de incet, ca sa nu‑i poata prinde cuvintele ostenii implatosati si cu caciuli mitoase pe cap, care isi tin sulitele incrucisate in fata usii voievodului.

Logofetelul de garda tresare.

- Si nici mie macar nu‑mi poti spune despre ce este vorba?

- Numai maria sa voievodul se cuvine sa afle vestea pe care i‑o aduc! ramane boierul neclintit.

- Atunci, il trezesc.

Face ostenilor un semn. Sulitele se trag de‑o parte si de alta.

Logofetelul, ca o vulpe, se strecoara pe usa. Nu ramane insa inauntru decat doua‑trei clipe. Iese si ii arata marelui logofat Stan cu mana intrarea spre incaperea lui voda. Boierul paseste inauntru. Isi scoate caciula.

- Maria ta! glasuieste el, plecandu‑se de la mijloc.

Radu sade trantit intr‑un jilt, cu picioarele subtiri raschirate. Teasta si‑o tine razimata de speteaza deasupra careia i s‑au revarsat, din belsug, pletele aurii, usor incretite. Obrazul, cu trasaturi «de‑o frumusete aproape ingereasca» - asa cum obisnuia sa spuna sultanul - ii este, palid si tras. Ochii ii sunt pieriti, in fundul capului, de nesomn.

Un foc urias arde in camin. Noul domnitor, spre deosebire de cel vechi, e foarte friguros.

Peste tot, in incapere, se vad urmele petrecerii - mai bine‑zis ale dezmatului din timpul noptii.

De cand s‑a urcat pe scaun, Radu face petreceri aproape in fiecare noapte. Dar nu in sala cea mare de ospete - sala la a carei reparatie si impodobire mesterii inca mai lucreaza, pregatind‑o in vederea sarbatorilor care aveau sa aiba loc de Craciun - ci in iatacul sau.

Ospetele se pun la cale pe ascuns, deoarece, pe de‑o parte, se gasesc inca in postul Craciunului, pe de alta, fiindca in toata Tara Romaneasca, si cu deosebire in Bucuresti, domneste o foamete cumplita. O asemenea foamete nu s‑a mai pomenit din vremea navalirii tatarilor.

Foametea s‑a iscat numai din pricina ca, atat in timpul razboiului, cat si la incheierea pacii, invingatorii au ridicat, fara mila sau rusine, tot ce‑au aflat prin casele, cosarele si grajdurile satenilor. Le‑au luat acestora, in primul rand, granele, apoi vitele, mierea, pasarile, legumele, si nu le‑au lasat bietilor oameni decat cenusa din vatra.

- Ce este?. intreaba, ostenit, Radu, leganandu‑si capul frumos pe speteaza.

- Maria ta. vornicul Zue!.

Radu isi uita osteneala. Sare din jiit.

Glasul ii este gatuit de emotie.

- Ce s‑a intamplat cu Zue?

Vornicul Zue - stie toata lumea - ii este lui Radu nu numai sfetnicul cel mai apropiat, ci si prietenul cel mai bun. Omul care‑i cunoaste toate tainele; pe cele bune, cat, mai ales, pe cele rele.

De altfel, Zue a fost unul dintre cei dintai tineri mari boieri munteni care, la indemnul sultanului si‑al marelui vizir, au trecut, la Stambul, cu trup si suflet, de partea lui Radu. Iar voda era incredintat ca se va putea bizui intotdeauna pe el.

Inca din copilarie, Radu a avut o fire nehotarata si nestatornica. Si‑acela care, la Stambul, il imboldise, ii daduse curaj si‑l sfatuise pe ce drum sa apuce, fusese numai Zue.

Negricios, cu ochii vii, placut la infatisare si daruit cu o vointa puternica, Zue nu cunostea nici o stavila in calea ambitiilor lui. Prin aceasta vointa deosebita, a izbutit cu vremea sa‑l domine pe Radu. A reusit sa‑si faca, din acest urmas desfranat si lipsit de noblete al Draculestilor, un instrument al sau.

Tinta atat de mult ravnita si visata de Zue, tinta de a ajunge cel dintai mare boier al tarii, fusese atinsa. Vremea maririi si puterii de a‑si implini amandoi orice pofte sosise.

Ospetele se tineau lant. Si numai prea arareori ii mai poftea si pe alti mari boieri alaturi de ei.

Noaptea trecuta, dorindu‑si‑o mai vesela decat oricand, Radu daduse porunci sa fie desfatati de cele doua tinere dantuitoare circaziene, primite in dar de la sultan cand ii daduse scaunul domnesc, de mascariciul arap - alt dar, de asta data din partea marelui vizir - ca si de roabele tiganci de pe mosia lui Zue, intr‑un cuvant de toate care i‑ar fi putut inveseli si‑ar fi putut sa le mai spulbere din gandurile si amintirile urate.

Una dintre aceste amintiri - care nu‑i dadea tihna lui voda sa‑si doarma noptile - era aceea cand, dupa porunca marelui vizir, se infatisase sultanului ca sa‑i inchine «de buna voie» Tara Romaneasca, sa‑i daruiasca toate cetatile cladite de stramosi si sa‑i fagaduiasca un tribut anual de zece mii de galbeni.

Alta era aceea a intrarii, ca domn, in Bucuresti. Era o zi de toamna. Orasul fusese pustiit si ars, in timpul razboiului, de Ali‑beg.

Oamenii care fusesera adusi sa‑i primeasca se uitau crunt la ei.

In frunte calareau Zue si alti sase boieri.

Venea, pe urma, voievodul.

In dreapta lui, calarea Ali‑beg.

Urma restul coloanei. Cinci sute de spahii, cinci sute de achingii, trei mii de ieniceri si numai doua sute de valahi din cetele boieresti in frunte cu Stan, Dragomir al lui Manea, Sahacov si Neagoe al lui Borcea, ca si din cele manastiresti de la Dealu.

In locul steagului cu crucea in pliscul vulturului legendar al lui Negru, fluturau, in tot lungul coloanei care intra in Bucuresti, tuiurile[3] turcesti si drapelele verzi, avand pe ele brodata semiluna.

Privind aceasta coloana, locuitorii capitalei tarii isi sopteau intre ei ca Radu nu mai poate fi socotit drept un domnitor roman. Ci, mai degraba, un pasa sau un guvernator turc.

Mai ales ca pe fruntea voievodului nici nu stralucea coroana bunicului sau Mircea cel Batran, ci ii era infundata cuca - o caciula inalta, de catifea, tivita cu panza de aur tesuta cu margaritare si in care erau infipte cinci pene albe de strut.

O caciula asemanatoare purta, la Stambul, maimarele ienicerilor. Potrivit hotararii lui Mahomed al doilea, domnitorii Tarii Romanesti aveau sa faca parte, de atunci inainte, din tagma ienicerilor. Si Radu trebuia sa fie cel dintai caruia sa i se faca cinstea de a purta o astfel de caciula.

Noii stapanitori isi opreau, din cand in cand, caii. In sunetele meterhanelei[4] si ale tobelor turcesti, vornicul Zue anunta cu glas tare:

- S‑a facut pace, oameni buni! S‑a sfarsit cu razboaiele lui Vlad, acela care a inspaimantat intreaga omenire prin cruzimile sale. De altminteri, toti fostii lui prieteni l‑au parasit, incepand cu regele Matei care, dovedindu‑l cu necredinta, l‑a zavorat intr‑o temnita, de unde nu va mai iesi niciodata.

La auzul unor asemenea cuvinte, chipul lui Radu devenea si mai palid decat era de obicei. O brazda ingusta i se sapa pe frunte.

Insa numaidecat se insenina, fiindca vornicul Zue, care se ridicase in scari, continua:

- S‑a gatat, deci, si cu pedepsele crunte ale lui Tepes. Maria sa Radu cel Frumos este bland. Va fagaduieste ca nici o osanda la moarte nu va iesi de pe buzele sale. Vine o vreme de fericire si bunastare. Iar prietenii nostri cei buni, otomanii, ne vor sprijini, in ceasurile grele. Sa strigam, deci, cu totii; «Traiasca parintele nostru, maretul, binefacatorul si prealuminatul padisah Mahomed al II‑lea, numit Fatih - Cuceritorul! Si, traiasca maria sa Radu cel Frumos si cel drept, obladuitul sau!»

Privitorii, inghesuiti in zloata, atat de cetasii valahi, boieresti, cat, mai ales, de achingiii, ienicerii si spahiii lui Ali‑Beg, ramaneau insa surzi si muti la chemarile vornicului Zue si ale celorlalti dregatori, care ii indemnau sa‑i primeasca, in urale, pe Radu si pe stapanii lui otomani; imbolditi de oamenii lui Zue sau de achingiii imbracati in haine valahe si risipiti prin multime, abia de ingaimau cate‑un «traiasca!», insa atat de slab si de jalnic, uitandu‑se la domnitor cu‑o asemenea scarba, incat acesta se ingalbenea.

Un alt lucru care‑l nelinistea adanc pe Radu si nu‑l lasa sa se odihneasca, dupa cum singur marturisea adesea boierilor, era razmerita din preajma Oltului.

Atat despre capitanul Ion, cat si despre sotii lui de lupta stia ca se alcatuisera in popor o multime de cantece. In aceste cantece se povestea, intre altele, ca tanarul capitan al lui Vlad era in stare, cu o singura mana, sa doboare pe putin cincizeci de vrajmasi; ca avea un urs, ce calarea alaturi de el, luptand impotriva turcilor, intocmai ca un om (Ion, Bucur, Mihailo si Tit avusesera, ce‑i drept, un asemenea urs, dar el fusese ucis in cursul unei lupte); ca, foarte curand, avea sa plece in tara ungureasca, de unde se va reintoarce impreuna cu fostul domnitor; si ca atunci urma sa bata ceasul rasplatii pentru toti cei care venisera impotriva pamantului strabun, urmarindu‑i pe pagani, si stapaneau azi Tara Romaneasca, in numele lui Mahomed.

Mai ales unui dintre aceste cantece raspandite in popor - cantec care‑i fusese adus scris la palat de iscoade - il maniase pe Radu nespus.

In cantec se spunea:

Si‑o veni, mare, o zi,

Si‑o furtuna s‑o starni.

Voda Vlad n‑o mai rabda,

Pe ziduri s‑o radica,

Peste codrii o tuna.

O tuna si‑o fulgera,

Din castelul craiului,

In uimirea soarelui.

Vestea cum o rasuna,

Capitanul Ion va sta

In spinarea Negrului,

Tot spre spaima turcului.

Voinicii si i‑o striga,

Sa se salte toti in sa,

Cu sabiile inaltate

Si cu ghioagele tintate.

Si‑or zbura, din loc in loc,

Vulturasii cei de foc,

Cu suliti stralucitoare

Cum sunt razele din soare,

Si cu sabiile‑n mana,

Cum sunt razele din luna.

Radu si boierii lui

Or porni cu toti hai‑hui,

Spre salasul turcului,

Lalaind si chiraind,

Ca la slujba de comand[5] .

Dar nici unul n‑o scapa,

Orisicat se vor cerca.

Sulitele‑i vor izbi,

Sabiile‑i vor lovi

Si corbii or croncani.

Si‑or s‑ajunga la un vad,

Care duce drept in iad.

Despre cantecul acesta, care‑i otravise sufletul lui Radu, si mai cu osebire despre felul cum l‑ar putea prinde pe capitanul razmeritei, vorbisera mult timp, in soapta, Radu si Zue, la petrecerea din noaptea trecuta.

Zue izbutise tocmai sa puna mana pe vreo zece tarani din Boldesti. Aducandu‑i in cetatea de scaun, ii cercetase intai cu binele, fagaduindu‑le aur. Ii luase apoi cu raul, punandu‑i la cazne. Insa nu reusise sa scoata de la ei mare lucru.

Taranii marturisisera ca, intr‑adevar, faceau parte dintre aceia care duceau merinde cetei de razvratiti. Dar in ce loc anume, pe malul Oltului, salasluiau Ion, Bucur si ceilalti flacai ai sai, daca erau impreuna cu ei si gramaticul Farma, papusarul Tit sau sarbul Mihailo nu vrusesera sa destainuiasca, oricat ii supusese Zue la chinuri.

Chinuirea se facea pe ascuns. Si nu in beciurile domnesti, ci la conacul lui Zue. Aceasta, deoarece voievodul fagaduise, la sosire, ca pentru nici un fel de vina nu va mai ingadui ca oamenii sa fie chinuiti sau osanditi la moarte. Si, cel putin acum, la inceputul domniei, Radu voia sa‑i amageasca pe supusii sai ca se va tine de cuvant.

Conacul lui Zue se afla intr‑un loc destul de marginas fata de celelalte case din Bucuresti. De curand, fusese inconjurat, pe langa vechiul gard de lemn, cu un zid gros si inalt de piatra, incat putea sa se petreaca dincolo de el orice, fara ca nimeni sa vada sau sa auda ceva.

Intre altele, vornicul il incredintase pe voda ca, in dimineata aceea, o sa fie in stare sa‑i spuna domnitorului tot ceea ce el dorea sa afle despre ceata de razvratiti a lui Ion.

- I‑am lasat pe cei zece tarani - ii povestise lui Radu, in timp ce dantuiau inaintea lor circazienele - intreaga noapte, in zapada si ger, aproape dezbracati, legati de copacii din ograda si paziti de cativa osteni strasnici, care nu stiu ce inseamna gluma. Cand ma intorc, le poruncesc slujitorilor ca taranii, asa bocna cum sunt, sa fie biciuiti, pana li se faramiteaza pielea impietrita de ger. Pe urma, cu carnea insangerata, ii tavalesc prin sare, ii mai spusese el, prapadindu‑se de ras, ca de o gluma buna, sorbind cu sete din pocalul umplut mereu de voda. Ti‑aduci aminte, la Stambul, cand i‑a pedepsit beglerbegul Rumeliei pe niste razvratiti greci? Au marturisit tot, si nu numai ceea ce facusera, ci si ceea ce nu facusera, iti amintesti?

- Imi amintesc! ii raspunsese Radu, cutremurandu‑se in sine de ceea ce vazuse atunci, deoarece chiar daca si el insusi faptuise, in viata, destule cruzimi, nu ii placea sa fie de fata cand ele se implineau, caci numai vederea sangelui fi facea rau.

- Asa‑i voi pedepsi si eu! mai adaugase Zue. Si fie ca vor marturisi, fie ca nu, tot ii voi omori. De ingropat, am sa‑i ingrop pe furis in fundul ograzii mele. Numai ca, in ce ma priveste, sunt incredintat ca vor marturisi. Voi lua, dupa aceea, cateva cete de osteni. De‑ale mele si de‑ale altor mari boieri. Voi ruga, de asemenea, pe Ali‑beg sa ne dea niste achingii. Il vom impresura pe Ion din toate partile. Si nu se poate sa nu punem noi mana pe el!. Il vom trimite apoi pesches lui Mahomed, la Stambul! isi incheiase el cuvantarea, frecandu‑si mainile si izbucnind in ras.

Rasesera amandoi mult. Bausera si mai mult. Pentru ca mancarurile grele de porc si vanat din Tara Romaneasca cer vin. Si‑anume vin bun si dulce, de Dragasani. Spre dimineata, Zue plecase sa‑si implineasca planul, lasandu‑l pe voda intr‑o incordata si destul de nelinistita asteptare.

Cu toate ca bausera amandoi la fel, vornicul nu parea ametit cum era voda.

Ce se intamplase, pe urma, cu Zue?

La asta se gandeste voda, incercand sa‑si reaminteasca totul, in mintea inca tulbure de betie.

Zue plecase. Il auzise calcand sprinten pe lespezile din sala. Apoi pe scari. Vocea sa rasunase, puternica, metalica, in ograda, cand poruncise sa‑i fie chemati slujitorii din incaperile de dedesubtul palatului, unde, desigur, se ghiftuisera si ei, impreuna cu ceilalti osteni ai domniei.

Poarta cea mica a palatului scartaise. Caii trecusera nechezand peste pragul inalt de lemn si tropaisera afara.

- Ce s‑a‑ntamplat? racneste voda. Unde e Zue?

- Te cheama pe maria ta. Doreste sa‑ti vorbeasca!

- El nu poate veni? indrazneste Radu sa intrebe, cu o voce care nu mai e voce, ci numai un fel de muget, amar si ragusit.

Marele logofat Stan isi clatina capul.

- Din nenorocire, vornicul Zue nu mai este in stare sa umble pe picioarele lui. Si nici sa calareasca, maria ta!

- Camarasii!. Unde sunt camarasii?! incepe sa strige Radu.

Voda alearga de colo‑colo. Se impiedica in mormanul de blanuri gramadite in toiul petrecerii de asta‑noapte intr‑un colt.

Isi smulge vesmintele de pe el. Le arunca in patul ravasit. Logofetelul, camarasii si copiii de casa se reped. Unii aducandu‑i hainele de iesire in targ, altul clatindu‑l pe obraz, din mers, cu apa, ori stergandu‑l sau netezindu‑i mustata subtire, pentru ca voda nu poarta barba, si altii, in sfarsit, fugind afara, poruncind sa se pregateasca si sa se inseueze caii, sa se alinieze, inarmati, ostenii de garda, si tot ce se stie ca mai e de trebuinta, cand iese din palat, chiar asa, fara multa pompa si pe neasteptate, domnitorul tarii.

Pregatirile s‑au terminat. Radu, invelit in caftanul lui cel mai gros, cu o cuca albastra pe cap si manusi de urs, tatarasti, in maini, coboara scara. Surlele suna.

Ochii ii sunt rataciti.

Marele logofat Stan ii tine scara, si domnul, proptindu‑se in pantecul care, in ultima luna, incepuse sa i se cam rotunjeasca, incaleca destul de greu si, icnind, isi vara picioarele in scari.

Nu fusese niciodata un calaret prea bun, iar acum, in urma preamultor petreceri, se ingreunase de tot.

Calul il zguduie, clatinandu‑l in sa, ii face rau. Din pantec, i se urca in gat un val cald si gretos de acreala.

Cotesc pe dupa zidul cel vechi si innegrit de foc al palatului. O iau pe langa bisericuta de lemn, cu hramul Sfantului Gheorghe. Bisericuta a fost ridicata, zice‑se, din porunca stramosului sau, Basarab‑Tihomir, pe locul unde acesta, urmarit fiind de tatari, fusese adapostit de un schivnic in bordeiul lui.

Nu se stia prin ce minune bisericuta, desi in intregime de lemn, scapase din parjolul lui Ali‑beg si ramasese intreaga.

Trec prin zavoiul si mlastinile inghetate de pe malul Dambovitei si dau intr‑o padurice de salcii. Urma o livada bogata de meri si de peri. Dincolo de ea, se zarea zidul care imprejmuia marele conac al lui Zue; de fapt, acesta fusese locuinta marelui logofat Lazar, sfetnicul lui Vlad Tepes, care cazuse in razboi.

Un vant inghetat si taios ca o sabie suiera dinspre rau. Biciuieste obrajii galbeni ai domnitorului si il trezeste, incetul cu incetul, din betie.

Pe masura ce se trezeste, Radu simte ca incep sa‑l zguduie iar temerile. Acele temeri care il napadeau tot mai des si pe care numai in aburul vinului si le potolea.

Ar fi dorit si n‑ar fi dorit sa afle mai multe amanunte asupra lui Zue, din partea marelui logofat Stan care, subtire si inalt, cu chipul colturos si caciula infundata pe ochi, calareste la numai cativa pasi in urma lui. Se hotaraste pana la urma sa nu‑l intrebe nimic. Sa vada cu ochii lui ce se petrecuse.

Vestiti de doi cetasi ai marelui logofat Stan, slujitorii vornicului Zue deschid portile in partea dinspre livada.

Alaiul intra pe porti. De indata li se infatiseaza o priveliste care are darul sa‑i mareasca spaima voievodului.

Printre copacii gradinii zac, pretutindeni, ostenii insotitori ai vornicului la palat.

La poalele mai multor meri cu crengile invelite in promoroaca se vad, in zapada, lanturile cu care fusesera legati cei zece tarani.

Voda calareste inainte. Ajuns la locul unde se ispraveste gradina, ramane descumpanit. Cele doua cladiri ale conacului - una, veche, fortificata, care fusese a lui Lazar, si alta noua, cladita de curand - se gaseau la cateva sute de metri departare una de cealalta. In care din ele se afla Zue?

- Da‑mi voie, maria ta, zise boierul Stan, sa te conduc eu.

Si, fara sa mai astepte incuviintarea lui voda, o ia la stanga, catre casa cea mica, fortificata, unde Radu nu intrase inca niciodata, desi facuse cateva petreceri - dintre care una chiar saptamana trecuta - la conacul lui Zue.

Calaresc pana la casa. Aici, la usa scunda si intarita cu grinzi, le iese inainte, avand o broboada neagra pe cap, mama lui Zue, o batrana cocarjata si cu un nas ascutit. In jurul ei roiesc, preaplecati, slujitorii. Fiului sau ii placuse intotdeauna sa aiba multi slujitori. Cand il zareste pe voda, batrana incepe sa se tanguie si sa planga:

- I‑am spus, maria ta. L‑am rugat. L‑am sfatuit sa nu faca una ca asta. Nu m‑a ascultat. Nu ma mai asculta. L‑am asteptat atata sa vina de la Stambul. Facusem pregatirile de nunta. Si iata. Pe‑aici. pe‑aici, maria ta, sa‑l vezi cum a ajuns.

Marele logofat ii tine scara. Voda descaleca. Cu totii o urmeaza pe batrana care, cu un toiag subtire in mana, merge grabita, pe sub boltile groase si intarite ca de cetate. Patrunde intr‑o incapere larga.

Pe un divan acoperit cu blanuri, voda zareste o fiinta omeneasca. Batrana i‑l arata:

- Acesta este fiul meu si marele vornic al mariei talei.

Chipul barbatului este brazdat de lovituri de sabie.

Daca nu i‑ar cunoaste vesmintele, Radu nu si‑ar putea da seama ca e Zue.

La intrarea lui voda, ranitul deschide ochii. Ochii ii scanteiaza crunt.

- Sa nu ramana nimeni in incapere, afara de Maria sa! cere el, gafaind fara vlaga.

Marele logofat, ceilalti boieri mai mici care ii insotesc, ostasii si mama lui Zue se supun. Ies cu totii afara.

In incapere ramane numai voda. Acesta paseste infrigurat. Tremura pe picioare. Se apropie de divan.

Picioarele nu‑l mai tin. Se asaza in tacere langa sfetnicul sau. Zue isi umfla pieptul. Rasufla de parca vrea sa‑si dea la o parte, cu rasuflarea, un bolovan care l‑ar apasa pe piept. Incepe, intretaiat, sa vorbeasca:

- De cum. am plecat de la palat. mi s‑a parut ca vad. un calaret gonind pe langa balta de la Sfantul Gheorghe. Acesta trebuie sa fi vestit razvratitilor apropierea mea. Cand am ajuns aici. toate pareau la locul lor. Taranii prinsi erau legati de copaci. Dar. nici un slujitor nu se vedea.

Lui voda au inceput sa‑i tremure si mainile.

Zue urmeaza:

- «Au adormit, blestematii. Au petrecut in lipsa mea. si‑au adormit». cugetam eu. Maniat, i‑am strigat. poruncindu‑le sa reinceapa biciuirea. Atunci. ca prin farmec. taranilor le‑au cazut lanturile. In locul slujitorilor mei. s‑au ivit razvratitii.

Voda isi simte ochii impaienjeniti. Tamplele ii zvacnesc.

- Cei care ma‑nsoteau, continua Zue, au incercat sa lupte. dar au fost repede invinsi. Eu am vazut primejdia. am inteles. si‑am incercat sa fug. Atata ca. inainte. ca un diavol. mi‑a iesit. capitanul Ion.

- Ce spui? racneste voda, desi, inca de la inceput, lui insusi ii trecuse prin minte banuiala ca numai capitanul Ion putea indrazni sa‑l atace pe Zue, in conacul lui. Dar nu voise sa creada, deoarece in adancul sufletului sau nadajduia sa nu fi fost astfel. Aici, in Bucuresti? urla el. In vecinatatea armatelor turcesti? Capitanul Ion?

- Da. ii raspunde Zue. El. capitanul Ion.

Scuipa un cheag de sange. Pantecul ii zvacneste, ca izbit de‑un picior.

- Sa‑l ucizi. sa‑l prinzi si sa‑l ucizi.

- Am sa‑l ucid, ii fagaduieste voda. Iti jur c‑am sa‑l ucid.

Dincolo de usa, mama lui Zue se jeleste:

- L‑am asteptat atata. L‑am sfatuit sa nu‑i mai chinuiasca pe tarani. El nu m‑a ascultat. Trebuia sa faca nunta.

Vornicul o aude.

- Nunta? se stramba el. Ce nunta? Para nu m‑a iubit. S‑o mariti. S‑o mariti cu cel mai urat si. mai batran boier. Imi juri? Jura‑mi. Mi‑ai fost prieten.

Voda ii pune palma pe frunte.

Simte insa jilaveala sangelui, care‑i inunda marelui vornic bratul. Infiorat, isi trage repede mana inapoi.

- Las‑o pe Para! il roaga el nerabdator. Vorbeste‑mi de celelalte.

- Am sa mor! se mohoraste marele vornic. Pentru tine. pentru scaunul tau domnesc. si pentru Mahomed. Am sa mor.

Incepe sa, tuseasca. Radu il ridica putin de spate. Tusea i se potoli.

- Am vrut sa fug. mai spune vornicul. Ion s‑a luat dupa mine. M‑a tras jos de pe cal. Mi‑a pus in gat sabia. Si. mi‑a cerut sa‑i marturisesc. adevarul. De frica. i‑am spus tot. Am fost nevoit. intelegi? Si tu ai fi facut la fel. Am fost nevoit sa‑i marturisesc ca tu ai pus la cale. ravasul acela mincinos, ca din partea lui Vlad. impreuna cu turcii. cu Ali‑beg. Si ca l‑a scris egumenul Sisoe.

- Ai marturisit toate aceste taine, care erau numai ale noastre? Miselule! il apuca voda de gat, zguduindu‑l pe fostul sau prieten. Atunci. atunci. meriti sa pieri. Si daca nu ar fi fost sa‑nchizi ochii acum, ar fi trebuit sa te ucid eu. Vicleanule!. Ticalosule!. Vanzatorule.

Radu spumega, zguduindu‑l pe Zue. Si marele vornic, care cazuse intr‑un lesin, dupa ce rostise cuvintele dinainte, se trezeste in stransoarea lui voda. Aude ultimele vorbe. Ii desprinde mainile de pe grumazul sau. Se ridica putin, intr‑un cot, si‑i suiera in obraz:

- Amandoi suntem vanzatori. Radule. Amandoi ne‑am vandut tara. dusmanilor neamului nostru. si ai credintei stramosesti. Tu. insa esti mai vanzator decat mine. Pentru ca tu esti. os domnesc. Tu. ti‑ai vandut stramosii care. care. il apuca de haina si‑l zgaltaie: Tu. esti. din os domnesc. Radule. Si n‑aveai voie. nu. il zgaltaie din ce in ce mai tare, se lasa apoi pe spate, ofteaza si continua: Capitanul Ion mi‑a poruncit. sa iesim. amandoi. calari. in mijlocul targului.

- In mijlocul Bucurestilor?.

- Da. Da. vorbeste el tot mai greu. Sa marturisesc. cu glas tare. tuturor. in fata bisericii Sfantului Gheorghe. cladita de stramosul tau Basarab‑Tihomir. tinandu‑mi palma pe inima. cele ce‑i marturisisem si lui.

Zue isi da ochii peste cap.

Lui voda aproape ca i‑a pierit rasuflarea.

Apuca o carafa cu apa de pe masa si o deserta deasupra capului fostului sau prieten in agonie.

- Si asta ai facut‑o? racneste el, cand Zue isi intredeschide iar ochii.

- Nu. asta nu. n‑am facut‑o. Pentru tine._. n‑am vrut s‑o fac.

Voda rasufla usurat.

- Am incercat din nou. sa fug. mai povesteste Zue. Ion m‑a ajuns si. m‑a silit sa lupt.

- Cel putin l‑ai ranit? intreba voda. Manuiesti bine sabia. L‑ai ranit?

Zue isi clatina capul, ranjind. Gura i s‑a strambat.

- Cum sa ajungi sa‑l ranesti?. Lupta ca diavolii. Ca diavolii. N‑am izbutit. nici macar sa‑l ating. Iar cand mi‑a dat lovitura din urma. mi‑a spus.

Voda il apuca de umeri si‑l zguduie.

- Ce ti‑a spus?. Ce?.

- Ca. pana la sfarsit. ai sa pieri si tu. Pentru ca. si pe sangele tau. am jurat. mincinos. lui Matei. la Brasov.

Radu se ridica de pe divan. Se da cativa pasi inapoi. Priveste ingrozit pe fostul sau prieten. Buzele marelui vornic se faceau tot mai vinete, in vreme ce ochii, sub pleoapele grele, i se albeau. Capul ii cazu pe spate. Inviorandu‑se totusi pentru o clipa si intinzandu‑si mana spre Radu, mai spuse, horcaind:

- Ca. pana la sfarsit. vei pieri si tu. negresit. ca toti aceia care l‑au vandut. si l‑au lovit pe la spate pe. maria sa Vlad.

- Eu sunt maria sa. Eu. Nu el. nu! tipa, ca scos din minti, Radu.

Acela care fusese marele vornic Zue nu‑l mai putea auzi. Trecuse pe taramul celalalt. Asa cum ramasese insa cu mana intinsa peste trup si cu degetul aratator indreptat spre Radu, parea ca inca se mai uita, cu ochii lui albi, holbati, la voda si horcaie furios:

- .vei pieri. si tu. ca toti aceia care l‑au lovit pe. maria sa. Vlad.

Radu isi ridica mainile la tample. Izbeste cu picioarele in usa si se repede afara, urland.

«Degeaba fugi!». il preveni, in gand, ranitul pe voda. Esti cel dintai si cel mai mare vinovat. Nu poti scapa!. Tu, Zue si egumenul Sisoe!. Tu si egumenul Sisoe!. Tu si. Sisoe! Tu!. Am jurat!. Am jurat!. Am jurat!. Tu si Sisoe!. Tu.

Si, de indata, i se ivi in minte chipul rotund si puhav al egumenului.

«Era in dimineata zilei de 24 decembrie a anului 6970[6] de la Facerea lumii» isi reaminteste, cu toata fierbinteala in care se zbate, ranitul.

Plecand, in zori, de la schitul Corbenilor, egumenul Sisoe se simtea cum nu se poate mai bine.

Vantul se potolise. Norii, care intunecasera cerul cateva zile de‑a randul, se risipisera. Un soare rece, dar vesel si luminos, facea sa sticleasca zapada, asezata intr‑un strat gros, pe tot intinsul drumului.

Egumenul a dormit bine, in timpul noptii, pe un morman de blanuri. Se vede ca a dormit bine dupa toata infatisarea sa proaspata si odihnita. Pantecul lui mare se leagana domol, in trapul linistit al calului, in vreme ce calareste - urmat de patru osteni - catre noua cetate de scaun, Bucuresti.

Multumirea pe care o are in dimineata aceasta ii vine, in buna parte, si de la gandul, rumegat mereu sub frunte, ca numai in timpul domniei raposatului Vladislav a mai fost sfintia sa in atata cinste, precum se gaseste astazi, de cand in Tara Romaneasca stapaneste maria sa Radu.

«Desi, la drept vorbind - mai cugeta Sisoe - faptul ca lucrurile stau astfel nici nu poate fi de mirare. Caci toata lumea stie cu cata pricepere m‑am straduit, alaturi de vistiernicul Flor si de alti mari boieri, ca fostul domnitor Vlad sa fie doborat.»

Este adevarat ca, numai cu cateva luni in urma, egumenul trecuse printr‑o ingrozitoare primejdie.

Fusese cat pe‑aci sa se urce in teapa, impreuna cu alti cinci mari boieri, invinuiti de uneltiri. In acel ceas de cumpana, sfintia sa, mai iscusit decat ceilalti, in loc sa fuga, a avut grija sa se infatiseze de buna voie la palat. S‑a dus descult si imbracat in zdrente. Batand matanii, i‑a jurat lui Vlad ca, in semn de cainta, se va retrage, pentru tot restul vietii, in pustnicie, sus, in codri.

Vlad a avut o clipa de slabiciune. S‑a induplecat si l‑a lasat sa plece.

Drept multumire, egumenul a inceput sa urce spre munte, descult si cu o traista in bat.

Dar, pe carari ocolite, s‑a intors. I‑a cerut ocrotire mariei sale Radu, care haladuia pe langa ostile lui Mahomed.

Pentru atata incredere in domnitorul Radu, ca si pentru toate celelalte slujbe facute otomanilor, cat timp a stat la ei in tabara - slujbe de care egumenului, ce‑i drept, nu prea ii place sa‑si mai aduca aminte - insusi sultanul Mahomed l‑a laudat. La randul sau, domnitorul Radu i‑a fagaduit, in ziua intrarii sale in Targoviste, ca va preface vechea asezare calugareasca, purtatoare a hramului Sfantului Nicolae din Deal, unde ocarmuia egumenul, intr‑o manastire dintre cele mai mari si mai de seama din tara. Si, fiindca atat chiliile, cat si biserica, care fusesera ridicate, odinioara, de Mircea cel Batran, din lemn, ajunsesera - dupa ce manastirea ii gazduise pe otomani - intr‑o stare de plans, el, Radu al III‑lea, cel Frumos, nepotul ctitorului, hotarase sa le darame si sa le recladeasca din piatra.

In gandurile sale, egumenul mai visa si o vreme cand, cu o oarecare straduinta, ar fi izbutit sa se aseze in jiltul mitropolitan. Dar, pentru implinirea acestui tel, isi dadea si sfintia sa seama ca trebuie sa aiba putina rabdare.

Oricum, era un lucru de deosebita cinste ca insusi domnitorul il chemase la Bucuresti ca sa slujeasca in biserica domneasca, nu numai in cursul noptii, cu prilejul Craciunului, ci si la cununia de maine. Slujba casatoriei voievodului Radu cu frumoasa domnita Maria‑Despina urma sa fie de o mare stralucire. Cele mai de seama fete bisericesti din tara, ca si vreo cativa alti mari ierarhi ai ortodoxiei, de peste hotare, aveau sa slujeasca la nunta.

Pe langa toate aceste pricini de multumire, egumenul Sisoe avea si una de nemultumire.

Pricina nemultumirii era aceea ca egumenului ii chioraiau matele. Din pantec i se ridicau, intruna, un soi de sunete subtiri. Aceste sunete il faceau de ocara fata de oamenii de oaste care il insoteau din porunca domniei.

Plecand laolalta cu el din Targoviste, ostenii dormisera, in timpul noptii, impreuna cu sfintia sa, la schitul din Corbeni. Urmau sa‑l insoteasca, mai departe, pana la Bucuresti, stand mereu de straja, de teama cetasilor lui Ion.

Ori, chioraiturile acelea nu‑i dadeau pace. Incepusera sa‑l necajeasca, la foarte scurta vreme dupa plecarea de la schit. Si ele se datorau faptului ca sfintia sa nu prea era obisnuit cu rabdatul. Trebuia sa manance cat se poate de des, si numai bucate bune.

Daca ar fi calatorit, avand langa el, ca altadata, numai doi‑trei calugarasi, lucrurile ar fi stat cu totul altfe!. Ar fi putut porunci calugarasilor sa ia cu ei, in desaga, cele de trebuinta, si s‑ar fi indestulat dupa plac.

Asa insa, fiind insotit de osteni, trebuia sa posteasca.

Toate acestea nu se trageau din altceva - se mania amarnic in sine Sisoe - decat din pricina blestematului de Ion. Razvratitul isi trimitea oamenii pe toate drumurile. Voinicii lui se iveau acolo pe unde nici cu gandul nu gandeai, lovindu‑i nu numai pe turci, pe oamenii noii domnii sau ai marilor boieri, ci si pe aceia ai asezarilor manastiresti, care trecusera de partea lui Radu.

De aceea si egumenul il afurisea pe Ion ori de cate ori ii sta in putinta si dupa cum ii venea la gura mai bine. Era incredintat ca bunul Dumnezeu ii va da ascultare, osandindu‑l pe razvratit, potrivit blestemelor si dorintelor sale.

Partea rea era mai ales aceea ca rabdatul trebuia sa tina pana la noapte cand, dupa slujba, ar fi putut, in sfarsit, sa se dezlantuie: sa se hraneasca si sa bea dupa plac.

Fusese, de altminteri, poftit la curte, la ospatul de nunta.

Se stia ca, in vederea acestui ospat - cel dintai pe care Radu il da de la incoronarea sa ca domn - camarasii si logofeteii curtii alergasera, vreme de cinci saptamani, ca sa adune tot ce se putea gasi mai bun si mai de soi, de mancat si de baut, prin intreaga tara.

Se stransesera, astfel, vite, oi, porci, apoi miei, purcei de lapte, pasari si pescarie, fainuri, miere si diferite trufandale cumparate din Moldova, din Transilvania si chiar de departe, tocmai din tara nemteasca si din tinuturile francesti, venetiene, florentine si genoveze.

Radu voia sa faca o nunta cum nu se mai pomenise in Tara Romaneasca. Insurandu‑se cu o fata atat de gingasa, iubita de toti aceia care o cunosteau, cum era domnita Maria‑Despina.

Egumenul Sisoe casca. Dar, continuand sa se gandeasca la toate mormanele de bunatati pe care si le inchipuia ingramadindu‑se, intai pe mese, cu prilejul ospetelor domnesti, apoi in pantecul sau incapator, simte cum ii coboara un fel de caldura placuta din gatlej in stomac, mangaindu‑l ca un balsam.

Spre mahnirea lui, toata aceasta multumire si placere, simtite dinainte, i se risipesc, din pricina neincetatelor zgomote iscate in pantec.

De necaz, isi lasa gusa umflata, care ii seamana cu un mic cimpoi alb, si barba galbuie‑carunta in piept. Cu ochii lui mici, inecati in grasime, de sub genele dese, cata banuitor in jur, sa vada daca i‑au auzit ostenii chioraiturile.

Acestia, ce‑i drept, schimba intre ei, pe furis, priviri pline de talc si zambesc.

«Nu poate fi decat un singur mijloc sa‑mi linistesc pardalnicul acesta de burdihan - isi spune siesi egumenul, in timp ce se leagana pe cal - sa‑i potolesc chioraiturile, sa‑l silesc sa mai rabde pana la noapte. Voi porunci sa se faca un popas, in hanul de la rascrucea Gherganilor. Acolo, plangandu‑ma ca sunt ostenit si am nevoie sa‑mi odihnesc putin oasele, ca sa pot merge cu bine mai departe, voi cere sa mi se pregateasca odaia cea mica, de sus, unde am mai ospatat eu de‑atatea ori. Hangiul, care ma stie, ma cunoaste si imi pricepe slabiciunile, ma va hrani si ma va adapa, pe ascuns, cu bucate de frupt.»

Sfatuindu‑se astfel pe sine insusi cum trebuia sa se descurce mai bine, egumenul plescaie din limba. Buzele groase i se umezesc. Ochii ii lucesc, ca aceia ai unui drumet inghetat care, gasind, dupa multa oboseala si ratacire, un adapost, se apropie, cu mainile intinse, de flacarile binefacatoare si jucause din vatra.

«Oho! Ce‑am sa ma ghiftuiesc si ce‑am sa beau!.» isi regaseste sfintia sa veselia.

Si fara sa vrea ii trece prin minte un cantec, pe care‑l stia din tinerete:

Bun e mielul in frigare

Si vinul are catare,

Beau voinicii de‑l usuca,

Nu se‑ndura sa se duca.

Gandind in acest fel, egumenul strange intre pulpe grumazul zdravan al bidiviului balan pe care calareste. Deoarece acesta - nefiind de soi iute, valah, ci de obarsie de prin tara germanilor, adus anume pentru sfintia sa, ca sa poata calari lin si sa nu pateasca pocinoguri pe drum - era greoi. Avea un pas neobisnuit de domol.

- Hiii, gloaba! il suduie egumenul, in minte cu bucatele de la han. Al dracului animal. Parca ma duce dupa mort. Am inghetat de tot. adauga el, ca sa‑l auda ostenii si sa nu priceapa de ce, dintr‑o data, dupa ce se tarasera atatea ceasuri pe drum, il apucase graba.

Totusi, un ostean pricepe siretlicul. Face cu ochiul sotilor sai si‑l imboldeste pe balan, din spate, cu sulita. Balanul incepe sa se zoreasca. Ceilalti cai, care mersesera pana atunci incet, pe urmele balanului, isi iutesc, de asemenea, pasii. Din cand in cand, balanul, pentru ca nu‑i este foame, iar cu frigul si zapada a fost obisnuit inca de cand era manz, isi domoleste din nou pasul. Osteanul il inteapa atunci cu sulita. Balanul isi intoarce capul, privindu‑i mustrator, cand pe osteanul care‑l imboldeste, cand pe egumenul Sisoe.

Dar, cum, necum, in zare se iveste bisericuta de la Ghergani. Curand se vede si acoperisul tuguiat al hanului «La cocostarcul albastru» - han care a fost cladit, cu destui ani in urma, de un sas din Sibiu.

De data aceasta egumenul nu se mai poate stapani. Cu toate ca se gasesc in postul Craciunului cand, dupa datina veche, nici un animal nu se cuvine sa fie batut, incepe sa‑l izbeasca pe balan, intai cu tocurile ciubotelor sale mari si‑apoi cu batul pastoresc.

Un fum albastru‑cenusiu, amintitor de odihna, a caldura si a bucate gustoase, pregatite pe vatra, se ridica, fara incetare, din hornul rotund si gros al hanului. Fumul aici se insurubeaza in vazduhul cetos, aici se spulbera in vant.

In jurul cladirii hanului - han intarit ca un fel de cetate - se vad slugile robotind. O femeie scoate apa din put, pe cand un barbat varstnic si cam ghebos alearga de colo‑colo, ingrijindu‑se de caii drumetilor.

Egumenul si ostenii sai intra in ograda. Cu totii descaleca. Sisoe, cu burta inainte, se rostogoleste in han, lasandu‑i pe osteni in urma sa se descurce cum or sti.

In incaperea larga a hanului, egumenul este intampinat de o caldura blanda si invaluitoare, dar si de un miros de cojoace, caciuli, ciubote, sudoare, ceapa si rachiu.

Sisoe isi desface suba, captusita cu doua randuri de blanuri, lasand sa i se vada, leganandu‑i‑se pe pantec, crucea lata de aur, legata de un lant gros, batuta in rubine si stralucind orbitor.

Calatorii popositi in han, cei mai multi tarani, slugi boieresti sau pastori, dar si vreo doi negutatori si mestesugari din Targoviste sau Bucuresti isi dau seama pe cine au in fata si se ridica repede, plecandu‑si fetele barboase.

Mai multi calugari, dintre care unul beteag, in carja, care se multumea, la o margine de masa, cu o bucata de mamaliguta de mei, cateva cepe sparte cu pumnul si un drob de sare, ingenuncheaza in fata sfintiei sale egumenul, dupa datina veche.

La fel, se grabesc sa se plece inaintea egumenului hangita si cateva femei.

- Blagosloveste, parinte egumene! zic ei toti, incepand sa se perinde, unul cate unul, prin fata sfintiei sale.

Unii ii saruta inelul cu piatra de olmaz. Altii, mai nepriceputi, mana. Primesc, in schimb, binecuvantarea lui pastoreasca, facuta insa numai cu varful degetului aratator, pentru ca sfintiei sale ii este neinchipuit de foame si se grabeste.

Cel din urma se infatiseaza hangiul, un grec fugit de la Adrianopole care, ca multi altii din neamul sau, trecuse peste Dunare, dupa ce Mahomed al II‑lea cucerise Constantinopolul, si se asezase aici.

Egumenul, cand hangiul ajunge in fata lui, ii porunceste tare:

- Vezi, ingrijeste‑te, jupane hangiu, de incaperea cea mica, de sus, caci sunt trudit de drum si trebuie sa ma odihnesc oleaca!

In taina, insa, ii sopteste:

- Dar vezi si de cele de trebuinta pantecului unui calator ostenit!.

Hangiul isi ridica obrazul, care‑i seamana cu un bulgare de seu ranced, si il priveste mahnit. O nenorocire se petrecuse, si hangiul, bolborosind, i‑o povesteste. Nestiind ca va poposi astazi, aici, egumenul, stapanul hanului daduse incaperea cea mica, pentru odihna, unui tanar drumet.

Egumenul se invineteste.

Isi simte pantecul mai gol decat un butoi fara fund. Matele ii chioraie cu furie. Cativa tarani de la masa nu se pot stapani. Incep sa rada. Asta il necajeste mai rau. In spatele lui, s‑au strans, intre timp, ostenii.

Innebunit de foame si sete - pentru ca foamea si setea intotdeauna il innebuneau - egumenul rosteste:

- Hangiule, dar incaperea aceea nu se cuvine sa fie folosita decat de oamenii de vaza, dregatorii domniei, marii boieri sau inaltele fete bisericesti. Cine este tanarul care a cutezat sa ti‑o ceara?

Grecul se pleca de sale. Fata lui unsuroasa se intuneca:

- Nu stiu sa‑ti spun, sfintia ta, pentru ca tanarul drumet nu a binevoit sa‑mi raspunda. cu toate ca l‑am intrebat. Dar, dupa priceperea mea la oameni, socotesc ca trebuie sa fie vreun carturar, pesemne un gramatic.

- Asa? se supara mai rau Sisoe. Vreun gramatic? Du‑te dara la el. Porunceste‑i sa paraseasca incaperea. Si nu uita sa‑i spui ca dau aceasta porunca eu, cel care ma bucur de o inalta cinste din partea noului nostru domnitor - si egumenul binecuvanta cu trei degete stranse laolalta - maria sa Radu!

Hangiul se repede sa implineasca porunca, stiind ce insemna supararea egumenului si ce urmari triste putea sa aiba pentru negotul sau. Nu apuca sa puna insa piciorul pe prima treapta a scarii, cand o voce limpede se aude:

- Poate, din partea. vanzatorului Radu vrei sa spui, egumene Sisoe!

Ivit de nu se stie unde, un flacau cu pletele balaie, falfaitoare pe umeri, imbracat in vesminte obisnuite de carturar, inainteaza cu repeziciune catre egumen. Se apropie de el, privindu‑l drept in ochi.

- Poate cu prietenia vanzatorului de valahi, de domn si de tara, Radu, te mandreai! ii repeta tanarul.

Sisoe ramane teapan. Ostenii nu stiu ce sa faca. Calatorii, intelegand ca aveau sa se petreaca niste intamplari destul de neobisnuite la han, incep sa se ridice si sa se traga deoparte.

Deodata, egumenul isi aminteste ca este insotit de osteni.

- Cum indraznesti sa‑mi graiesti mie, fara sfiala, asemenea cuvinte de hula cu privire la slavitul nostru stapan si domnitor? se ratoieste el. In genunchi. gramaticule, de vrei sa nu te coste viata. Cere‑mi blagoslovenia si iertaciunea, si spune‑mi cine esti!.

- Cine esti? striga si ostenii, insotitori ai egumenului, scotandu‑si sabiile de la brau.

- Daca tii neaparat sa afli pe cine‑l ai in fata, ii raspunde tanarul cel balai egumenului, nearuncand nici macar o privire ostenilor lui inarmati, afla ca eu sunt. capitanul Ion!.

Egumenul incepe sa se balbaie:

- Capitanul Ion?.

Intalnirea i se pare de necrezut. Cu degetul lui gros arata hainele de targovet ale tanarului.

- Vestitul capitan Ion?.

- Chiar el! incepe sa rada tanarul, imbiindu‑i un jilt. Ia loc, egumene Sisoe. Tocmai te asteptam!.

- Tocmai ma asteptai?.

- Te asteptam! repeta capitanul. In ce va priveste pe voi, se adresa el ostenilor, nu veti pati nimic, daca va aruncati armele la picioarele mele si ramaneti linistiti deoparte, ca sa priviti si sa auziti toate cate se vor petrece astazi la «Cocostarcul albastru».

Ostenii si‑au cascat gurile. Cu ochii cat cepele il privesc pe capitanul Ion. Fusesera trimisi sa‑l apere pe egumen, la nevoie. Nadajduisera insa, din toata inima, sa nu dea ochii nici cu faimosul capitan, si nici cu vreunul dintre turbatii sai luptatori, stiind prea bine ce patimisera si altii care ii intalnisera si nu le dadusera ascultare.

Stateau in cumpana, nestiind ce era mai bine sa faca sau sa raspunda, cand egumenul - mai reped si mai vioi decat s‑ar fi putut oricine astepta din partea unui barbat destul de varstnic si cu un pantec atat de mare - se azvarle inapoia lor. Punandu‑se astfel la adapost, dupa cum socotea el, incepe sa strige, cu un glas ascutit, agitandu‑si intruna pumnii:

- E razvratit. Razvratit impotriva mariei sale Radu. Legati‑l sau, la nevoie, ucideti‑l. Altminteri veti da socoteala la Bucuresti. Aceasta e porunca mariei sale Radu!.

Inspaimantati de amenintarile egumenului, ostenii se hotarasc sa lupte. Acela care‑i conduce se avanta in fata, cu sabia ridicata.

- Dupa mine! le porunceste el.

Ceilalti trei osteni il urmeaza.

In aceeasi clipa, unul dintre calugarii care statusera pana atunci linistiti la masa ii arunca lui Ion o sabie scoasa de sub mantie.

- Multumesc, Bucure! striga Ion prinzand, din zbor, de maner, sabia. Si, manuind‑o intr‑un fel anume, tinand‑o curmezis, opreste in taisul ei lovitura data de capetenia ostenilor.

Apoi mai face inca doua miscari, si capeteniei ii sare sabia din mana. Capetenia se apleaca s‑o ia de jos. Se pomeneste insa cu nasul in podele. O izbitura zdravana de picior l‑a trantit la pamant.

Ceilalti trei oameni, la randu‑le, incearca sa lupte cu Ion. Masa si lavitele sunt impinse deoparte. Sala cea mare a hanului se goleste in mijloc.

Osteanul, care fusese trantit, izbutise, in vremea asta, sa se ridice.

Cu toate ca inca se vaita de durerea loviturii primite cu piciorul in sale, se repede spre usa, alaturi de care isi razimase sulita. Apuca arma de manerul ei lung si‑o azvarle spre Ion.

Capitanul se retrasese cu spatele catre unul din stalpi. Tinea in mana stanga, de picior, un scaun, pastrandu‑si in dreapta sabia.

- Ucideti‑l pe razvratit! continua sa tipe egumenul.

Calatorii, toti cati se afla in han, s‑au gramadit langa vatra. Urmaresc, incordati, desfasurarea bataliei, nelasand sa le scape din ochi nici o miscare a celor ce se infrunta. Ochii unora dintre ei stralucesc. Cativa isi soptesc bucurosi:

- S‑o fi intors maria sa Vlad!.

Invartindu‑si sabia, dupa obiceiul sau, si folosind scaunul drept scut, Ion porneste la atac.

Bucur, Mihailo si Farma - deoarece ei sunt calugarii zariti de Sisoe, cand patrunsese in han - incep sa rada. Nici unul nu se indoieste asupra felului in care se va sfarsi batalia.

Intr‑adevar, armele ostenilor domnesti, sub repeziciunea loviturilor date de capitanul Ion, pornesc sa zboare, zanganind, fiecare in cate un alt colt.

Desi acesta pare ca nu lupta decat in gluma, sabiile si sulitele li se frang ostenilor, ca niste aschii. Si doar marinimia capitanului face ca ei inca sa‑si mai pastreze capetele pe umeri.

Ostenii isi dau acum lamurit seama ca sortii bataliei - cu toate ca se razboiesc patru contra unu - nu sunt de partea lor.

Ingroziti, striga ca se predau. Nu inteleg sa‑si mai primejduiasca viata, luptand cu un asemenea barbat, chiar daca - asa cum spun ei - este vorba de cinstea mariei sale Radu. Unul dupa altul isi ridica mainile.

La porunca lui Ion si in rasetele calatorilor, se insiruie de‑a lungul unui perete.

Bietii osteni se straduisera, din toate puterile, sa biruie. Nu meritau sa fie luati in ras. Isi pusesera in joc, ca sa invinga, toata priceperea si pregatirea lor militara. Si nu era vina lor daca nu izbutisera sa‑i dea capitanului Ion nici macar o singura lovitura de sulita sau sabie.

Cel de pe urma care se da invins este osteanul‑capetenie. Rasturnat pentru a nu stiu cata oara la pamant, cu varful sabiei la junghietura gatului, acesta - neindoios cel mai viteaz dintre toti patru - isi ridica de asemenea mainile, in semn ca se preda.

Ostenii invinsi raman si mai uimiti, cand isi dau seama ca langa Ion se mai aflau de fapt, acolo in han, si alti cativa prieteni de‑ai sai. Dar ca acestia primisera porunca aspra sa nu se amestece, in nici un fel, oricum s‑ar fi sfarsit batalia.

Fagaduiesc deci tuspatru supunere, marturisindu‑si totodata parerea de rau ca nu facusera lucrul acesta de la bun inceput.

Capitanul ii pofteste pe toti cei care se gasesc in han sa se aseze in jurul mesei.

Egumenul, infricosat, se taraste pana la jiltul pe care i‑l intinde Ion. Se lasa tremurand.

In capul mesei ia loc capitanul. Alaturi de el, in dreapta, stau Bucur, Mihailo si Nastase. In stanga, Farma, Alexe, Gheorghe si alti cativa cetasi.

Restul de oameni, taranii, ostenii si hangiul s‑au asezat in continuare, de‑o parte si de alta a mesei.

Capitanul ridica mainile. Se face liniste.

- Prieteni si neprieteni! rosteste el. Judecata aceasta o vom face in numele tuturor urmasilor nostri, cu dorinta ca ei sa afle, candva, adevarul adevarat. In acest fel hula nu va cadea asupra celor nevinovati, ci peste aceia care o merita. Nemaiavand in Valahia un domnitor al nostru drept‑legiuit - deoarece Radu nu este decat un vanzator de tara, adus de otomani - in fata caruia sa‑l chemam la judecata pe egumenul Sisoe, l‑am asteptat in acest han. Ii cunosteam prea bine naravurile trupesti si eram incredintati ca o sa poposeasca aici.

Printre oamenii de la masa se starnesc murmure. Cativa tarani izbucnesc in hohote.

Sisoe isi lasa in jos ochii. Capitanul urmeaza:

- Jura, egumene, ca ne vei spune adevarul cu privire la un anume ravas!.

Egumenul clipeste.

- Jur ca voi spune adevarul, daca nu ma ucideti.

- Nu uita insa ca noi, cativa de‑aici, cunoastem adevarul acesta in intregime! il instiinteaza Ion.

Egumenul se smiorcaie. Trupul ii tremura ca o piftie. Insa neavand alta ce face, incepe sa povesteasca, mai ajutat si imboldit, ce‑i drept, uneori, de Farma si Bucur.

Povesteste tot ceea ce, datorita destainuirilor lui Mihailo si a marturisirii lui Zue, razvratitii lui Ion cunosteau mai de mult.

Calatorilor care erau in han, dar nu avusesera inca de unde sa afle aceste ingrozitoare taine, nu le vine sa creada.

- De‑atata marsavie au fost in stare Radu si Zue? Si un sfintit egumen Sisoe si‑a putut intina mana cu asemenea slove? se mira taranii, targovetii, barbatii si femeile, hangiul si ostenii.

- Ce te‑a putut face sa te injugi la o astfel de lucrare, in afara de porunca domniei si de simtirile sfintiei tale fata de marii boieri neprieteni ai domnitorului Vlad? il intreaba Farma, surazand subtire, pe egumen, cand acesta si‑a sfarsit povestea.

Sisoe s‑a ghemuit in jilt. Priveste spre pamant. Prinzand totusi putina inima, pentru ca gramaticul ii vorbise bland, isi ridica iar ochii.

- Norodul nostru era satul de razboaiele mariei sale Vlad, gramaticule Farma, ii raspunde el, capatand tot mai mult curaj, deoarece avea incredere deplina in priceperea sa de a vorbi. Da, gramaticule. pentru ca asa, fara rantie, te recunosc cine esti, adauga el, cu un ton oarecum amenintator. Cu toate ca ai slabit si ai lasat sa‑ti creasca mustatile si barba, calugareste, din belsug. Si eu, scriind acel ravas, nu am facut altceva decat am slujit incheierea pacii.

- Mai inainte de orice, tocmai sfintia ta, fata bisericeasca, nu aveai dreptul sa slujesti incheierea pacii printr‑o minciuna si‑o inselatorie fara seaman, se manie Gheorghe.

- In al doilea rand, vorbi si Bucur, maria sa nu a‑nceput razboiul decat cand a aflat ca Mahomed pune la cale sa ne preschimbe tara in pasalac turcesc.

- In al treilea rand, spune Mihailo, pacea - asa cum este astazi incheiata de Radu - aseaza Tara Romaneasca la cheremul sultanului.

- Cu toate astea, noi nu ne‑am pierdut increderea ca vom putea trai candva din nou liberi, in pace, pe‑ntreg pamantul stramosesc, si dupa placul nostru, nu dupa voia si poruncile lui Mahomed, rosteste un batran.

Capitanul Ion se intoarce catre mosneag. Ochii lui sunt in flacari.

- Cuvant de aur ti‑a iesit din gura, batrane, ii glasuieste el. Pentru ca tocmai impotriva incercarii lui Mahomed de a ne lua libertatea ne‑am ridicat noi si l‑am urmat in lupta, fara sa sovaim, pe maria sa Vlad!.

- Iata ce pace ai slujit! ii striga Gheorghe, infuriat, egumenului.

- Sa fie pedepsit!. Sa fie pedepsit!. cere multimea de tarani si de targoveti, intr‑un singur glas.

- Eu nu sunt vinovat, indrazneste egumenul, nadajduind inca, in sinea lui, intr‑o minune. Eu n‑am fost decat mana care a asternut cuvintele lui Radu. Iar Radu pe ale lui Mahomed, ocrotitorul sau. Pedepsiti‑l pe Radu, caci el mi‑a poruncit. Iar eu eram dator sa‑i implinesc porunca. E domnitorul tarii. Si, afara de asta, ma caiesc.

- Cu asta nu te‑ai spalat de vina! striga multimea.

Egumenul se balbaie:

- V‑am implinit dorinta. V‑am marturisit tot.

Ion il priveste, ca si la sosire, pe egumen in ochi:

- In fata noastra da. Numai ca asta poate fi oare de ajuns?

- Nu! se reped oamenii care mai de care. Sa faca sfintia sa aceleasi marturisiri si inaintea dregatorilor regelui Mateias. Craiul trebuie sa afle ce nedreptate a savarsit si datorita cui.

Sisoe isi clatina mormanele de grasime. Priveste infricosat imprejur, si mai cu seama spre Ion, in mana caruia stie ca i se afla soarta.

- Sa ma trimiteti, adica, peste munti?. La regele Mateias?. Am sa pier!. Am sa pier!.

- Asa au hotarat, la judet, oamenii acestia, atat cei cunoscuti, cat si cei necunoscuti noua, ii raspunde, in numele tuturor, capitanul Ion.

- Caruta, de altminteri, se gaseste afara si te asteapta! ii arata Bucur egumenului usa ce dadea in ograda.

- Dati‑mi, cel putin, sa mananc! Sunt mort de foame! se jeluieste egumenul, vazand ca nu mai are nici o alta nadejde de scapare.

- Dati‑i sa manance ceva, inainte de a porni la drum! incuviinteaza Ion.

Bucur ia dintr‑un taler un rest din mamaliga de mei si cateva coji de ceapa.

- De astazi inainte, ii spune el, si pana cand maria sa Vlad va iesi din temnita, atata iti va fi tainul pe‑o zi. Vei posti si te vei ruga s‑ajunga slobod si sa se inapoieze in tara, ca sa te poti si sfintia ta iarasi hrani, cum ai fost invatat.

- Voi pieri pana‑atunci!. Voi pieri!. se caina egumenul. Dar pana una‑alta, nu s‑ar putea sa‑mi dati o ulcica de vin? se milogeste el.

Alexe ii aduce, din galeata de lemn, de langa usa, un caus plin cu apa.

Sisoe priveste cu sila apa si impinge causul de‑o parte.

- Daca nu bei, o azvarl! Si alta bautura cam pana maine la amiaza nu vei primi, il instiinteaza el.

Egumenul, auzind aceste cuvinte, se sperie, la causul din mana lui Alexe si soarbe lacom apa.

- Duceti‑l in haraba! rosteste taios Ion.

Nastase si Gheorghe il prind de subtiori.

Egumenul incepe sa planga cu lacrimi cat pumnul.

- Are dreptate eclesiarhul! sughite el, in timp ce lacrimile i se pierd in barba stufoasa, ravasita. Niciodata nu stii ce te asteapta. Cat eram eu de multumit astazi, in zori, si iata ca pornesc in pribegie, insetat si flamand. Fie‑ti mila de mine, capitane Ion. Si‑ti voi fi multumitor cate zile oi avea!

Ion ii intoarce spatele.

- Daca in timpul calatoriei vei face, egumene, greseala sa strigi sau sa‑ncerci, prin viclenie, in vreun alt chip, sa scapi, vizitiul harabalei are porunca sa te‑ajute s‑ajungi numaidecat. in rai. il mai vesteste Bucur.

Egumenul se strange in el. Lacrimile i se opresc. Si, ajutat de Nastase si Gheorghe, iese.

Farma, Mihailo si Bucur isi iau ramas bun de la Ion.

Nastase si Gheorghe vor porni peste munti, luandu‑l cu ei pe Sisoe.

Bucur se va reintoarce la cetele de razvratiti de pe Olt, pe care le va conduce singur, in lipsa lui Ion. Iar capitanul, impreuna cu vanatorul de lupi Alexe, dupa ce vor pune in randuiala si alte lucruri la han, cateva ceasuri mai tarziu, vor sari pe cai. Vor porni si ei, in galop, catre cetatea de scaun.

Ranitului i se pare acum ca simte trupul fierbinte al lui Negru incordat ca un arc, frematand sub el.

Intr‑atata s‑a aplecat pe grumazul lui, incat aproape ca s‑a facut una cu armasarul pe care calareste.

Nu mult in urma, goneste pe murgul sau Alexe.

Copitele celor doi cai azvarl nori de praf de zapada.

Norii de praf de zapada s‑au inaltat pana la cer.

Praful de zapada s‑a facut rosu!

Norii rosii, parca fierbinti, de zapada, se invalmasesc sub bolta.

Un sunet lung de bucium se destrama sub zaristea inalta a norilor. Suna ca o chemare. Cine il cheama? Si pentru ce?

Simte ca sunetul acesta sfios, de bucium, ii intristeaza sufletul mai mult chiar decat tacerea amortita a multimii care asculta, intr‑o piata din Bucuresti, nemiscata, cu lacrimile in ochi, poruncile turcesti, date prin domnitorul Radu. Ce impovarat isi simte sufletul!

Era calare, si nu mai e. Unde a ramas Alexe? Unde ii este calul?

Rauri albastre si rosii de scantei tasnesc nelinistite si sclipitoare din zapada.

Scanteile i se rotesc sub ochi.. Acuma i se pare ca viscolul l‑a smuls din sa. L‑a luat cu el.

«Unde ma duce oare?.» se intreaba, neavand totusi puterea sa i se impotriveasca.

Deodata, viscolul se linisteste. Si, din inaltul sclipitor al norilor, incepe sa se prabuseasca.

Se prabuseste pana jos. Unde a ajuns?

Se vede pe el insusi, ca in oglinda unui lac adanc.

A fost legat in lanturi.

Sta razimat de perete.

Slabit, din pricina ranilor si a nenumaratelor schingiuiri la care l‑au supus, a incetat sa se mai zbata.

Beciul de sub palatul domnesc din Bucuresti, in care se gaseste, e scufundat aproape de tot in intuneric. O singura raza de lumina izvoraste de undeva, din partea de sus a boltii. Dar osanditul nu poate sa‑si dea seama bine de unde, pentru ca lanturile nu‑i ingaduie sa se miste pe o departare mai mare de doi pasi.

In lumina slaba a acestei raze rosiatice ce cade, parca aburita, in coltul din stanga al podelei, cativa guzgani mai indrazneti au si inceput sa‑si arate capetele paroase, cu ochi inteligenti, sfredelitori.

Acestia chitcaie infometati. Asteapta sa‑l vada murind, pentru ca, adunandu‑si toate celelalte cohorte de guzgani din ascunzisurile beciului, sa se poata repezi la el si sa‑l manance.

Ion auzise ca sobolanii au un deosebit simt. Isi dau dinainte seama cand unui om i se apropie sfarsitul. Atunci, daca le este cu putinta, incep sa‑i dea tarcoale. Incat ivirea aceasta a guzganilor in apropierea lui i se parea prevestitoare de rau.

In cele trei zile, de cand fusese azvarlit aici, fara nici o picatura de apa sau hrana, calaii il biciuisera cu franghiile ude pe carnea inghetata, ii zdrobisera degetele mainilor si il arsesera cu fierul rosu la talpi. Aceasta, prin calcarea tuturor fagaduielilor facute de Radu ca, sub domnia lui, nimeni nu va mai fi schingiuit sau osandit la moarte.

Il chinuisera, mai ales, ca sa‑l sileasca sa‑si destainuie planurile de lupta, locurile de adapost si numele sotilor sai. Ca sa spuna cum ii scapase pe taranii luati prinsi de Zue, unde il dusesera pe egumenul Sisoe, ce se facusera Farma si Bucur, si multe altele.

Gura tanarului capitan ramasese muta, oricat se straduisera calaii sa‑l faca sa vorbeasca.

Capitanul Ion, sleit de puteri, priveste raza aceea rosiatica de lumina, parca si ea inghetata, de sub bolta, si se gandeste la toate cate s‑au petrecut.

Dincolo de peretii temnitei, la suprafata pamantului, rasuna vuietul aprins al viscolului si, odata cu el, glasurile nedeslusite ale locuitorilor Bucurestilor - orasul in care numai cu doua luni in urma, dupa ce‑l biruisera si‑l izgonisera pe Ali‑beg - intrase, ca insotitor al domnitorului Vlad, si fusese, laolalta cu el, primit cu urale de multime.

Trecusera din acea zi numai doua luni. Si iata, domnitorul se gasea in temnita la Visegrad, iar lui insusi - dupa cum auzise de la paznici - trebuia sa‑i fie trimis preotul, ceea ce insemna ca sfarsitul ii era neinchipuit de aproape. Guzganii nu se inselau.

Ar fi vrut sa nu‑i para catusi de putin rau ca totul se va termina in felul acesta.

La urma urmelor, stiuse inca din primul ceas, cand se alaturase cu tot sufletul domnitorului Vlad, ca lupta se da, in numele libertatii, pe viata si pe moarte.

In cei sase ani din urma, traise atatea intamplari, unele bantuite in fiecare clipa de zeci si sute de primejdii, altele pur si simplu de necrezut, si nu se temuse niciodata.

Voia sa le arate - si neindoios ca le va arata - inca o data, dusmanilor, cum stie sa‑si primeasca sfarsitul un ostean al domnitorului Vlad.

In adancul cugetului sau nu se putea insa impiedica sa‑si dea seama cat ii parea de rau ca trebuie sa plece din viata.

Inainte de orice, pentru ca nu apucase sa‑si implineasca toate cate le planuise. Il pedepsise, este adevarat, pe vornicul Zue, acela care‑i jurase regelui Matei, pe sangele lui si‑al domnitorului Radu, ca mincinosul ravas catre turci fusese scris din porunca mariei sale Vlad. Il trimisese pe egumenul Sisoe, prin oamenii sai, in Transilvania, la comitele Mihail Szilágyi, guvernatorul regatului maghiar si unchiul, dupa mama, al craiului Matei - ca sa marturiseasca cine si cum urzise ravasul. Era incredintat ca, in urma destainuirilor egumenului, maria sa Vlad va fi eliberat.

Cel de pe urma pas trebuia sa fie doborarea principalului vinovat, vanzatorul de tara si de domn, Radu, sluga lui Mahomed.

Pe Radu incercase sa‑l smulga cu latul din tabara turceasca. Sa‑l ia prizonier si sa‑l duca la judecata mariei sale Vlad. Vrand sa faca lucrul acesta de unul singur - din trufie, cum se invinuia adesea - daduse gres. Cazuse prins si, numai printr‑o adevarata minune, fusese lasat liber de Mahomed.

Daca el ar fi izbutit atunci, multe ar fi avut, astazi, o cu totul alta infatisare. Radu nu ar mai fi putut pune la cale «nemaipomenita ticalosie», de pe urma careia patimise atata, in temnita, domnitorul Vlad.

«Nemaipomenita ticalosie» fusese, totusi, pusa la cale. Si ei, cei ramasi liberi, aparatorii dreptatii, aveau datoria sa‑i pedepseasca pe vinovati.

In tabara de peste Olt, Radu fusese osandit. Si capitanul jurase, in fata tuturor ca va aduce la indeplinire osanda.

De felul cum avea el sa‑si faca datoria atarna insasi soarta tarii, deoarece, la inapoiere, maria sa Vlad trebuia sa‑l gaseasca, neaparat, pe nelegiuitul uzurpator doborat sau legat in lanturi.

Iata de ce pedepsirea lui Radu fusese pregatita, in tabara de peste Olt, cu multa grija, ca nu cumva Ion sa dea gres, pentru a doua oara.

Cu toate astea, nu izbutise!.

Capitanul priveste, cu mahnire, la zidurile infioratoarei temnite in care zace.

Pentru ce nu izbutise? Vina era, fara indoiala, din nou, numai a lui.

Incearca sa‑si reaminteasca, clipa cu clipa, toate cate se petrecusera.

Dupa ce ajunsesera, el si Alexe, in Bucuresti, se intalnisera si cu ceilalti soti ai lor de lupta, veniti acolo din vreme, si care statusera risipiti prin oras.

De la acestia aflasera felul cum urma sa se desfasoare, a doua zi, ceremonia nuntii lui Radu.

De dimineata, dupa intaia schimbare a garzii de la palat, voda urma sa iasa, impreuna cu alaiul sau de boieri si osteni, si sa se indrepte catre biserica domneasca. Apoi aveau sa‑l intampine inaltii ierarhi si trimisii straini.

Putin mai tarziu, trebuia sa soseasca la biserica, intr‑un radvan, de la locuinta sa de pe malul de jos al Dambovitei, mireasa, domnita Maria‑Despina. Ca imediat dupa aceea sa inceapa nunta.

Voinicii isi alcatuisera planul in felul urmator:

Cand voda avea sa iasa de la palat, si dupa ce alaiul ar fi cotit catre biserica, urmau sa navaleasca, dinspre mlastinile inghetate ale raului Dambovita, cinci cetasi de‑ai lui Ion. Acestia, tragand cu arcurile, aveau sa inceapa harta cu ariergarda alaiului domnesc.

In timpul valmasagului, Ion trebuia sa se repeada la Radu. Asa s‑a si intamplat. Abia cotise alaiul pe dupa zidurile rosii, inca in reparatie, ale palatului, cand oamenii lui Ion au inceput harta.

Steagurile s‑au prabusit. Meterhaneaua a incetat sa cante. In schimb, buciumele au sunat a primejdie. Boierii s‑au indreptat spre locul hartei. Si‑atunci cand zarva era mai mare, Radu l‑a vazut pe tanarul capitan al lui Vlad, de care avea atata teama, ivindu‑se inaintea lui.

Ion si‑a dat seama indata, dupa ochii lui Radu, ca acesta il recunoscuse.

Ochii ii iesisera domnitorului din orbite si tremura, varga, pe sa. N‑a avut nici puterea sa‑si scoata sabia, si cu‑atat mai putin curajul sa primeasca lupta.

In sinea lui, capitanul isi facea acum amare mustrari ca nu il doborase pe loc.

Avea datoria sa‑l rapuna.

Dar n‑a facut‑o. I‑a strigat:

- O data mi‑ai scapat, vanzatorule. De randul acesta va trebui sa platesti. Scoate sabia si apara‑te, pentru ca nu vreau sa te dobor fara lupta.

Ar fi putut sa‑l strapunga pe Radu, pentru ca era in puterea lui. Dar el era un ostean cinstit, si niciodata nu i‑ar fi trecut prin cap sa loveasca pe cineva - chiar daca acel cineva era un ticalos - daca n‑ar fi tinut in mana o sabie, intocmai ca si el.

Radu se ingalbenise la chip. Dar mana la sabie nu indraznea sa si‑o duca. Isi da prea bine seama cum s‑ar fi sfarsit infruntarea. Tremura doar si‑l privea pe Ion, cu ochii lui frumosi, albastri, holbati:

- Hei, nu scoti sabia? l‑a intrebat, nerabdator, Ion, vazandu‑l pe dusmanul lui ca se codeste. La viclenii si la vanzari esti mester. insa la lupta.

Si capitanul a ras tare si batjocoritor.

Secundele se scurgeau iute.

Timpul nu trebuie lasat sa fuga, pentru ca el nu asteapta pe nimeni, nici macar pe viteji. Ba, uneori, ii slujeste, din pacate, mai mult pe cei lasi. Asa s‑a petrecut si in ziua aceea.

Cu cata usurinta ar fi putut sa‑l pedepseasca pe Radu!. Si‑n loc de asta, iata.

Ion cerceteaza, cu tristete, temnita.

Nu numai ca nu l‑a rapus pe Radu. Dar a mai si cazut prins.

Si oamenii lui. ce s‑or fi facut?. I‑a vazut coplesiti de dusmani, siliti sa se retraga. Alexe lupta cel mai din greu. Poate ca unii dintre ei au fost raniti sau si‑au pierdut viata.

Cand se va invata, oare, minte ca‑n viata?. in care viata? Mai are el de trait?. Cat mai are, de fapt, de trait?.

Oh, ce greseala!. Ce neiertata greseala!.

Radu este vinovat. Cine se mai indoieste de asta? Cu el nu trebuia sa lupte, ci, in numele tarii si al mariei sale Vlad, avea datoria sa‑l pedepseasca.

Pentru folosul tarii avea datoria sa‑l doboare, si nu l‑a doborat. A asteptat ca mai intai, dupa legea cavalereasca, sa‑si ia si Radu sabia in mana.

Capitanul se smuceste in lanturi.

Isi aminteste cum, in momentele acelea cand astepta ca Radu sa se hotarasca sa lupte, Alexe l‑a indemnat de la spate:

- Loveste‑l pe vanzator!. Nu mai sovai!. Loveste‑l.

El nu l‑a ascultat. Atunci, o sageata venita de nu se stie unde i s‑a infipt in brat, intepenindu‑i muschii.

Fusese grav ranit. Si abia in acea clipa, Ion si‑a dat seama ca il scapa pe Radu. Si‑a smuls din brat sageata. Si‑a luat in mana stanga sabia. A vrut sa se repeada la domnitor si sa‑l inhate din sa.

Insa o alta sageata a zbarnait. I s‑a infipt in gat. Un val de sange l‑a podidit pe gura. Ochii i s‑au incetosat. S‑a clatinat pe sa. E drept ca si Alexe l‑a izbit fulgerator cu sabia, in crestet, pe‑acela care‑l sagetase. Dar capitanul, desi nici nu incepuse cum se cuvine lupta, primise doua lovituri grele, si poate datatoare de moarte, de care nici Alexe nu avusese cum sa‑l fereasca.

Negru, cu simturile lui ascutite, de animal credincios, si‑a dat la randul sau seama ca stapanul ii era intr‑o mare primejdie. Si‑asa cum fusese invatat sa se poarte in astfel de prilejuri, nechezand aspru si sarind cu picioarele pe vrajmasi, a incercat sa‑l scoata din valmasag.

Numai ca Ion abia isi mai tinea sabia si lovea ratacit, fara sa vada unde da.

In vremea aceasta, putinii lui osteni, in fruntea carora trecuse Alexe, inca mai incercau sa se impotriveasca atat cetelor boieresti si domnesti, cat si unei urdii turcesti, de sub coipanda pasei Isac, care lua parte la nunta lui Radu, ca trimis al lui Mahomed.

Cand totul s‑a terminat si Radu si‑a recastigat stapanirea de sine, marele logofat Stan i l‑a adus inainte pe Ion, ranit, plin de sange, legat in streanguri de sus si pana jos, si i‑a spus:

- Maria ta, ingaduie‑mi sa‑l descapatanez eu.

Voda era gata sa spuna «da». Insa pasa Isac i‑a amintit domnitorului ca razvratitul trebuie trimis Portii, deoarece sultanul insusi doreste sa‑i dea pedeapsa cuvenita.

Totusi Radu a staruit, pe langa pasa, sa i‑l mai lase pe razvratit cel putin trei zile, atata cat avea nevoie ca sa‑l sileasca sa faca unele marturisiri.

Pasa Isac s‑a invoit. Ion a fost azvarlit in temnita, si marele logofat l‑a pus la chinuri.

Acum, capitanul, dupa cele auzite de la ostenii de paza, isi da seama ca Radu si marele logofat Stan nu mai au de gand sa‑l trimita sultanului, ci s‑au hotarat sa‑l ucida, in temnita, pe ascuns.

Chiar in ajun, domnitorul ii spusese de altfel marelui logofat:

- Inchipuieste‑ti, mare logofat, ca osanditul nostru are un aparator in insasi doamna tarii. Cu toate ca Maria‑Despina a fost rugata, la drept vorbind, de jupanita Para, ca sa fim milostivi cu capitanul Ion.

Marele logofat rasese:

- Am auzit si eu pe alte cateva jupanite, care au fost de fata cand s‑a repezit Ion la maria ta, cum ii plangeau de mila. Asa e spita aceasta femeiasca, cand este vorba de cate un flacau chipes si curajos, adaugase el eu o oarecare rautate, privindu‑l pe voda.

Acesta se inrosise.

- Stie maria sa cum sunt femeile, si indeosebi fetele. Se indragostesc cu usurinta de asemenea barbati. Si inimile li se umplu de o nechibzuita mila.

- Am vrea sa stim si noi numele acelor jupanite, se incruntase voda.

- Nu‑mi amintesc prea bine. schimbase vorba marele logofat Stan, insa intelepteste a hotarat maria ta ca maine, la lasatul serii, fie ca Ion marturiseste ceva, fie ca nu, noi sa‑l scurtam de cap. Numai ca inainte gandesc ca ar fi bine sa‑i trimitem preotul. Abia au trecut sarbatorile. Datina veche si bineinteles proasta, dar datina, maria ta.

Voda batuse cu pumnul in masa.

- Sa vina preotul? Bine. Ia seama, insa, mare logofete, nu pentru ca sa impacam sufletul slujitorilor ingaduim aceasta. Ci ca sa‑l chinuim, inainte de moarte, pe cel care a incercat sa ma ucida. Preotul o sa‑i faca, inca de viu, slujba pentru morti. Si, numai dupa ce isi va fi ascultat slujba, sa i se taie capul.

- Am inteles, maria ta! Voi lua masurile de trebuinta sa se implineasca totul asa precum doresti!

- Iar pe‑naltimea sa sultanul il vom vesti ca razvratitul, supus la chinuri, n‑a putut sa‑si pastreze firea si si‑a dat sufletul. Incat, cu toate ca ne pare destul de rau, n‑avem cum sa i‑l mai trimitem la Stambul.

- Ai dreptate intru totul, maria ta, incuviintase marele logofat. Asa, cel putin, vom fi incredintati ca Ion s‑a stins din viata. Altminteri, nebunul acesta ar fi in stare sa scape si de la Stambul.

- Mai bine, maine seara il. si domnitorul facuse, cu latul palmei, semnul taierii capului.

- In acest fel se termina, odata si pentru totdeauna, cu capitanul Ion, fusese de aceeasi parere marele logofat. Iar oamenii lui, fara el. se imprastie toti.

Incepusera apoi - dupa ce se intelesera cum sa‑l rapuna pe Ion - sa rada, ca de obicei, cu pofta, amandoi. Si voda ii turnase sfetnicului sau, in semn de cea mai mare cinstire din partea lui, o cupa mare cu vin.

Stirea apropiatei morti a lui Ion - oricat se straduise marele logofat sa pastreze taina - se raspandise insa printre strajeri. De la acestia o aflase, fara sa‑i fi fost spusa anume, si osanditul.

Acesta se framantase intreaga zi, straduindu‑se ca, doar, doar, macar in cel din urma ceas, sa‑si poata rupe lanturile. Insa fie ca fortele nu‑i mai erau aceleasi, din pricina sangelui pierdut, fie ca lanturile erau prea tari, straduintele sale nu avusesera nici o alta urmare in afara de aceea ca isi pricinuise noi rani, in locurile unde era legat, adica la glezne si la incheieturile mainilor.

In cele din urma, se razimase de perete, ascultand gemetele vantului, glasurile oamenilor, si gandindu‑se la cate ar mai fi avut de facut daca, prin cine stie ce minune, ar fi ajuns iar liber. Sau chiar daca, totusi, ar fi trebuit sa moara, ar fi dorit ca lucrul acesta sa se petreaca in lupta, infruntandu‑i, curajos, pe dusmani. Si nu legat in lanturi, intr‑o pivnita intunecoasa si muceda, unde guzganii il vor manca.

Cu toate ca se rusina de unele ganduri ale lui, isi clatina capul, amarat. Nu plansese nici cand se prapadise sora sa de suflet Roxana. Insa, de data asta, lacrimi ii napadira ochii. Bine ca nu‑l zarise nimeni. El, neinfricatul capitan, lacramand ca nevrednicul Zue sau ca fricosul Sisoe.

Lacrimile i se scursera printre firisoarele de par balai, crescute in neoranduiala pe obraz. Si le sterse grabit.

Ramase iarasi pierdut in ganduri. Iar gandurile, dintr‑unul in altul, il intoarsera aproape pe nesimtite la micuta Oltea.

O vedea in minte ultima oara, la despartire, agatata de gatul lui, intr‑o chilie a manastirii Tismana.

- Nu pleca. Nu pleca!. il implora ea. Ori intoarce‑te repede. Nu ma lasa singura.

La plecare, fetita il condusese - silindu‑se sa para vesela, ca sa nu‑i faca lui inima grea - pana la iesirea din padurea Tismana.

Padurea Tismana.

Ramasese acolo, fluturandu‑si mana micuta si strigandu‑i cu glasul ei dulce:

- Sa te‑ntorci repede!. Sa te‑ntorci!.

- Am sa ma‑ntorc!. o incredintase el, tragandu‑l de frau pe Negru si pornind in galop, urmat de voinici.

Dar Negru? Credinciosul sau Negru? isi aminteste de armasarul lui capitanul. O fi scapat? L‑or fi ucis? Sau a cazut in mainile dusmanilor? Si‑o fi silit sa poarte in spinare pe vreun boier al lui Radu sau pe vreun ostean turc.

Nu, Negru al lui nu va lasa pe nimeni sa‑l incalece. Il va tranti la pamant si‑l va calca in picioare.

Ion, dupa frigul de gheata al temnitei, care il patrunsese pana la oase, incepuse sa aiba fierbinteli.

Isi duse mana la frunte.

Lanturile‑i zornaira.

Nici el nu mai avea pe nimeni pe lume, in afara de Oltea.

Odinioara visase sa aiba o dragoste mare. La inceput, se legase de fetita alaturi de care crescuse - socotita, ce‑i drept, de el, mai mult o sora de suflet. Roxana fusese insa rapita de achingii, injosita in haremul lui Mahomed si, in cele din urma, ucisa.

I se paruse ca o iubeste pe Voiena, fiica vistiernicului Flor. Simtamantul acesta fusese lucrul cel mai lipsit de intelepciune din lume. Voiena il mintise si‑l inselase, nu numai pe el, ci si pe maria sa Vlad.

De putin timp, o cunoscuse pe Para, dar fata de ea nu avea decat o mila adanca.

La alta fata nu tinuse si nici nu avusese vreme s‑o faca. In jurul lui nu vazuse altceva decat framantare, durere si moarte.

Nadajduise in libertatea tarii, si - odata cu aceasta libertate - intr‑o vreme cand ar fi putut sa traiasca si el cu‑adevarat, asa cum visa.

In loc de asta, iata‑l in lanturi, cu foarte putin timp inainte de moarte. Macar de‑ar fi scapat prietenii lui. Trebuie sa fi scapat. Altminteri ar fi fost adusi si ei, aici, in temnita. Sau poate se afla inchisi in alta parte? Si se vor intalni, curand, in vreun anume loc, unde‑si vor primi moartea laolalta?

Va recunoaste atunci, in fata tuturor, ca vina neizbanzii nu i se datoreste decat lui. Si le va cere sotilor sai de lupta iertare. Se simte, fata de ei si fata de domnul sau, atat de vinovat!

Dar daca!. i se umple inima iar de nadejde. Daca unii din ei, sau poate chiar toti or trai? Poate ca ei vor izbuti sa‑l rapuna pe vanzatorul Radu!

- Oh! se roaga el in soapta. De‑as putea muri linistit. Vuietele vantului s‑au preschimbat in urlete. Spatele, aproape gol, razimat de peretele rece, i‑a inghetat. Grumazul ranit il doare.

Raza de sus, de sub bolta, s‑a stins. In coltul din stanga, de pe podea, guzganii nu se mai vad. Uneori insa chitcaielile lor scurte, de foame, se mai aud. Si chitcaielile acestor mici animale flamande, despre care este sigur ca‑l vor manca, il infioara, oricat incearca sa se stapaneasca.

Si lui ii fusese, in primele doua zile, ingrozitor de foame. Dar si mai mult, din pricina sangelui pierdut, ii fusese sete.

Buzele ii sunt crapate, indurerate si reci. Limba si‑o simte in gura ca iasca. Daca ar putea sa soarba o singura inghititura de apa, ar fi mai tare si stapan pe sine in acea clipa grea. Este insa incredintat ca o sa fie si‑asa!.

Cat o sa mai dureze, oare, pana se vor reintoarce schingiuitorii? De ieri, de la miezul noptii, nu l‑au mai chinuit. Si‑au dat seama ca nu pot scoate nimic de la el.

Dar preotul? Cand va veni preotul? Nu are pentru ce sa‑i ceara lui Dumnezeu iertare. A vrut sa lupte pentru libertatea domnului si a neamului sau. N‑a izbutit. De asta‑i pare rau. Este insa incredintat ca altii vor duce lupta mai departe!

De undeva, de pe scari, se aud pasi. Sa fie vreunul dintre strajeri, sunt calaii sau preotul?

Un ivar de fier se trage. Apoi se inchide la loc. Cativa oameni vorbesc ceva, neinteles de Ion, intre ei.

Rasuna zgomot de sabii si scuturi. Nu poate fi preotul. Trebuie sa fie calaii. Ion isi indreapta spatele, catand tinta catre scara de piatra, pe unde ei trebuie sa coboare.

S‑a deschis usa de fier de deasupra scarilor. Inseamna ca, fara nici o indoiala, la el vin.

Isi strange pumnii. Incearca sa‑si invinga orice urma de slabiciune, desi in trup are o nemaicunoscuta sfarseala si inima ii bate mai repede decat de obicei.

«Trebuie sa fiu intru totul stapan pe mine, se sfatuieste el. Sa nu poata nimeni spune mai tarziu ca m‑a vazut infrant ori infricosat. Maria sa Vlad va afla, desigur, cum am murit - si nu se va rusina de capitanul sau!» Un val auriu de lumina s‑a revarsat pe scari. joaca, vesel, pe peretii inghetati, de piatra, ai beciului.

Indata, in urma valului de lumina, se vede un strajer implatosat, tinandu‑si intr‑o mana sulita si in cealalta faclia, din care se raspandeste lumina aceea jucausa si vesela. Dupa el vin marele logofat Stan, un preot, calaul si ajutorul acestuia, cu fetele acoperite, urmati de patru osteni.

«In totul, numara el, noua oameni. Iar eu sunt singur, si‑n lanturi!.»

Ion baga de seama ca nu au fost aduse tipsia cu jaratec si nici celelalte unelte cu care il chinuisera in celelalte zile. In schimb, ajutorul calaului, un barbat slab, insa vanjos - daruit, ca si calaul, de Mahomed, lui Radu, la intrarea in tara - purta in brate un butuc. Butucul pentru taiat pe el capul.

Marele logofat Stan, apropiindu‑se de Ion, il intreaba daca s‑a hotarat, in sfarsit, sa vorbeasca.

- Marturiseste, treci de partea noii domnii, si poate maria sa te va ierta! incearca el sa‑l amageasca.

- Spuneti‑i lui Radu ca nu va ramane nepedepsit, chiar daca eu mor! rosteste neinduplecat Ion.

- Atunci, sfintia ta, ii spune marele logofat preotului, spovedeste‑l si impartaseste‑l pe osandit. Iar voi, se indreapta el catre calaii care erau muti, faceti‑va datoria!.

Marele logofat Stan se da deoparte. In locul lui, inainteaza preotul.

- Spovedeste‑te, fiule! il indeamna acesta, cu un glas linistit.

Preotul este varstnic. Se sprijina in toiag. Are in mana o caldarusa.

Peste taciunii aprinsi in caldarusa, presara cativa bulgarasi de tamaie. In temnita se raspandeste o mireasma placuta.

- Nu am alt pacat, ii graieste Ion preotului, in afara de cel pe care l‑am savarsit, neizbutind sa‑l pedepsesc, dupa faptele sale, pe vanzatorul de tara Radu.

- Altceva n‑ai de spus?

- Altceva nu.

- Vreo ultima dorinta?

- Sa mi se taie capul cat mai curand!

- Intai vei asculta slujba pentru cei morti, asa cum a hotarat maria sa Radu.

- Rosteste‑o, cuvioase, si sa te ierte Dumnezeu!

- Si pe tine, de‑asemenea, fiule!

Faclia este adusa alaturi. Preotul incepe slujba. Cand slujba mortilor se termina, preotul, cu crucea de lemn in mana, se da si el deoparte. Calaii ii desfac lanturile. Ii leaga mainile la spate, cu o bucata de sfoara. Si, luandu‑l de subtiori, il imping langa scara. Aici, il apasa pe umeri, silindu‑l sa ingenuncheze. Ii coboara pe butuc capul. Ostenii il inconjoara.

- Gata! le porunceste marele logofat.

- Doamne, iarta‑l pe robul tau Ion! murmura preotul.

Ii parea rau din toata inima pentru tanarul acesta viteaz, care murea, neinfricat, in numele crezului sau.

Calaul isi ridica palosul lat, putin indoit, persienesc, ca, facandu‑si vant, sa poata reteza capul dintr‑o singura lovitura. Palosul vajaie.

Preotul isi inaltase crucea, soptind in barba rugaciunea pentru cei care isi dau sufletul.

Cand deodata il zareste pe marele logofat care, izbit de unul dintre cei patru osteni, se prabusise in genunchi. Balabanindu‑si mainile, semana cu un orb care cauta ceva pe jos.

Calaul isi simte si el mana prinsa. Cineva de la spate i‑o strange de la junghietura.

Preotul se lipeste de perete.

Osanditului ii fusese taiata franghia, care‑i tinea mainile legate la spate, si cineva ii daduse o sabie.

Strajerul care avusese in maini faclia se lupta voiniceste cu‑al doilea dintre osteni. Iar cel de‑al treilea si‑al patrulea il doborasera pe calau si ajutorul lui.

In cateva minute, marele logofat, strajerul cu faclia, calaii si preotul au fost dezbracati si - in afara de cel din urma - legati fedeles, avand cate un calus in gura.

Putin mai tarziu, urcau scarile temnitei cei doi calai cu fetele acoperite, unul dintre osteni si preotul cu caciula lasata pe ochi. Osteanul le rosteste strajerilor de la usa:

- Eu il calauzesc pe sfintia sa, si ma intorc numaidecat. Sotul vostru si ceilalti trei osteni au ramas sa‑l ingroape pe osandit. Inaltimea sa marele logofat a poruncit sa nu fie tulburat de nimeni pana ce nu va va chema el insusi.

- Am inteles! glasuieste capetenia strajii. Un singur lucru povesteste‑mi: a mers usor?

- Foarte usor! ii raspunde, razand, osteanul care nu era altul decat Alexe.

Toti patru ies din palat, prin portile inalte si noi, de lemn, si dau coltul, pe dupa zidul in reparatie. Se indreapta apoi spre malul Dambovitei.

Langa rau, ii asteapta alti patru barbati. Cum ii zaresc, le ies inainte. Indata, dintre salcii, se iveste si un al cincilea. Acesta duce de darlogi caii. Simtindu‑l pe Ion, imbracat in hainele preotului, Negru necheaza.

Incaleca toti si pornesc in galop.

Calaresc, prin intuneric, calauziti de Alexe, de‑a lungul raului inghetat, in jos, cale cam de o jumatate de ora pana ce ajung in fata unor porti mari. Dincolo de ele se vad niste gradini intinse, acoperite de zapada. In fundul curtii se ridica o cladire alba.

La portile gradinii, asteapta cineva. Pare sa fie o femeie. Aceasta o ia la fuga. Indata, se aprind doua faclii. Poarta cea mica, taiata in partea dreapta de jos a celei mari, se deschide. Si numai Ion, insotit de Alexe, intra. Se opresc in fata unor scari late. Scarile sunt de piatra. Aici Ion si Alexe descaleca. Urca apoi pe o scara ingusta de lemn, cotita. Ajung in dreptul unei usi.

Alexe il indeamna pe Ion sa intre.

- Fii fara grija, capitane, il asigura el. Eu sunt in apropiere. Si, chiar in fata palatului, avem straji.

- Al cui este palatul acesta? intreaba Ion, nedumerindu‑se de cate se intampla cu el.

- Al doamnei Maria‑Despina, sotia lui Radu, ii raspunde Alexe, razand.

- Atunci, nu intru.

- Intra. Vei afla inauntru pe cineva cunoscut, care ne‑a ajutat sa patrundem in temnita, in locul ostenilor domnesti, si sa te scapam.

- Cine e?

- Ai sa vezi!

Dar Ion nu mai apuca sa intrebe altceva, pentru ca usa se deschise incet si, in pragul ei, imbujorata, se iveste jupanita Para. Fata il prinde in brate. Il trage inauntru.

Capitanul Ion, dupa frigul din temnita si cel de pe drum, simte caldura trupului ei tanar risipindu‑i‑se in oase. Iar buzele fetei ii soptesc:

- Te iubesc si te asteptam, capitane Ion!.

Bucurestii par un oras ocupat de dusmani. Pretutindeni, pe ulite, trec, calari sau pe jos, ieniceri cu iatagane la brau si palarii de pasla alba pe cap; spahii infumurati, purtand pe ei blanuri si podoabe de aur, dobandite din prazi; achingii cu figuri salbatice si crude; gemlii, cei mai buni sulitasi; satargii, purtatori - cum le spune si numele - de satare; muselmi cu sabii indoite, apoi saiale inarmate cu arcuri, ca si alte nenumarate soiuri de oameni de oaste, care il insotesc, in orice drum, pe infricosatorul Ali‑beg.

Locuitorii Bucurestilor sau ai Cetatii Dambovita de Jos - cum inca i se mai spune - privesc, cu ura si neliniste, toata aceasta foiala de otomani navaliti iarasi in oras, la nici doua luni de la terminarea razboiului si care patrund peste tot, scormonind pretutindeni, cautand pe cine stiu ei.

In vremea aceasta, Ali‑beg, intr‑o incapere a palatului cel mic, din dosul Dambovitei, se plimba furios, cu cizmele lui rosii, de saftian, imblanite, facand pasi mari, tunand si fulgerand.

Figura lui maslinie, ciolanoasa, inconjurata de o barba stufoasa si deasa ca peria, pe jumatate alba, dar canita cu grija, la fiecare trei zile, este mohorata.

Vantul azvarle din cand in cand trambe de zapada in geamuri sau zgaltaie usile.

Ali‑beg l‑a poftit la el pe Radu cel Frumos. Insa, desi ceausul il vestise pana atunci, de doua ori, ca domnitorul asteapta in sufragerie - nu luase inca hotararea sa‑l primeasca.

- Uneltire! striga begul, nestapanit, in timp ce alearga de colo‑colo. Uneltire!.

Dintre toti marii comandanti de osti ai imparatiei turcesti, cei doi frati Mihaloglu: Ali‑beg si Iskender‑beg - desi se spunea ca se trag ei insisi dintr‑un neam de crestini - au dovedit cel mai mare zel in indeplinirea telurilor sultanului. Dar dintre amandoi, Ali‑beg este acela care si‑a facut faima de cel mai cumplit calau al tarilor pe care puterea otomana le calca.

Felul acesta al lui Ali‑beg de a‑l sluji il facea pe Mahomed sa‑i treaca adesea cu vederea unele fapte, pe care altminteri i le‑ar fi pedepsit prin taierea capului.

Iata de ce - cu toate ca Radu era domnitorul Tarii Romanesti, si era socotit drept favoritul sultanului - Ali‑beg indraznea sa se poarte in chipul acesta, injositor, cu el.

Intrase din nou in Tara Romaneasca, nu ca oaspete, ci ca un stapan. Ceruse sa i se dea drept resedinta palatul cel mic al doamnei. Si nu se infatisase el domnitorului, ci il chemase pe acesta sa vina la el.

Radu se afla in sufrageria intunecoasa si rece a palatului cel mic si, oricat este el de slab si nevolnic, simte cum incepe sa‑i fiarba sangele in vine, in fata purtarii necuviincioase a begului.

«Sub domnia carui inaintas de‑al meu, se gandeste voda cu amaraciune, ar fi‑ndraznit un oricat de mare demnitar turc sa se poarte astfel?»

Prin minte ii trece o intamplare din copilarie, cand il vazuse pe unul dintre trimisii Portii sosind la palatul domnesc. Cu sfiala pasise otomanul inaintea jiltului pe care sta Vlad Dracul. Si, facand numeroase plecaciuni, ii intinsese un dar pretios - o sabie cu maner de aur - din partea sultanului Murad. Tatal sau primise darul cu bunavointa. Insa aceasta nu‑l impiedicase sa certe curajos, prin sol, imparatia turceasca, pentru purtarea neomenoasa a unei urdii in satele sarbesti de peste Dunare.

Asemenea domn fusese tatal lui. Iar fratele sau, Vlad Tepes, fusese si mai si. Acesta le cerea trimisilor Portii sa se descopere cand i se infatisau.

Trimisii, supunandu‑se, se descopereau cu umilinta inaintea unui ghiaur cum era Vlad, cu toate oprelistile impuse de Coran.

O invidie surda, ca un vierme, rodea sufletul otravit al lui Radu.

Si el? Ce este el? Ce inseamna el astazi? Turcii l‑au adus, cu coloanele lor. Turcii il tin pe scaun. Ei intra in tara lui - dar oare tara este a lui? - cum si cand vor. Si el este dator sa le implineasca toate poruncile. Uneori iau masuri fara macar sa‑l intrebe. Ali‑beg ii porunceste sa vina. Apoi il lasa sa astepte la usa, intocmai ca pe o sluga.

Un val de sange i se urca sub frunte, intunecandu‑i privirile.

Dintr‑o data, un gand indraznet il incearca. Ce‑ar fi sa incerce si el? Sa‑l prinda pe Ali‑beg? Sa‑l traga in teapa, asa cum a facut Vlad cu Hamza‑pasa? Sa incheie o alianta de razboi cu regele Matei si Stefan al Moldovei? Sa ceara si sprijinul celorlalti printi crestini, din apusul si rasaritul Europei? Cat i‑ar place si lui sa nu mai fie la cheremul nimanui!.

Numai ca, din visul acesta frumos, se trezeste degraba. Are el, cel putin, o oaste? Norodul nu‑l slujeste. Toata puterea i se bizuie pe cetele marilor lui boieri. Iar acestia nu vor decat un domn slab - prieten cu turcii - pe care ei sa‑l poata juca dupa plac! Are el cetati? Toate cetatile le‑a predat otomanilor. Are alaturi de sine macar o mana de credinciosi, pe care sa se bizuie, asa cum ar fi, bunaoara, cetele de razvratiti de pe Olt? Si pot oare sa se increada in cinstea lui regele Matei, domnitorul Stefan sau ceilalti printi din Europa, cand peste tot se stie ca el s‑a intors, in Tara Romaneasca, in numele lui Mahomed?

«Vlad era aspru, cugeta mai departe Radu. Nu‑ngaduia nici cea mai mica nesocotire a poruncilor sale. Pedepsea repede pe oricine. Cu totii se temeau de supararea lui. Si, cu toate ca‑i punea mereu in primejdie, alaturi de el s‑au aflat atatia oameni, ca logofatul Lazar, Xalom si atatia altii gata sa moara cu bucurie pentru tara. S‑au gasit oameni, cum este capitanul Ion, care si dupa intemnitarea lui Vlad sa lupte mai departe, in numele lui. Eu nu sunt nici pe departe atat de aprig. Si totusi nu se gaseste nici un singur om care sa ma slujeasca cum l‑au slujit pe Vlad.»

Din camera alaturata se aude glasul ragusit, rasunator, al lui Ali‑beg:

- Uneltire impotriva inaltei Porti!

Radu se trezeste din visuri. Ofteaza lung, cu venin.

«Ce avea Vlad mai mult decat mine?. Vlad n‑ar fi stat niciodata, asa cum stau eu, la usa unui stapan dinafara al Tarii Romanesti!. Vlad era mandru. Si oricine stia ca lupta, neinfricat, pentru neatarnarea pamantului strabun si pentru libertatea neamului valah.»

Un gand mai amar decat toate cele de pana acum ii strapunge creierul: daca o avea cumva temei zvonul acela de necrezut, de care rasese cand ii venise pentru intaia oara la ureche, si‑anume ca el nu ar fi, cu adevarat, feciorul lui Vlad Dracul?

Incerca sa‑si izgoneasca din minte aceste intrebari. Nu, nu este cu putinta!.

Nu este cu putinta? Atunci de ce maica lor, a amandurora, dupa plecarea lui Vlad s‑a retras la schit? De ce n‑a vrut sa ia parte in Bucuresti la inscaunarea sa si nici nu a primit sa vina la nunta?

Voda isi strange, suparat, pumnii.

Este in tara de atata timp. A ajuns voievod. Si maica sa nu a iesit niciodata din schitul de pe insula cea mare a Oltului, unde s‑a adapostit, si nu voieste sa‑l vada.

Va afla el tot adevarul. Il va afla!

N‑a avut deocamdata timp. Se va duce insa, curand, la schitul de pe Olt. O va sili sa stea cu domnitorul tarii de vorba. Sa‑i lamureasca totul, pe de‑a randul.

Afara vijelia devine mai avana.

Ninsese aproape neincetat de la Anul nou pana azi. Casutele si bordeiele Bucurestilor erau potopite - unele peste acoperis - sub zapada.

Lui Radu i s‑a facut frig, cu toate ca in camin ard doi butuci mari.

Asa era, de altfel, facuta odaia aceasta. Oricat ai fi incercat s‑o incalzesti, tot rece ramanea.

Se ridica in picioare. Tropaie putin. Apoi se inveleste mai bine in caftan si se asaza iar.

Rabdarea voievodului incepe sa se schimbe in nerabdare. Din ce in ce mai mult il ispiteste gandul ca - fie ce‑o fi - sa‑si ia inima in dinti. Sa se ridice si sa plece.

Ca un raspuns al propriilor sale nelinisti, tocmai cand era gata sa ia aceasta preaindrazneata hotarare, de dincolo se aude glasul lui Ali‑beg:

- Sa vina hanul valah!

Ceausul se repede sa‑l vesteasca pe Radu.

Acesta, auzind porunca, se ridicase insa, ca fript, in picioare.

Vazandu‑l pe ceaus, incearca sa‑si ia un aer cat mai nepasator, numai ca picioarele, tremuratoare, nu‑l prea asculta.

Se apropie sovaind de incaperea unde se afla begul. Ceausul ii deschide usa, si Radu intra.

Begul, ca sa nu fie nevoit sa‑i iasa in intampinare voievodului roman, s‑a asezat pe un divan. Picioarele si le tine incrucisate sub el.

Se uita tinta la Radu, cu niste ochi fiorosi, ca de tigru, si ii arata un scaunel.

- Pofteste, hanule, sezi!

Radu se temea ca Ali il va primi mult mai rau. Ca, inca de la usa, va striga la el, nici nu stia ce ar fi trebuit sa faca in acest caz. Begul ii imbiase insa un scaunel, si voda se aseza pe el bucuros.

Ali face acum un semn comandantilor de oaste, care se gasesc la el, sa iasa afara. Dupa ce acestia parasesc incaperea, din ochii lui bulbucati tasnesc spre Radu niste sageti otravite.

Lui voda i se taie iar rasuflarea. Sangele ii piere din obraji. Chipul ii capata o paloare de mort.

Crivatul, afara, s‑a indarjit. Vine, suierand, de‑a lungul Dambovitei. Se azvarle in ziduri. Da cate‑un ocol casei, plangand ca o sarmana faptura chinuita si se prabuseste pe horn, intetind flacarile albastre si rosii din camin.

Voda simte ca i se face din ce in ce mai frica. Isi aminteste ca Ali il ucisese, tot asa, intr‑o zi, dupa ce il chemase la el, pe unul dintre urmasii indepartati ai fostului imparat al Bizantului.

«De nu m‑ar rapune si pe mine», se cutremura Radu, cautand in jur, cu privirea, de unde ar putea apuca o arma ca sa se apere la nevoie.

Ali‑beg isi deschide gura. Dintii ii sunt albi, lati si taiosi. Limba i se roteste, neobisnuit de groasa si rosie printre buzele vinete. La inceput ii vorbeste lui Radu linistit si politicos:

- Slavitul nostru padisah ti‑a dat hilat‑i‑tanire[7], intocmai ca maimarelui ienicerilor din Stambul. Ti‑a dat arme, tobe, steaguri rosii si verzi, cai si slujitori. Adica te‑a cinstit mai mult decat te puteai tu astepta. Si te‑a trimis in Cara Eflak in numele lui. Asa e, hakan Radu?

- Asa e! marturiseste voda.

Deodata, vocea lui Ali se aspreste. Incepe sa‑l ocarasca pe voda, pentru ca nu i‑l daduse pe capitanul Ion pasii Isac, in ziua cand, numai printr‑un adevarat noroc, izbutise sa puna mana pe el.

Sare de pe divan. Se apropie de foc. Isi parpaleste mainile cu incheieturile umflate de guta, deasupra flacarilor care azvarl neincetat scantei, si se intoarce spre Radu, strigand:

- Si pe urma tu l‑ai mintit pe slavitul nostru sultan!.

Radu stie despre ce este vorba. Gresise trimitandu‑i inaltei Porti veste despre moartea lui Ion, inainte ca el sa fi fost cu adevarat ucis. Caci, doar cateva zile mai tarziu, prin iscoadele sale, care erau mult mai destoinice, dar si mai bine platite decat ale domniei, Ali‑beg aflase o multime de lucruri. Stia, bunaoara, ca Ion scapase din temnita. Ca acest lucru se facuse cu ajutorul jupanitei Para, care ii cumparase, cu aur greu, pe slujitorii domnesti. Ba, si mai mult, aflase ca Para il adapostise in palatul acesta al doamnei Maria‑Despina, unde chemase doi vraci sa‑l lecuiasca de urmele schingiuirilor din temnita, ca si de ranile capatate in lupta.

- Ne‑ai mintit!. urmeaza Ali. Ne‑ai vestit moartea capitanului Ion, pe cand blestematul ghiaur era ingrijit ca un prunc - racneste el - aici, in palatul doamnei Maria‑Despina, in incaperea aceasta. de insasi jupanita Para!

Furia lui Ali‑beg izvoraste din faptul ca, inca anul trecut, staruise mult ca s‑o castige pe jupanita Para pentru el.

Chiar si in clipa aceasta, cand isi aminteste de ea, tamplele begului zvacnesc. In ochi nu vede altceva decat un trup mladiu, ca o trestie leganata de vant; gura ei rosie, care imprastie - cum cel putin i se parea lui - cu fiecare rasuflare si cu fiece cuvant, miresme mult mai dulci decat ale trandafirilor din Siraz.

Numai ca toate straduintele sale pe langa sultan, de a i‑o darui, in harem, pe fiica medelnicerului hain Archir, fusesera zadarnice. Deoarece, tot pe aceasta fata o cerea de nevasta si marele vornic Zue. Si, in folosul prietenului sau, staruise mult Radu.

Prinsa la mijloc, intre cei doi rivali, Para se invoise mai bine sa se marite cu Zue, decat sa intre intr‑un harem.

Aceasta hotarare a sultanului il nemultumise adanc pe Ali‑beg. Si, indarjit la culme pentru ca fata se intorsese in tara, ii poruncise batranului dar foarte indraznetului aga Selim, omul lui de incredere, s‑o rapeasca, cum s‑o pricepe mai bine, inainte ca ea sa fi facut nunta cu sfetnicul lui Radu.

Spre ghinionul sau, aga Selim daduse piept cu capitanul Ion. Acesta o scapase pe fata. Iar Ali‑beg aflase de curand cu cea mai mare uimire si manie, ca Para, desi nu se maritase cu Zue, se indragostise - ceea ce era si mai rau - de salvatorul ei.

Prada inca acestor ganduri vrajmase, begul isi musca pumnul. Un paraias de sange izbucneste din degetul lui gros.

- Ne‑ai vandut, hakan Radu, asa cum l‑ai vandut pe fratele tau, cum esti in stare sa‑l vinzi si pe sultan!. Si doamna Maria‑Despina ne‑a vandut. Si jupanita Para! urla el.

- Eu nu. eu nu. isi ia curaj sa raspunda voda. Nici doamna. Ci numai Para. Iar daca slugile palatului i‑au ingaduit jupanitei sa‑l adaposteasca pe razvratit aici, aceasta a fost cu putinta doar pentru ca ea le‑a mintit ca tanarul ranit este fratele sau. Si slujitorii stiau ca jupanita Para era prietena cea mai buna a doamnei.

- Ei, vezi? racneste Ali‑beg. Daca, totusi, o fi fost amestecata si doamna?. Raspunzi domnia ta, hakan Radu. raspunzi! Sa o chemam mai bine pe doamna. Sa ne spuna ea insasi ce stie. Sa ne spuna si sa ne povesteasca totul. in amanunt.

- Nu. nu. Nu o amesteca pe doamna, incearca Radu sa‑l imblanzeasca. Te rog. te rog mult, Ali‑beg. Am fost buni prieteni. Te‑am slujit Si inca am sa te slujesc.

Vocea lui Radu s‑a inmuiat si‑a devenit tanguioasa.

- Am fost. insa tu ai facut tot ce ti‑a stat in putinta ca Para sa nu intre in haremul meu, isi varsa naduful begul. Pentru ca doamna te rugase, de dragul Parei - si tu, pentru doamna. Ce mai! - l‑ati ajutat tustrei pe capitanul Ion sa fuga. Asta s‑a petrecut in urma cu o saptamana, cand am trimis eu cea dintai ceata de spahii sa puna mana pe Para si pe Ion. Ba inca atunci blestematul de Ion m‑a pagubit, cu sabia, de cea mai mare parte dintre spahii. Afara de Ioan Corvin de Huniade si de Scanderbeg albanezul, luminatia sa sultanul n‑a mai avut vreun alt dusman atat de indarjit ca fratele tau Vlad, care a incercat sa se ridice, drept stavila, impotriva inaintarii noastre spre inima Europei. Iar Ion e capitanul lui Vlad. Se lupta sa‑l readuca in tara. Si tu, hakan Radu, care domnesti numai din mila si in numele inaltimii sale sultanul, sub ocrotirea ostilor noastre, cu voie sau fara voie, l‑ai ajutat sa fuga.

Radu isi da seama ca i se face rau. Si ca, oricum, este aproape sa‑si iasa din minti.

Facuse in viata destule fapte rele. Si nu fusese osandit pentru nimic. In schimb, de data aceasta, era invinuit pentru ceea ce nu facuse. De‑un lucru care era chiar impotriva felului sau de a gandi, a telurilor lui.

Simtea ca se cufunda, ca se va prabusi.

Cand, dintr‑o data, isi aminti ca Ali‑beg vestise in Bucuresti, prin ienicerii lui, care batusera tobele o zi intreaga pe ulite, ca Ion fusese prins din nou. Ba, mai mult, turcii inaltasera o teapa lunga, cu varf de fier, in fata bisericii Sfantul Gheorghe, zicand ca in acea teapa ei il vor trage pe razvratit.

Ii spune lucrul acesta lui Ali‑beg.

- Si ai mai anuntat, adauga el, ca ii vei prinde si pe toti ceilalti oameni ai capitanului. Ca ii vei prinde si‑i vei pedepsi, iar noi ne‑am bucurat. peste masura ne‑am bucurat.

Radu vorbea, ca intr‑o betie. Cuvintele i se impleticeau. Da din maini si vorbea.

Ali ii face semn sa taca. Il cerceteaza o vreme, cu privirea, facandu‑si ochii mici, apoi intreaba:

- Tu nu stii chiar nimic. nimic. hakan Radu? Sau te prefaci?

Radu cata catre Ali, nedumerit:

- Nu stiu nimic.

- In tara. ta, si habar n‑ai de cele ce se‑ntampla, hakan Radu? il ia in zeflemea begul.

Radu inghite in sec. Asteapta ca begul sa continue. Nu intelege nici un cuvant din tot ce vrea acesta sa spuna.

- Asadar, sa te lamuresc, se invoieste Ali. Zambeste batjocoritor si urmeaza: Prin iscoadele noastre am aflat, asa dupa cum vezi, mai repede decat ti‑ai fi putut tu inchipui, tot ce s‑a petrecut.

Voievodul da din cap, in semn ca asa e. Iscoadele otomane erau mult mai destoinice decat ale lui, desi ele erau alese uneori tot dintre marii sai boieri.

- Prima grija a lui Ion, dupa ce a scapat din palatul acesta, a fost, continua begul, aceea de a o pune, cat mai bine si repede, la adapost pe jupanita Para.

- Ce spui? se minuneaza Radu. Si unde putea s‑o ascunda?

- Intr‑o casuta sau o biserica din Bucuresti. Dar unde. unde anume nu am putut inca descoperi, desi noi rascolim, cum stii, orasul si‑mprejurimile de‑atatea zile.

- Si Ion?. Ce‑ati izbutit sa aflati despre Ion? intreaba voda, ingrijorat.

- Ca se ascunde si el pe‑aici, pe undeva, si ca se pregateste de lupta.

- Si‑atunci - priveste si mai nedumerit Radu la Ali‑beg, pentru ce‑ati dat de stire ca l‑ati prins? De ce ati ridicat teapa aceasta inalta din mijlocul orasului?.

- Pentru ca doar prin acest mijloc putem nadajdui sa‑l mai prindem pe Ion.

Voda isi duce mainile la tamplele care‑i zvicnesc ingrozitor. Nu pricepe nimic din tesatura de planuri a begului.

- Pe cat am reusit noi sa aflam, spune acesta, scrasnind furios, ca si cum ar fi strans intre masele sticla pisata, Para‑l iubeste atat de mult pe Ion, incat ar fi in stare de orice jertfa pentru el!.

Radu, in sfarsit, se lumineaza.

- Si crezi ca va veni sa ti se‑mbie? S‑o primesti in harem, ca sa‑si scape iubitul?

- Sunt tot atat de‑ncredintat, rosteste begul, cum sunt de incredintat ca semiluna va stapani lumea. La randul sau, capitanul va incerca s‑o salveze pe Para. si‑atunci. atunci. rasufla osmanlaul adanc, rotindu‑si ochii galbeni, fiorosi - voi pune mana pe el.

Sufletul apasat al lui voda, dupa atatea incercari, incepea sa se insenineze.

Ce plan!. Ce plan pusese la cale Ali‑beg! Desi il chinuise atata, ii venea sa‑l imbratiseze. Asadar, vrand‑nevrand, erau legati amandoi prin acelasi tel. Ion trebuia sa fie prins, si numai otomanii puteau izbuti. Valahii tineau prea mult la el.. il ocroteau, il ascundeau si‑i dadeau ajutor.

Si asa cum il cunoaste Radu pe capitanul Ion, asa cum il cunoaste toata lumea, cand va auzi ca fata care‑l iubeste se afla in mainile lui Ali‑beg - si Para va cadea, negresit, in ghearele lui Ali‑beg! - fara sa tina seama de primejdii, va alerga s‑o scape.

Intre timp, otomanii au pregatit, de buna seama, totul, asa cum se cuvine. Reiese asta destul de limpede din vorbele, ca si din ranjetul lui Ali‑beg.

Voievodului, de nu i‑ar fi rusine, i‑ar place sa joace si sa cante:

«Dusmanul meu de moarte va fi prins. Dusmanul meu de moarte va fi prins!.» 

Se stapaneste; dar, rumegandu‑si aceste ganduri inveselitoare in minte si dand uitarii toate cate le indurase in dimineata aceea, voda se scoala de pe scaun. Se repede la Ali‑beg si, plin de fericire, ii saruta mana.

- Si‑atunci. de ce?. De ce m‑ai chinuit atata? il intreaba el. Sigur. sigur ca il vei prinde pe Ion!.

Ali‑beg isi desprinde mana de sub buzele lui si ii raspunde rece:

- Pentru ca toate acestea, deocamdata, nu sunt decat un plan. S‑ar putea ca Ion s‑ajunga la Para mai inainte ca ea sa se fi hotarat sa plece spre mine. Sau, si mai simplu, ca fata sa nu mai vrea sa se jertfeasca pentru el.

- Asta nu este cu putinta! tipa inspaimantat Radu.

- De ce? De ce sa nu fie cu putinta? Pentru ca nu vrem eu sau tu, hakan Radu? Sau pentru ca ne temem noi, daca nu reusim, sa nu ne pierdem capetele? Totul este in mana lui Alah. Si Alah singur va hotari, pe voia lui, ce trebuie sa se intample si ce nu.

- Sa ne pierdem noi capetele? se cutremura voda, aplecandu‑si spinarea.

Ali‑beg il priveste crunt:

- Da. Sa ne pierdem noi capetele. Numai ca cel dintai ti‑l vei pierde tu, hakan Radu.

- Si, intr‑o asemenea primejdie, ce‑ar trebui sa fac? murmura Radu.

- Ar trebui sa mi‑o aduci tu insuti pe jupanita Para, de unde stii sau de unde nu stii. De aceea ai fost pus domn. Ca sa ne slujesti dupa cum iti vom porunci noi!

Voda isi freaca, disperat, mainile.

- As vrea. dar nu stiu cum.

- Silind‑o pe doamna ta, Maria‑Despina, sa ne ajute. Ea stie mult mai multe decat vrea sa spuna despre prietena ei.

- Si daca nu se va‑nvoi?

Ali‑beg se inapoiaza pe divan. Se asaza din nou linistit, cu picioarele incrucisate sub el.

- Daca nu ne‑o vei gasi cel putin pe jupanita Para, pentru ca, folosind‑o pe ea drept momeala, sa‑l putem atrage pe capitanul Ion si sa‑l prindem. iti fagaduiesc, hakan Radu - si tu stii ca eu ma tin de cuvant.

Radu da din cap, stie prea bine ca Ali isi va pastra cuvantul.

- . iti fagaduiesc, cu toata prietenia dintre noi, pe care mi‑o aminteai adineauri, ca te voi invinui de vanzare. Si‑anume, te voi invinui sultanului ca tu, cu doamna ta si Para, prietena ei, l‑ati ajutat pe Ion sa scape de pedeapsa. Si, dupa ce vei fi doborat de pe scaun, te voi ucide cu mana mea, rasplatindu‑ti astfel faptul ca l‑ai rugat pe sultan, la Stambul, sa nu mi‑o dea pe Para. Si, tot ca razbunare, de randul acesta pe doamna ta, daca nu mi‑o vor cere sultanul sau marele vizir, voi lua‑o in haremul meu. Pe urma, voi darui‑o drept roaba vreunui om de rand.

- Doamne. geme Radu. Prea ma bati greu pentru pacatele mele! Dar, spune‑mi, de unde?. De unde s‑o iau eu pe jupanita Para, preabunule si intelegatorule Ali?

- Nu stiu! ii raspunde taios begul. Daca insa nu mi‑o vei aduce la timp, vei fi pierdut, hakan Radu. Vei fi pierdut!

Radu simte ca‑i vine sa urle de spaima ca un sacal. Este tocmai pe punctul de a cadea in genunchi, in fata lui Ali‑beg, ca sa‑i cerseasca iertarea, cand comandantul garzii, un spahiu urias si cu o barba stufoasa, intra.

- Ce este? se intoarce spre el Ali.

- A venit o sanie acoperita, il instiinteaza spahiul.

- Si cine se gaseste in sanie? intreaba plictisit begul.

- Jupanita Para, fiica medelnicerului Archir, rugandu‑te sa binevoiesti a o primi! ii raspunde spahiul.

- Jupanita Para? racnesc si Ali‑beg si Radu, sarind amandoi in picioare.

- In sfarsit, a venit! se inveseleste begul si, desfacandu‑si larg bratele, incepe sa rada. Domnia ta, hakan Radu, poti deocamdata sa pleci! Si sa astepti in palatul domniei tale restul poruncilor mele.

- Astept. cum nu. zice Radu. Astept.

Se apleaca inaintea lui Ali‑beg. Il saluta smerit si tasneste afara pe usa.

Se simte fericit. A scapat. Planul lui Ali‑beg a izbandit.

«De‑ar izbandi pana la sfarsit! Doamne ajuta‑ma! se roaga el. Doamne ajuta‑ma!»

Se coboara pe scari. Jos, calul inseuat il asteapta. Si, urmat de marele logofat Stan si de suita ramasa la intrare, porneste in galop.

Intre timp, Para intra la Ali‑beg.

In incaperea aceea il primise fata pe capitanul Ion. Acolo il culcase si‑l ingrijise cat timp fusese bolnav.

La drept vorbind, chiar din momentul cand cei doi tineri se despartisera, pe malul Oltului, Para stiuse ca nu va mai putea iubi pe nici un alt barbat in afara de el.

Fusese totusi incredintata ca nu‑l va mai reintalni niciodata si ca fiecare isi va urma destinul care‑i fusese harazit. Insa ea se aflase pe treptele bisericii, cand Ion cazuse prins. Si dragostea ii daduse putere si minte sa poata razbi pana la el, sa‑l ajute sa fuga si sa‑l adaposteasca.

Numai ca lucrurile se rasturnasera tocmai cand fata socotea ca totul se va sfarsi cu bine. O ceata de spahii inconjurase, pe neasteptate, palatul. Jupanita si capitanul fusesera siliti sa fuga. Ion, infruntandu‑i pe otomani, cu ajutorul voinicilor lui, izbutise, pentru a doua oara, s‑o scape pe Para. Si, imbracand‑o ca pe‑o fata de rand, o ascunsese in bordeiul unui taran - fost slujitor al lui Vlad - dintr‑un catun de langa Bucuresti.

Acolo statuse copila pana azi, cand fostul slujitor al lui Vlad - trimis de Para sa afle ce mai e nou - se intorsese vestind‑o ca Ion ar fi fost prins si ca s‑a inaltat pentru el o teapa in mijlocul orasului.

Atunci Para s‑a hotarat.

«E randul meu sa ma jertfesc pentru omul caruia‑i datorez viata si cinstea. Si pe care‑l iubesc!»

Se infatisase lui Ali‑beg si il privea, neinfricata, in ochi.

- In cele din urma, ai fost silita sa vii!. mormaie begul, abia reusind sa‑si stapaneasca bucuria de‑a o vedea.

- Am venit!. Voi intra in harem. Dar numai daca‑i vei da drumul, chiar acum, capitanului Ion.

Ali‑beg isi rostogoleste ochii galbeni de tigru sub turbanul albastru:

- Nu tu vei hotari ce trebuie sa fac. Esti in puterea mea.

- Mai bine imi iau viata. sopteste Para, hotarata. De nu iti tii cuvantul.

- Dar cine ma incredinteaza ca tu iti vei tine fagaduiala, daca‑i dau drumul lui Ion?

- Iti jur, rosteste fata, cu un oftat.

Ali‑beg nu mai are rabdare. Bate din palme. Indata se iveste capetenia garzii, careia Ali‑beg ii porunceste:

- Dezlegati‑l din fiare si dati‑i drumul capitanului Ion sa plece unde‑o vrea!

Capetenia garzii intelege. Fara sa sovaie, raspunde:

- Porunca se va implini!.

- Dati‑i si‑un cal. Sa fuga cat mai grabnic. Sa n‑avem timp sa ne razgandim!.

Capetenia garzii, salutand, pleaca. In curand se aude afara, printre tanguirile vantului, tropotul unui ca!.

- Drum bun! suspina fata.

Ali‑beg, urmarind‑o neincetat cu privirea iscoditoare, ranjind lacom si crud, glasuieste:

- A plecat. Mi‑am implinit cuvantul.

Jupanitei Para i se umplu ochii de lacrimi.

- Mi‑l voi pastra si eu!

Dar totul incepe sa i se invarteasca in jur si cade, fara cunostinta, la pamant.

Osteanul din padure stranse manerul sabiei in pumn. Ar fi dorit sa se repeada in sprijinul sarmanei jupanite.

- Para!. rosti el. Para!.

Se zbuciuma, striga, dar slabiciunea il tinu, legandu‑l la pamant cu lanturile sale de plumb.

Zapada il acoperise aproape in intregime. Nu i se mai zareau decat obrazul si o parte din coiful auriu, de pe care zapada, adunandu‑se, aluneca mereu.

Armasarul nu se miscase de langa el.

Ochii negri ai animalului il cercetau pe osteanul ranit cu o privire umeda, aproape omeneasca.

Coama ii era biciuita si ravasita fara incetare de vant.

Piciorul, in care rana se obrintise intre timp, nici nu si‑l mai simtea.

Sforai.

Isi inalta capul si incerca sa adulmece vazduhul.

Dar viscolul batea in asa fel, incat toate mirosurile dupa care s‑ar fi putut calauzi erau imprastiate.

Noaptea parea ca nu voia sa se mai ridice de deasupra padurii. Intunericul era greu, apasator si incarcat de primejdii nestiute, ce se puteau ivi de oriunde.

Copacii scanteiau, leganandu‑se, si gemeau.

Ranitului i se paru, pentru o clipa, ca vede iar ochii si barba Batranului.

«Nu te lasa doborat!.»

«Nu. Nu ma las!» ii raspunse el.

Cercuri de toate culorile curcubeului se invarteau ametitor.

I se parea ca se roteste odata cu ele si se pravaleste, rostogolindu‑se, intr‑o prapastie.

Viscolul urla, azvarlind trambe de zapada asupra celor doi raniti - unul fiind lungit la pamant, insa vegheat, cu credinta, de celalalt.

Apoi vartejul si prabusirea incetara. Si ranitul incepu iar sa retraiasca o sumedenie de intamplari, dar toate in franturi invalmasite, fara ordine si uneori fara inteles.

Puhoaiele tulburi, clocotind zgomotoase, dau navala pe Olt. Vantul sufla domol. Uneori aduce pe aripile lui cate o adiere calduta. Din copaci, turturi limpezi, ca de cristal, picura rar, plangand sfarsitul iernii.

Un calaret intr‑o bundita descheiata si cu o caciula alba, tuguiata, pe cap, trece calare, in goana, pe poteca.

Zapada moale plescaie, strivita sub copitele calului.

In bordeiul din padure, Ion, sprijinindu‑si pe un butuc sabia, si‑o ascute cu o bucata de gresie.

Fostul ucenic in ale preotiei, Gheorghe, asezat pe patul de cetina, mestereste sageti pe care le asaza cu grija in tolba de la picioarele lui si canta, cu glas inabusit, un cantec de lume.

Pe fata lui slaba si palida, in timp ce‑si murmura cantecul, pluteste umbra unui zambet ciudat.

Pe treptele sapate in pamant, care urca spre iesirea ingusta a bordeiului, Alexe, vanatorul de lupi, ii pune coada unei securi. Auzindu‑l pe Gheorghe cantand, rade in el tainic. Se opreste din lucru. Apoi cand Gheorghe inceteaza sa cante, da el drumul la glas.

Vocea ii este mai barbateasca, mai plina.

Gheorghe isi ridica ochii spre Alexe. Ion se uita, pe rand, la amandoi. Tustrei incep sa rada voiosi, cu hohote.

In fata bordeiului, calaretul cu bundita alba si‑a oprit din galop murgul. Acesta se ridica in doua picioare, nechezand.

Voinicul sare de pe cal. Ion, Gheorghe si Alexe se reped afara.

- Bucure! exclama Ion.

- M‑am intors! ii raspunde acesta scurt. Am aflat unde e Para. Pe chipul lui Ion, soarele rece de sfarsit de iarna isi arunca voios, dintr‑o spartura a norilor, cateva sageti.

- Unde?

- A dus‑o Ali‑beg peste Dunare.

- De‑aceea n‑am gasit‑o noi in palatul cel mic al doamnei, cand l‑am atacat. Biata de ea! o plange Alexe.

- A ascuns‑o la Boian, in palatul de vara al fostilor tari bulgari. urmeaza Bucur.

- Acolo isi tine haremul?

- Acolo!

Pe sub bolta inalta a fostului palat de vara din Boian - palat transformat de turci intr‑o cladire patrata, alba, fara nici o fereastra in afara si inconjurata cu un val de pamant - scartaie carele pline cu faina, miere, carne sarata si peste, care patrund in curte.

Tarani barbosi, imbracati in zdrente, descarca sacii, azvarlind din cand in cand ochiade catre ferestrele cu zabrele marunte si dese, dincolo de care se afla zavorate cadanele lui Ali‑beg.

O suieratura se aude.

Strajerii din preajma carelor si cei de la porti, izbiti pe neasteptate, incep sa se prabuseasca.

Portile, lasate dupa intrarea carelor, sunt ridicate iarasi de tarani.

Rasuna, dincolo de ferestre, tipetele de spaima ale femeilor care nu stiu ce se intampla afara.

Unul dintre tarani - cu barba si chipul lui Nastase - il tine pe un strajer culcat la pamant:

- Spune unde e Ali‑beg, sau te sugrum?.

- Ali‑beg e plecat. A fost chemat la Stambul de sultan!

- Ali‑beg e plecat la Stambul! il vesteste Nastase pe Ion care in mijlocul turcilor de la poarta, afland aceasta veste, inciudat, ii coseste cu si mai multa harnicie pe vrajmasi.

Pe portile deschise, navalesc, calari, Bucur, Gheorghe, Alexe si alti o multime de tineri valahi.

Lupta se da pe unul dintre balcoane. Impinsi de Ion si o mana de voinici, turcii dau inapoi. Balustrada balconului se prabuseste. Jos, cei care se ridica dau de Bucur, Nastase si Gheorghe.

Alexe desface, cu umarul, usa dupa usa. Femeile tasnesc afara, tipand.

Toata ograda e semanata cu otomani rapusi, cu turbanele, iataganele si sulitele lor.

Negru, adus de Bucur sub balcon, isi ridica in sus capul, cautandu‑si stapanul.

Cadanele s‑au gramadit intr‑un ungher al curtii, si de acolo, cu bratele intinse, ii roaga pe voinici:

- Luati‑ne cu voi. Ajutati‑ne sa ajungem la casele noastre.

Fostul palat de vara al tarilor bulgari a ramas pustiu, cu portile deschise.

Se pierde in departare.

A venit primavara. Crengile pomilor isi arata bucuroase, soarelui, frumusetile lor - mugurii gata sa plesneasca.

Paraiele curg repezi.

Voinicii duc pe sei femeile salvate.

Glasurile si rasetele acestora rasuna argintii.

Valurile lor subtiri flutura.

Taranii iesiti la munca ogoarelor, cu pluguri si boi costelivi, privesc alaiul acesta cu mirare si spaima.

«Ali‑beg se va razbuna cumplit!» isi soptesc ei.

Negru alearga in galop. Ceilalti cai au ramas in urma. Pe sa, in fata lui Ion, Para.

- Te voi trimite cu Alexe in Transilvania, la prietenul mariei sale Vlad, comitele Mihail Szilágyi! ii spune Ion fetei.

Ea il cuprinde cu mainile de gat.

Vazduhul primavaratec isi desface larg aripile stravezii.

«Dar am salvat‑o oare, intr‑adevar, pe Para? se zbuciuma in fierbinteala lui ranitul. Am salvat‑o pe Para? Pe Para sau pe Oltea?. Para. Oltea?.»

In minte o revede pe Oltea.

- Ai venit!. Ai venit!.

Primavara a invesmantat plaiurile Tismanei in straie bogate de lumina verde si aur.

Fata alearga pe o costisa.

Flori de cires se scutura ca o ploaie inmiresmata si calda.

- Te‑ai intors!. Te‑ai intors!.

Livezile freamata.

La fel, stejarul cel batran, poteca, paraul si padurea de castani, care‑l cunosc de copil.

- Te‑ai intors!. Te‑ai intors!. Nu ne mai parasi.

Fetita il apuca de mana si‑l trage dupa ea:

- Haide sa ne jucam!

Se joaca amandoi «de‑a soarele si luna». Si luna se lasa de asta‑data, dinadins si cu viclenie, prinsa de soare.

E ziua de Sanziene[10]. E si ziua lui Ion. Fetele din Tismana si‑au facut, dupa datina, cununite din floare de sulfina, culeasa in zori prin iarba plina de roua.

O cununita si‑a impletit si Oltea.

Se coboara amurgul.

Pe culmea dealului fumega argintie luna.

Acolo are loc «jocul facliilor».

Flacai calari gonesc spre culmea dealului, cu facliile aprinse in maini. Dar fetele le‑au luat‑o inainte. S‑au urcat inca de la amiaza pe culme. Au cules flori. Au impodobit locul. Si‑au pregatit gramezile de vreascuri. Acum le dau foc. Flacaii totusi se grabesc. Sar de pe cai. Incep «jocul facliilor». Apoi, baieti si fete, perechi‑perechi, sar peste focurile aprinse de fete. In cele din urma incep cu totii hora.

Ion a urcat si el pe culme cu o faclie in mana. Dar nu descaleca, nu sare peste foc, nici nu se prinde in hora.

Oltei, in lumina flacarilor, ii ard obrajii ca un manunchi de bujori.

- As vrea sa cresc mai repede mare!. ii spune ea lui Ion.

Flacaul incepe sa rada:

- Si‑asa esti destul de mare!.

- As vrea sa fiu mare de tot.

- Pentru ce?

- Ca sa nu ma mai despart de tine niciodata. N‑am sa te las sa mai pleci nicaieri singur.

- Nici la razboi?

- Nicaieri!

Focurile de la «serbarea facliilor» s‑au intins. Au cuprins toata culmea.

Focuri intinse, nesfarsite. Focuri.

Ion si Bucur calari, de pe inaltimea unei movile, privesc focul in care arde zarea.

Bucur il instiinteaza pe capitan:

- Am izbutit sa dau foc si celor din urma depozite de hrana turcesti, care se mai aflau in Tara Romaneasca.

Un foc mare a fost aprins in piata Sfantul Gheorghe din Bucuresti.

Barbati, femei si copii alearga la semnul acesta de chemare.

Pristavul domnesc suna din surla prelung.

Toate clopotele din Bucuresti bat.

Norodul s‑a adunat.

Marele vornic Dragomir vesteste multimea:

- Capitanul Ion a fost prins!.

- A fost prins capitanul Ion? se uimeste multimea.

Si marele vornic Dragomir, in numele voievodului Radu, reaminteste multimii toate relele savarsite de capitanul Ion:

- Nici un trimis al inaltei Porti nu mai putea trece in voie. Oamenii lui loveau cetatile turcesti.

- Fostele noastre cetati daruite lui Mahomed de maria sa Radu! il indreapta un glas venit din multime.

- Conacele boieresti.

- Au ars nenumarate!. se bucura lumea adunata.

- Iar el insusi, cum stiti - urmeaza Dragomir - prefacandu‑se cand taran, cand calugar, se straduia in toate felurile sa‑i prinda la stramtoare si sa‑i rapuna pe maria sa Radu.

- De doua ori a fost aproape sa‑l rapuna, isi soptesc la ureche oamenii.

- Maria sa mi‑a poruncit atunci mie sa iau cele mai chibzuite masuri.

- I‑au intins curse si laturi de tot felul, in fiecare loc. isi destainuie unul celuilalt, ceea ce stiu, locuitorii Bucurestiului. A incercat si Ali‑beg sa‑l prinda in capcana, in palatul cel mic al doamnei. Si‑a scapat si de‑acolo.

- Numai ca Ion, cu curajul lui nebunesc, le‑a infruntat pe toate. urmeaza Dragomir.

- Si cum l‑ati prins pana la urma? intreaba multimea.

- Il urmaream de multa vreme. Stiam ca da tarcoale palatului domnesc!

- Stiam si noi! isi soptesc oamenii.

- Astazi de dimineata, dandu‑se drept cantaret ratacitor, a cerut voie sa intre in palat, ca sa‑i cante voievodului un cantec. Dar sub mantie avea o sabie, cu care socotise sa‑l rapuna pe maria sa Radu. Noi, care pregatisem totul din timp, i‑am dat voie sa intre.

- Si?. Si?.

- Raufacatorul a fost prins. Si‑si va primi pedeapsa.

- Pacat de tineretea si vrednicia lui! spun oamenii in taina.

Multe femei ofteaza. Altele au inceput sa planga.

Tot in aceasta vreme, la palat s‑au adunat boierii.

Voda sta raschirat in jilt.

Langa el, doamna tarii cu ochii tristi si negri priveste parca in gol.

- Am vrea sa stim si noi, cum ati pus mana pe el? intreaba un boier.

- E turbat ca o fiara si ar fi fost in stare sa lupte si c‑o ostire intreaga!. se ingrozeste altul.

Voievodul rade stramb. Buzele ii sunt rosii, aproape femeiesti. Privirea i se scurge, din ochii lui frumosi, subtire, veninoasa. Pe haina de brocart, batuta in pietre scumpe, are pete de vin.

- Sa spuna logofatul! se grozaveste Radu.

Marele logofat Stan incepe sa povesteasca:

- Cand a‑nceput sa urce scarile palatului, de sus i‑am aruncat in cap o plasa din cele mari, grecesti. S‑a incurcat in plasa. N‑a mai putut sa‑si scoata sabia. Asupra lui s‑au napustit o suta de osteni.

- Curajul nebunesc pe care il avea, de data aceasta l‑a pierdut! se veseleste voda.

- Si ce‑ati facut cu el?

- Am vrut sa‑l trag in teapa! scrasneste voda. Insa doamna Maria‑Despina m‑a rugat.

- Inalta doamna a tarii?.

- Astept un prunc. da doamna, pentru intaia oara in vileag, marea taina. Mi‑as dori o fetita, surade ea, care sa se numeasca la fel ca mine, Maria, si ca maicuta mea, Voichita. In numele copilului care o sa vina, n‑am vrut sa curga sangele lui Ion.

Marii boieri clocotesc. Ar fi dorit sa‑l vada pe razvratit in teapa.

- Dar n‑aveti grija, boieri! striga ascutit Radu. Il voi trimite in lanturi, asa cum am fagaduit de mult, luminatiei sale sultanului. Moartea va fi de zece ori mai crunta!.

- Moartea va fi de zece ori mai crunta!. se veselesc boierii.

Intre alti osanditi, legat in lanturi, cu jumatatea de sus a trupului goala si biciuit fara incetare de paznici, capitanul Ion se taraste pe drum. Vazduhul este inabusitor. Cerul s‑a facut rosu.

Un turc inalt, spatos, cu barba neagra, care conduce convoiul, isi pune palma streasina la ochi.

- Maine vom fi la Egrigoz, le spune el paznicilor. Si cainii acestia vor fi inchisi in temnita pentru tot restul vietii.

S‑a facut noapte. Cerul e innorat. Se simte in vazduh apropierea furtunii. Paznicii, care sunt de straja, vegheaza.

Osanditii, lungiti cu trupurile goale pe tarana, se odihnesc. Dorm. Sau se prefac ca dorm.

Vantul a inceput sa sufle. Fulgere se desfoaie pe cer, ca niste flori albastre. Sulitele lor lungi brazdeaza, frant, vazduhul.

Zgomotul vantului si‑al ploii seamana acum cu galopul a zeci de herghelii.

La adapostul beznei si‑al zgomotelor ploii, Ion isi sfarama, cu doua pietre mari, catusele de fier.

Alti osanditi, la fel, ajutandu‑se unii pe altii, lupta sa‑si scoata lanturile.

Unul din paznici, care‑si acoperise capul cu o mantie, ferindu‑se de ploaie, a cazut la pamant.

O lovitura in crestet doboara si pe altul.

Cu iataganul acestuia din urma in mana, Ion a ajuns la cortul ofiterului turc.

Il smulge din culcus. Otomanul ridica mainile, in semn ca se preda.

Intreg convoiul osanditilor e liber.

Pe paznici, legati bine, cu calusuri in gura, i‑au azvarlit intr‑o groapa, deasupra careia au gramadit mormane intregi de crengi.

Multi dintre osanditi au imbracat vesmintele turcesti.

- Pana vor fi descoperiti calaii nostri, noi vom putea ajunge departe! le spune osanditilor Ion.

Ploaia nu inceteaza sa cada.

Un copac s‑a aprins. Arde cu flacari vii.

Prin noroi si furtuna, cu trupul pe jumatate gol, capitanul alearga.

In zori, furtuna s‑a intetit. Sub ochii turburi si obositi ai lui Ion, s‑a ivit marea cu valurile uriase, framantate.

O barca a fost trasa departe, pe nisip. Ion se apropie de barca.

Se prabuseste. Are insa puterea sa se salte si sa se prinda cu mainile inghetate, tremuratoare, de marginile barcii.

Furtuna pe mare. Huiet. Barca este purtata de valuri in nestire.

«Pe ce taram ma gasesc?. Este aurita Crimee. Crimeea!.»

Urmat de marzaci, capeteniile sale de oaste - cu fata galbena, brazdata, ochii mici infundati si buza de sus spana - marele han al Crimeei, Hagi Ghirai, soseste in sunete de toba.

Marzacii sar din sa si‑l sprijina pe marele lor han sa descalece.

Cu totii se asaza, avand picioarele incrucisate sub el, pe perne de matase, insiruite deasupra unui covor.

Marele han e in mijloc. Ii face semn lui Ion sa se aseze si el pe‑o perna, in apropierea lui.

Fantanile, tasnind din peretii de marmura, ce inconjoara gradinile lui Hagi, susura incetisor.

Mireasma trandafirilor este imbatatoare.

Sclavii georgieni aduc ceaiul fierbinte in cani.

Sus, in pridvorul din lemn scump de santal, adapostite dupa perdele, Ion stie ca se afla sotiile si cele treizeci de fiice ale marelui han.

Acesta ia cuvantul.

Barba lui aspra, rara si argintie se clatina.

- Iti datoram rasplata! spune marele han. Ne‑ai dezlegat in totul taina stramosului Tanai, a mormantului sau, si ne‑ai adus de‑acolo lantul cel sfant de aur, purtat de el in viata, pe care il cautam. Rosteste‑ti o dorinta, si iti jur sa ti‑o indeplinesc!.

- Am o indatorire. Vreau sa ajung la Roma, la principii crestini.

- Esti un mare viteaz! glasuieste iar hanul. Nu te‑ai temut nici de vrajmasii care‑ar fi vrut sa te impiedice sa savarsesti lucrarea si nici de diavolii ce‑nconjurau mormantul. Daca ramai la noi, iti daruiesc pe una din fiicele mele de sotie.

Fetele din pridvorul de sus se aud chicotind.

- Si, daca imbratisezi credinta lui Alah, ai putea sa ajungi un dregator de seama in acest colt fermecator al lumii, care este Crimeea. Si poate - de ce nu? - mostenitorul meu.

Ion se apleaca inaintea marelui han:

- Sunt nevoit sa plec, repeta el. Indatoriri de seama, ce nu se lasa amanate, ma cheama‑n asfintit.

Hagi ridica mana:

- Ca sa te‑ntorci degraba, iti pun la indemana cea mai usoara si mai iute corabie. Un vas genovez cucerit de curand. Ai sa te‑ncredintezi ca noi stim sa platim vitejilor mai bine decat ghiaurii vostri din asfintitul lumii.

In fata Papii de la Roma, Ion sta ingenuncheat.

- Astazi, cand Ioan de Hunedoara a‑nchis ochii si Gheorghe Castriota‑Scanderbeg, albanezul, este prea ostenit, rosteste capitanul, un singur om ii poate infricosa pe turci. Acesta este domnitorul Vlad, cel zavorat, printr‑o inselaciune, la Visegrad. E neimblanzit, caci a zacut multi ani in lanturile si temnitele turcesti. Ura sa impotriva navalitorilor este mai mare decat a oricui. Si, de l‑ai ajuta sa ajunga iar liber, domnitorul valah ar putea alunga ostile musulmane.

Papa sta nemiscat, catand printr‑o fereastra a Vaticanului catre crucea de aur de pe bazilica.

- I‑ati spus regelui nostru Matei ca domnitorul Vlad nu are nici o vina?

- Regele n‑a stat inca de vorba cu cel adus de noi ca sa marturiseasca.

In lumina amurgului si‑a lumanarilor, intreita tiara[11] sclipeste orbitor.

Un clopot bate rar, anuntand miezul zilei.

- In acea parte a lumii, mai glasuieste Papa, pentru oranduirea oricaror framantari in legatura cu musulmanii, l‑am binecuvantat pe regele Matei. Hotararile lui sunt drepte pentru noi. Du‑te dara la el si‑ncredinteaza‑l tu insuti, daca poti, ca domnitorul vostru, este nevinovat.

«La regele Matei!. La regele Matei!.»

Chipul maret al Papii, intreita coroana si crucea de la bazilica romana se topesc pe incetul.

In locul incaperii din Vatican, unde‑l primise Papa, capitanul zareste castelul din Hunedoara al regelui Matei. Sala cea mare de ospete.

- Si‑acum, rosteste regele, sa bem aceasta cupa cu vin in cinstea biruitorului in turnirul de astazi.

Trambitele suna prelung.

Regele isi inalta cupa grea cu picior, batuta in sase randuri de nestemate.

Marea nobilime se ridica in picioare. Rochiile de matase si brocart ale femeilor fosnesc. Sabiile barbatilor zanganesc vese!.

Urale puternice izbucnesc din piepturile magnatilor. Sunt cu totii dornici sa‑i intre in voie tanarului rege. Sa‑i spulbere banuielile, de‑altminteri indreptatite, asupra credintei lor.

Cavalerul Ioan multumeste. Invitatii isi sorb cupele. Nobilii varstnici si fiii lor, pana la ultima picatura. In vreme ce sotiile si tinerele fete isi inmoaie doar buzele in licoarea usor galbuie, aromata si dulce, de Tokay.

- Asemenea luptatori, ca domnia ta, dorim s‑avem, cavalere Ioan! ia cuvantul comitele Mihail Szilágyi, cel dintai dregator al regatului, dupa ce i‑a cerut, mai intai, din ochi, nepotului sau, regele Matei, ingaduinta de a vorbi. Iti cunoastem meritele trecute, in luptele cu turcii. Esti un viteaz pe care ne‑am putea bizui. Si, potrivit legilor noastre cavaleresti, vom indrazni sa‑l rugam pe serenisimul nostru stapan sa te inalte, in timpul cuvenit, la rangul de baron.

Intre aristocrati se starneste un murmur. Iarasi se va ridica, in randurile marii nobilimi transilvanene, un cavaler valah?

Lucrul acesta nu este, oare, cu talc? se intreaba, din ochi, magnatii. Nu cumva comitele Mihail Szilágyi - acela care si‑a impus la tron nepotul, peste vointa multor grofi - urmareste vreun anumit plan?

Nelinistea este fireasca, deoarece inaintari din acestea in rang nu au loc decat foarte rar.

Regele Matei avea insa o fire impresionabila. El ramasese uimit de faptul ca Ioan de Valahia il invinsese pe cel mai de temut cavaler al Ungariei, «biruitorul regilor» - cum era numit comitele Georg de Ellerbach.

Comitele luptase in turniruri pe tot intinsul Europei: in Cehia, Germania, Francia si Polonia.

Nimeni nu izbutise sa‑l infranga.

In turnirul de astazi, de la Hunedoara, el se pastrase dinadins la urma, pentru ca sa‑l doboare pe cavalerul Ioan, invingator al tuturor celor de dinaintea lui.

Marii aristocrati urmarisera lupta cu rasuflarea taiata. Nu trebuia, cu nici un pret, ca Ioan de Valahia sa ajunga sarbatoritul turnirului. Le era prea destul si‑asa faptul ca, in Ungaria, se instaurase o noua dinastie, aceea a Corvinilor.

Era adevarat ca Ioan Corvin de Huniade fusese cel mai de seama aparator al Europei. Doar la auzul numelui sau se ridicau, mergand neinfricati la moarte, romani, unguri, germani, sarbi, albanezi si oricine ura si se temea de asuprirea otomana.

Numai ca ei se impotrivisera din rasputeri ca fiul sau, Matei, sa se urce pe tron. Ori, fara comitele Mihail Szilágyi, unchiul lui de pe mama - si el, pe cat se auzise, dintr‑o familie valaha, innobilata in razboi, ca si aceea a Corvinilor - tanarul Mateias, pe care marii aristocrati il numeau in deradere «craisorul valah», nu si‑ar fi pus pe frunte niciodata coroana.

Cu toate ca magnatii nadajduisera in victoria, la turnir, a comitelui Georg, acesta cazuse de pe cal. Cazuse de la primul atac al lui Ion, la fel ca si, cu putin inainte, comitii Szepes si Pongracz.

Urmasera o a doua si a treia ciocnire, cu incuviintarea regelui, caruia nu ii venea nici lui sa creada ca poate fi cu putinta o asemenea infrangere de neinchipuit. De trei ori la rand, in lupta cu sulita, cu sabia si cu securea, comitele de Ellerbach fusese azvarlit de pe cal. Si daca mai traia aceasta nu se datora decat marinimiei cavalerului Ioan.

Victoria aceasta surprinzatoare nu‑i mai putea iesi din cap regelui. Si fiindca avea nevoie de luptatori destoinici, in vederea indeplinirii planurilor mari pe care si le alcatuise, se hotarase, pe neasteptate, sa‑l ridice pe Ion la rangul de baron.

- Suntem de aceeasi parere cu comitele nostru, Mihail Szilágyi, raspunde regele. Cavalerul Ioan va trebui, bineinteles, in timpul legiuit, sa savarseasca toate celelalte formalitati, care sunt necesare, potrivit datinilor cavaleresti. Dar, imediat dupa aceea, ne vom simti onorati sa‑i dam investitura si sa‑l numim baron.

Trambitele suna asurzitor. Regele soarbe inca o cupa cu vin, dupa ce inchina, prieteneste de asta data, numai cu cavalerul Ioan.

Face apoi un semn, si petrecerea, insotita de dant, incepe.

Succesul cavalerului Ioan este deplin. In sala monumentala de primire (sau «sala cavalerilor», cum se numeste), sala iluminata de peste trei sute de faclii, scaunul lui se gaseste alaturi de acela al regelui, in fata caminului din piatra pe care se vede, gravat in aur, corbul cu un inel in cioc, avand in ghearele inclestate coroana regilor maghiari. Si daca cei mai multi dintre barbati il privesc cu invidie, femeile si tinerele fete nu se mai satura si il sorb din ochi.

Femeile si fetele, cu toate retinerile impuse de parintii, sotii sau fratii lor, aplaudasera cu inflacarare victoriile lui Ion, fiecare sperand in taina ca la ospat sa danseze cel putin o data cu el. Si asta nu numai pentru ca frumusetea barbateasca a lui Ion, la varsta aceea de douazeci de ani, era desavarsita, ci si fiindca, inca de pe atunci, ispravile savarsite de el fusesera invaluite in aura legendei.

Cate nu se povestisera si, uneori, chiar nu se cantasera despre el?

Multe dintre tinerele doamne si fete care iau parte la ospat isi istorisesc bunaoara chiar acum intre ele, la ureche, cum Ioan de Valahia, fiind prizonier la turci, izbutise sa scape. Patrunsese in haremul lui Mahomed, eliberand de acolo pe‑o fosta iubita a lui si o fetita in varsta de cinci ani. Tot astfel, mai tarziu, salvase pe o alta fata din seraiul unui faimos general turc.

Cutreierase lumea si pretutindeni luptase, cu toate fortele, contra puterii otomane.

Cu acelasi tel se infatisase tanarul comitelui Mihail Szilágyi. Acesta il trimisese in lupta contra imperiului otoman, si‑acolo dobandise, prin vitejia lui, rangul de cavaler.

Este adevarat ca lucrul acesta Ion il facuse cu un anume tel, pe care n‑aveau de unde sa‑l cunoasca nici regele, si nici magnatii lui, si cu‑atat mai putin grofinele si copilele lor.

Acestea din urma, mai ales, povestindu‑si ispravile lui Ion, se multumeau sa‑l vada,   sa‑l admire si sa ofteze adanc.

Cea mai aprinsa dintre toate acele tinere fete si femei, care il admirau si se roteau, in mod obisnuit, in jurul sau - de cand era la curte - ca niste fluturi in jurul unei lumanari, era insa copila grofului Albert de Szentgyorgyi.

Se numea Elisabeta. Nu avea decat cincisprezece ani si era socotita drept cea mai mandra, mai bogata si mai stralucitoare fata de maritat din intregul regat maghiar al acelui an 1465.

Nici una nu il aplaudase, la turnir, mai mult decat Elisabeta.

Copila tocmai ascultase pe un minnesenger, in castelul tatalui sau, cantand legenda Nibelungilor.

In mintea sa, de cum il zarise pe Ion, il si asemuise cu cavalerul Sigfrid. Ea se visa Crimhilda. Iar Ion urma s‑o indrageasca, la fel ca Sigfrid pe Crimhilda.

Ce‑i drept, Ion nu‑i daduse de inteles c‑ar fi indragostit de ea. Insa aceasta n‑o facuse sa‑l indrageasca mai putin. In taina, se si destainuise doicii sale ca era hotarata sa faca tot ce‑i va sta in putinta ca sa si‑l cucereasca pe cavalerul Ioan. Sa se marite cu el.

- Ori cu el fericita, ori fara el la manastire! spuse Elisabeta doicii sale, cu acea hotarare inversunata pe care numai la varsta de cincisprezece ani poate o fata indragostita s‑o ia.

Incepand dantul, mandra Elisabeta facuse in asa fel ca ea, cea dintai, sa se prinda de mana cu Ion. Ceea ce o indurera, totusi, peste masura, era ca el ramanea nepasator la toate dragalaseniile sale. Oricat se straduia fata, cavalerul intarzia sa i se prinda in mreje.

Gandurile flacaului erau in alta parte decat la vorbele ei pline de intelesuri. Ochii lui nu vedeau zambetele ei gratioase, ci rataceau prin sala cea mare de ospete, indreptandu‑se uneori spre rege, alteori. cine stie unde.

Fata isi simtea inima sagetata de‑o suferinta fara seaman. Cu cateva zile in urma, cavalerul Ioan se purtase cu totul altfel fata de ea si - sa i se fi parut numai ei, oare? - ii daduse chiar unele sperante.

«Poate intre timp sa se fi indragostit de alta! se gandeste Elisabeta. Voi fi cu ochii‑n patru. Nu‑mi va scapa nimic.»

Dar dupa dant inima i se strange mai tare, pentru ca numaidecat el este inconjurat de o multime de grofine. Si alte tinere femei si fete se bucura de zambetele lui.

Se hotaraste sa‑l urmareasca pas cu pas. Dintr‑o data - i se pare sau chiar asa este? - il vede pe cavalerul Ioan privind spre mama sa vitrega.

Privirile schimbate de cavalerul Ioan cu tanara femeie ii sfasie inima.

In mintea fetei se innoada si alte legaturi.

Tatal sau, comitele Albert de Szentgyorgyi, o cunoscuse pe cea de‑a doua sotie a lui in castelul lui Mihail Szilágyi de la Sibiu, unde misunau intotdeauna o sumedenie de valahi.

Magnatului ii placuse frumoasa boieroaica romanca, mai tanara cu aproape treizeci si cinci de ani decat el.

Despre aceasta boieroaica, Mihail Szilágyi ii povestise ca avea nesfarsite mosii in Valahia mica. Fusese insa nevoita sa‑si paraseasca tara si averea, deoarece era urmarita de turci. Si, fiindca Albert era vaduv de peste zece ani - se hotarase sa se insoare cu ea.

Mihail Szilágyi, la rugamintea lui Szentgyorgyi, se straduise apoi sa o convinga pe boieroaica sa primeasca aceasta cerere in casatorie, aratandu‑i cate primejdii pandesc pe o tanara femeie, singura si neocrotita.

Dupa destule sovaieli si numai la staruintele lui Szilágyi, pana la urma Para primise aceasta rugaminte de‑a se casatori - si nunta se facuse.

Era insa limpede pentru oricine ca intre cei doi soti nu domnea dragostea. Tanara femeie parea sa fie mistuita de o adanca suferinta, a carei pricina, cu toate rugamintile celor din jur, nu o destainuise nimanui.

Si iata ca Elisabeta o zareste pe mama sa vitrega strecurandu‑se pe usa din spate a salii de primire.

Cu inima batandu‑i puternic, porneste dupa ea. O urmareste pe scara cotita de piatra, fara balustrada, care da pe una din terasele mai dosnice ale castelului.

Ajunsa pe terasa, Para se opreste o clipa.

Priveste cerul senin, pe care abia au inceput sa palpaie cele dintai faclioare ale noptii. Ofteaza adanc. Apoi incepe sa se plimbe, frangandu‑si mainile, prada celei mai mari si mai nestapanite framantari.

Geloasa Elisabeta, cu pasi nesimtiti, ca o mica salbaticiune, s‑a furisat pe urmele tinerei femei, pana sus, pe terasa. Acolo, se ascunde intr‑una din cele mai intunecate firide ale zidului, supraveghind‑o cu ochi patrunzatori pe mama sa vitrega si, totodata, asa cum devenise intre timp sigura, pe rivala ei.

Noaptea este calda. O mireasma de iasomie se ridica din parcul castelului. Privighetorile canta. Insa faptura care‑l asteapta pe cavalerul visurilor sale de fata nu este ea, Elisabeta. Ci mama sa vitrega.

In sfarsit, pasi sprinteni si usori de barbat tanar se aud urcand scarile. La drept vorbind, Elisabeta mai mult simte pasii acestia decat ii aude. Si nu atat cu urechea. Cat cu inima.

Pasii barbatului au fost simtiti, in aceeasi clipa, nu numai de Elisabeta, ci si de Para.

Aceasta - si ea cu multi ani mai in varsta decat fiica sotului sau - s‑a luminat la chip. Ochii i‑au capatat o stralucire neobisnuita. Si s‑a facut nespus de frumoasa - asa cum Elisabeta n‑o mai vazuse inca niciodata.

Alearga inaintea lui Ion.

Elisabeta isi acopera obrazul si ochii cu palmele micute, albe.

Doamne! Stia! Si, totusi, in sinea ei, inca mai spera. Spera ca totul sa nu fie decat o nalucire. Ca pe altcineva sa‑l astepte mama sa vitrega, acolo, pe terasa aceea dosnica. Nu pe barbatul iubit de ea si pe care cu atata ardoare si‑l visa de sot.

S‑ar fi facut, in acest caz, ca nu stie, ca n‑a vazut nimic.

Intelegea. Comitele ar fi putut, foarte bine, sa‑i fie tata si sotiei sale, la varsta pe care o avea. Amandoua - mama si fiica - erau cele mai bune prietene.

Mama sa vitrega era blanda. Ii aratase, inca din prima zi de convietuire, o dragoste calda. Se purtau una fata de cealalta nu ca o mama fata de fiica ei, ci ca doua surori. Dar ceea ce se intampla in clipa aceea pe terasa ii era Elisabetei peste putinta sa indure.

Mama sa vitrega i‑a cazut la piept. Iar el ii mangaie obrajii si parul. Si ii sopteste cuvinte pe care Elisabeta, oricat isi ascute urechile, nu le poate auzi decat in franturi.

Para, fara sa vrea, isi reaminteste ziua cand, cu trei ani in urma, cazuse de groaza si scarba, la picioarele lui Ali‑beg, jertfindu‑se - asa cum credea - pentru salvarea vietii tanarului iubit de ea. Desi capitanul nu fusese prins, ci haladuia liber, adapostindu‑se, cu ajutorul locuitorilor din jurul Bucurestilor, impreuna cu oamenii lui, intr‑un bordei adanc si pregatindu‑se de zor sa reinceapa lupta.

Cand Ion aflase ca jupanita pornise spre lagarul turcesc, era mult prea tarziu. Fata cazuse in latul intins de Ali‑beg, si o retea intinsa de oaste fusese pregatita sa‑l prinda pe capitan.

Cu toate ca isi daduse seama ca i s‑a intins o cursa - sau, poate tocmai de aceea - Ion patrunsese, ca o furtuna, cu toti flacaii lui, in palatul cel mic. Dar Para nu mai era acolo.

Scapase totusi teafar. Si incepuse s‑o caute pe fata prin tara si peste Dunare. Pana la urma daduse de urmele ei Bucur in seraiul lui Ali‑beg de la Boian.

O scapase prin lupta. Dar nu mai avusese mult timp sa stea cu ea de vorba, ci se grabise s‑o trimita, pe loc, in Transilvania, la prietenul statornic al lui Vlad Tepes: Mihail Szilágyi.

Dupa aceea, reincepuse lupta.

Cazuse prins. Scapase. Ajunsese in Crimeea. Se dusese la Roma. Pe la alti printi crestini. Si, in cele din urma, luandu‑si inima in dinti, s‑a indreptat spre Buda.

Macar ca luase insa parte pana atunci la patru batalii in folosul regatului, dobandind mari izbanzi, regele nu‑l primise inca sa stea cu el de vorba despre voievodul Vlad.

Framantari mari si grele, carora regele abia le putea face fata, bantuiau in acele zile in Ungaria.

Szilágyi il sfatuise pe Ion sa lupte si in turnir. Iar, cu prilejul turnirului, spre nemaipomenita lui surprindere, Ion o zarise pe Para alaturi de barbatul sau. La inceput nici nu‑i venise sa creada ca era ea.

Pe ochii altadata atat de luminosi ai jupanitei se asternuse, in cei trei ani care trecusera, o umbra vanata, cetoasa, care‑i schimba infatisarea.

Para il recunoscuse insa din prima clipa. Se impurpurase si ochii incepusera sa‑i straluceasca. Asta ii redase ceva din vechea infatisare. Si capitanul putuse sa se incredinteze ca grofina de Szentgyorgyi nu era alta decat fiica medelnicerului Archir.

Pe‑ascuns si cu destula greutate, schimbasera cateva vorbe. Dar jupaneasa il implorase ca sa se intalneasca la ospat. Si Ion, miscat, se invoise.

Clipa aceasta sosise.

- De ce te‑ai maritat? o intreba capitanul pe Para.

Tanara femeie isi pleca fruntea alba si ii raspunse:

- Mie nu mi‑a fost data fericirea. M‑au dorit numai oameni haini, de care mi‑a fost sila. Zue si Ali‑beg. Nu ma mai puteam intoarce la tine asa, injosita.

- Dar sotul tau?

- E bun si ma iubeste. Dar eu. cum stii. pe tine. numai pentru tine.

Para se ineaca de plans, insa se stapaneste.

Capitanului i se sfasie inima. Isi da seama cat sufera Para. Dar in acelasi timp intelege ca a facut o mare greseala, primind sa se intalneasca pe terasa cu grofina de Szentgyorgyi. Numai ca ea il rugase atat de mult, si el nu avusese taria sa i se impotriveasca.

Si inca Ion nu stie ca o alta micuta grofina, indragostita si geloasa, plange cu sughituri, ascunsa intr‑o firida din zid.

Ion o crezuse numai o copila. Elisabeta luase insa totul in serios. Ea dorea, neclintit, sa se marite cu Ion. Iar, din ascunzatoarea ei, nu auzise decat cuvintele Parei:

- .doream sa fiu. in bratele tale, curata ca o floare.

Cuvintele, acestea o facusera parca sa‑si piarda mintile. Nemaistiind ce face, ca o ciuta ranita, dar si ca o pisica salbatica, Elisabeta o ia la fuga pe scari. Trece prin multime ca o sageata. Alearga la tatal sau. Il apuca de umeri si, plangand, incepe sa‑i strige:

- Sotia ta. mama mea vitrega. si cavalerul Ion. sunt pe terasa.

Se lasa o tacere de moarte. Magnatii se gramadesc in jurul comitelui si al copilei lui.

- Ce este? Spune deslusit! o intreaba Szentgyorgyi. Regele, tanar, chipes si elegant se apropie. Multimea ii face loc. Fata se intoarce spre rege.

- Maria ta, serenisime rege, plange ea, mama mea vitrega l‑a amagit. i‑a dat intalnire cavalerului Ioan.

- Cavalerul Ioan!. Cavalerul Ioan!. repeta, mai cu seama, femeile.

Elisabeta nu mai tine seama de nimic. Obrazul i s‑a aprins. Ochii i‑au devenit sticlosi. Are infatisarea unei mici hiene, gata sa sara si sa sfasie.

Comitele Albert, in vremea asta, cata in jur. Pe sotia sa nu o zareste nicaieri. Cavalerul Ioan, de asemenea, lipseste.

Cel mai mare dintre fratii Zápolya se indreapta spre rege, spunandu‑i cu repros:

- Viitorul vostru baron, cavalerul Ioan, a necinstit castelul acesta al Huniazilor si a patat numele glorioasei familii de Szentgyorgyi.

- Sa mergem pe terasa, ordona regele.

Si Mateias porneste inainte, urmat de Szilágyi - care blestema in gand aceasta nenorocita intamplare - de Szentgyorgyi, rosu ca racul, de toti ceilalti magnati si de familiile lor.

- Ceea ce povesteste fata nu poate fi crezut! rosteste Szilágyi. Sunt de parere sa ne intoarcem!.

- Este adevarat! Adevarat!. tipa Elisabeta. Veniti. si‑o sa vedeti. Mama mea vitrega este de vina. Pe ea s‑o pedepsiti. Pe ea. El nu e vinovat. Numai ea.

Cu totii urca scarile. Pe terasa nu este insa nimeni. Para si Ion o auzisera pe fata cand coborase sa ii parasca tatalui sau si regelui.

Iar capitanul incercase s‑o scape pe Para, ducand‑o in brate, de‑a lungul unei brane de piatra, care inconjura zidurile castelului.

Numai ca brana, in partea din mijloc, era rupta. Marii aristocrati, in timpul cand Szilágyi se straduise sa‑l inscauneze pe Mateias ca rege, trasesera cu tunurile in castel. Brana fusese sfaramata.

- Sa ne intoarcem! il roaga Para pe Ion. Nu suntem vinovati. N‑am facut nimic rau.

Cei doi tineri se reintorc. Multimea grofilor murmura. Regele este uimit.

- Iata‑i! tipa Elisabeta.

Dar capitanul Ion o ocroteste pe Para.

- Nimeni nu va putea sa se apropie de sotia comitelui Albert, cu gand rau - ii preveni pe toti - cat timp voi fi in viata si cu sabia‑n mana.

De jos, dinspre rau, urca adieri reci. Terasa s‑a umplut de lume. Para se sprijina de balustrada. Prin minte o fulgera un gand: sa se azvarle in go!.

- Ii vedeti, majestate? Ii vezi, tata? ii arata iarasi, cu degetul, Elisabeta. Ea e de vina.

Para o priveste pe fata linistita si usor mustratoare.

Tinea la fiica ei vitrega si o intelegea. Nu stiuse ca il iubea pe Ion. Acum pricepea multe. Nu ii raspunse ei, ci i se adresa sotului sau:

- Ti‑am povestit. in urma cu trei ani, am indragit pe‑un tanar din neamul meu.

Acesta priveste incremenit. Nu stie ce‑ar putea spune si este, pe drept cuvant, maniat pe Ion.

- Lui ii datorez totul. mai glasuieste Para.

Ochii Elisabetei sticlesc de gelozie si furie:

- Am vazut‑o la pieptul lui.

Para nu‑i ia in seama cuvintele:

- Cavalerul Ioan nu m‑a iubit niciodata, mai tine ea sa spuna. I‑a fost doar mila de soarta mea nefericita.

Cineva a adus o faclie. Lumina ei joaca pe chipul capitanului. Acesta strange in pumn manerul sabiei, pe care este gata s‑o traga la nevoie. Dar nimeni, nici macar comitele de Szentgyorgyi, nu indrazneste inca sa se apropie de el.

Infatisarea bietului comite de Szentgyorgyi starneste compatimirea celor din jur.

Batranul Albert o priveste cu ochii mari pe sotia sa si varfurile rasucite ale mustatilor groase si albe i s‑au lasat in jos. De atata suparare, nu poate scoate inca nici un cuvant.

In toata viata lui, incununata de lupte si intamplari care de care mai glorioase, nu suferise niciodata vreo umilinta. Era, de altfel, un viteaz. Nu se temea de nimeni, fie el tanar sau batran. Si nu intelegea sa rasplateasca jignirea decat scaldandu‑l pe vinovat in sange.

- De nu ma crezi. incheie Para, mandra, sunt gata sa ne despartim.

Regele Matei isi da seama ca, dupa aceasta nefericita intamplare, nici vorba nu mai poate fi sa‑l inalte pe Ion la rangul de baron. Daca ar fi facut un asemenea lucru, ar fi‑nsemnat ca iarasi sa‑i rascoale pe nobili, fara ca Szilágyi sa‑i mai poata de asta data stapani.

Magnatii sunt furiosi.

- Cavalerul Ioan sa fie pedepsit! striga ei, in frunte cu cei doi frati si verii comitelui.

- Potrivit legilor cavaleresti, intr‑o asemenea imprejurare, vinovatia sau nevinovatia cuiva nu poate fi dovedita decat cu armele. Cine primeste sa lupte impotriva cavalerului Ioan, cu arma pe care singur si‑o va alege? intreaba regele Matei.

Patru sau cinci magnati isi ridica, in acelasi timp, mainile.

Comitele isi recapatase insa intreaga stapanire de sine.

- Cu cavalerul Ioan ma voi lupta eu insumi, se hotaraste el.

Elisabeta are ochii in lacrimi.

- Tata, sa nu‑l ucizi, il roaga ea.

Soapte de dezaprobare izbucnesc pretutindeni, intre barbati si femei. Numai magnatul Szilágyi o priveste intelegator pe copila.

- Fata mea, da‑te la o parte, o roaga cu blandete batranul Szentgyorgy.

- El nu e vinovat. Numai ea.

Cateva grofine se apropie de fata, tragand‑o in mijlocul lor. Para priveste tot ceea ce se intampla cu o tristete fara seaman. E hotarata, daca Ion va cadea, sa se arunce in gol.

- Aduceti faclia mai aproape si faceti un loc larg in mijlocul terasei! ordona regele.

- Aleg drept arma biciul cu maciulia de fier! il vesteste pe Mateias batranul Szentgyorgyi.

In lupta cu aceasta arma comitele Albert era neintrecut. Iar el voia sa‑l rapuna pe Ion, cu orice pret, si pe sotia lui sa o trimita la manastire, pentru tot restul vietii.

- Cu arma aceasta veti lupta! incuviinteaza regele.

Cei doi barbati isi desfac sabiile. Le incredinteaza unor scutieri. Li se aduc, in schimb, doua toiege lungi. De capetele acestor toiege atarna cate un lant. De fiecare lant este legata cate‑o maciulie cu gurguie de fier.

Cu o asemenea arma, un luptator dibaci il poate dobori, din doua lovituri date in cap sau piept, pe orice cavaler, chiar daca acesta e ocrotit de platosa sau coif.

Era poate singura arma pe care Ion nu avusese inca prilejul s‑o manuiasca vreodata. Tinea, pentru intaia oara, in maini, un bici cu maciulia de fier.

Nu stia nici sa lupte si nici sa se apere de el.

- Doamnele sunt rugate sa se indeparteze putin, pentru ca bicele, fiind lungi, ele se afla in primejdie.

Regele da semnalul de incepere a luptei.

Dreptul la cea dintai lovitura il are comitele de Szentgyorgyi. Magnatul smulge din mana scutierului toiagul. Il invarteste in vazduh.

Maciulia de fier il izbeste pe cavaler in sold.

Cu carnea strivita si insangerata, acesta se clatina.

Ion da si el o lovitura, dar fara sa‑l nimereasca pe adversarul sau.

La randul lui, comitele tinteste a doua oara. Tinteste la picioare, ca sa‑l doboare pe cavaler si apoi sa‑l ucida cu‑o lovitura in cap.

Ion sare insa la o parte, si maciulia se izbeste de perete.

Cu coada de fier a biciului opreste, la mare departare de el, a treia lovitura.

La cea de‑a patra, lanturile se incolacesc. Amandoi sunt siliti sa se opreasca din lupta si sa le deznoade.

Acum ataca Ion. O izbitura in umar - si comitelui ii cade biciul din mana. Il apuca insa cu mana stanga si lupta, indarjit, mai departe. Ion mai primeste o lovitura in brat si alta in piept; dar comitele este izbit in obraz, si‑si pierde cunostinta.

Lupta s‑a incheiat. Ion a iesit invingator.

Cavalerul se intoarce spre jupaneasa Para, se pleaca si‑i spune respectuos:

- Doamna, dovada nevinovatiei voastre a fost facuta. Serenisimul rege este rugat sa o confirme.

- O confirm! da putere de lege regele Matei rugamintii lui Ion.

Dar n‑apuca sa‑si termine cuvantul, si dintr‑o latura se aud indemnuri:

- Nu te lasa. ucide‑l!.

Si, tot atunci, Elisabeta tipa:

- Fereste‑te. tata.

Ion se da intr‑o parte. Tocmai la timp. Pentru ca Szentgyorgyi, revenindu‑si, isi si inhatase, din mainile scutierului, sabia, pregatindu‑se sa‑l strapunga pe invingatorul lui.

Cavalerul valah isi prinde si el sabia, din mainile celuilalt scutier. Si, cand magnatul se avanta, nimereste cu pieptul in sabia lui Ion.

Magnatul si‑a cautat singur moartea. Insa cativa mari nobili ii cer lui Mateias dreptul de razbunare.

- Aveti dreptul sa va razbunati doar in afara hotarelor noastre! le da raspuns regele. Comitele Albert va fi inmormantat cu cea mai mare pompa. Sotia si copila lui vor mosteni toata averea si vor trai in pace, sub ocrotirea noastra. In ce‑l priveste pe cavalerul Ioan, ne va parasi tara chiar in aceasta seara si nu se va intoarce fara de voia noastra.

Elisabeta plange.

Para se sprijina de‑un stalp. E galbena ca un cadavru.

Cavalerul se pleaca intai in fata regelui, apoi a Parei si a lui Szilágyi. Coboara scarile.

Calul i‑a fost adus. Sare pe el. Trage de haturi. Tasneste de sub arcada portii. Trece, in trap, pe punte.

Se‑avanta in galop. Si, in curand, se pierde in valea intunecoasa.

Facand cea din urma incercare de a‑si trezi stapanul ranit, armasarul necheza inca o data, usor, tremurat.

Barbatul isi intoarce spre Negru capul. Desi este cu ochii deschisi, nu‑l vede.

Sub frunte, in aceste ultime ceasuri ale vietii, prin desisul adanc al unor nori, ca niste fulgere, ii scapara numai amintirile.

Vede si aude un manunchi de calareti, pe o campie ninsa de luna.

Calaretii s‑au oprit sub un palc de mesteceni tineri. Privesc, incordati, catre zidurile unei cetati.

«E Visegradul!» o recunoaste, in sine, ranitul.

Un cal a nechezat. Calaretii se nelinistesc.

Pe zidurile inalte ale cetatii se zaresc umbre tacute si amenintatoare.

Strajerii scruteaza noaptea.

Ici si colo, la cate o fereastra, se ivesc scanteieri de faclii.

Rasuna cantecul de huhurez.

- Pornim! ordona Ion.

Calaretii - in afara de Gheorghe, care aduna iute haturile din mainile celorlalti trei - sar de pe cai. Se furiseaza prin ierburi.

Inaintea lor se zareste santul intunecat, sclipitor, ca de smoala, in care apa clipoceste.

Capitanul, Alexe si Nastase se arunca in undele reci. Inoata, tinandu‑si armele ridicate deasupra capetelor, pana la poalele cetatii.

De sus, ca un sarpe, aluneca de‑a lungul zidului o franghie. Nastase o prinde. Si Ion incepe sa se catere pe ea, usor si repede, cu zvacnituri grabite.

Inima ii bate furtunos. De trei ani asteapta ceasul acesta. De trei ani il viseaza. Si ceasul, in sfarsit, a batut. Visul i se implinea. Dar cat trebuise sa se zbuciume! Cate fusese nevoit sa indure!

Degeaba ingenunchease inaintea Papii si a altor mari domni ai pamantului, aratandu‑le nedreptatea, strigandu‑le ca Radu cel Frumos era un tradator!

Degeaba il cautase, il prinsese si‑l adusese pe Sisoe la Buda ca sa marturiseasca adevarul.

Radu, printr‑o iscoada dibace din Brasov, izbutise sa afle destule din cele cate se puneau la cale pentru eliberarea lui Vlad. Si‑un alt trimis pornise de la curtea domneasca din Bucuresti catre palatul lui Matei Corvin din Buda. Acesta aducea cu sine, pe langa alte marturii mincinoase, si‑un ravas al lui Radu.

Egumenul Sisoe, sustinea in scrisoare Radu, a fost cumparat de turci ca sa‑l ajute pe Vlad sa se elibereze. Dar, de cum va scapa, dornic sa se razbune, fiindca a stat inchis, Vlad se va si uni cu oastea otomana si va lovi intai Ardealul, si apoi Buda.

Regele savarsise greseala de a‑i da iarasi crezare lui Radu.

- Si o nechibzuinta ca aceasta va avea urmari rele - cugetase, trist, Ion - pentru sarmana tara! Iar regele s‑ar cuveni sa plateasca odata pentru greseala sa.

Desi muncit de asemenea ganduri, Ion nu incetase nici o clipa sa se catere, neobosit, pe franghie.

Iata‑l c‑a si ajuns. O mana prieteneasca, voinica, i se intinde. Sare pe fereastra turnului.

- Bine‑ai venit, rasuna vocea placuta a vechiului sau prieten Mihailo caci el este acela care i‑a intins mana..

- Bine te‑am gasit!. Domnitorul a aflat ca sosesc?

- L‑am instiintat inca de ieri, printr‑un bilet, pe Tit.

De aproape doi ani, in urma staruintelor comitelui Mihail Szilágyi, regele ii aprobase prizonierului sau - ceea ce el ceruse inca de la inceput - sa aiba un slujitor roman.

Regele pusese conditia ca slujitorul sa fie varstnic. Si omul cel mai potrivit era Tit. Devotamentul fostului papusar fata de domnitorul sau era nemarginit.

- Nimeni nu‑l va ingriji cu mai multa credinta si pricepere decat mine! ii asigurase tatal lui Bucur pe valahii din Buda, si in primul rand pe gramaticul Farma, capetenia lor in timpul lipsei lui Ion, atunci cand comitele le ceruse un slujitor pentru maria sa Vlad.

Gramaticul Farma fusese de acord. Ceilalti valahi la fel. Si Tit se inchisese din acea zi, de buna voie, in temnita de la Visegrad, langa stapanul sau. In ce‑l priveste pe Mihailo, acesta se inrolase de la inceput, potrivit intelegerii cu Farma, in oastea de calareti a regelui. Dupa aceea, de‑asemenea cu sprijinul lui Szilágyi, fusese mutat, dintr‑o indepartata garnizoana, intre strajerii de la Visegrad. De altfel, in cetate, intre strajeri, se mai aflau si unii osteni de alte nationalitati, in afara de unguri.

- Asadar, maria sa stie! se bucura Ion, in vreme ce il ajuta si pe Alexe sa se catere pe franghie.

- Stie si te asteapta!. il incredinteaza Mihailo.

- Cum vom ajunge la el?

- Chiar adineauri, cand am dat semnalul, Tit trebuia sa ceara, dupa intelegerea noastra, sa vina medicul cetatii.

- Maria sa e sanatos?

- E sanatos tun, rade Mihailo. Obisnuieste, este adevarat, sa‑l cheme la sine pe medic. Ii place sa stea cu el de vorba si sa cunoasca tot ce e nou prin lume. Medicul era un batranel cumsecade. Sporovaia mult.

- Si‑acum?. incerca sa scurteze Ion povestirea.

- Medicul cel vechi a parasit inca de ieri Visegradul, dupa cum a fost totul oranduit. Si se asteapta noul medic, prietenul comandantului cetatii.

Ion se inveseli:

- Eu ma voi da drept noul medic.

- Daca nu ne surprinde comandantul, totul va merge de minune.

Ca un facut, in clipita aceea se aude o bataie puternica in usa. Ion si Alexe se lipesc de perete, cu sabiile pregatite.

Mihailo, despre care toata lumea stie ca este strajerul incaperii locuite in turn de medicul cetatii, intreaba cine bate. Glasul de‑afara raspunde ca este un ostean din corpul de paza al principelui Vlad. Acesta, dupa cum il instiintase slujitorul sau, Tit, nu se simtea tocmai bine. Si rugase sa fie chemat medicul, potrivit poruncilor date de rege, de‑a i se ocroti cu grija sanatatea si viata.

Sa nu se supere deci medicul ca il trezeste la miezul noptii, deoarece vina nu e a lui.

- Intoarce‑te linistit, ii raspunde Mihailo. Noul medic al Visegradului nu s‑a suparat. Se imbraca - fiindca domnia sa dormea dus - si vine imediat.

Cu‑adevarat, Ion tocmai se schimba in vremea aceea, cu repeziciune.

Isi parasise hainele ude si imbracase un rand de straie dintre cele care il asteptau gata pregatite in cuierul din incaperea medicului.

Mihailo, care oranduise totul si se intrecuse pe sine in prevederi, ii da cele din urma sfaturi lui Alexe.

Acesta trebuia sa ramana in turn si sa nu deschida nimanui usa, decat lor insile, la inapoiere. Daca, totusi, s‑ar fi intamplat ceva rau, Alexe trebuia sa dea semnalul, acesta fiind, ca de obicei, strigatul de huhurez.

Parasind incaperea, Ion si Mihailo o iau pe un coridor lung. Coboara cateva trepte. Ies pe o terasa descoperita, de lemn.

Aici ii opreste, intaia oara, un strajer.

- E noul medic! i‑l arata Mihailo.

- Cum de nu l‑am vazut inca? se minuneaza strajerul.

- N‑a venit decat azi! ii explica Mihailo.

Strajerul le da drumul. Trec mai departe. Lui Ion nu‑i este teama. Se simte insa tulburat.

Desi inca atat de tanar, capitanul a luat parte la zeci si zeci de batalii, dintr‑acelea pe care istoria le‑a insemnat pe rabojul ei cu crestaturi de foc. A trait cele mai de necrezut intamplari. Dar intalnirea aceasta cu domnitorul Vlad inseamna pentru viata lui mai mult decat tot ceea ce savarsise si indurase pana atunci.

Clopotul bate, in momentul acela, miezul noptii.

Coridoarele Visegradului sunt mohorate, reci, luminate abia ici si colo de cate o faclie. Strajeri, inarmati cu sabii si sulite, vegheaza.

Mihailo le spune tuturor ca acela care‑l insoteste este noul medic - si drumul li se deschide.

Capitanul Ion paseste in aparenta linistit, imbracat in hainele stramte ale medicului cetatii, alaturi de Mihailo.

Si nu gura, ci inima lui sopteste:

«Il voi vedea pe domnitorul meu!. il voi vedea pe maria sa Vlad.»

In sfarsit, au patruns in cel din urma coridor pe care‑l au de strabatut. La capatul lui se zareste o usa scunda de fier. In fata ei, se afla, in picioare, razimati de ziduri, cativa strajeri. Mihailo le spune cine este Ion. Strajerii deschid usa.

- Grabiti‑va, il sfatuiesc strajerii, principele valah este bolnav. Vedeti sa nu se prapadeasca, pentru ca serenisimul rege s‑ar supara rau.

- Voi face tot ce‑mi sta‑n putinta, le raspunde Ion.

Trece de usa. Usa se inchide. Coboara alte cateva trepte. Ajunge intr‑un vestibul ingust si inghetat, luminat slab de o faclie. Si, dincolo de vestibul, se vede un grilaj des.

Ostenii, care pazesc vestibulul, ridica grilajul.

Grilajul de fier scartaie. La lumina unei alte faclii, de sub o bolta scunda, rasare Tit.

- Vino, il cheama el. Vino, maria sa te asteapta.

Ion intra in incaperea alaturata. Acolo este domnitorul.

- Maria ta, zice tanarul capitan, ingenunchind. Maria ta..

Si nu mai poate spune nimic. Toate acele vorbe, cu miez, gandite indelung si rostite, in taina, inainte de a ajunge aici, le uitase.

Domnitorul Vlad se afla inaintea lui. Este la fel de inalt, drept si maret - parca mai inalt si mai maret decat il cunoscuse vreodata.

Ion ii saruta mana. Domnitorul il ridica. Il prinde de umeri. Il strange la piept.

Tit ii priveste. Pentru intaia oara baga de seama, cu mirare, ca sunt la fel de semeti si cu umerii deopotriva de lati.

Vlad nu mai are zveltetea lui Ion, dar in putere este limpede ca il intrece.

Pletele tanarului sunt balaie, ca soarele in zori, asa cum fusesera odinioara si‑acelea ale lui Vlad. In temnita, parul domnitorului s‑a intunecat, a devenit carunt.

Ochii lui Ion au stralucirea lacurilor albastre‑verzi. Ai principelui Vlad s‑au facut mari si cenusii‑taiosi.

- Aseaza‑te alaturi de mine, fiule, ii arata Vlad o lavita de lemn.

Ion se indurereaza. Pe o asemenea jalnica lavita de lemn este silit sa stea voievodul lui, acela care, dupa cugetul sau, merita sa aiba un scaun de aur, imparatesc?

Incaperea este saraca. Prin fereastra zabrelita se vede luna. Faclia de pe peretele din fund imprastie o lumina bolnava. Un pat de lemn, acoperit cu cateva velinte romanesti de lana si cateva blanuri de oaie, se afla intr‑un colt. Putin mai la o parte, se vede masa scunda de lemn, la care domnitorul si Tit - acesta din urma fiindu‑i domnitorului sau calfa si ucenic - lucreaza laolalta vesminte, ce se vand o data pe luna la targul din Buda.

Vlad nu se sfiise si invatase de la Tit mestesugul cusutului de haine - mestesug in care aproape ca il intrecuse pe invatatorul sau.

Mai la o parte, intr‑un fel de chenar mare, din fier, Vlad si‑a alcatuit - folosind drept material lutul si ceara - un fel de harta a lumii.

In mijlocul hartii, se afla Valahia. Cu‑o miscatoare dragoste, din partea unui om socotit in genere de‑o mare asprime - principele si‑a infatisat tara nu numai cu muntii, apele, pajistile, ogoarele, livezile si padurile ei, ci si cu o parte din locuitorii sai. A ridicat la loc cetatile daramate de Ali‑beg. A pus strajeri valahi pretutindeni, in celelalte cetati, unde se gaseau inca ienicerii lui Mahomed. Plugarii isi ara tarinile. Pe Dunare, pescarii plutesc cu barcile. Si, in Carpati, ciobanii isi pasc oile.

In jurul Valahiei, se vede restul lumii si, mai intai de toate, Moldova si Transilvania. Apoi Ungaria, Polonia, Rusia, imperiul otoman, tinuturile tatarasti, cele nemtesti, tarile din peninsula Italica si statul papal.

Valuri din lut si lemn colorat ce unesc sau despart toate aceste tari, arata cum vede principele valah desfasurarea viitoare a luptelor pentru salvarea Europei de pericolul otoman.

La Stambul - fostul Constantinopole al imperiului bizantin - a alcatuit din lut biserica Sfanta Sofia. Langa biserica, o papusa de ceara, infatisandu‑l pe Mahomed al II‑lea, modelata de Tit, a fost trasa in teapa.

Despre maria sa Vlad, Ion auzise de la dusmanii lui ca, in temnita, dorind sa‑si potoleasca setea de razbunare, se obisnuise sa‑i traga in teapa pe sobolanii care ii tulburau, in timpul noptilor, somnul, inchipuindu‑si ca face lucrul acesta cu achingiii sau spahiii lui Mahomed.

Nu era insa nimic adevarat.

- Ce vesti imi aduci? il intreaba Vlad, luandu‑l parinteste pe Ion pe dupa umeri.

- Maria ta, ii raspunde Ion, dupa ce. ai plecat din tara - vrusese sa spuna «dupa ce‑ai fost intemnitat», dar nu avusese putere sa rosteasca cuvantul acela ingrozitor - noi ne‑am intarit in manastirea Tismana, precum ne‑ai poruncit. Ne‑am continuat lupta.

Povestindu‑i apoi, pe scurt, toate cate se petrecusera, Ion are grija sa‑i aminteasca voievodului mai ales meritele lui Bucur care, in fruntea cetelor de razvratiti de peste Olt, nu le da inca pace nici oamenilor domniei si nici otomanilor sa‑si rumege, dupa pofta inimii, prada.

- Toata aceasta lupta pe viata si pe moarte, care ne‑a costat destul sange, trebuie sa‑ti marturisesc cu rusine, maria ta, nu ne‑a facut sa inaintam, cu nici un pas, spre telul pe care‑l urmarim.

- Lupta in numele libertatii nu se da niciodata in zadar, capitane Ion. Mai devreme sau mai tarziu, fiecare picatura de sange varsata va rodi.

- Daca maria ta ar fi in fruntea noastra. ofteaza Ion.

- Cat timp veti tine, tu si sotii tai, armele‑n maini, dorinta de neatarnare a neamului valah va trai. Si sufletul meu va fi alaturi de voi, oricat m‑ar apasa de greu aceste ziduri.

Uitandu‑se la domnitorul sau, Ion se cutremura.

Ochii mari, cenusii, ai voievodului, sfredelesc zidurile. Se straduiesc parca sa vada cine stie ce lucruri departate si tainice, din viitor.

- Si noi in cine socoteste maria ta ca am putea sa ne incredem, dintre toti craii si domnitorii lumii? intreaba Ion, dupa ce vorba se purtase pe o multime de carari si in jurul a nenumarate lucruri, la care capitanul abia dupa aceea avea sa se gandeasca indelung, in ceasurile sale de ragaz, si sa le inteleaga talcul.

- In Stefan al Moldovei.

- In domnitorul Stefan? Acela care te‑a uitat in ceasul de restriste, desi eu insumi i‑am dus solia prin care‑i cereai ajutor?. Ba inca a mai pus la cale sa‑ti cucereasca Chilia?!? Numai ca, la asediul Chiliei, a dobandit o rana.

- La fel ca tine, m‑am maniat si eu!. marturiseste Vlad. Dupa o vreme, l‑am inteles. Avea raspunderea Moldovei. Pentru ea trebuia sa lucreze mai intai. Nu putea s‑o primejduiasca.

- Maria ta daca ai fi fost chemat in ajutor, sunt incredintat ca nu te‑ai fi purtat astfel.

- Poate ca nu. zice inabusit Vlad. Dar astazi mi se pare un adevarat noroc ca cetatea Chilia n‑a incaput in ghearele lui Mahomed, ci‑n mainile lui Stefan. Oricum, numai in el poti avea incredere.

- Ce trebuie sa facem?

Ochii voievodului scanteiaza:

- Cea dintai datorie a voastra. a ta, mai ales, raspunde el taios, este ca Radu sa fie pedepsit. Iar Stefan sa aseze, deocamdata, in locul lui, pana la reintoarcerea mea in scaun, un domn plin de credinta fata de el.

- Fata de regele Matei cum sa ne purtam?

- Regele isi va da singur seama, cat de curand, de greseala lui, si si‑o va indrepta.

- As vrea sa‑l putem pedepsi si pe el!. marturiseste Ion, sa sufere, macar in parte, si. serenisimul rege ceea ce‑nduri maria ta.

Voievodul Vlad surade:

- Eu sunt incredintat, iti repet, ca regele, intr‑o zi, ne va da ajutor.

- Maria ta, se amesteca Tit, dupa ce se uitase pe fereastra, vazand ca revarsatul zorilor se apropie. Este timpul ca Ion sa plece. Mihailo a asteptat afara prea mult. Sa nu se iste banuieli.

- Un singur lucru mai aveam sa‑l intreb pe maria sa, isi aminteste Ion.

- Intreaba! ii fagadui voievodul.

- Principesa Elena Corvin asteapta de la maria ta un semn.

Voievodul Vlad sta o clipa pe ganduri. Isi vara apoi mana intr‑un buzunarel de la piept. Dintr‑o invelitoare de catifea si aur ridica un inel impodobit cu o piatra mare, scumpa.

- Eram inca la curtea din Buda, povesteste el, inainte de‑a ma urca in scaun. Cand, Ioan de Hunedoara a pus la cale un turnir. M‑a poftit si pe mine sa iau parte. Potrivit datinilor cavaleresti, trebuia sa‑mi aleg o tanara fecioara sau doamna, in cinstea careia sa lupt. Ioan m‑a indemnat s‑o aleg pe nepoata lui, Elena, atunci in varsta, poate, de paisprezece ani. Dupa ce am invins, drept rasplata a victoriei, principesa mi‑a daruit o cununa din pietre de granat lipite cu foite de aur si inelul acesta. Ne‑am logodit. Totul nu a fost insa intr‑un ceas bun. Nunta, cum stiti, s‑a facut dupa sase ani, printr‑o solie, din care a facut parte, pe langa cativa mari boieri, si gramaticul Farma. Pe urma, luptele s‑au intetit. Ea n‑a putut veni in Tara Romaneasca la timp. Si, ca sotie a mea, dupa ce‑am fost inchis, am auzit c‑a fost trimisa, fara vreo alta vina, la manastire.

- Asa e! spune Ion. Dar gramaticul Farma a reusit s‑o vada. Si principesa i‑a daruit o parte din bijuteriile ei, ca el sa poata incerca cumpararea paznicilor mariei tale, cu banii dobanditi. Numai ca incercarea aceasta, cum iarasi prea bine cred ca stii, a dat gres. Si astazi, principesa te roaga sa‑i trimiti vesti!.

Vlad ii intinde bijuteria lui Ion.

- E dezlegata de juramant. Eu ii doresc sa fie fericita.

- Dar fericirea mariei tale?!

- Fericirea mea? spune domnul. Noi suntem meniti jertfei. Jertfa fara de care biruinta nu poate fi. Si eu, alta fericire, in afara de aceea pe care mi‑o poate aduce lupta si biruinta impotriva vrajmasilor neatarnarii noastre, nu mai imi doresc, capitane Ion.

Negru, ciulindu‑si urechile, asculta. In departare, rasuna urletul lung al unui lup. Fiara, izgonita mai adineauri, isi cheama haita.

Alte urlete fioroase ii raspund. Haita s‑a adunat. Urletele fiarelor stranse laolalta se impletesc. S‑au facut unul singur. Ca un cantec al iadului.

«Sange si moarte!. s‑ar putea crede ca urla lupii. Sange si moarte omului si animalului care mai traiesc inca!. Sange si moarte!.»

Armasarul se salta in picioare. Si‑a uitat oboseala si ranile. Ii da ocol ranitului. Narile ii palpita. Tropaie iar semet.

«Sange si moarte!.» urla lupii.

Stand in dreptul barbatului, ca o pavaza vie, armasarul asculta. Inca nu stie ce sa faca. Isi priveste stapanul. Se pare ca nu mai trage nadejde sa‑l trezeasca. Osteanul traieste, mai departe, in acea lume tainica a sufletului sau. In gandurile pricinuite de fierbinteala lui. Nu celelalte rani, ci doar aceea de la frunte il facuse sa cada. Ea ii daduse fierbinteala. Daca era atunci, alaturi, o fiinta omeneasca gata sa‑l sprijine, ar fi ramas in sa.

Era adevarat ca pierduse mult sange. Insa lucrul acesta i se mai intamplase si alta data.

Si‑acuma inca de s‑ar gasi o mana care sa‑i lege rana si, ridicandu‑l din zapada, sa‑i dea o sorbitura fierbinte, ranitul s‑ar inviora.

Asa, ceasurile ii sunt numarate. Ori viscolul il va ingheta de tot, pe incetul, ori lupii il vor sfasia.

Oricum, ce mai poate astepta altceva decat moartea? Armasarul asculta. Sforaie manios si, tropaind, ii da un ultim ocol stapanului.

Se simte gata pregatit sa‑i infrunte pe lupi.

O casa alba, inalta, fortificata, spre care urca, din ulita, o scara rasucita, de piatra.

Pe cerul rosu al Budei, zorile abia au inceput sa rasara.

Gheorghe navaleste, furtunos, in odaia unde capitanul Ion doarme. Il trezeste cu strigatul:

- A sosit un trimis de la cetele noastre din tara!

- Sa intre! se bucura Ion care, la intrarea lui Gheorghe pe usa, a sarit din asternut, punand mana pe sabie.

(A devenit deosebit de prevazator, de cand sade fara invoirea regelui in Buda, unde a mai ramas o vreme, dupa intoarcerea de la Visegrad, ca sa oranduiasca, impreuna cu Farma, o multime de lucruri cu privire la domnitorul lor.)

Gheorghe tasneste afara, dar se intoarce numaidecat cu solul. Acesta este un flacau zdravan, cu niste maini mari, noduroase, acoperit pe cap cu o caciula brumarie si‑avand infipt la brau, sub sumanul de lana, un baltag muntenesc.

- Ce s‑a‑ntamplat? Te‑a trimis Bucur? il intreaba Farma, care s‑a grabit si el sa vina in odaia lui Ion.

- El m‑a trimis, gramaticule, ii raspunde flacaul.

Isi scoate apoi caciula. Isi leapada sumanul. Isi desprinde baltagul. Tuseste de doua ori si incepe sa spuna:

- Nu sunt nici zece zile de cand am fost vestiti de niste drumeti ca un boier si‑o ceata de osteni, nu numai romani, ci si turci, se‑ndreptau spre Tismana.

- Au indraznit sa se indrepte catre Tismana?. izbucneste Ion.

- Ne‑am mirat si noi c‑au indraznit. raspunde trimisul.

- Si?. Si? intreaba nerabdator Farma.

- Oamenii care‑i vazusera si‑i auzisera pe ostenii domnesti vorbind, in ratesul din Slatina, cat timp boierul se odihnea, ne‑au povestit ca acestia aduceau cu ei niste porunci de‑o strasnicie deosebita.

- Din partea cui? intreaba Farma.

- Din partea lui Radu.

- A vanzatorului Radu! il indreapta, rautacios, Gheorghe.

- A vanzatorului Radu! Asa e!. repeta trimisul. Batu‑l‑ar bunul Dumnezeu de ticalos si de nemernic!. Ca nu‑i mai vine odata rasplata!

Capitanului Ion ii place indarjirea trimisului. Il bate pe umar, razand:

- N‑ai grija, intr‑o zi rasplata care i se cuvine o sa si‑o primeasca, voinicule!

- Nu e nici un raufacator pe lume, pe care sa nu il ajunga, pana la urma, rasplata!. rosteste, intelepteste, Gheorghe.

- Dar, haide, haide, ca schimbaram vorba, mai spune capitanul, si eu sunt nerabdator sa aflu ce este cu Tismana.

Uriasul Nastase intra, in acea clipa, cu vinul proaspat fiert si indulcit cu miere, din care se ridica aburi, imprastiind o mireasma placuta.

Trimisul ii multumeste lui Nastase. Soarbe din ulcica, sugandu‑si mustatile, si isi urmeaza cuvantul.

- Ne‑am luat deci dupa ei, ca vanatorii, iarna, cand simt duhoarea mistretilor.

- Si i‑ati ajuns? ii grabeste povestirea Alexe, care se ivise si el in usa.

- Aproape de satul de langa Jiu, Craiova.

- I‑ati biruit? vrea sa stie, indata, lucrul cel mai insemnat, Farma.

- I‑am biruit! rasufla trimisul, din baieri. Iar, dupa ce‑am aflat telul pentru care se duceau la Tismana, pe cei ramasi cu viata, chiar si pe ostenii boierilor, i‑am tras in teapa, deoarece vina lor de‑a fi in slujba lui Radu este mai mare decat aceea a turcilor.

- I‑ati judecat in fata multimii? intreaba Ion.

- Cine sa‑i mai judece? rade trimisul, i‑am tras in teapa, si gata.

- Nimeni nu are dreptul sa‑i ucida pe cei lipsiti de arme si invinsi, fara judecata inaintea multimii. spune mustrator Ion, despre care toata lumea stie ca, in anumite privinte, are parerile lui.

- Capetenia noastra - adica loctiitorul domniei tale, Bucur - ne‑a poruncit, zicand ca trebuie data o pilda acelora care s‑or mai incumeta la astfel de drumuri, incearca sa se scuture de partea lui de vina trimisul.

- Acuma, ati facut‑o, ati facut‑o! se sileste sa impace lucrurile Gheorghe.

- Dar pe boier l‑ati ucis? intreaba Nastase.

- Pe boier, nu!. rade tare trimisul. Pe el ne‑am multumit numai sa‑l cetluim in streanguri si sa‑l luam in padure. Acolo e firitisit, asa cum se cuvine cinului boieresc, in fiecare zi, insa doar cu cate‑o fiertura de mei si apa. Si domnia sa Bucur il strange‑n chingi sa vorbeasca.

- Si‑a spus ceva pan‑acum? vrea sa stie Farma.

- A marturisit tot. Si ceea ce nu ne spusese inca de la‑nceput! raspunde trimisul.

Ion se intoarce spre flacau:

- Cine este boierul si ce marturisiri a facut?

- Boierul este stolnicul Dobre, tot unul dintre cei care‑au venit cu Radu si Zue de la Stambul, laolalta cu ostile turcesti.

- Ah! Stolnicul Dobre!. Il cunosc bine! glasuieste Farma.

- Marturisirile sale sunt acestea.

Si trimisul incepe sa povesteasca, amanuntit, cum stolnicul Dobre ii destainuise lui Bucur, mai intai, despre o anumita scrisoare primita la palat din partea marelui vizir.

In scrisoare, marele vizir reamintea lui Radu isprava capitanului Ion savarsita cu patru ani in urma, cand acesta patrunsese in haremul sultanului la Stambul, ca sa o smulga de‑acolo pe sora sa de suflet Roxana.

Tot atunci, continua marele vizir, in scrisoarea lui, capitanul a luat din haremul sultanului si pe‑o fetita a unei alte cadane tot de origine valaha.

Aceasta fusese daruita de Mahomed, in semn de prietenie, unui mare han. Murise insa pe drum si trupul ei fusese azvarlit in mare. Iar fata, numita Oltea, ramasese sa fie crescuta in taina de Fatma, favorita slavitului sultan.

Dupa ce fata a fost scapata din harem, s‑au facut cercetari. Si astfel s‑a aflat cine a fost mama ei.

- Si cine a fost aceasta nefericita femeie? graieste Ion, cu o voce neasteptat de slaba si de tremuratoare.

- Copila marelui logofat Lazar!.

Cele patru cuvinte cad ca un trasnet in inima lui Ion.

Numai pe maria sa Vlad il pretuise capitanul mai mult decat pe fostul mare logofat Lazar, care isi slujise atat de credincios tara si se jertfise, luptand pana la capat pentru pastrarea libertatii ei.

Asadar, Oltea era, nici mai mult, nici mai putin, decat insasi nepoata marelui logofat Lazar! Vestea aceasta ii uimeste pe toti, peste masura. Iar copila marelui logofat Lazar fusese acea roaba valaha pe care sora lui de suflet, Roxana, o luase sub ocrotirea sa!

Intr‑adevar, Ion isi aduce aminte cum Tit ii povestise odata ca fiica marelui logofat Lazar, abia casatorita de nici o saptamana cu comisul Firan, fusese rapita de achingii, de la Cozia, unde barbatul ei voise s‑o ascunda. Comisul Firan incercase s‑o scape, luptandu‑se cu disperare. Fusese insa infrant, taiat de achingii si aruncat in Olt.

- Si ce porunci primise boierul Dobre sa implineasca la Tismana? mai intreaba Ion, desi cunoaste sigur, mai dinainte, raspunsul.

- Sultanul Mahomed, spune trimisul, i‑a poruncit vanzatorului Radu, prin marele vizir, sa i‑o aduca pe nepoata logofatului Lazar inapoi, in harem.

- Cainele. ticalosul. nemernicul!. izbucnesc, care mai de care, Gheorghe, Nastase si Alexe. Dar biata Oltea e inca un copi!.

- Si sora mea de suflet, Roxana, n‑avea, cand au rapit‑o achingiii, nici treisprezece ani. murmura Ion. Inca ii mai placea sa se joace, sarmanei, cu papusile.

Oamenii se incranceneaza. Aproape nu este nici unul printre cei de fata caruia otomanii sa nu‑i fi luat, candva, vreo ruda in robie.

Se lasa cateva clipe apasatoare, de tacere.

Afara se aude forfota, care a inceput, dis‑de‑dimineata, pe ulitele Budei.

Casa in care se gasesc razvratitii, asezata cam la marginea targului, este locuinta capitanului Iacsici, unchiul lui Mihailo. Acesta, ca multi alti luptatori sarbi, s‑a inrolat - dupa ce tara lor a fost subjugata de Mahomed - in ostirea lui Tepes.

De doi ani, capitanul Iacsici il slujeste pe comitele Szilágyi, unchiul lui Mateias. Iar Szilágyi i‑a dat in folosinta casa aceasta mica de la marginea Budei, stiind insa prea bine ca in ea se vor ascunde, la vreme de nevoie, si prietenii lui Vlad.

Tacerea este intrerupta de capitanul Ion:

- Si Bucur ce masuri a luat?

- A poruncit ca trei dintre flacaii nostri s‑alerge la Tismana. Sa stea acolo, in apararea fetei. Si daca se va simti nevoia, s‑o aduca in adapostul din padure.

- Bine, dar viata de tabara nu‑i pentru o copila ca ea! isi da cu parerea Farma.

- Si‑apoi, intreaga ziua, Oltea ii intreaba pe fiecare dintre cei trei osteni ai nostri despre domnia ta, il mai vesteste trimisul pe capitan. Iar intr‑o zi au gasit‑o pe marginea paraului. Ce credeti ca facea?.

Ion se ingrijoreaza. Arunca o privire nelinistita trimisului.

- Azvarlea flori in undele paraului si canta:

Du‑te, du‑te, dorule,

Du‑te, calatorule,

Grabeste‑te, apa lina,

Si spune‑i lui Ion sa vina!

Toti izbucnesc in hohote de ras. Nastase se intoarse spre trimis:

- Dar bine, acesta este un descantec stravechi! il stiu de la bunica.

- Si eu il stiu! glasuieste Gheorghe.

- Spunea ca a intrebat‑o pe baba Visa cum sa te‑aduca, fiindca nu te‑a mai vazut de trei ani. Si baba Visa a‑nvatat‑o, zicand ca vechile descantece sunt poate mai folositoare ca rugaciunile.

Ion surade cu gandul la Oltea:

- Trebuie sa fi crescut. Si sa se fi facut frumoasa.

- Dupa inaltime, pare de treisprezece ani. Si‑n fiecare zi infloreste inca putin. Cand va fi mare, va ajunge neinchipuit de frumoasa.

S‑a facut iar tacere. Fiecare a ramas pe ganduri. Intr‑un tarziu, gramaticul Farma ii rosteste lui Ion:

- Aici, totul din ceea ce trebuia sa se‑mplineasca s‑a‑mplinit! Mai mult nu poti sa faptuiesti, deocamdata, nici tu, pentru maria sa.

- Asta‑i adevarat! recunoaste Nastase.

- In ce priveste restul de lucruri planuite de noi, despre acestea ma voi ingriji eu, impreuna cu prietenii nostri din Buda, valahi, maghiari si sarbi. Poti sa te bizui pe mine, continua gramaticul. Incat, sunt de parere sa pleci, luandu‑i cu tine pe Alexe, Nastase si Gheorghe. Socot ca n‑ar fi rau de te‑ai opri, macar un ceas, si in cetatea Aradului. Sa‑i vezi pe Para si pe egumenul Sisoe.

- Mi‑e teama sa nu intarzii!. graieste capitanul.

- Nu vei intarzia, deoarece, pe urma, vei porni in cea mai mare goana catre Tismana.

- Am s‑o iau de‑acolo pe Oltea.

- De cand stim cine este fata, indatoririle noastre fata de ea au crescut, mai spune gramaticul.

- Oricum, Oltea nu se mai cuvenea sa ramana intr‑o asezare manastireasca de barbati! isi da cu parerea Gheorghe.

- De‑aceea si cred, urmeaza gramaticul, ca fata trebuie adapostita de astazi inainte in schitul de pe insula cea mare a Oltului.

- Stareta schitului este maica domnului nostru, isi aminteste Gheorghe.

- Eu o cunosc din vremea cand eram la curte. Am fost destula vreme si gramaticul sau, spune Farma. Si ii voi scrie un ravas.

- Marele logofat Lazar a slujit‑o intotdeauna cu credinta pe fosta doamna a tarii. De‑aceea, sunt incredintat ca si sfintia sa o va primi pe Oltea cu dragoste la schit, zice Ion.

- Dupa ce vei sfarsi si lucrarea aceasta cu bine, il sfatuieste Farma pe capitan, strange cetele noastre, precum suna porunca mariei sale Vlad, si du‑le peste Milcov, la Stefan al Moldovei. Iar celelalte porunci ale mariei sale le vei primi la timp, prin credinciosii nostri, care vor tine legatura cu tine, in cetatea Sucevei!

Capitanul il strange pe gramatic in brate.

- Sfatul tau e bun, prietene. Parca‑i citit din carte.

- Sfatul e minunat! glasuiesc si ceilalti. Si credem ca este bine sa fie indeplinit.

Isi iau cu totii ramas bun de la Farma. Iar Ion, intorcandu‑se catre voinicii sai, le porunceste:

- Pregatiti‑va straiele, armele si caii! Pornim numaidecat.

Capitanul a ajuns in chilia mica si alba a Mariei Musat, din schitul de pe insula Oltului.

Intr‑un colt, palpaie o candela.

Stareta sade, la ceasul acesta, intr‑un jilt din lemn negru de prun, pe‑a carui parte de sus a spatarului un mester ramnicean iscusit - Ramnicul Valcea fiind, pe acea vreme, targul cu cei mai buni sculptori in lemn, din toata Tara Romaneasca - a cioplit vulturul legendar al lui Negru Voda.

Infatisarea fostei doamne a tarii - si mama a celor doi voievozi dusmani de moarte intre ei, Vlad Tepes si Radu cel Frumos, unul fiind impotriva navalitorilor si celalalt prieten cu ei - i se pare lui Ion de‑o maretie fara pereche. Ochii batranei seamana, in felul cum ard si strapung totodata, cu‑aceia ai lui Vlad. In lumina slaba a candelei, ochii fostei doamne a tarii parca azvarl scantei.

Ion o priveste, coplesit de emotie, uimit peste masura de infatisarea ei. Pentru o clipa, i se pare ca pe deasupra capului acestei mult incercate femei - sora a lui Roman, voievodul Moldovei, si care, cu patruzeci de ani in urma, ca sotie a lui Vlad Dracul, ii luminase, prin frumusetea si bunatatea ei, curtea lui Mircea cel Batran - luceste orbitor, batuta in nestemate, coroana doamnelor valahe.

Coroana aceasta, faurita din aur de un mester roman de la Sibiu, pentru sotia celui dintai mare voievod al Tarii Romanesti: Basarab‑Tihomir, Ion o vazuse cu ani in urma, aievea, pe capul Mariei Musat, cand inca domnea Vlad.

Batrana se uita la el aspru. Buzele ei subtiri si vinete sunt stranse. O dunga ingusta si adanca - dunga pe care poporul o numeste a durerii - ii brazdeaza fruntea. Ea pare neinduplecata si cruda. Dar, sub asprimea aceasta cutremuratoare, Ion isi da seama ca fosta doamna a lui Vlad Dracul ascunde o inima duioasa.

Capitanul ii povestise batranei tot ce petrecuse intre timp, la Buda. Dar ea, afland cate nenumarate suferinte indurase in temnita din Visegrad cel nascut de ea, Tepes, nici nu clipise.

Fata sa tresarise putin numai cand Ion ii povestise despre egumenul Sisoe.

- Pe‑acesta il pastram la Arad, deoarece inca nadajduim ca marturia lui - neluata pana azi in seama de rege - are sa dovedeasca intr‑o zi intregii lumi grozava nedreptate savarsita! o incredintase Ion.

In drumul sau, din Buda spre tara, capitanul facuse de altfel popasul planuit, cu scopul de a‑l vedea pe egumen. Acesta, pus la post, slabise in asa hal, incat abia mai putea fi recunoscut.

Tot la Arad se mai gasea si Para. Jupaneasa, stiindu‑se inconjurata de ura comitilor de Szentgyorgyi, ca si a altor multi magnati transilvaneni, se refugiase aici, intr‑o casuta de pe malul raului Mures.

Intre altele, cu prilejul popasului, Ion ii vorbise Parei despre planul de‑a o ascunde pe Oltea in schitul de maici, de langa Cozia, cea dintai asezare monahala pentru femei si fete din Valahia mica - lacas manastiresc in care noua domnie nu cutezase sa patrunda.

- Dumnezeu nu m‑a invrednicit sa am prunci, ii glasuie inlacrimata Para. Iar Oltea, tocmai acum cand ar avea mai multa nevoie de‑un sfat bun, duce lipsa de el. Amandoua am fost si suntem inca greu lovite de soarta. Poate ca insusi Cerul o fi dorit ca eu sa‑i fiu ocrotitoare. Asa incat te rog sa ma iei cu tine in tara. Si lasa‑ma sa intru, impreuna cu fata, in schitul de pe Olt. Nadajduiesc si eu ca Radu nu va‑ndrazni sa calce acolo, atata timp cat stareta la schit va fi doamna Maria Musat.

- Asa s‑a intamplat, mai povesteste Ion, ca - imbracati in haine unguresti si avand tescherele de libera trecere, din partea comitelui Szilágyi - am ajuns la Tismana. Intre timp insa, asa cum stii, manastirea, fiind socotita drept cel din urma lacas de aparare al credinciosilor mariei sale Vlad, impotriva noii oranduiri, a fost impresurata de ostile domniei. Ce a urmat nu cred ca are rostul sa mai repet. Pe Oltea am izbutit totusi s‑o scapam, si am adus‑o aici. Impreuna cu ea, a venit si jupanita Para. Pe amandoua aceste fiinte urgisite ti le incredintam, sfintita maica a voievodului nostru, rugandu‑te sa ni le iei sub aripa ocrotitoare a bunatatii si a milei tale!

Ion a incetat sa mai vorbeasca. Batrana il priveste nemiscata, cu ochii ei taiosi.

Prin ferestruica ingusta, ca de cetate, a chiliei, se zaresc muntii. Deasupra padurii, soarele a aprins, ca un ultim semn de glorie a sa din acea zi, o valvataie aurie.

Oltul fierbe pe undeva in coasta schitului, deoarece in zilele din urma a plouat mult la munte. Iar vantul aduce din cand in cand cu sine nechezat de cai si sunete de arme. Caci razvratitii capitanului Ion s‑au adapostit in padure.

Pentru o clipa, capitanul, in timp ce se uita la batrana aceea maiestuoasa care inca‑l tinteste cu ochii ei de pasare de prada, are in sine indoiala ca‑l va ajuta. Si inima ii zvacneste dureros.

Dar stareta bate din palme.

O alta maica se iveste pe usa.

Se apleaca in fata staretei. O intreaba ce porunca are sa‑i dea.

Stareta face cu mana un semn. Pentru intaia oara, de cand statea de vorba cu Ion, in ochii ei albastri mijeste o lumina. O lumina care ar putea sa insemne un inceput de zambet.

Maicuta slujitoare, al carei chip aproape ca nici nu se zareste din faldurile negre ale acoperamantului de pe cap, se apleaca din nou in fata staretei si iese.

Se intoarce insa grabita, calauzindu‑l pe un calugar inca destul de tanar, cu o figura surazatoare, plina de istetime.

Spre uimirea lui, Ion baga de seama ca, pe sub rasa, calugarul poarta vesmant ostasesc si este inarmat.

Fara sa stea pe ganduri, capitanul isi duce mana la sold. Este gata sa‑si apuce sabia.

Doamna Maria acum zambeste de‑a binelea.

- Omul acesta, graieste ea, se cheama Ion Tamblac. Calugar, carturar, ostean si ruda apropiata a voievodului Stefan.

Si, dintr‑o data, capitanul isi aduce aminte. Gramaticul Farma ii povestise de‑un var al doamnei Oltea - mama lui Stefan, mult mai tanar ca ea, si carturar vestit, pe numele Ion Tamblac.

Acestui carturar ii si scrisese Farma despre porunca data de maria sa Vlad, ca voinicii lui Ion sa plece peste Milcov si acolo sa slujeasca in oastea moldoveana.

- Prietene, glasuieste carturarul Tamblac. Venisem sa cunosc cetele razvratitilor domniei tale, cand doamna Maria m‑a vestit ca norocul mi te‑a adus in cale. Slavitul nostru domn va asteapta‑n Moldova!.

- Norocul mi se pare ca e de partea noatra! rosteste capitanul.

Tamblac intinde mana frateste, si Ion i‑o prinde strans. O noua prietenie se inchegase, in schitul de pe insula mare a Oltului, intre doi barbati vrednici.

Ion se intoarce pe urma catre doamna Maria:

- Ingaduie‑mi, o roaga el, ca inainte de plecare, sa‑mi iau ramas bun de la Para si Oltea.

- Lucrul acesta n‑ar trebui sa‑l faci, baiatul meu, ii raspunde batrana. Nu le mai tulbura sufletul, si‑asa destul de zbuciumat. Lasa‑le in seama staretei si‑a tihnei de la schit. Porneste fara sa‑ti iei ramas bun!.

Iesind afara, Ion le zareste insa pe amandoua, asteptandu‑l la usa.

Para il privea sfioasa.

A inceput sa semene din nou cu fata pe care o scapase din gheara lui Selim. In curand, ea va imbraca vesmantul monahal. Se va calugari. Dar Oltea ii sare capitanului de gat.

- Sa nu ne uiti! ii sufla fierbinte la ureche. Si il saruta, lung, pe amandoi obrajii.

Luntrea pornise spre malul celalalt al Oltului.

Fetita ii trimitea capitanului sarutari cu amandoua mainile.

- Drum bun!. murmura Para.

Iar maica Eupraxia facea rar semnul crucii asupra celor ce plecau. Si glasuia incet:

- Va binecuvantez!.

Urletul lupilor s‑a apropiat.

Orice alt animal prevazator, ascultandu‑si pornirile si stiind ca o haita intreaga se napusteste asupra lor, n‑ar sta in cumpana, ci ar fugi.

Armasarul isi ridica gatul inalt.

Isi ciuleste urechile.

Narile lui adulmeca, in sfarsit, adus de vant, mirosul greu al fiarelor.

Nu mai necheaza, ci geme ca un om.

«Stapane, stapane, parca ar spune geamatul lui, sfarsitul a venit!.»

Viscolul il izbeste crunt. Padurea inghetata se clatina. Numai ranitul, aproape ingropat sub zapada, nu‑si da seama in ce primejdie se afla.

Ceata condusa de capitanul Ion - alaturata, din porunca mariei sale Stefan, unei osti de hansari[12], comandata de cumnatul domnului, marele vornic Isaia - incearca sa‑si croiasca drum spre Cavalerii Negri .

La lumina flacarilor uriase care au cuprins targul, Ion, impreuna cu Bucur, Nastase, Alexe, Gheorghe si toti ceilalti flacai, aflati acum in oastea moldoveneasca, lupta neosteniti.

Sute de trupuri sagetate sau descapatanate raman in urma lor.

De doua ori pana atunci, marele vornic Isaia le‑a poruncit muntenilor, prin cate un trimis, sa nu se vare prea adanc in mijlocul ostilor dusmane.

Ion insa n‑a apucat sa creada in adevarul unui asemenea ordin. Nu i‑a dat ascultare - ci a inaintat mereu.

Un singur nenoroc i‑a lovit. Vanatorul de lupi Alexe a capatat o rana. O sulita vrajmasa i s‑a infipt in coaste, dandu‑i dureri cumplite.

Cu toate astea, el nu s‑a prabusit, ci a ramas in sa. Gheorghe i‑a legat rana, si voinicul l‑a urmat mai departe pe capitanul lui.

In fata lor se afla, in lupta, mercenarii vestitului baron aventurier Giskra si‑un escadron de raiteri din Sighisoara.

Cu sabia in mana, calarindu‑l pe Negru care‑i asculta poruncile cu o intelepciune aproape omeneasca, Ion se azvarle in lupta. Face, ca de obicei, un cerc mare si gol de jur imprejurul sau.

Atata ca Isaia tocmai le trimisese iarasi porunci aspre muntenilor sa se inapoieze din mijlocul dusmanilor si sa se multumeasca numai sa‑i inconjoare pe Cavalerii Negri, care se retrageau, ocrotindu‑l pe rege.

- Spune‑i marelui vornic Isaia, ii striga Ion trimisului, ca nu ma pot supune poruncii sale. Sunt gata sa dau seama de‑aceasta nesupunere. Nici nu pot intelege cum de ingaduie marele vornic, acelora care‑au intrat cu sila in Moldova, sa se retraga‑n voie. Noi am dori ca mai degraba marele vornic sa ne trimita vreo ceata‑n ajutor.

Si isi continua lupta.

Ostirile regale si mercenarii generalului Giskra intrasera deci astazi, paisprezece decembrie al anului sase mii noua sute saptezeci si cinci[14], in targusorul Baia.

Regele Mateias, avand in jur pe cei mai de seama curteni si generali, dictase tocmai secretarului sau o proclamatie catre tara Moldovei.

In proclamatie ii instiinta pe toti locuitorii ca nesupusul Stefan a fost invins si ca domn al Moldovei, prin hotararea lui, va fi Petru Aron.

Desi abia implinise douazeci si cinci de ani de curand, regele Mateias dobandise pana atunci vreo cateva victorii de seama. Una, in Transilvania, unde ii nimicise pe o seama de comiti, care se razvratisera. Iar alta in Boemia, infrangandu‑l pe socrul sau, regele Podiebrad, invinuit de «erezie» de Papa de la Roma.

Acum regele, fiindca sosise cu bine la Baia, se socotea ajuns si in cetatea Suceava.

In ascuns, Mateias isi faurise, pare‑se, planul de a reface stravechea Dacie. Dar, pentru implinirea acestui tel, avea nevoie mai intai sa‑si asigure doi vasali credinciosi pe pamantul Moldovei si in Tara Romaneasca.

Dupa ce se sfarsise scrierea proclamatiei, marele sambelan ii poftise la masa pe rege si curteni.

Se asezasera. Vinul curgea in cupe. Cand, de pe ulitele targului, au rasunat zgomote puternice si tipete de spaima

- Ce se intampla? a intrebat regele.

- Serenisime rege, a raspuns Giskra - care la auzul acelor zgomote se si grabise afara, insa se intorsese la fel de repede - va raportasem ieri ca o iscoada trimisa de mine imi daduse de veste.

- Ca drumul spre capitala Moldovei este pustiu! rade Petru Aron.

- Oho‑o‑o!. Stefan cu siguranta a fugit, pitindu‑se, de spaima, sub faldurile hainei regelui Cazimir al Poloniei, surade episcopul care il insoteste pe regele Matei.

- Numai cateva cete de boieri ne vor mai sta in cale, rosteste Ioan de Darocz, mare nobil maghiar.

Petru Aron ranjeste:

- Il uitati, mi se pare, pe Isaia, marele vornic si cel mai insemnat comandant al oastei moldovene, indata dupa Stefan. Este de partea noastra.

- Cumnatul domnului? se minuneaza Ioan Darocz.

Petru Aron clipeste:

- Il uraste, in taina, pe Stefan!

- Atunci totul se va sfarsi cum nu se poate mai bine! exclama, multumit, regele. Sa bem o cupa cu vin de Tokay pentru victorie si pentru intrarea noastra in Suceava. Cat mai e pan‑acolo?

- Cam douazeci de mile, maiestate! raspunde, intorcandu‑se catre rege, baronul Mihaly.

Mateias isi apropie cupa de buze si‑o bea pana la fund.

Afara, printre zbuciumarile si urletele vantului, tipetele si celelalte zgomote ciudate cresc.

- Si totusi se intampla ceva! se mira regele Matei, lasand de la buze cupa.

- Nu uitati, maiestate, graieste palatinul, ca astazi, in cinstea intrarii noastre in Baia, li s‑a dat ostenilor vin. Si sunt nespus de veseli ca victoria e numai la un pas!

- Aha! se insenineaza iar regele.

- Victoria este, intr‑adevar, neinchipuit de aproape, confirma episcopul, binecuvantand masa.

- Nu, maiestate, intrerupe aceasta veselie generalul mercenar Giskra. N‑am apucat sa‑mi sfarsesc cuvantul.

- Ce vrei sa spui? tresare Mateias, vazand chipul lui Giskra invinetindu‑se - un semn neindoielnic ca generalul era ingrijorat.

- Incepusem sa raportez despre stirea de ieri.

- Ca drumul ce duce la Suceava este pustiu. zambeste regele. Asta am auzit.

- Dar astazi, isi reia vorba generalul, alta iscoada m‑a incredintat ca toate padurile din jurul acestui targusor sunt vii.

- Ce vrei sa nascocesti?. striga Petru Aron.

- Nu nascocesc nimic. Acesta‑i adevarul, raspunde generalul.

Regele, la auzul acestor vorbe, se ridica din jilt.

- Ma tem, continua Giskra, intunecat, ca Stefan al Moldovei ne‑a incercuit.

- Aduceti‑mi armura si sabia! porunceste Matei.

- S‑ar putea ca, in noaptea aceasta, adauga generalul, in timp ce chipul i se invineteste din ce in ce mai mult, sa nu luptam pentru glorie, asa cum am fi vrut, ci pentru viata noastra. Ma simt dator sa va instiintez de acest lucru, serenisime rege!.

Un val de frig s‑a raspandit parca la auzul acestor cuvinte ale mult incercatului general‑mercenar Giskra, in incaperea bine incalzita si luminata de faclii. Regele, curtenii, episcopul si Petru Aron se zbuciuma. Alearga prin incapere si poruncesc care mai de care scutierilor sa le aduca armele si coifurile, sa le imbrace camasile de zale si platosele.

- Foc!. Foc!. se aud tot atunci strigate deznadajduite de pe ulite

A indeput sa arda targul din toate cele patru parti ale sale.

- Locuitorii moldoveni ai targului trebuie sa fi fost intelesi cu Stefan, zice Giskra. Se pare ca isi aprind ei singuri casutele de lemn, invelite cu paie.

- Sa sune trambitele!. Dati cat mai repede alarma! ordona Mateias. Trupele sa se aseze in bataie. Si sa se pregateasca tunurile. Voi conduce eu insumi retragerea.

Si regele, urmat de palatin, de Petru Aron, de voievodul maghiar al Transilvaniei si de ceilalti curteni, se napusteste afara, gata sa intre in lupta.

In vremea cand toate acestea se petreceau in locuinta din piata cea mare a targului, dintr‑un alt loc, aflat cam intre apa Moldovei si padurea Somuzului, un tanar mai voinic decat regele, insa la fel de balan ca el, dadea cele din urma porunci boierilor care‑l inconjurau. Acesta era Stefan, voievodul legiuit.

Strigate infioratoare izbucneau dinspre padurile care inconjurau din trei parti targusorul. Si cete de viteji[15], de voinici si hansari, targoveti si tarani, cu armele in maini, navaleau spre parcanele oranduite de trupele regale.

Cat ai clipi, parcanele, alcatuite cu migala si mestesug din care si carute in jurul targusorului, incep sa sara in laturi, iar altele sa arda.

Pustile[17] moldovene - purtate in carute - trosnesc neincetat spre ulicioarele inguste, unde oastea regala invalmasita - parte ametita de vin si parte abia trezita din somnul cel dintai - fuge de colo‑colo fara de nici un rost.

Cerul s‑a inrosit, oglindind flacarile care au cuprins targul si se intind mereu. Caii innebuniti, cu coamele arzande, necheaza maniosi si, presimtindu‑si moartea, sar in doua picioare, zdrobindu‑i sub copite pe ostenii regali.

Tarani barbosi, purtand caciuli mitoase pe cap si cojoace de oaie pe spate, alearga peste tot. Cu lovituri de seceri, de coase, de topoare, cu maciuci si sageti, ei imprastie moartea.

Locul fiind prea ingust, tunarii regelui nu izbutesc sa‑si puna marile lor bombarde in starea de a trage. Pe de alta parte, oastea nu mai poate fi tinuta in ordine decat in piata cea mare a targului, unde mana de fier a lui Giskra este inca stapana, iar Cavalerii Negri alcatuiesc un zid in jurul regelui.

Fiind oastea moldoveana de patru ori mai mica decat aceea a regelui, Stefan oranduise ca trupele regale sa fie inconjurate pe trei laturi deodata. Sa fie stranse in cleste si apoi macinate la adapostul noptii.

Oastea lui Isaia, din care facea parte si ceata de munteni, trebuia sa‑i impinga pe Cavalerii Negri si oastea mercenara catre apa Moldovei, unde se afla Stefan cu patru mii de oameni, pentru ca el sa‑i prinda si‑apoi sa‑i nimiceasca.

Pentru obrazurile alese care, de obicei, isi cauta cele dintai scaparea, tanarul domnitor al Moldovei lasase, in partea dinspre miazanoape a targului, ca si cum ar fi fost uitata, un fel de trecatoare ingusta, deschisa spre padure.

Pe‑aici, cine ar fi incercat sa razbata, ar fi cazut in sabiile a o mie de moldoveni condusi de doi boieri credinciosi domnului: Oancea si Bourean.

Stefan nadajduia ca insusi regele, infricosat, lasandu‑l numai pe Giskra sa lupte, va incerca sa scape prin aceasta iesire - si‑asa va cadea prins.

Intr‑adevar, Ioan Garai, unul dintre sfetnicii de credinta ai regelui, alergand disperat cu calul spre toate marginile targului, descopera aceasta trecatoare.

Bucuros il vesteste pe rege:

- Pe‑acolo, maiestate, catre padure, se afla un loc deschis! Si, strecurandu‑ne, vom putea scapa teferi.

Regele, pentru o clipa, e gata sa intre in trecatoare. Si poate ar fi intrat, daca Petru Aron nu l‑ar fi prevenit:

- Maria ta, Stefan e prea istet. Ma tem ca drumul prin padure duce catre robie, si poate chiar la moarte!.

Regele s‑a oprit. Pentru intaia oara s‑a clatinat in sa. Si chipul lui frumos, sub casca de otel, cu panasul din pene de soim, i s‑a albit.

- Ce crezi ca este de facut? l‑a intrebat, cu glasul sovaielnic, pe Giskra. Suntem prinsi in capcana domnitorului Stefan.

Dar tocmai in minutul acela, un hansar moldovean din cetele lui Isaia soseste in goana mare.

- Maria ta, il anunta hansarul pe Aron, armata regelui se poate retrage, luand‑o spre asfintit.

- Sa ne incredem, oare, in vestitorul acesta? Sau e vreo noua cursa a voievodului Stefan? intreaba inca o data regele pe cei din jurul lui.

- Ma pun chezas cu capul ca nu e nici o cursa! zice Petru Aron. Pentru ca Isaia mi‑a trimis prin ostean si‑acest inel de fier, precum ne‑am inteles.

Si printul vanzator arata lui Matei un inel gros de fier, pe care Isaia i‑l trimitea zalog.

- Cati oameni am pierdut pana acum? mai vrea sa stie regele Mateias.

- Eu socotesc ca zece mii, raspunde generalul baron. De nu vom parasi insa pana in zori targul acesta blestemat, nu va ramane in viata nici unul dintre noi.

Pe cand Giskra rostea raspunsul acesta, tocmai primise si Ion noua porunca, din partea marelui vornic Isaia, sa se retraga din mijlocul dusmanilor. Dar capitanul nu se supusese. Ba, dimpotriva, isi intetise naprasnicul atac spre Cavalerii Negri. (Numiti in acest fel nu numai pentru ca purtau platose si vesminte intunecate la culoare, ci fiindca, dintre toate ostirile maghiare, erau cei mai viteji si cei mai de temut raspanditori de moarte.)

Vazand ca Isaia intarzie sa impinga trupele regale catre apa Moldovei, voievodul Stefan il trimite pe ruda sa, Tamblac, sa vada ce se intampla.

Tamblac vede si intelege totul. Se inapoiaza sa‑i raporteze voievodului ca Isaia ii lasa sa scape pe toti cati nu pierisera in lupta.

Ion mai incearca acum inca o data sa patrunda, numai cu ceata lui, pana la rege.

Dar ceata valahilor este prea mica, iar Cavalerii Negri prea multi si bine inarmati. Nu izbuteste. Si‑atunci ramane o clipa locului, pe ganduri.

In minte ii vine, fara sa vrea, barbatul din a carui porunca se gaseau aici. Barbatul de care le erau legate toate nadejdile si pe care regele il tinea prins, in temnita din Visegrad.

«Ce‑as mai putea sa fac?» se intreaba, plin de descurajare, capitanul.

Numai ca, in aceeasi clipa, il zareste pe regele Ungariei, inconjurat de cavalerii lui, gonind cat il tineau puterile, pe‑o vale.

«Ah! in sfarsit!» isi spune Ion.

Isi scoase arbaleta din spinare. Isi pune o sageata, din cele cu trei varfuri, in jgheabul ei de fier. Tinteste. Apasa pe tragaci. Carligul se coboara, dand drumul coardei care fusese agatata de el. Si sageata porneste.

Sageata gaseste drumul cel bun.

Vajaind, zboara prin vazduh. Se infige in spatele lui Mateias.

Alexe isi ridica mainile:

- L‑ai nimerit!

- Sub umarul din stanga!. se bucura Nastase.

- A scapat fraul! spune Bucur.

Intr‑adevar, regele, dand un racnet de spaima, pierduse din maini fraul.

- Luneca! isi da seama Gheorghe.

Palatinul Ungariei si zeci de cavaleri se reped sa‑l ridice.

Nu este insa nimic mai dureros pe lume decat sa fii lovit de o sageata, cu trei varfuri in muche, trasa din arbaleta de un mester tintas.

Muntenii, la semnul capitanului Ion, mai trag fiecare din ei cate‑o sageata. Una il nimereste pe Giskra in picior. Alta pe palatin.

Regele isi pierduse cunostinta. Sangele ii curgea parau.

Si‑asa, in nesimtire, Cavalerii Negri il ridica pe‑o targa - incropita la repezeala din ramuri de copaci.

Pornesc din nou la goana, fiindca dinspre padure vine ca o furtuna insusi maritul Stefan.

- Spuneti‑i regelui vostru, cand s‑o trezi, mai striga capitanul in urma Cavalerilor Negri, ca darul cu trei varfuri i l‑au trimis ostenii mariei sale Vlad!.

La o masa grea, de stejar, Ion rasfoieste cu nesat un maldar de pergamente laice si bisericesti.

Alte vrafuri de carti si scrieri de tot felul sunt gramadite in rafturile si lazile insiruite pe langa pereti.

Biblioteca aceasta este a prietenului sau, carturarul Tamblac - ruda domnitorului Stefan - in casa caruia locuieste de peste opt ani.

Zilele de ragaz din toti acesti ani, Ion si le‑a inchinat numai cartilor.

Mult timp a cercetat si rafturile cu pergamente ale manastirilor Neamtu si Bistrita.

Ii place sa citeasca si sa rasciteasca sutele de pagini pe care slovele stravechilor carturari ai Moldovei sunt asternute cu migala si grija.

Cu palmele la frunte, Ion se gandeste cat si‑ar dori, dupa reinscaunarea mariei sale Vlad in Tara Romaneasca, sa se ocupe, mai departe - in timpul ramas liber, ca si aici in Moldova - de slove si de carti.

Este o dupa‑amiaza linistita.

Merele de sfarsit de iunie se rumenesc in gradina. Crengile pomului de la fereastra lui Ion sunt incarcate. Prin desisul frunzelor pomului, soarele prafuieste incaperea cu aur.

De‑aici, din cerdacul odaii, Suceava se vede inecata toata sub verdeata gradinilor ce se rasfira in evantai spre rau.

Dincolo de rau, se ridica mareata si coplesitoare cetatea.

Pe ziduri stau nemiscati strajerii, cu sulitele in maini, scrutand, neobositi, zarile. De asemenea, pe dealurile inconjuratoare, in toate punctele de observatie, se afla alti strajeri.

Moldova este bine aparata. Dusmanii ei se tem.

Domnitorul Stefan spunea adesea ca Ion si ceata lui sunt cea mai buna pilda pentru oricine, in felul cum isi slujesc ei tara si cum sunt gata sa se jertfeasca pentru voievodul lor.

Ii placea totodata si mestesugul de cantaret al lui Ion. In toti acesti ani, capitanul alcatuise, ce‑i drept, o multime de cantece, unul mai frumos decat altul.

Chiar ieri, la ospatul dat in cinstea trimisilor sositi din Mangop[18], maria sa a dorit sa asculte cantecul biruirii lui Mateias la Baia, si‑apoi pe‑acela al nimicirii tatarilor.

In urma cu patru ani, tatarii - nu cei ai lui Hagi din Crimeea, ci ceilalti, din miazanoapte, ai hanului Mamac, s‑au napustit ca lupii, jefuind si arzand, luand robi si prada cu nemiluita.

Au fost insa intampinati, asa cum se cuvine, de domnitorul Stefan. Ion si ai lui l‑au insotit.

Inspaimantati, tatarii au incercat sa fuga. De‑aici incepea cantecul.

Ion povestea in stihuri, insotindu‑se cu lauta, lupta data de Stefan. Infrangerea tatarilor, intr‑o dumbrava incarcata de flori. Cum insusi fiul hanului - cel care condusese navala - fratele lui si o multime de marzaci au fost prinsi si legati in streanguri.

Deodata, canta Ion, a rasunat un tropot salbatic. Zece marzaci calari ai hanului - ale carui palate erau facute din corturi groase de pasla, urcate pe carute, trase de boi sau cai - au intrat in dumbrava.

- Necredinciosule Stefan, i‑au strigat ei, fara sa descalece. Hanul nostru Mamac, stapanitorul lumii, iti porunceste sa le dai drumul fiului, fratelui si marzacilor sai. Altminteri se va‑ntoarce, iti va pustii tara, iar pe tine te va‑nalta in teapa, chiar in mijlocul ei.

Stefan le‑a ascultat in liniste tipetele trufase si apoi le‑a raspuns ca, in copilaria lui - petrecuta la conacul parintesc din Borzesti - a avut drept bun prieten un baiat de taran. Odata, el insusi, prietenul acesta si alti copii din sat se jucau prin padure. Au navalit insa tatarii. Copiii au fugit. Vrajmasii n‑au pus mana decat pe unul singur. Acesta era prietenul lui Stefan. Si pe copilul acesta hanul Mamac l‑a sagetat.

- La inmormantarea lui, mi‑am jurat, spunea domnul, sa‑l pedepsesc si eu candva pe hanul cel crud, lovindu‑l in acelasi chip, cum m‑a lovit si el ucigandu‑mi tovarasul de joaca, prietenul cel mai bun. Numai ca anii au trecut, si eu aproape imi uitasem juramantul facut la‑ngropaciune. Dar iata, acelasi han Mamac isi trimite de asta data fiul ca sa ma jefuiasca, sa‑mi rapuna norodul sau sa mi‑l faca rob. Dupa aceea, tot el imi porunceste, prin niste soli obraznici, ce trebuie sa fac, fagaduindu‑mi teapa.

- Osanda ti‑o vei primi, n‑ai grija!. striga marzacii.

- Pana atunci, deocamdata, le da raspunsul domnul, pentru acel copil nevinovat, omorat la Borzesti, hanul imi va plati. prin insusi fiul lui, capitanul navalei.

- Cum poti sa indraznesti? se manie marzacii.

- Legat de patru cai, va fi rupt in bucati.

- Mamac te va rapune! urla marzacii.

- Fratele hanului, in schimb, va fi inchis in temnita. Si daca numai vreo umbra de tatar se va ivi in zare, ii vom reteza capul.

- Amar. amar va fi de tine! tipa marzacii.

- Iar voi si toti ceilalti marzaci - in afara de unul singur, cu nasul retezat, pe care i‑l voi trimite lui Mamac sa‑i povesteasca tot ce‑a vazut si tot ce‑a auzit - va veti urca in tepi!.

- Iertare!. Iertare!. striga acum marzacii. Juram sa‑ti fim si sa‑ti ramanem robi supusi, tot restul vietii, numai nu ne ucide.

Insa voievodul isi ridica mana. Pedeapsa aspra, dar dreapta, se implineste.

Dumbrava ramane pomenire.

- Si, din acea zi, isi incheie Ion cantecul, tatarii nu l‑au mai tulburat pe maria sa Stefan!.

In incapere, patrunde Ion Tamblac.

- Iti aduc o scrisoare!

Ion face ochii mari:

- De la cine?

- De la cine‑o astepti!.

- De la Oltea?

Carturarul surade:

- A adus‑o chiar adineauri un calugar de‑al nostru plecat cu treburi la Cozia.

Ion nu mai are rabdare. Desface grabit sulul. Din sul cade o cununita alcatuita din cateva flori placut mirositoare de sulfina.

«Scumpul meu Ion, incepea Oltea. Peste foarte scurt timp, adica tocmai atunci cand vei primi aceasta scrisoare, de Sanziene, va fi ziua ta. Implinesti douazeci si sapte de ani.

Ti‑am impletit, pentru aceasta zi, o cununita de sulfina, ca in fiecare an, si iti urez prin ea tot ce‑ti doresc: sanatate si implinirea celor mai aprige dorinte ale tale.

Sa nu ai grija de noi, continua fata. Suntem bine. Iar maica stareta si maica Tiomida - jupaneasa Para - si toate celelalte maicute si surori se ingrijesc de mine ca de copilul lor.

Cred ca iti amintesti ca am implinit si eu saptesprezece ani. De‑aceea, cu catva timp in urma, doamna Maria se gandea ca ar fi bine sa intru in cinul monahal. Dar maica Tiomida s‑a impotrivit cu inversunare, zicand ca pentru mine sunt mult mai potrivite cununiile de mireasa, decat valul cel negru al monahiei. Si ca sfintia sa chiar stie cine‑mi va fi mire. N‑am inteles ce‑a vrut sa spuna si nici n‑am intrebat‑o. Insa eu te visez pe tine, in fiecare noapte, si‑mi este tare dor.

Te imbratisez de mii de ori, 

a ta Oltea.»

Fara sa vrea - dand insa urmare unui imbold launtric - Ion isi apropie de buze florile de sulfina.

Si se surprinde gandindu‑se ca, poate, in mireasma aceea se afla insusi sufletul drag al Oltei. Si ca sufletul ei si‑al lui in acest fel se contopesc.

Dar ochii ii sunt atrasi, in acea clipa, de alte slove scrise pe partea care se indoaie inauntru a pergamentului.

«Cateva randuri ti le adauga in incheierea ravasului si maica Tiomida», nota tot Oltea.

Iar maica Tiomida, cu litere stangace si foarte tremurate, scria:

«Nu am citit ce ti‑a scris fata. Nici ea nu va citi ce ti‑am scris eu. Fii fericit impreuna cu Oltea. Si fa‑o fericita si pe ea. Si iti mai spun ca fata se gaseste totusi in primejdie. S‑a auzit ca ar cauta‑o Radu. Dar doamna Maria ne linisteste, spunandu‑ne sa n‑avem teama, nimeni nu va calca la schit. Eu nu stiu ce sa cred. Dar tin sa afli cate s‑au raspandit pe la noi.

Supusa maica Tiomida.»

Sfarsind cititul randurilor Parei, Ion se innegureaza.

- Ce este? se nelinisteste Tamblac.

- Oltea e in primejdie! spune Ion. Bine ca am aflat la timp. Sunt nevoit sa plec spre Tara Romaneasca.

- Cand vrei sa pleci?

- Peste cel mult un ceas! Si nici nu mai am vreme sa ma duc la maria sa ca sa‑i cer invoirea. Este vorba de Oltea.

- De cand vream sa te‑ntreb! O iubesti mult?.

Ion il priveste pe Tamblac in ochi:

- Am sa‑ti spun totul, prietene. La inceput, dragostea mea n‑a fost, fireste, decat un simtamant cald, de ocrotire, pentru o fetita pandita de primejdii. Insa ea, crescand mare - si deosebirea de varsta dintre noi, intr‑un anume fel, micsorandu‑se - mi‑a aratat cu totul alte simtaminte. Si‑ncetul cu incetul, am inteles ca Oltea si eu suntem uniti, de fapt, pe totdeauna, prin niste fire nevazute. Ca numai o fata cum este ea mi‑am visat. Ca ea e singura si‑adevarata mea dragoste in viata.

- De e asa, porneste numaidecat spre Tara Romaneasca. Gandul meu cel mai bun te va insoti. In ce‑l priveste pe maria sa, n‑ai nici o grija. Ii vorbesc eu, la timpul potrivit.

- Ramai cu bine, draga prietene!

- Iar tu intoarce‑te cu bine!

Copitele cailor tacane. Dupa o goana nebuna, din Moldova in Transilvania, si de‑acolo, pe Olt in jos, caii sunt istoviti.

Dimineata senina de iulie e luminoasa si vesela.

Oltul sclipeste in soare.

Aproape de Cozia, acolo unde drumul se stramteaza si trece printr‑o vale, se vede un stejar ramuros. Sub stejarul acesta se spune ca s‑ar fi adapostit, in drumul sau spre Sarmizegetusa, imparatul Traian. Alaturi se afla un cimitir.

In cimitir s‑au adunat o multime de oameni. Cateva femei plang.

- Ce s‑a mai intamplat? intreaba capitanul Ion, de‑a calare.

- Se face slujba pentru cei care s‑au stins in tinuturile persienesti! raspunde un barbat, ridicandu‑si caciula.

- A poruncit maria sa Radu slugilor boieresti, de ni i‑au strans pe feciori cu arcanele si ni i‑au trimis peste tari si mari!. mai glasuieste altul.

- Ca sa‑i infrunte pe dusmanii inaltimii sale sultanului! tipa ascutit o femeie.

Un batran iese la iveala din mijlocul multimii.

- Mieii au fost trimisi in pustii locuri. Siliti sa lupte cu sacalii, spre folosul lupilor! spune el linistit.

Toaca din cimitir bate.

Capitanul isi joaca inaintea multimii calul.

- Curand va veni clipa dreptatii, spune el. Ucigasul fiilor vostri isi va primi pedeapsa!

Vantul murmura prin padurea de salcii.

- Asteptati‑ma aici, pe tarm! le porunceste Ion sotilor sai de drum, dupa ce s‑au oprit in dreptul insulei mari a Oltului.

- Pe insula nu se zareste nici o urma de viata, isi da seama Bucur.

- Nimeni nu ne‑a raspuns! graieste si Nastase.

Capitanul se azvarle, calare, in apa.

Armasarul sforaie.

Cati ani sa aiba Negru? Pentru un animal de goana si lupta este destul de varstnic. Dar Negru a ramas voinic. Parul ii este lucios. Ochii scanteietori. Nici un cal tanar nu s‑ar putea incumeta sa se ia la intrecere cu el. Sa strabata Oltul.

Apa este crescuta. Au fost ploi. Negru sforaie. Inoata mai departe.

Au trecut raul. Au ajuns pe mal, in insula mare.

Capitanul priveste descumpanit.

Cladirea pare pustie.

Usa catre chilia doamnei Maria este deschisa, de parca ar fi fost izbita de vant.

- Nu e nimeni aici? striga Ion.

Abia acum, dintr‑un bordei ascuns intre salcii, se iveste un batran schiop. A fost pazitorul schitului.

Se apropie de Ion tremurand.

Cu ochii lui slabi il cerceteaza. Nu cumva este vreun om al domniei!

Capul si bratul drept ii sunt oblojite. Pete mari, ruginii, de sange, ii intuneca albul fasiei de panza.

Batranul se prabuseste la picioarele calului capitanului bolborosind:

- Nenorocire!. Nenorocire!.

Capitanul descaleca. Il ridica pe batran. Il sprijina.

- O mare nenorocire s‑a petrecut ieri. aseara. continua sa bolboroseasca batranul. De ce n‑ai venit mai devreme?.

- N‑am putut. N‑am stiut!. raspunde capitanul.

- Aseara, tarziu, au plecat!.

Batranului ii curg lacrimi din ochi. Lacrimile i se scurg in barba.

Lui Ion i s‑a strans inima.

- Spune‑mi ce s‑a intamplat!

- Au fost aici. domnitorul Radu.

- Insusi domnitorul Radu?

- Si Ali‑beg!

- Si Ali‑beg?

Cativa nori intunecati au umbrit soarele. Cerul incepe, dintr‑o data, sa se mohorasca.

- Cu‑o ceata de calareti boieresti si navrapi.

Prin pletele salciilor, vantul fosneste intristat.

- Doamna Maria l‑a certat pe voda: «Cum de ai cutezat sa calci, impreuna cu otomanii, pe insula?»

- Au indraznit totusi sa calce pe insula!.

- Ali‑beg atunci a ranjit si i‑a amintit domnitorului ca ei venisera din porunca sultanului.

- Din porunca sultanului?

- Sultanul aflase ca jupanita Oltea se ascundea la noi. Si hotarase o pedeapsa. Pe doamna Maria s‑o inchida in palatul domnesc din Bucuresti. Iar jupanita Oltea sa fie gata.

- Sa fie gata?.

- Sa plece la Stambul!.

Capitanul s‑a ingalbenit ca ceara.

- Si Radu ce‑a spus?

- Radu se invoise cu toate.

- Dar maicile? Surorile?

Batranul slujitor plange si isi arata ranile:

- Am incercat, dar n‑am izbutit sa le apar, capitane Ion!. Jupanita Oltea s‑a repezit cu un pumnal in mana la Radu. Un ostean boieresc a vrut s‑o sageteze. Dar jupaneasa Para - sau maica Tiomida, pe numele ei monahal - s‑a azvarlit inaintea sagetii.

- Sageata a ucis‑o?

Slujitorul se indreapta catre un fag de langa biserica!

- Aici am ingropat‑o!.

Un mormant proaspat se vecie la poalele copacului. Pe crucea de la capataiul mormantului, slujitorul a scris cu litere stangace: «.ucisa in floarea varstei de un ostean al domnitorului Radu, sosit aici, la schit, impreuna cu turcii.»

Pe celelalte maici le‑au ridicat pe cai, sub ochii domnitorului Radu, ai slujitorilor valahi si ai doamnei Maria. Le‑au pornit, Dumnezeu stie unde!.

Singurele carora li s‑a dat, la plecare, cinstea cuvenita, au fost numai doamna Maria, ca maica a voievodului, si jupanita Oltea - deoarece ea trebuie sa fie dusa sultanului. Ele nu au fost luate pe cai. Ci le‑au urcat intr‑un radvan.

Capitanul isi duce mana la frunte:

- Si jupanita Oltea?. Ce s‑a mai petrecut cu jupanita Oltea?.

- Cand a fost gata de plecare, m‑a rugat, daca te‑oi mai vedea, sa‑ti spun ca esti intaia si singura ei dragoste. Iar de va fi trimisa in harem, va muri, rugandu‑se pentru domnia ta.

- Si doamna Maria cum a plecat?

- Blestemandu‑l pe domnitorul Radu sa piara de sabia domniei tale!

- Blestemul se va implini!

Copitele cailor fac sa tasneasca, din pietrele drumului, manunchiuri de scantei. Capitanului Ion ii flutura parul.

Un bordei aproape ingropat in pamant se ascunde, sfios, sub streasina padurii.

Capitanul ii face semn lui Alexe. Acesta se indreapta, calare, intr‑acolo.

La intrarea bordeiului, s‑a ivit o femeie imbracata in zdrente. Alexe isi opreste langa ea calul. Incearca s‑o linisteasca. Femeia ii arata, cu mana, ceva in zare.

Capitanul Ion si sotii lui de lupta inteleg ce‑a vrut sa spuna femeia. Nu mai pierd vremea. Pornesc. Alexe taie crucis campul, ca sa‑i ajunga. Strabat lunca inflorita a Neajlovului. Trec prin padurea batrana si intunecata - de langa balta plina de stufarisuri a Comanei, pe marginea careia, in cinstea biruintei sale asupra lui Amza‑pasa, maria sa Vlad a ridicat, in ultimul an de domnie, vestita lui manastire‑cetate.

Manastirea - cu zidul sau imprejmuitor puternic - il face pe Ion sa se opreasca o clipa.

Prin locurile acestea, cu unsprezece ani in urma, cand era inca numai un copil, l‑a insotit pe domnitorul sau in lupta. Si astazi. Ce departe sunt toate! De parca s‑ar fi scurs o vesnicie!.

In departari, se vede ridicandu‑se turnul de straja al cetatii Giurgiu. Sub razele rosii ale asfintitului, triumfatoare, sclipeste semiluna.

Ostenii lui Ion se apleaca pe cai. Un nor galben de praf, care a si inceput sa se risipeasca in vant, ii intampina.

- Daca nu‑i ajungem la timp, vor intra in cetate! striga Ion.

Isi biciuiesc caii. Bidiviii sunt numai spuma. Nici nu li se mai vad picioarele. Atat alearga de repede.

Cetatii i se descopera, treptat, tot mai mult, partea de jos a zidului.

Norul de praf care, inspre cetate, este din ce in ce mai des, se taraste ‑ dincolo de porti. Cei din urma calareti otomani au intrat in cetate.

N‑a mai ramas decat praful galben si inecacios.

Strajerii otomani, in vesmintele lor colorate, cu sulitele in maini, stau nemiscati pe ziduri, cercetand departarile.

La poalele padurii, care margineste drumul spre Giurgiu, Ion si ceata lui s‑au oprit.

- Trebuie sa prindem o limba!. ordona capitanul.

Cu sabia in dreptul grumazului, un ostean de‑al lui Radu, doborat de pe cal si tinut in brate, ca intr‑o menghina, de Nastase, raspunde la intrebarile capitanului.

- Unde e jupanita Oltea?

- Acolo unde sunt intotdeauna inchise fetele menite haremului sultanului, in palatul cel mic al doamnei. Tot acolo se vor aduce, peste cateva zile, inca alte sase sau sapte fete. Vor fi trimise toate, laolalta, in curand, la Stambul.

- Ii slujesti pe turci?

- Il slujesc pe maria sa Radu!

- Pentru ce?

- Maria sa ma plateste.

- Iti vom plati si noi!. spune Bucur.

Ion face semnul plecarii. Razvratitii incaleca. Trag de haturi. Bucur opreste insa pe cativa langa el. Il smulge pe osteanul valah din menghina lui Nastase si il da oamenilor sai, aratandu‑le creanga unui copac.

Osteanul in leafa se smuceste sa scape. Dar unul dintre cei carora a fost incredintat i‑a si pus franghia pe dupa gat.

In palatul cel mic al doamnei Maria‑Despina, la o fereastra zabrelita, se afla Oltea.

Trupul subtire al fetei a si fost imbracat intr‑un vesmant turcesc.

Soarele, gata sa apuna, ii mangaie parul balai si‑i rumeneste buzele de culoarea si cu mireasma capsunilor, usor intredeschise peste dintii albi

Fata nu este infricosata. S‑a inaltat pe varfurile picioarelor lungi, straduindu‑se sa priveasca afara, peste pervazul de lemn.

Plopii se zbat nelinistiti. Dambovita luceste in soare.

O turma si‑un pastor, cu cativa caini si‑un magarus, se tarasc pe campie, dincolo de rau.

Deodata, soarele incepe sa azvarle suvoaie de sange la suprafata apei.

Din foisorul inalt, la portile palatului, achingiul si valahul de straja se pravalesc pe scari.

Povestesc, turburati, ceva, celor din ograda.

Aga, capetenia strajii otomane, da o porunca. Toata ograda se goleste de oameni.

Nu ramane la porti decat un slujitor al palatului.

Portile se deschid incet.

Ascuns dupa o perdea, dintr‑o incapere de jos, aga il intreaba pe un valah:

- Cine‑ar putea sa fie?

- Mi se pare ca numele lui e Bucur!

- Si nu e urmat de nimeni?

- De nimeni!.

De dupa o cotitura de drum, printre copacii grosi, pe malul raului, se iveste Bucur.

Slujitorul de la poarta il priveste, cu chipul botit de mirare si spaima.

Bucur il masoara de sus si pana jos:

- Unde e aga, capetenia strajii?

- Cine il cauta?

- Un sol al capitanului Ion.

- Pentru ce?

- Sa stam putin de vorba.

- Il chem cat ai clipi!. raspunde slujitorul, luand‑o la fuga inainte, pe aleea marginita de plopi, intrand in palat si vestindu‑l pe aga: Spune ca este un sol al capitanului Ion si‑ar vrea sa stea de vorba cu inaltimea ta.

- Nu stam cu el de vorba, decat dupa ce‑l legam! ranjeste aspru aga.

Calare, cu sabia in mana, Bucur inainteaza prevazator. Murgul ii joaca in buiestru.

La fereastra, Oltea s‑a ridicat pe varful picioarelor.

- Bucure! apuca sa strige fata.

Glasul ii este inabusit de o palma neagra si mare care‑i acopera gura. Bratele fragede ii sunt stranse la spate si legate cu un streang de matase.

Cel care a facut acest lucru este eunucul de straja: un arap matahalos, urat, cu buzele groase si ochii holbati. A patruns in incapere, pe nesimtite, cu papucii lui moi. In ograda, Bucur nu pare sa fi auzit strigatul fetei.

Calul sau trece mai departe, pe drumul strajuit de plopi, pana la scarile palatului. Descaleca. Vrea sa se urce pe trepte.

Numai ca, fara veste, din toate colturile gradinii, de dupa tufisuri si copaci, se ivesc osteni de‑ai lui Radu si turci.

Lupta se da pe scari.

Doua capete otomane au si zburat. Un ostean de‑al lui Radu a fost strapuns.

Bucur se lupta vitejeste. Cu sabia, cu pumnalul, cu picioarele. Numai ca alti peste douazeci de osteni, valahi si osmanlai, se azvarl asupra lui. Coplesit de dusmani, e legat fedeles.

- Asa va tratati voi solii? il intreaba Bucur pe aga.

Acesta ii arata o teapa inalta ce se ciopleste in ograda. Teapa ii va strapunge, desigur, trupul. Ii va sfasia maruntaiele. Bucur se infioara. Incearca totusi sa‑si tina firea.

Cu o lovitura de picior, este rostogolit pana inaintea capeteniei garzii palatului, caruia i s‑a adus un divan mic in ograda.

Strajerii valahi de o parte, cei turci, de alta, privesc.

Bucur, silit sa se ridice in genunchi, ii infrunta, cu semetie, pe calai.

Intunericul invaluie tot mai mult, in umbrele lui, palatul. Plopilor le tremura frunzele. Raul goneste, manios.

Oltea este tinuta de eunuc la fereastra, ca sa nu scape nimic din pedepsirea lui Bucur.

Ochii, umbriti de gene lungi, ai fetei, s‑au largit de spaima.

Fata incearca sa tipe, insa arapul, cu palma lui neagra si mare, ii striveste buzele, zavorandu‑i izvoarele vorbirii. Cu toate astea, ea izbuteste sa‑si salte putin capul si sa‑l muste de degete.

Arapul, urland de durere, o trage de cosite. O loveste cu pumnul, silind‑o sa ingenuncheze.

Amandoi se tavalesc pe podele, intr‑o lupta ai carei sorti se vad dinainte de partea cui vor fi.

- Ghiaur spurcat! scrasneste, in ograda, capetenia garzii. Spuneai ca esti sol. Vorbeste acum: ce vrei?.

- In numele capitanului meu, am venit sa ti‑o cer pe Oltea.

Aga se ridica si il loveste pe Bucur cu piciorul in gura.

- De unde stie capitanul tau ca este la noi Oltea?

Bucur se sileste, cu buzele invinetite si insangerate, sa rada:

- I‑au destainuit vantul. si apele pamantului nostru. Caci toate tin cu noi.

Aga il mai izbeste o data cu piciorul:

- Unde e capitanul Ion? Marturiseste, caine! Este singurul mijloc ca sa‑ti scapi viata.

Si otomanul ii arata teapa.

S‑au adus cateva faclii. Flacarile ii lumineaza fata celui prins si silit sa stea in genunchi, in fata capeteniei otomane.

Umbrele flacarilor s‑au lungit. Au ajuns pana la zaplazul inalt.

O umbra se preschimba in om. Acesta a sarit peste zaplaz. L‑a prins pe strajer de gat. Strajerul se face ghemotoc.

Alte umbre se furiseaza si se tarasc de‑a lungul zidurilor palatului.

Inca un strajer ofteaza, gatuit. Umbrele urca pe scarile cotite de lemn, spre foisor.

Strapunsi de pumnale, cei doi strajeri sunt aruncati din foisor, dincolo de porti.

Ivarul lung al celor doua porti, care fusese tras dupa prinderea si cetluirea lui Bucur, luneca parca de la sine inapoi. Portile se intredeschid.

Bucur incepe sa fie dezbracat. Tragerea in teapa si chinurile trupului osanditului trebuie sa poata fi urmarite mai lesne.

- Vorbeste, solule, cat mai e timp! il ia in batjocura aga.

Bucur se zbate. Se zbate insa zadarnic. Zeci de brate il tin nemiscat la pamant, in vreme ce in ograda se petrece injositoarea ceremonie.

In incaperile de sus, arapul si Oltea inca se lupta. Masa cu zaharicale s‑a rasturnat pe podea. Oltea i‑a sfasiat, cu unghiile, obrazul.

Dar ce umbra este aceea care se catara, agatandu‑se de fiecare iesitura din zidurile palatului?

Agatat de grilajul ferestrei, barbatul se leagana in vazduh.

Va cadea?. Nu se mai tine decat intr‑o mana. Va cadea! Nu. S‑a apucat si cu cealalta de grilaj. Bratul i s‑a incordat.

Trupul matahalos s‑a pravalit asupra fetei. Fata arapului, mare, unsuroasa, toata zgariata, luceste de multumire. Arapul se ridica in genunchi. Ii propteste fetei palma stanga in piept. Cu cea dreapta o izbeste peste obraz.

Inaltandu‑se in maini, barbatul cata prin fereastra. Sprijinindu‑si picioarele pe doua iesituri ale zidului, incepe sa smuceasca de gratii. Nu izbuteste sa le desfaca. Se catara pe‑o brana, pana la fereastra alaturata, lipsita de gratii. Sparge, cu cotul, geamul. Navaleste peste arap. Il apuca de gat si‑l strange, pana ce acesta se invineteste.

Oltea i se arunca la piept:

- Ai venit? Eram incredintata ca vei veni. Dar Bucur. Jos e Bucur!. tremura ea, inspaimantata.

Ion o imbratiseaza duios:

- N‑ai nici o grija. Bucur a intrat inainte, singur, anume, ca sa atraga luarea‑aminte asupra lui, si noi sa putem trece, linistiti, peste ziduri.

- Dar il scapati?

- Il scapam! rade Ion. Numai ca trebuie sa ne grabim.

Si Ion desface de la brau un colac de franghie. Dupa ce leaga un capat al ei de gratii, cu fata in brate, incepe sa coboare.

La poalele zidului se afla Nastase.

Ion i‑o incredinteaza pe Oltea:

- Trece‑o peste zid si du‑o cat mai degraba in locul stiut!.

- Te‑astept! ii sopteste Oltea.

Nastase o trage pe fata de mana:

- Sa fugim!.

De trupul lui Bucur se apropie monstruoasa unealta, in varful careia a fost infipt taisul de fier al unei lanci.

In incaperea de sus, arapul isi scutura fruntea. Taras, in patru labe, ajunge la usa. Acolo, un snur de matase e agatat de un carlig de lemn. Trage de snur, cu toate puterile. Clopotul de alarma se zbate. Se zbate indelung, scotand sunete asurzitoare.

Ion suiera, in ograda, puternic.

Alexe si Gheorghe, urmati de toti ceilalti razvratiti, se ivesc la porti.

Capetenia garzii otomane sare de pe divan. Da cateva porunci scurte.

Strajerii lui Radu si otomanii pun mainile pe arme.

Ion se avanta spre locul unde Bucur asteapta sa fie tras in teapa. Il dezleaga. Teapa e franta de Alexe. Gheorghe il ataca pe aga. Bucur si‑a imbracat cat ai clipi vesmintele si lupta ca un leu.

Seara s‑a coborat. Cu greu se mai deosebesc dusmanii de prieteni.

Gheorghe a doborat pe capetenia otomana, dupa ce‑l urmarise printr‑o multime de sali ale palatului.

Deodata, de dincolo de ziduri, rasuna un tropot.

- Ce este? se opreste Ion, ridicand capul si ascultand.

- O urdie turceasca! ii da raspunsul, din foisor, unul dintre cetasii de straja.

Bucur il loveste pe‑un slujitor de‑al lui Radu. Apoi il intreaba pe osteanul din foisor:

- Urdie mica, sau mare?

- Cam trei sute de achingii!

- Strangeti‑i pe raniti si sa‑ncercam sa ne croim drum printre cei care vin! hotaraste Ion.

Cu sabia in mana, el se avanta in fata, spintecand randurile achingiilor care sosesc dinspre padure.

Urdia s‑a oprit. Randurile calaretilor turci se destrama. Se isca invalmaseala. Ceata lui Ion a trecut.

Sunt in padurea Cotrocenilor, langa moara cea mica de pe parau.

- Unde este Nastase? intreaba capitanul.

- Nastase a fost ranit! se aude o voce. L‑am adus eu pe cal.

Ion simte ca i se aseaza o panza cenusie de ceata pe ochi.

- Dar Oltea?

- Fata nu este nicaieri.

Gheorghe se bate cu palma peste frunte.

- Inseamna ca Nastase a fost lovit, inainte de a fi apucat s‑o treaca pe Oltea peste zid!

Ion a descalecat. Se indreapta catre malul paraului. In lumina lunii, stralucind galbena pe cer, priveste apele limpezi care misca, fara incetare, roata veche de lemn a morii.

Capitanului i se pare ca, in argintul apei, vede chipul frumos al fetei. Oltea se zbate in bratele eunucului matahalos care‑o loveste cu pumnul in obraz.

Un pestisor curios a sarit spargand in zeci de unde suprafata apei. Chipul fetei iubite a pierit.

- Ma tem ca Oltea a fost pierduta pentru totdeauna! marturiseste cu tristete Bucur.

In cortul mare, alb, din panza de in, cu flamura albastra deasupra, pe‑un jilt inalt, de lemn, sta voievodul Stefan.

- Deci suntem in cele din urma ceasuri ale zilei de sambata, douazeci noiembrie, a anului sase mii noua sute optzeci si unu de la facerea lumii (1473), murmura linistit voievodul.

Afara larma taberii, oranduite pe malul paraului Potoc, in apropiere de Milcov, s‑a domolit. S‑a facut noapte. Strajile, prin strigate inabusite, isi dau de veste una celeilalte ca totul este in cea mai deplina ordine

In fata cortului domnesc, s‑a ivit capitanul Ion. Poarta o platosa de fier si o mantie alba deasupra.

- Intra, ii spune, zarindu‑l, parcalabul Harman, aflat in seara aceea de straja. Maria sa Stefan te asteapta!

Halebardele se feresc in laturi. Perdeaua de la intrarea cortului se trage.

Doua faclii mari, cu rasina, ard intr‑o parte si in cealalta a cortului. Intre ele, pe un scut, sunt agatate armele voievodului: sabia, buzduganul, pumnalul, arbaleta si tolba de fildes, batuta in nestemate, plina cu sageti.

- Apropie‑te! ii porunceste voievodul.

Ion face cativa pasi. Ingenuncheaza inaintea lui Stefan.

- Ridica‑te!.

Si capitanul se ridica, asteptand celelalte porunci.

Voievodul il priveste lung.

- Stiu ca esti gata sa mori, in lupta, pentru norodul, tara si domnitorul tau! surade voievodul.

Pe chipul frumos al lui Stefan facliile azvarl o lumina de aur.

- Tara Romaneasca este stapanita de turci printr‑un domn vandut lor, maria ta. Norodul sufera o apasare straina. Iar cel care ar putea sa‑l elibereze este tinut in temnita, pe nedrept, de unsprezece ani.

- Inima mea‑l plange pe acest fara de seaman erou, capitane Ion. Si cugetul meu il osandeste pe vanzator. A venit insa vremea ca vanzatorul sa fie doborat de pe scaunul domnesc al Tarii Romanesti!.

Capitanului i se invioreaza chipul.

- De cand astept aceasta vreme, acest cel dintai pas spre reinscaunarea dreptatii, maria ta! Va urma, mai tarziu, al doilea.

- Si cel de‑al doilea pas cine‑l va implini?

- Chiar eu, maria ta!.

- Nu uita insa ca Radu este totusi un domn. un Basarab.

- Radu este un uzurpator, inscaunat de straini, raspunde curajos Ion.

- Crezi ca ai dreptul sa‑l pedepsesti tu?

- Eu implinesc un juramant. Iar bratul meu s‑a inarmat in numele mariei sale Vlad, acela care intruchipeaza pentru noi, in acest veac, intaia si cea mai arzatoare nazuinta a noastra. Asa cum intruchipezi si maria ta.

Maria sa zambeste vazand inflacararea tanarului:

- Si care este aceasta intaie si cea mai arzatoare nazuinta?

- O stii, maria ta, mai cu temei ca mine. Neatarnarea de nici un neam strain.

- Pentru implinirea acestei neatarnari, sunt gata sa v‑ajut. Il vom goni pe Radu. Si‑l vom urca, deodata, in scaun, pe Laiota. Pe urma vom vedea.

- Sa fie cum crede maria ta ca‑i bine.

- Otomanii si Radu sunt dincolo de Milcov.

- Ceata mea este gata! Asteapta numai semnul.

- Maine, duminica, in revarsatul zorilor, pornim!

- Da‑ne noua, muntenilor, maria ta, ingaduinta sa fim in cele dintai randuri!.

Voievodul se uita tinta la capitan, cu ochii lui albastri:

- Aveti ingaduinta!.

Ion isi apuca manerul sabiei si‑l strange.

- Si‑n cate zile, daca pot indrazni sa‑ntreb, socoteste maria ta ca vom patrunde in cetatea de scaun a tarii?

- In patru sau cinci zile, vom pasi in palatul domnesc. Acolo te‑asteapta cineva!.

Lui Ion ii bate inima repede, mai repede decat oricand.

- Cine, maria ta?

Voievodul Stefan ii pune palma pe umar:

- Aceea pe care ai cautat‑o atata timp zadarnic si‑o socoteai pierduta.

- Maria ta vorbesti de Oltea?

- O iscoada de‑a noastra a aflat ca fata se gaseste in palatul domnesc. Ali‑beg a lasat‑o lui Radu, pentru o mai buna paza.

- Maria ta. de‑am ajunge mai iute!

- Cu‑atata vom ajunge mai repede, cu cat ne vom pricepe mai bine sa biruim dusmanul.

- Vom ajunge sau vom muri, maria ta!

Nu mai ningea.

In schimb, gerul se prefacuse intr‑un cleste, sub a carui stransoare dureroasa copacii incepusera sa trosneasca

Lupii ajunsesera foarte aproape; dar incetasera sa mai urle.

Se oprisera undeva, in desisurile codrului inzapezit, si pandeau. In chip cu totul de neinteles - asa cum spune si cantecul in care ni se povesteste aceasta neobisnuita intamplare, armasarul, cu tinuta lui semeata si darza, infricosase fiarele.

Negru le auzea, cu toate astea, falcile clantanind, si uneori zarea cate‑o pereche de carbuni aprinsi atintindu‑l.

Piciorul ii intepenise si schiopata usor. Aceasta insa nu il impiedica sa se roteasca, in jurul trupului osteanului, sforaind nelinistit.

Deodata se opri tulburat. Isi ciuli urechile. Adulmeca aerul si necheza prelung.

«Nu va apropiati. Sunt gata de lupta!» parea ca ii previne pe lupi.

Stapanul ramase la fel de nemiscat, la picioarele lui.

Armasarul il privi iar cu ochii sai mari, negri, catifelati si cu un fel de induiosare aproape omeneasca.

Ii linse rana obrintita. Se apleca mai mult si ii pipai, cu botul umed, fata.

Stapanul inca mai traia. Armasarul ii apuca intre dinti gulerul mantiei. Se incorda si incepu sa‑l traga.

Trupul lipsit de vlaga al ranitului se misca. Buzele lui inghetate rostira un cuvant.

Calul se opri.

- Oltea! repeta ranitul cuvantul rostit mai inainte.

Armasarul isi privi iarasi un timp stapanul nemiscat. In cele din urma se hotari. Il apuca din nou de gulerul mantiei. Il trase mai departe, incet, prevazator.

Berbecii lovesc in porti. Cate patruzeci de osteni tin in maini un berbec. Cand izbesc, portile se cutremura. In totul sunt sase berbeci. Toti lovesc in acelasi timp.

Dreptul de a intra cei dintai pe portile cetatii l‑au capatat voinicii lui Ion.

Cu trei zile in urma, duminica, la douazeci si unu noiembrie, in zori, ostile moldovene, in frunte cu domnitorul Stefan, au trecut Milcovul.

In locul ce se cheama Izvorul Apei, maria sa Stefan a trimis mai intai purtatori de cuvant calari.

Unul era carturarul Tamblac.

Celalalt, gramaticul Farma.

Unul din partea moldovenilor. Celalalt purtand gandul muntenilor luptatori pentru neatarnare.

Un trambitas a dat sunet. Sunetul s‑a raspandit cu vuiet prin vazduh, peste pamant si apa.

Carturarul Tamblac, ridicandu‑se in scari, i‑a strigat domnitorului Radu ca, spre folosul sau si cu telul de‑a nu se mai varsa sange nevinovat, de‑o parte si de alta, sa paraseasca, urmat numai de trei boieri credinciosi, campul de bataie. Sa treaca, daca pofteste, prin Bucuresti. Sa‑si ia averea si familia. Sa plece unde‑o sti.

A luat, dupa aceea, cuvantul gramaticul Farma, cerandu‑le ostenilor domnesti si boieresti sa iasa de sub ascultarea lui Radu.

- Radu nu este altceva decat o unealta a turcilor, care va stau in spate. Prin glasul lui vorbeste Mahomed. Si cei care ii vor ramane credinciosi vor fi pecetluiti ca vanzatori de neam. Nici unul nu va fi crutat.

Mai multe steaguri de calareti, la auzul acestor cuvinte ale lui Farma, si‑au luat zborul, sosind in tabara lui Stefan.

Dar tot atunci, comisul Mihail a facut semn unui arcas.

Acesta si‑a pus o sageata in arc. A tintit‑o spre Farma. Sageata insa l‑a nimerit din greseala pe trambitas.

De manie, gramaticul, fara sa sovaie, desi obisnuit mai mult cu pana de scris decat cu armele, si‑a pus de asemenea, in arbaleta, o sageata. Cu toate ca boierul care facuse semnul uciderii incercase sa fuga, a tras in urma lui.

Mihail a ridicat mainile. S‑a prabusit cu fata in tarana, strigand ceva neinteles de Farma si Tamblac.

Pasa, conducatorul ostii turcesti, pe nume Evrenos, a racnit si el, tare, pe limba lui, ceva.

Radu cel Frumos tremura ca varga. Zarindu‑l pe capitanul Ion tremura.

- Nu vei scapa! i‑a strigat Ion lui Radu.

Intre timp, domnitorul Stefan care vazuse totul de pe inaltimea unei movile si‑a ridicat sabia. Sabia lui a stralucit, in lumina zorilor, ca o flacara.

Cele douasprezece cete ale sale, fiecare alcatuite din cate o mie de osteni, s‑au miscat, ca un om.

Urdiile turcesti, de ieniceri, spahii si achingii, si cetele boieresti si domnesti ale lui Radu le‑au intampinat, duduind.

Ciocnirea s‑a sfarsit cu biruinta lui Stefan, iar Radu, care toata vremea daduse dosul, de teama capitanului Ion, cu oastea cata ii mai ramasese, nu s‑a putut opri pana la Bucuresti.

Acolo, s‑a zavorat in dosul meterezelor de lemn si pamant, apararea cetatii incredintand‑o marelui logofat Stan si marelui vornic Dragomir.

Berbecii nu inceteaza sa loveasca in porti.

Nori de sageti si lanci coboara asupra celor care i‑au mai ramas credinciosi voievodului Radu.

Din dosul meterezelor se aud strigatele locuitorilor Bucurestilor care, satui de turci, le cer ostenilor lui Stan si Dragomir sa se predea.

A inceput cel din urma asalt.

Oastea moldoveneasca si cetele lui Ion strabat prin santul umplut cu apa. Sar peste valul de pamant. Ion ia cu asalt meterezele.

Portile au fost sparte.

Marele logofat Stan, marele vornic Dragomir, ceilalti boieri si mana de osteni credinciosi lor se recunosc invinsi.

Steagul alb s‑a inaltat pe portile palatului domnesc si flutura in vant.

Ion a intrat cel dintai in palat, deschizand drumul lui Luca Arbore, un boier moldovean, si capitanului Tamblac.

Capitanul cunoaste toate cotloanele palatului. Ii cauta pe Radu cel Frumos si pe Oltea.

Dar domnul vanzator a fugit. Pasarea mincinoasa a scapat.

La adapostul intunericului, s‑a strecurat printr‑o iesire tainica. A izbutit s‑ajunga la Giurgiu, unde s‑a pus sub ocrotirea stapanilor lui turci.

A fugit parasindu‑si boierii, ostenii, topuzul (Maciuca scurta, imbracata in argint si batuta in nestemate, ce se da, ca semn al puterii, de catre sultan, domnitorilor supusi lui, odata cu sabia, tuiul si calul imparatesc) de voievod, ba pana si familia (pe doamna si cele doua fetite ale lor, una dintre acestea, Maria‑Voichita, fiind de o mare frumusete).

Chiotele ostenilor moldoveni si‑ale voinicilor lui Ion zguduie bolta.

Bucurestii il primesc pe maria sa Stefan.

Il primesc cu slava.

Toate clopotele bat. Toate clopotele canta.

Numai ca, alaturi de domnitorul Stefan, nu calareste maria sa Vlad, ci Laiota Basarab.

Mitropolitul si toti boierii tarii, plecati si umiliti, ii intampina, in timp ce Ion alearga pe salile palatului domnesc, strigand:

- Oltea!. Unde esti, Oltea?.

Intr‑o odaita din partea cea mai dosnica a palatului, Oltea ii da batranei foste doamna Maria cele din urma ingrijiri.

Numai datorita rugamintilor sale - pana la savarsirea ei - mai ramasese Oltea in palatul domnesc.

Capitanul patrunde in odaita.

- Ioane!. se ridica fata de langa batrana. Buna noastra doamna Maria. si izbucneste in lacrimi.

In clopotnita bisericii domnesti bat clopotele puternic.

Batrana isi intoarce ochii albastri, infundati in gavanele vinete de sub frunte, catre noul venit.

- Il blestem pe fiul meu Radu! Il blestem!. scrasneste ea crunt.

Multimea vuieste pe ulite.

Dinspre biserica Sfantului Gheorghe, maria sa Stefan si Laiota Basarab‑Batranul, urmati de cincisprezece boieri moldoveni si munteni, pornesc catre palat, trecand pe malul Dambovitei.

Negutatori, mestesugari, dar si tarani din satele imprejmuitoare, barbati, femei si copii alearga pe ulite.

Se aud cel mai adesea strigatele:

- Traiasca maria sa Stefan!

Iar rar si fara vlaga rasuna:

- Traiasca maria sa Laiota Basarab!

Si, cu mai multa insufletire, multimea aclama:

- Traiasca viteazul Ion!. Capitanul Ion!. Capitanul Ion!.

Cine n‑a auzit, cine nu cunoaste, cine nu stie cate lupte a dat si cate ispravi a savarsit credinciosul capitan al lui Vlad?

- Traiasca Ion!. Capitanul Ion!. Capitanul Ion!.

Clopotele bat!.

Laiota Basarab‑Batranul isi intoarce capul spre capitan.

Oricine isi da seama ca Ion nu‑l va sluji pe Laiota Basarab, pe care el il socoteste doar un loctiitor ai domnitorului legiuit. Laiota Basarab cata cu ura spre Ion.

Clopotele bat!. Clopotele bat!.

Din mijlocul multimii, Oltea il priveste pe Ion. Isi flutura mana.

Capitanul o zareste.

Bat clopotele. clopotele.

Amandoi, Oltea si Ion, au ingenuncheat la mormantul fostei doamne Maria din insula mare a Oltului.

Copacii si tufisurile au fost potopite sub zapada.

Ion este invesmantat in mantia lui alba. Capul gingas al fetei i se odihneste pe umar.

Biserica si chiliile sunt pustii. Sindrila de pe acoperis este smulsa de vant. Zapada patrunde in chilii.

- Iarta‑ma, maicuta, se roaga capitanul la mormantul batranei foste doamne a tarii, ca nu am putut inca sa implinesc pedeapsa ce se cuvine aceluia ce si‑a vandut tara, si‑a intemnitat fratele si si‑a ucis mama.

Cerul este apasator, plumburiu.

Urmele luptelor ce s‑au dat intre turci si oastea putina si slaba a lui Laiota Basarab, dupa plecarea lui Stefan la Suceava, se vad pretutindeni.

Randuri dese si lungi de tepe se ivesc din zapada, ridicand in vazduh pe parcalabii si dregatorii lasati de domnitorul Moldovei in toate cetatile muntene.

Inaintea capitanului, s‑au ivit, calari, Bucur, Alexe, Gheorghe si Nastase - acesta din urma cu bratul infasurat intr‑o panza de in si cu urme de rani pe chip.

Flacaii ii arata capitanului o teapa, in care a fost tras Farma. De gat, calaii i‑au atarnat un ceaslov, cu tartaj de lemn, pe care a fost zugravit un diavol.

- Radu cel Frumos, dupa ce a fost readus in Bucuresti de ieniceri, a poruncit ca tragerea in teapa sa se faca intr‑un asemenea fel, incat gramaticul sa se chinuiasca, pe putin, trei zile. ii povesteste Alexe.

Ion il priveste tinta:

- Sarmanul gramatic!

- Suflet fara prihana! murmura Nastase, si cata carte latineasca stia!.

- Ce? Numai latineasca? rosteste Gheorghe. Dar nemteasca, bulgareasca si‑a altor neamuri nu cunostea?

- Singura lui nazuinta a fost libertatea. mai glasuieste Bucur.

- Si singura credinta: adevarul! incheie vorba Ion.

Groapa a fost sapata. Gramaticul zace, lungit, in mormant.

- Odihneasca‑se in pace! spune Ion.

Fiecare dintre voinici ia in pumn cate un bulgar de tarana si il arunca peste trupul lui Farma.

Odihneasca‑se‑n pace! murmura toti.

Este duminica. Clopotele de la biserica domneasca parca se jeluiesc.

Pe portile cetatii, voievodul Radu iese, insotit de un aga, marele logofat Stan, marele vornic Dragomir si‑o garda mare de osteni valahi si otomani.

Marele logofat Stan, marele vornic Dragomir si alti boieri mari ai lui Radu, dupa victoria lui Stefan, se prefacusera ca trec de partea lui Laiota‑Batranul.

Insa reintorcandu‑se Radu cu turcii, ii jurasera iarasi credinta fostului lor stapan.

Caii pasesc domol, in sunetele tartamurilor si al tacamurilor de argint si arama, cu care sunt impodobiti.

In urma domnitorului si a suitei lui vin sapte sanii cu coviltir, trase de cate sase perechi de cai albi, de asemenea impodobiti cu pene colorate si cioltare[19] din piele si postav.

Cea dintai sanie poarta, in sipete de fier, birul - in totul zece mii de galbeni zimtuiti, sultanini.

Mahomed, in aceste imprejurari tulburi, nu vrea sa mai astepte si cere, de la bun inceput, aurul.

Restul de sanii sunt incarcate, pana la coviltir, cu fel si chipuri de daruri, cu blanuri de vulpe, jder, helge si sobol, panza de in si canepa, sabii, scuturi de fier, platose, hamuri, fraie, cesti de argint, cutite, filigene, ibrice si alte podoabe pretioase.

Cele mai multe dintre toate aceste daruri sunt menite sultanului si marelui vizir.

O parte dintre ele, ca si cei patruzeci de cai, din cea mai buna rasa romaneasca, aceea de Craiova, vor bucura insa inimile lui Ali‑beg si Soliman Hadambul.

De altfel, nu Ali, ci Soliman, beglerbegul Rumeliei, comandantul tuturor trupelor din partea europeana a imperiului, a fost acela care l‑a izgonit pe Laiota‑Batranul, cel inscaunat de Stefan, readucandu‑l in locul lui pe Radu.

Hadambul, friguros, imbracat in trei randuri de blanuri, si Ali‑beg, acela ce se socotea stapan al Tarii Romanesti, il asteptau in dimineata aceasta pe domnitor la Giurgiu, cu darurile si tributul anual.

Radu se bucura acum, nu numai de ocrotirea sultanului, a marelui vizir si a lui Ali‑beg, ci si a beglerbegului Rumeliei, vestitul si atotputernicul Hadamb.

Iar Soliman Hadambul i‑a fagaduit ca, nu peste mult timp, ostile imparatiei vor intra in Moldova. Stefan va fi rapus. In locul lui, vor aseza in scaun pe un nou domnitor, supus sultanului, daca nu cumva vor preface acest colt de pamant in pasalac turcesc. Iar Radu isi va putea recapata tezaurul, pe doamna si cele doua fete, luate de Stefan al Moldovei si duse la Suceava.

Tabulhaneaua canta. Tumbelechiurile[20] bat.

Radu - dorind sa‑i faca placerea lui Soliman Hadambul - a poruncit sa i se cante, pe drum, numai din instrumentele turcesti.

Pe masura ce alaiul lui Radu se departeaza spre Giurgiu, clopotele din Bucuresti se aud sunand tot mai stins. tot mai dureros.

Au trecut peste paraul Salasu!. Se apropie de padurea Ciocloavele.

Saniile scartaie pe zapada ce scanteiaza, orbitor, sub soare. Tabulhaneaua canta si tumbelechiurile bat.

- Nu mai avem mult, si‑ajungem la Giurgiu! se bucura Radu.

Marele logofat Stan isi plescaie limba:

- Hadambul trebuie sa ne fi pregatit un ospat!.

Marele vornic Dragomir rade.

- Aducem aur, nu gluma!.

Alexe a suierat la semnul lui Ion.

Cei dintai calareti, care deschid alaiul lui Radu, se opresc.

- S‑a auzit un suier! rosteste marele logofat.

Ochii lui Dragomir s‑au albit.

Aga, comandantul spahiilor din garda lui Radu, striga ceva, pe turceste.

Padurea batrana si inzapezita, in locul acela pe unde trece sleaul, face o cotitura.

In partea din fata a sleaului, se iveste Bucur. Un manunchi de calareti il urmeaza.

- Prinde‑i! ii striga, gatuit, Radu lui Dragomir.

Dragomir ridica sabia. Cincizeci de osteni il urmeaza. Toti pornesc in galop.

Dar alti razvratiti se arata, in frunte cu Alexe, trecand peste parau. Pe acestia ii urmareste marele logofat.

Din spate, se arata insa Nastase, cu un alt manunchi de voinici.

- Pentru luminatia sa sultanul! in numele semilunii! porunceste aga.

Voda a ramas descumpanit, langa carute, rotindu‑si calul de colo pana colo, pazit doar de cincisprezece osteni.

S‑ar intoarce la Bucuresti. Sau, mai bine, ar porni in goana spre Giurgiu. Nu vrea sa lase carutele de izbeliste.

Dupa o scurta lupta intre cetasii lui Bucur si‑ai lui Alexe, cu ostenii lui Stan si Dragomir, razvratitii dau semne ca sunt infranti.

Pornesc catre padure, cu caii in galop.

La fel se intampla lucrurile si cu voinicii lui Nastase. Acestia sunt urmariti, prin hatisuri, de turci.

Zgomotele hartei se departeaza. Radu se infioara. Isi duce mainile la tample. Nici nu‑i vine sa creada ca a putut sa aiba loc o asemenea neasteptata intamplare.

Sa fie oare chiar razvratitii lui Ion? Dar capitanul, dupa cate aflase el, se afla in Moldova!

Ori?. isi ia mainile de la tample.

Se uita spre padure.

Dinspre padure, venind in trap grabit, il zareste pe Ion. Este urmat numai de Gheorghe.

Lui voda i‑a pierit rasuflarea.

Isi ridica mainile, cu palmele deschise catre dusmanul sau:

- Ne‑am razboit destul, capitane Ion!. striga el.

La inceput, Ion nu‑i raspunde. Pasul calului sau nici nu se iuteste, nici nu incetineaza.

Grumazul armasarului este indoit ca o coarda.

In mana dreapta, Ion tine sabia si, in cea stanga, fraul.

- A venit vremea sa dai seama pentru toate faptele tale!

Pe voda il napadeste o sudoare rece.

- Ceea ce‑a vrut sa faca Vlad a fost o nebunie!. baiguie el.

Capitanul se intuneca:

- Sa nu rostesti numele lui. Tu nu ai dreptul. Pentru noi numele acesta este sfant!

Radu simte ca totul se sfarseste.

Ion a ajuns inaintea voievodului, la numai douazeci de pasi.

Din departare - dar slab ca o parere - abia se mai aude zgomotul luptei.

- Te fac boier. mare spatar. mare logofat. iti dau tot ce doresti. bolboroseste Radu. Lasa‑ma‑n viata!. Si nu va fi pe lume un om mai fericit decat tine.

- Ia sabia in mana si apara‑te!

Radu intelege ca nici o cale de scapare nu se mai afla.

- Loviti‑l!. tipa el, atunci, spre cei cincisprezece osteni, gata sa se rastoarne din sa de‑atata incordare.

- Dati‑va la o parte, le porunceste Ion. Si nu va legati soarta de vanzatorul acesta caruia, astazi, i‑a sunat ceasul!

- Adevarat! Voievodul acesta n‑a fost decat o sluga a dusmanilor tarii!. rosteste unu!.

- Juramantul in fata lui nu are nici un pret, recunoaste altul.

- Si nu de frica. ci, pentru implinirea dreptatii. trecem de partea ta, capitane Ion!

- Nu ma parasiti! Nu!. tipa Radu si, aratand caruta unde se afla birul, adauga: Va voi scalda in aur!.

Doar trei osteni i‑au ramas credinciosi. Acestia sunt dezarmati si cetluiti in streanguri.

- De vreme ce nu ai altceva mai bun de facut decat sa lupti, apuca in maini sabia! il sfatuieste Ion. Poate ma birui, si‑atunci ramai in viata.

Dar Radu, ca si odinioara, isi intoarce calul si fuge.

Capitanul il urmareste.

Azvarle latul. Il prinde. Il trage de pe sa.

Domnul se ridica. Isi smulge de pe gat latul. Porneste mai departe pe jos, in goana, clatinandu‑se.

- Nu ma omori! striga el. Nu ma omori! Calca‑ma in picioare. Fa‑mi orice, daca vrei, dar nu ma omori.

Ion il loveste cu biciul.

Picioarele lui voda se impleticesc.

Alta plesnitura i se incolaceste pe ceafa.

Voievodul fuge. Ar vrea sa aiba aripi.

Pe campia ninsa, umbrele celor doi, a lui Radu pe jos si a lui Ion, calare, lovindu‑l cu biciul, se departeaza mereu.

Toti, prieteni si dusmani, ii privesc uluiti.

Radu a obosit. E tot plin de sudoare.

Chipul frumos al domnitorului s‑a schimonosit. O dunga adanca, vanata, i s‑a sapat pe frunte. A cazut in genunchi:

- Iarta‑ma!. iarta‑ma!.

Dinspre padure, ceata de razvratiti se intoarce. Nici unul dintre ostenii marelui logofat, marelui vornic si nici dintre otomani n‑a scapat. Trupurile lor zac in padure.

Voinicii inconjoara, intr‑un cerc larg, locul unde Ion se gaseste fata‑n fata cu Radu.

Ion a descalecat. Scoate de la oblanc o alta sabie si i‑o intinde lui Radu.

Acesta o ia in mana. Pe urma o azvarle. Se ridica si‑o ia din nou la fuga.

Se clatina. Cade. Se ridica. Si din nou fuge.

Ion se ia dupa el. Merge pe jos, cu sabia in mana, urmandu‑l fara graba.

Toti calaretii vin dupa el, la pas.

Si Radu fuge. fuge. fuge.

Dinspre movila inconjurata cu valuri de pamant a Bucurestilor se aud rar, rar de tot si incet, sunete de clopot, ca pentru ingropaciune. Sunt clopotele de la biserica domneasca.

Si Radu fuge. fuge. fuge.

A ajuns pana la malul prapastiei, din marginea padurii Ciocloavele.

Priveste in urma.

Cu sabia in mana, Ion se apropie de el.

Radu i‑a intors spatele. Nu stie incotro s‑o mai ia.

Isi pierde cumpana. Se da de‑a rostogolul. Ajunge pana jos, unde se izbeste de‑o piatra..

Clopotele bat!. Clopotele suna!.

Unul dintre cei trei osteni ramasi credinciosi - care fusesera dezlegati intre timp, dupa ce li se luasera armele - se coboara in prapastie si ii inchide ochii.

Bucur arata saniile:

- Si cu ele ce facem?

- Birul catre Poarta si tot restul de avutie le vom ascunde intr‑un loc stiut numai de noi. Vor fi de trebuinta mariei sale Vlad.

Lumini parca smaltuite in toate culorile curcubeului ii joaca ranitului sub ochi.

O coroana de aur se rostogoleste pe zapada. Luceste orbitor. Este coroana mariei sale Vlad.

Ion se repede s‑o prinda. Alearga dupa ea.

Coroana se rostogoleste. Se rostogoleste pe‑o vale.

In vale se afla Radu. Acesta deschide bratele. Coroana i‑a cazut in brate. Ion, Bucur, Alexe, Nastase si Gheorghe l‑au inconjurat pe Radu. Dar, ca intr‑un fel de cerc magic, nu se pot apropia de el.

Muzicanti nevazuti au inceput sa cante. Radu, Ali‑beg si Soliman Hadambul s‑au prins de umeri si joaca. In jocul lor s‑a ivit Laiota Basarab. Joaca pare un fel de sarabanda draceasca.

Laiota Basarab, ranjind, ii smulge coroana lui Radu. Coroana ii scapa si se rostogoleste, din nou, pe vale.

Capitanul Ion, singur, cu o sabie al carei tais este tocit de lupta, alearga dupa coroana.

Departe, mic in zare, il vede pe maria sa Vlad, imbracat in negru.

Coroana se rostogoleste. Se rostogoleste. Ion vrea sa‑l vesteasca pe maria sa Vlad.

Coroana se rostogoleste, insa, mai departe.

- Coroana daruita de oropsitul neam valah mariei sale Vlad!. Coroana!. sopteste ranitul.

Totul i se invarteste insa sub ochi.

Maria sa Vlad si Ion calaresc alaturi, pe marginea unui lac. A venit vara. Frunzisul bogat al salciilor se pleaca deasupra oglinzii lacului.

- Ochii iubitei mele seamana la culoare cu lacul acesta verde, batut de soare, spune Ion.

Domnitorul rade. Rade si Ion.

- In fiinta Oltei sunt inmanuncheate bunatatea Roxanei, frumusetea Voienei si gingasia Parei! urmeaza Ion.

- Asa este! da din cap voievodul.

Amandoi calaresc in galop, pe colina plina de miresme si flori.

Armasarul il trage pe ranit, incet, cu rabdare. Trupul acestuia lasa o urma adanca prin zapada. O urma patata cu sange. Gulerul osteanului ii scapa calului din dinti, il apuca din nou. Si iar ii scapa.

Lupii vin maraind, lingand cu limbile lor lacome si rosii zapada insangerata.

Pastreaza mereu aceeasi departare, nescapandu‑i insa din ochi.

Ranitului i se pare acum, in fierbinteala lui, ca se afla la o incrucisare de drumuri si se desparte de Oltea.

Fata i‑a intins o cununita din floare de sulfina.

- E ziua ta, spune ea. Ti‑am impletit, ca‑n fiecare an, o cununita.

- Vei fi mireasa mea! ii raspunde el.

- Tu nu stii, urmeaza ea sagalnic, dar eu inca de mica ma gandeam ca am sa fiu a ta.

Ion o saruta bland pe obraji si pe ochi.

- Cand ma intorc, facem o nunta mare.

Oltea se inveseleste.

- Eu voi purta o rochie alba si flori de lamaita. Iar tu vesmantul de ostean.

- Maria sa ne va fi nas!.

Dar iarba si frunzele copacilor au disparut. Totul e alb si nins.

- Si daca maria sa nu va putea veni? se ingrijoreaza Oltea. Daca regele Mateias nu‑i va da drumul din temnita?

- Domnitorul Moldovei s‑a intalnit cu regele Mateias. Egumenul a marturisit tot. Papa si principii crestini recunosc nedreptatea care i s‑a facut mariei sale Vlad. El se va‑ntoarce sa implineasca visul de totdeauna al neamului valah.

- Cand va iesi din temnita?

- Se poate sa fi si iesit.

- Il va goni pe Laiota?

- Laiota i‑a vandut, ca si Radu, pe valahi, turcilor. Trebuie sa plece.

Fata se strange la pieptul logodnicului sau:

- Ramai inca putin!. Spune‑mi, ai mai iubit vreo fata?

Ion o saruta pe gura.

Oltea i se smulge din brate. Buzele ii sunt rosii si umede. Cositele i s‑au despletit. Ochii ii scapara. Il priveste, ca o pisica salbatica.

- Ai mai iubit?.

- Nu, rade Ion. Pe nici o alta fata n‑am iubit‑o asa cum te iubesc pe tine.

- Juri?

- Jur!.

Printre norii bolovanosi de pe cer, soarele a facut o spartura. Copacii ninsi au capatat vesminte de lumina si aur. Ion a prins‑o de maini pe fata. O invarteste in soare. Oltea rade. rade. rade.

Negru necheaza scurt. Zapada parca a inceput sa arda sub razele soarelui cu dinti.

Joaca se curma.

- Trebuie sa plec!

- Trebuie. trebuie. se alinta fata. Cateva minute mai mult sau mai putin.

- E tarziu! spune capitanul.

- Intoarce‑te cat mai degraba! il implora ea, saltandu‑se pe varful picioarelor si sarutandu‑l.

Pamantul, aerul, soarele, copacii, zapada si Negru se invartesc cu ei amandoi.

Ion ii desface de dupa grumaz bratele si se apropie de Negru.

Armasarul freamata multumit.

Gapitanul sare in sa.

Norii au acoperit din nou soarele.

- Te astept!. isi flutura Oltea naframa.

Calul porneste in galop, azvarlind in urma, cu copitele, bulgari prafuiti de zapada.

Capitanul intoarce capul. Oltea se face tot mai mica, fluturandu‑si mereu naframa, ca aripa unui porumbe!.

- Oltea!. Oltea!. Oltea!. soptesc buzele lui.

Armasarul izbuteste sa‑si duca stapanul o buna bucata de drum, urmarit indeaproape de haita.

Lupii se iveau cand ici, cand colo, sticlindu‑si ochii de dupa copaci.

Erau noua lupi cenusii, intre care doua lupoaice si doi pui mari, de toamna, baltati.

Unul dintre lupii cei mari urla. Urletul lui suna atatat.

Armasarul isi lasa si el o clipa stapanul. Si, ridicandu‑si capul, parca mirat, necheaza.

Cu coada in vant si gatul incordat, porni in trap spre lupi.

Acestia dadura inapoi, maraind. Numai unul dintre cei doi lupani, luandu‑si inima in dinti si facand un ocol, incearca sa ajunga, prin spatele copacului, la ranit.

Toti ceilalti lupi, care stiau pesemne despre ce era vorba, incetasera sa mai maraie si, asezandu‑se pe labele de dinapoi, asteptau. Lupanul se tari. se tari. si, dintr‑o data, se repezi.

Vru sa‑l insface pe barbat de brat. Dar, in aceeasi clipa, armasarul, care simtise duhoarea puiului de lup, se intoarse, il izbi cu picioarele in cap. Ii sparse teasta. Si lupul, dandu‑se pe spate, incepu sa chelalaie ca un catel.

Intreaga haita se porni sa urle.

Lovindu‑l inca o data cu copitele din spate, armasarul il azvarli pe lup pana in mijlocul haitei, pe care‑o parasise.

Infuriati, fiindca lupanul fusese greu ranit, dar neputandu‑se stapani - asa cum se intampla, de obicei, cu acest fel de fiare, cand una dintre ele este pe moarte - ceilalti lupi incepura sa‑l sfasie. Panda se terminase printr‑un ospat.

Maraind maniosi, insa plini de placere, lupii se indestulau cu carnea celui mai tanar dintre ei.

Folosindu‑se de acest ragaz, armasarul apuca gulerul mantiei in dinti si incepu sa‑si tarasca stapanul mai departe.

Trec, in galop, prin Bran.

Maria sa Vlad priveste cu tristete zidurile cenusii si inalte ale castelului, in acest loc, cu paisprezece ani in urma, a fost intampinat de generalul mercenar Giskra.

De‑aici - datorita uneltirilor fratelui sau Radu, cel vandut turcilor - a fost purtat sub paza pana la Visegrad.

Parcalabul cetatii il asteapta pe domn, la porti, cu paine si sare. Un ospat a fost pregatit. Trambitele suna, puternic, onorul. Maria sa face insa semn ca nu se opreste.

- N‑avem vreme. prea lunga ne‑a fost asteptarea!. ii spune el lui Ion, care se afla alaturi.

Calul sau galopeaza mai departe.

Tit - slujitorul voievodului - si Mihailo - scutierul sau - cata si ei incruntati catre zidurile de piatra ale cetatii.

Bucur e capetenia garzii mariei sale Vlad. Si Gheorghe - noul gramatic. Alexe tine loc de medelnicer si paharnic. Iar Nastase duce in mana steagul, pe care e tesut, cu fir rosu de aur, vulturul legendar al lui Negru Voda.

Urmeaza restul de valahi si ceata de osteni straini - cei mai multi dintre ei fiind sarbi - avand in fruntea lor pe capitanul Iacsici.

In ultimii doi ani, de cand e iarasi liber, domnitorul valah l‑a ajutat pe rege sa strabata multe primejdii.

A luptat contra lui Mahomed in Serbia; la Sabat. Apoi - impreuna cu Vuç, alt vestit luptator - in Bosnia, la Srebrenica si in alte nenumarate locuri, biruindu‑l pe Ali‑beg, aducand prazi bogate si bagand spaima in turci.

Faima lui de viteaz s‑a raspandit din nou pe tot cuprinsul lumii. Papa si dogele Venetiei l‑au incarcat cu laude. Si multi barbati destoinici au alergat indata, cerandu‑i sa‑i primeasca sub flamurile lui.

Dar, greul luptei, alaturi de maria sa, l‑au indurat, la drept vorbind, tot numai voinicii lui Ion.

Iata de ce si maria sa Vlad ii tine mereu in preajma si in cea mai mare cinste pe capitanul Ion si pe vitejii lui.

Acum gonesc cu totii spre casa. Se apropie ceasul mult asteptat. Ion nu se gandeste decat la Oltea. Doi ani au trecut de cand n‑a mai vazut‑o.

Rareori a putut sa‑i scrie. Insa la Buda, de fiecare data, in ziua de Sanziene a primit - trimisa cine stie cum si cu cate greutati - cate o cununita din floare de sulfina.

«Oltea!. Oltea!.» sopteste inima lui.

Un cantec se inalta.

Voinicii canta in cor. Isi canta naduful acestor ani:

Amara strainatate,

Mult esti tu fara dreptate.

Am umblat tarile toate

Si de bine n‑avui parte.

Din tineretele mele,

Traiesc in lume cu jele.

Jelui‑m‑as muntilor

De dorul parintilor.

Jelui‑m‑as brazilor,

Vai! de dorul fratilor;

Jelui‑m‑as florilor

De dorul surorilor!

Jele, jele, cata jele,

De dorul mandrutei mele!.

Maria sa Vlad spune:

- Ii veti intalni acum pe toti cei dragi ai vostri, si dupa biruinta veti fi fericiti laolalta cu ei.

- Vom birui! Vom birui! striga voinicii.

Pana sa se adune si cetele transilvanene, in frunte cu Stefan Báthory, capitanul regesc si voievod al Ardealului - potrivit intelegerii, la Dragoslavele - maria sa si capitanul Ion, invesmantati in haine simple, ostasesti, alearga inainte, spre Rucar.

Chiar la marginea Rucarului are loc o nunta.

S‑a strans aici tot satul.

In ograda, drustele[21] tocmai au luat floarea miresei din par si, in semn de buna rodnicie, au pus‑o pe‑o strachina cu grau, langa o plosca galgaind de vin.

Au inceput sa cante:

Bine‑ti pare,

Nune mare,

Ca‑i mireasa

Ca o floare.

Toti sunt gata sa se prinda in hora, cand cei doi calareti se opresc la poarta.

Maria sa si Ion sar de pe cai. Intra in ograda.

- Buna ziua, oameni buni, rosteste voievodul.

Maria sa, in timpul acesta lung de cand a parasit tara - desi nu are in totul nici patruzeci si sase de ani - s‑a schimbat mult. Dupa atata suferinta si lupta este de nerecunoscut.

Obrajii i s‑au tras. I s‑au scobit. Iar nasul, usor incovoiat, a inceput sa‑i semene cu pliscul unui vultur.

Pletele lungi nu‑i mai sunt balaie, ci cenusii‑carunte. Buza de jos ii este usor plecata, semn al amaraciunii si durerii.

- Buna sa‑ti fie inima, luminatia ta, ii raspunde stapanul casei.

- Petreceti! glasuieste voievodul.

Barbatul ii arata mireasa:

- E nunta fetei mele!

Ochii voievodului scanteiaza:

- Si ca la orice petrecere, dupa porunca, ati inchinat, de buna seama, o ulcica si in cinstea voievodului vostru Laiota!

- N‑am inchinat! ii raspunde, incruntat, omul.

- Si n‑ati strigat, tot astfel cum suna poruncile domnesti: «Traiasca sultanul Mahomed!»?

Barbatul se cutremura, dar il priveste in fata pe voievod.

- Trebuie sa‑ti marturisesc cu mana pe inima, oricine ai fi, luminatia ta, ca n‑am facut nici aceasta strigare.

- De ce? intreaba voievodul.

- Deoarece buzele mele nu pot rosti decat ceea ce inima le porunceste.

Glasul voievodului se moaie:

- Si inima voastra ce va porunceste?

- Sa pastram credinta celui plecat de‑aici, in urma cu paisprezece ani. El ne‑a fagaduit ca se va‑ntoarce, si noi il asteptam.

Voievodului ii tremura glasul:

- Pentru ce‑l asteptati? A fost aspru cu tara.

- Aspru, dar drept. Si tara stie ca, intr‑o vreme de cumpana ca aceasta, numai un cuget si o sabie de foc ca a lui pot sa o scuture de navala lacustelor.

Acum Ion nu se mai poate stapani. Isi desface mantia si lasa sa se vada, pe platosa de fier, vulturul Tarii Romanesti, zugravit cu rosu asa cum il purtau toti luptatorii mariei sale Vlad.

Oamenii incremenesc.

Barbatul, stapanul casei, cerceteaza mai bine chipul mariei sale Vlad, si dintr‑o data il recunoaste. Ochii i se umplu de lacrimi. Cade in genunchi si spune:

- Doamne, bine‑ai venit! Suntem ai tai!

- Suntem ai tai! striga toti barbatii, varstnici si tineri, cati s‑au adunat acolo, la nunta.

Obrajii slabi, numai piele si os, ai domnitorului, s‑au aprins.

Barbatul - stapanul casei, mirele - parasindu‑si mireasa - si toti ceilalti tineri si batrani isi cauta caii. Se inarmeaza cu ce gasesc la indemana mai repede prin ograzi si pe langa vetre: topoare, furci si coase.

- Suntem ai tai! striga intr‑un glas oamenii din Rucar.

- La Dragoslavele trebuie sa fi sosit capitanul regesc, ii instiinteaza Ion pe tarani. Iar dinspre Milcov soseste domnitorul Moldovei!. Victoria va fi a noastra!.

Unul dupa altul, satele din munti si de pe dealuri se aduna in jurul domnitorului Vlad.

- Victoria e a noastra!. Vai de vanzatorii de tara! vesteste tuturor Ion.

Lupta hotaratoare se da la iesirea din Campulung.

Aici ii intampina Laiota, cu turcii.

In batalie, mai mult de optsprezece mii de ieniceri de‑ai lui Ali‑beg ingrasa campul pustiit de toamna si raman prada corbilor.

Laiota fuge iepureste intai catre Targoviste, apoi spre Bucuresti.

Stravechea capitala a Tarii Romanesti se preda. Parcalabul Cristian intinde pe‑o perna de brocart, mariei sale Vlad, cheia Targovistei.

A sosit si maria sa Stefan cu cei cincisprezece mii de osteni: viteji, voinici si hansari.

- Spre Bucuresti! striga multimea. Spre Bucuresti!.

Din Bucuresti, uitandu‑si pana si sangiacul[22] de spaima, Laiota fuge mai departe.

Si se ascunde in Giurgiu - adapost, la nevoie, al tuturor celor ocrotiti de Poarta.

Au batut clopotele din Targoviste!

Acum rasuna clopotul cu sunet de aur de la biserica domneasca din Bucuresti.

Este in douazeci si sase noiembrie.

«Am biruit!. Am biruit!.» canta in sine Ion, intorcand capul sa‑l vada pe maria sa Vlad, in vreme ce intra in Bucuresti.

Si i se pare ca insusi astrul zilei s‑a coborat pe pamant.

«E mandru ca un soare. Ca un soare este maria sa!». cugeta Ion.

Coloana patrunde mareata in Bucuresti, cu toate steagurile valahe, moldovenesti si transilvanene desfasurate in vant.

In frunte, deschizand drumul, urmati de cincisprezece stegari, sunt carturarul Tamblac si capitanul Ion.

Indata dupa ei, vin douazeci de cimpoieri si fluierasi calari.

Acestia canta tot timpul, spre bucuria norodului, cantece romanesti, in timp ce toate clopotele din Capitala tarii - urmand pilda aceluia de la biserica domneasca - au inceput sa bata.

Pe ulite, s‑a adunat multimea din intregul oras si satele invecinate. Si curge in suvoaie fara sfarsit.

- Traiasca voievodul nostru Vlad! striga toti, cand domnul se iveste, calarind laolalta cu Stefan al Moldovei si Stefan Báthory.

Voda e invesmantat intr‑o mantie scurta, cu margine de blana si cu sireturi prinse in pietre de olmaz, pe placute de aur.

Cizmele ii sunt rosii.

Pe cap are o caciula din catifea albastra, cu un surguci de pene si pietre pretioase.

De un brau scump, sub mantie, i‑atarna sabia.

- Cat e de slab, se‑ndurereaza multimea, si cat a suferit!

- Doar ochii ii sunt la fel ca‑n anii tineretii! adauga cei mai varstnici.

- Traiasca voievodul nostru Vlad! Traiasca si maria sa Stefan, domnitorul Moldovei, fratele sau de sange si ganduri! Si Stefan Báthory, capitanul craiesc!

Si trambitele suna, prelung si ascutit, in timp ce se perinda garda voievodului - luptatorii lui Ion - cu vulturii rosii pe platose; calaretii Moldovei; apoi transilvanenii si, fara randuiala, calaretii tarani, adunati de prin sate.

Copiii insotesc cu tipetele lor acest alai domnesc, vesel, stralucitor si foarte zgomotos ce intra in oras.

Ostile - toate - au facut un popas in piata bisericii Sfantului Gheorghe.

Calare, in mijlocul ostenilor, maria sa Vlad ii multumeste lui Stefan Báthory, care de‑aici se intoarce in Transilvania, ca sa‑i vesteasca regelui Mateias ca totul s‑a implinit asa cum se cuvine.

Din oastea lui, nu mai ramane in Bucuresti decat o ceata de calareti romani, care‑au cerut ei insisi sa slujeasca in garda mariei sale Vlad.

Acuma, toate clopotele dau glas in cinstea celor doi domni viteji, al Moldovei si‑al Tarii Romanesti, Stefan si Vlad, care strabat mai departe orasul, calari, in uralele rasunatoare ale multimii.

In fata bisericii domnesti, toti marii boieri, in afara de doi, ii intampina. Mitropolitul ii primeste cu cinste. Maria sa Vlad este uns, pentru a doua oara, domn.

Clopotele bat. bat!.

Poporul cere apoi, intr‑un glas, la portile bisericii, ca Stefan cel Mare si Vlad Tepes sa‑si jure intre ei dragoste si fratie pe veci.

Cei doi domni se imbratiseaza. Isi jura unul celuilalt credinta, legandu‑se sa ramana prieteni, la bine si la rau.

- Hotarasc, porunceste maria sa Vlad, trei zile de petrecere si veselie, pentru osteni, targoveti si tarani, pe socoteala noastra!.

Uralele multimii nu mai contenesc. Si clopotele bat.

- Si voi, se adreseaza maria sa cetelor de tarani, toti cei care v‑ati ridicat din sate, ne‑ati insotit pe drum si‑ati luptat pentru noi la Campulung, Targoviste si Bucuresti, dupa aceste trei zile de petrecere puteti sa va intoarceti acasa. De cei rapusi si de familiile lor se va ingriji domnia. In ce‑i priveste pe rucareni, ei vor primi, in semn de pomenire pentru statornica lor prietenie si dragoste fata de noi, toti muntii cati se inalta in zare, ca sa le aiba drept vetre si locuri de pasune.

- Iti multumim, maria ta! glasuieste stapanul casei unde fusese nunta.

- Si celui dintai fiu ce mi s‑o naste, daca se invoieste maria ta, striga si mirele, care‑si lasase nevasta inlacramata - ii voi da numele de Vlad.

- Iar eu ii voi fi nas acestui fiu al tau! raspunde domnitorul.

Multimea umbla pe ulite in cete si se veseleste.

Si unora nici nu le vine sa creada. Au uitat gustul libertatii, al neatarnarii si mandriei in paisprezece ani.

Cum? Nu vor mai fi otomani in tara? Nu vor mai fi siliti sa se ploconeasca inaintea fiecarui turban si‑a fiecarei perechi de salvari intalnite pe ulita? se intreaba ei unii pe altii.

Ali‑beg nu va mai trece, calare, prin cetate?

Si nu se va mai strange tot ce‑i mai bun prin tara pentru inalta Poarta?

Nu, multora nici nu le vine sa creada!.

In dreapta bisericii domnesti, pe latura dinspre rau, s‑a deschis pentru cele trei zile de sarbatoare un mare iarmaroc.

O multime de mestesugari: pielari, ciubotari, croitori, lemnari, zidari, apoi negutatori, tarani - fie mosneni, fie rumani, dintre cei de pe mosiile din imprejurimi, impreuna cu cnezii si vatamanii lor - osteni, calugari si boiernasi de‑a doua mana s‑au adunat aici.

Din niste butoaie mari, fiece om de rand, mirean ori calugar, fara sa scoata nici un ban din punga, are dreptul sa se adape cu cate‑o ulcica mare de vin, rubiniu sau alb, din cel de Dragasani.

In iarmaroc, totul se vinde cu cinste si dreptate. Talharii sau cei care foloseau inainte masuri masluite au pierit ca prin farmec.

- Luati seama! Luati seama!. rad oamenii. S‑a‑ntors maria sa Vlad, dusmanul minciunii si‑al inselatoriei. Cine umbla cu furtisaguri poate s‑o pateasca!

Marfurile sunt totusi putine in targ. Se apropie iarna. De trei ani incoace vanzolelile si luptele s‑au tinut lant. Oamenii sunt prevazatori. Si‑au ascuns bucatele in gropi. Nu se stie niciodata ce poate aduce fiecaruia ziua de maine.

A venit tot poporul la targ. Dintre marii boieri insa nu se zaresc decat prea putini. Cu toate ca i‑au jurat credinta, nu il iubesc pe maria sa.

Alaltaieri, dupa slujba de la mitropolie, s‑au adunat, de altfel, cu totii in casa marelui postelnic Manea. Au fost de fata egumenul Sisoe - caruia i se daduse voie sa se intoarca din Arad si sa ia parte la slujba de la biserica domneasca - si o multime de dregatori, din domniile lui Radu cel Frumos si Laiota Basarab.

Ce‑or fi vorbit nu se aflase inca la palat.

- Maria ta, ar trebui sa fim mai cu bagare de seama! il sfatuise batranul Tit pe maria sa Vlad.

- Cata vreme sunt liber, am sabia la brau si pe voi, credinciosii mei slujitori, alaturi, nu ma tem de nimic! ii raspunsese insa voievodul, razand increzator.

In targ se mai aflau, in mijlocul multimii, nenumarati mascarici, pehlivani, inghititori de foc sau sabii, cantareti si cativa oameni care purtau numele neobisnuit de. actori.

Acestia batatorisera zapada pe o bucata de loc cam de trei staturi de om in latime si doua in adancime. Unul, inalt, slab, cu grumazul lung si o privire ingrijorata, facea pe Laiota Basarab, altul, batran si gras, pe Ali‑beg si cel de‑al treilea pe sultan.

Fostul voievod Laiota Basarab ingenunchease inaintea sultanului. Ali‑beg ii dadea un blid.

- Na, ii spunea sultanul, un batran stafidit si fara dinti. Pentru ca ne‑ai daruit tara si pe fratii tai, Ali‑beg iti da blidul acesta de linte; dar pentru ca n‑ai fost in stare sa‑ti pastrezi scaunul si te‑ai lasat gonit de Vlad, iata ce primesti de la mine.

Si Mahomed, ridicandu‑si piciorul, il izbea cu putere pe Laiota. Acesta cadea pe spate si incepea sa se vaicareasca in hohotele ascultatorilor.

Intre cei care se gaseau de fata, in cele dintai randuri - asezati pe doua jilturi inalte - se vedeau Stefan al Moldovei si maria sa Vlad.

Stefan - rumen la chip, cu pletele pe umeri, usor incaruntite, imbracat intr‑o haina lunga, din brocart argintiu, cu guler de samur si incheiata cu un sirag de nasturi din pietre nestemate - radea cu multa pofta, in vreme ce maria sa Vlad hohotea mai incet si infundat in sine.

Langa cei doi voievozi stateau de straja capitanul Tamblac si capitanul Ion.

Tot ca si alta data la Ramnic, Ion si voievodul Vlad se gaseau intr‑un targ. Atata ca, inaintea mariei sale nu mai erau jucate papusile. Ci un alt soi de teatru fusese nascocit.

Vlad Tepes nu mai era nici el tanarul acela balai. Iar copilul de‑atunci era azi capitan.

Cu toate astea, Ion simtea ca niciodata nu ii fusese mai drag decat acum barbatul acesta darz, care nu se lasase doborat nici de vrajmasi, si nici de suferinta.

«In pieptul lui puternic, arde insusi sufletul neinvins al neamului valah, cugeta Ion. Caci nici un fel de greutati sau piedici nu il infricoseaza. Sub bratul sau de fier, tara va fi iar libera ca pe vremea lui Negru Voda si a lui Tihomir!.»

Din ganduri l‑a trezit multimea care se veseleste nespus privind jocul actorilor.

Ali‑beg s‑a ascuns, si sultanul il cauta, cu un toiag in mana.

- A venit randul tau sa‑ti trag o chelfaneala, racneste Mahomed. Mi l‑ai pierdut pe Radu, si‑acum pe Laiota. Asa mi‑i pazesti tu?.

Multimea hohoteste. Si cate unul striga:

- Un asemenea joc nu, nu s‑a mai vazut!.

- Uite‑l pe Ali‑beg ascuns dupa copac!.

- Si sultanul il cauta!

- Nu‑l gasesti, Mahomed?.

Si clopotele bat!. bat!.

Putin mai la o parte, intr‑un manunchi stralucitor de fete - fiind insa cea mai frumoasa dintre ele - se vede Oltea. Si ea se veseleste. In ochii ei cu firisoare de aur s‑a strans toata lumina acelei dimineti.

«Ioane, ii spune ea cu ochii, cat sunt de fericita ca te‑ai intors!. Cat sunt de fericita!.»

Si clopotele bat.

Maria sa Stefan a hotarat sa plece. Lasa in urma lui, aici, in Bucuresti, doua sute de moldoveni condusi de Ion Tamblac.

Multe fapte de arme si multe intamplari i‑au legat laolalta pe cei doi tineri vrednici: moldoveanul Tamblac si capitanul Ion.

Iata‑i si in dimineata aceasta trecand impreuna, calari, pe podul de lemn dintre biserica domneasca si palat.

In urma celor doi tineri, tropotesc bidiviii vitejilor lui Stefan, ai cetei de transilvaneni si ai trabantilor munteni.

Din dosul portilor curtilor boieresti - ca si cu ani in urma la Targoviste - tasnesc priviri de ura ca sageti otravite.

Surlele suna tare, vestind trecerea garzilor domnesti.

Glasuri voinicesti canta.

Astazi va avea loc logodna capitanului Ion cu jupanita Oltea.

S‑au adunat la aceasta logodna moldoveanul Tamblac, Tit, Bucur, Mihailo, Alexe, Nastase, Gheorghe, Iacsici si toti ceilalti voinici din ceata care a tinut sus steagul neatarnarii fata de turci si al credintei fata de domnitorul Vlad, in anii de restriste.

Iar clopotele bat. bat.

- Cat sunt de fericita! suspina, imbujorata, Oltea, strangandu‑se la pieptul logodnicului sau. Visul mi s‑a implinit. Cat sunt de fericita!. repeta ea intruna, parca in nestire. Cat sunt de fericita!.

- Intreaga avutie a fostului meu mare logofat Lazar se inapoiaza jupanitei Oltea, nepoata sa, glasuieste voievodul. O va primi drept zestre cand va avea loc nunta - mirele fetei, capitanul Ion. Sa scrie lucrul acesta gramaticul.

Noul gramatic al voievodului, Gheorghe, ia pana, cerneala rosie - si scrie.

Urale izbucnesc sub tavanul boltit al salii de primire.

- Dar mai de pret decat aceasta avutie este iubirea. Dragostea insemneaza toata viata unei femei! ii spune domnitorul capitanului Ion.

- Asa este!. Asa este!. incuviinteaza batranul Tit, reamintindu‑si ca si el s‑a bucurat candva de o asemenea dragoste. Insa i‑a fost zdrobita de achingiii care i‑au pangarit si i‑au ucis sotia.

- Asa este! Asa este!. striga voinicii, desi cei mai multi dintre ei, aflati mereu in lupte, n‑au prea avut parte de dragoste.

Domnitorul intreaba:

- Cine e svornicul[23] logodnei?

- Eu! ii raspunde Tit.

- Si care este cea dintai indatorire a logodnicului, dupa datina, ca sa isi merite pe deplin logodnica?

- Indatorirea, dupa datina, este sa cante, ori din lauta, ori din gura, ceva care sa placa tuturor.

Voievodul se intoarce spre Ion:

- Implinesti datina?

- O‑mplinesc!

Alexe ii intinde lauta.

Este o unealta veche si lustruita, din lemn rosu de tisa.

Ion o strange la piept. O are mostenire de la Batranul care l‑a crescut. Strunele ei sunt ca argintul! Sunetul sau de clestar!

Lauta da glas. Strunele, la inceput, canta durerea pe care au incercat‑o vitejii la aflarea vestii inlantuirii vulturului lor, maria sa Vlad.

Spune tu, soare,

Si spuneti voi, stelelor,

Cata durere poate purta

Inima omeneasca?

Libertatea -

Insasi libertatea

A fost inlantuita!

Pamantul sfant al tarii

A ramas prada

Dusmanilor.

Greu era pumnul mariei sale

Pentru vicleni,

Ascutita sabia lui

In fata dusmanilor.

In tepi se inaltau

Vanzatorii de tara

Si cei care isi intindeau

Ghearele hraparete

Spre campiile, codrii,

Muntii si apele strabune.

Dar dulce era mangaierea

Voievodului

Pentru viteji.

Cele mai mandre

Si mai inmiresmate

Flori

Erau sadite

Pe mormintele

Celor cazuti in lupta!

Ridicati‑va!.

Luptam pentru ca mamele,

Iubitele,

Florile si apele noastre

Sa fie limpezi,

Sa nu fie intinate,

Pentru ca pamantul

Si flacaii nostri

Sa nu cada‑n robie.

Robia‑nseamna moartea,

Inseamna cea mai neagra

Si cea mai grea dintre morti.

Ridicati‑va!

Sabiile voastre sa scanteieze,

Sagetile voastre sa semene dreptate!

Capitanul Ion canta. Lauta pare vie in mainile lui. Ea geme, striga, se indarjeste si cheama, la fel cu glasul celui care o tine in brate si o stapaneste.

Trunchiul stejarului

Cuprins de flacari

Se preface‑n cenusa.

Piatra,

Sub viscolele naprasnice,

Se sfarma.

Numai inima,

Inima‑ndurerata,

Inima biciuita

A neamului valah

Nu se preface‑n cenusa,

Nici nu se sfarma,

Ci canta

Si cere dreptate.

Cere implinirea dreptatii.

Canta si cere implinirea

De‑a pururi

A dreptatii!.

Maria sa Vlad s‑a asezat pe jilt. Intai, cand cuvintele lui Ion au amintit injositoarea lui inlantuire, capul i s‑a plecat, ca sub o zdrobitoare povara. Bratele i‑au lunecat. Lantul este o rana a sufletului, ce nu se poate lecui niciodata. Dar numai la auzul cuvantului libertate, ochii voievodului au inceput sa arda. Fruntea i s‑a inaltat.

Glasurile barbatilor s‑au adaugat, groase, vocii puternice a lui Ion.

- Canta!. Mai canta! i‑a poruncit voievodul.

Si Ion a intonat, mai departe, o multime de cantece. O parte dintre ele le cunostea din pruncie, altele fusesera alcatuite, in timpul acestor ani, fie de purtatori de lauta ratacitori, fie de unii viteji din ceata lui; dar cele mai multe le izvodise el insusi, pentru ca, in mestesugul acesta, capitanul devenise neintrecut.

Rand pe rand, s‑au ivit sub bolta, tasnind de‑a dreptul din cantec, cu nimb de aur, cativa dintre vitejii care‑si dadusera viata, luptand in numele domnitorului lor, pe viata si pe moarte.

Lacrimi picura lin, din ochii ostenilor, cand buzele capitanului Ion rostesc numele sfant al gramaticului Farma.

«Nu cu cerneala vom scrie de astazi inainte, spusese el cand incepuse lupta, odinioara, la Tismana, ci cu sangele nostru!.»

Ion canta, pe urma, bucuria in care s‑au scaldat vitejii cand au aflat ca vulturul lor se afla din nou liber.

In stol s‑au ridicat, zburand in urma lui.

S‑au avantat asupra vrajmasilor.

Pe campiile din Serbia si din Bosnia, pentru slobozirea acestor pamanturi au luptat!.

Impreuna cu regele Matei si neinfricatul Vuç au luptat!

In asteptarea reintoarcerii pe pamantul stramosesc au luptat!.

Ion canta si marsul glorios spre Tara Romaneasca, intalnirea cu Stefan al Moldovei Visurile multimii de‑a‑i sti intotdeauna impreuna pe cei doi domni viteji, la bine si la rau.

Cantecul face un popas.

Oltea e mandra de cel atat de scump inimii ei.

De nu s‑ar rusina de voievod, l‑ar cuprinde pe logodnicul sau de gat si l‑ar imbratisa.

Ion isi inchina lauta, dupa obicei, stapanitorului tarii si cere o anume ingaduinta.

Maria sa i‑o da.

Capitanul isi instruneaza lauta si incepe din nou sa cante.

Afara, sfarsitul de noiembrie sufla hain. Prin ferestrele inguste, patrunde cate o pala de vant, facand sa se clatine si sa se zbuciume flacarile rosii ale facliilor.

Cantecul slaveste acum dreptul la dragoste al celor tineri.

Tanar a fost si maria sa Vlad. Pletele lui balaie au devenit carunte. Pana si in parul auriu al capitanului au inspicat cateva fire de culoarea florilor albe de cires.

Cati ani au trecut de cand unui baiat, abia iesit din copilarie, i‑a fost furata surioara de suflet si azvarlita in haremul sultanului?

Din palatul aceluiasi sultan a izbutit s‑o smulga pe copila care, curand, ii va fi sotie!

- Oltea!. Oltea!. spun buzele si inima lui Ion. Fata care porti numele celui mai drag dintre toate raurile acestei tari, fata a florilor, a livezilor, a bucuriei, dar si a suferintei. Pamantul si vazduhul parintilor si al parintilor parintilor nostri mi te‑a daruit!.

Cantecul s‑a sfarsit.

- Imbratisati‑va! le ingaduie voievodul. Bucurati‑va de aceasta frumoasa si neuitata zi!.

Fata si‑a implinit atat de greu stapanita dorinta si, iedera usoara, i s‑a agatat de gat.

Il saruta si, ridicandu‑si pentru o clipa capul, ii spune pe soptite, la ureche:

- Nici n‑am crezut ca poate sa fie pe lume atata fericire.

- Si‑a castigat, cinstite svornice, prin cantec, capitanul nostru, logodnica? il intreaba maria sa pe Tit.

- Si‑a castigat‑o, maria ta!.

Trei cimpoieri si doi fluierasi incep sa cante.

Nastase aduce bradul de logodna. Inelele de aur, daruite de domnitor, stralucesc in varf.

Oltea se aseaza sub brad.

Si Ion ii impodobeste cositele cu trei fire subtiri de matase rosie, trei de argint si trei de aur.

Pe sunetele cimpoaielor si fluierelor, sotii de lupta ai logodnicului joaca in hora, in jurul celor doi tineri, si canta:

Mierla canta in padure,

Canta mult si canta dulce.

Sa stie de draga mea,

Ar canta numai de ea.

Alexe presara asupra celor doi logodnici boabe de grau.

- Norocul sa va caute in viata, ureaza el, asa cum cauta pasarile boabele de grau.

Deodata, Bucur scoate la iveala, de sub mantie, bosca[24] plina cu vin.

- Eu am sosit din partea oastei[25] tatalui mirelui, graieste el.

Ion se gandeste ca el nu va afla niciodata cine i‑a fost tata. Insa maria sa, parca i‑ar fi citit gandurile, spune:

- Locul de tata al mirelui, la aceasta logodna, il voi tine eu!.

- Maria ta! se pleaca Ion, miscat, inaintea voievodului.

- Deci am venit, din partea oastei imparatului, repeta Bucur. Si‑am adus butea asta plina cu bautura si legata cu douasprezece cercurele de aur la gura.

Oaspetii isi primesc intre timp ulcelele de logodna, zugravite cu flori. Bucur rosteste mai departe:

Si‑aceasta bautura,

Dulce la sorbitura,

Sa nu se mai sfarseasca,

Si sa va‑nveseleasca.

Cei doi logodnici sa se iubeasca,

Iar spita lor sa infloreasca.

Ulcelele de logodna inflorite, dupa datina, incep sa se umple cu vin.

Insusi maria sa lasa la o parte cupa de aur si ia in mana o ulcica.

- Traiasca cei doi logodnici si spita lor sa infloreasca! ureaza voievodul, ca in cantec.

- Traiasca amandoi logodnicii si spita lor sa infloreasca! striga toti oaspetii, dand peste cap ulcelele cu vin.

In clipita aceasta, sub portalul inalt al usii, s‑a ivit unul dintre trabantii de straja.

- Maria ta, vesteste el. Din turnul de paza al cetatii s‑a zarit un calaret venind. Poarta o sabie si‑o lance, cu taisurile muiate‑n sange si indreptate‑n jos!.

- Semnul razboiului si‑al mortii! exclama Ion Tamblac, care se afla la numai doi pasi de capitanul Ion.

Oltea se prinde, ca si cum ar fi gata sa se inece, de bratul logodnicului sau.

Clopotele au inceput sa bata. Insa cu totul altfel decat inainte. Rar, intr‑o dunga.

Voievodului Vlad falcile i s‑au inclestat. Ochii i‑au capatat o lucire salbatica.

- Sa se adune sfatul domnesc! porunceste el.

In sala mare si intunecoasa, sprijinita pe sase stalpi grosi ciopliti in piatra, in jurul jiltului, nu se vad alti boieri in afara de tanarul comis Ratundu - cu barba rosie zburlita; noul boier de sfat - Horea, sosit de la Brasov, si Cristian, parcalabul Targovistei.

Capitanul Ion se apropie. Pasii lui suna sprinteni pe lespezi. Toti cei din sala il privesc nemiscati.

- Maria ta, glasuieste el. Nici un alt mare boier, in afara de cei care sunt de fata, nu se mai afla in capitala tarii!

- Au fugit la turci?

- Laiota Basarab i‑a chemat.

Capitanul ii intinde domnitorului sau un pergament. Domnitorul ia in mana scrisoarea. O citeste atent.

- Laiota scrie boierilor despre. dreapta obladuire otomana si despre ocrotirea lui Ali‑beg.

Clopotele bat lung, tanguitor, a primejdie.

Parcalabul Cristian al Targovistei face un pas. Isi zvacneste trupul greoi inainte si striga:

- Cand se va sfarsi, oare, sirul nelegiuirilor otomane?

- Cel mai greu vinovati, glasuieste voievodul, sunt aceia care ii slujesc pe vrajmasi!

De‑afara se aude vuiet. O mare multime striga:

- Nu‑i vom lasa pe Ali‑beg si Laiota sa intre‑n Bucuresti!. Sa pustiasca orasul!. Vom apara cetatea mariei sale Vlad!

- S‑au aprins focurile pe dealuri? Buciumele au inceput sa sune? intreaba voievodul.

- Totul s‑a indeplinit potrivit poruncilor date! ii raspunde Bucur.

- Apararea cetatii de scaun, Bucurestii, o incredintam postelnicului Horea, pe care noi il numim mare vornic! hotaraste voievodul.

Horea se apropie de jiltul domnitorului si ingenuncheaza.

Maria sa Vlad il atinge pe umar cu sabia.

- In ce priveste Targovistea, aceasta se da in grija boierului Cristian pe care, pentru credinta sa nestirbita fata de noi, il numim mare spatar.

Noul mare spatar Cristian saruta poalele vesmantului voievodului.

- Pe boierul Ratundu il facem mare logofat. Domnia sa va apara cea de‑a treia cetate de scaun a noastra: Curtea de Arges.

Ratundu se pleaca si el inaintea voievodului.

- Campulungul se va apara singur. Ali‑beg nu va cuteza sa se urce pana acolo, dupa cum nu va inainta, credem noi, nici peste Olt, in Valahia mica!

- In Valahia mica nimeni nu poate sa patrunda, rosteste, mandru, Bucur.

- Noi ceilalti vom iesi in intampinarea dusmanilor!

- Cateva gloate de tarani s‑au si adunat la portile cetatii! il instiinteaza Alexe pe voievod.

- In fruntea acestor gloate de tarani, pedestri sau calari, vei trece tu, Alexe! Cu ei ii vei hartui pe dusmani.

Viteazul strange pumnul:

- Ii vom hartui ca pe fiare, maria ta!

- Trabantii mi‑i incredintez capitanului Bucur. Nastase ii va conduce pe transilvaneni. Pe moldoveni, Tamblac. Iar prietenul nostru Mihailo, pe ostenii straini, care ne mai slujesc.

Ion se nelinisteste:

- Dar eu, maria ta?

Domnitorul coboara cele trei trepte.

Face un semn.

Ion ingenuncheaza.

Il atinge cu latul sabiei pe umar.

- Te numesc mare ban de Tismana!

- Mare ban de Tismana, maria ta? Dar eu nu sunt boier.

- Vei fi de astazi inainte. Stramosii nostri pe toti marii boieri nu si i‑au ridicat decat dintre viteji. Vei fi, in acelasi timp, loctiitorul meu, la comanda micii noastre ostiri.

- Maria ta, aceia care‑mi vor urma pana‑n adancul veacurilor nu vor uita aceste cuvinte ale tale. Si numele tau sfant il vor scrie, cu sabiile lor, pe trupurile tuturor vrajmasilor tarii.

- Iti multumesc, mare ban Ion!

Voievodul il imbratiseaza. Insa pesemne ca pasarile mortii si incepusera sa se roteasca in jurul sufletului mariei sale Vlad, pentru ca atat timp cat il stranse la piept, marele ban Ion simti o adiere rece invaluindu‑l si i se facu frig.

- Prietenul nostru Iacsici va porni catre Buda, mai hotaraste in incheiere voievodul, sa‑i duca regelui Matei instiintare despre cate s‑au intamplat in Tara Romaneasca, dupa plecarea lui Báthory acasa. Si, tot de‑asemenea, vrednicul carturar Tamblac, pe care maria sa Stefan ni l‑a lasat, cu doua sute de viteji, ca sa ne stea de straja, va trimite si el un olacar, cu‑acelasi fel de stiri, la scaunul din Suceava!

Clopotele bat. bat.

Fulgi mari si nepatati curg in suvoaie, din cer.

Pe zidurile cetatii Bucuresti, barbati fara vesminte ostasesti, insa cu armele in maini, stau de straja, asteptandu‑i pe Ali‑beg si pe Laiota.

Cei mai multi vor muri chiar azi, cu toate ca cetatea nu va putea fi luata cu asalt decat peste trei zile, cand nici un aparator nu va mai fi in viata.

Langa porti, in mijlocul barbatilor flamanzi si infrigurati, Ion se desparte - pentru a cata oara? - de Oltea.

Pe umeri, fata poarta o scurteica. Peste cosite are o broboada.

- Iarasi ne despartim!. suspina ea.

Ion o imbratiseaza.

Cercuri albastre si albe se rotesc. Fulgii coboara lin din cer. Si clopotele bat. bat.

Infruntand viscolul, zgribuliti, inveliti in cojoace sau numai in sumane de panura, pe jos sau calarind niste cai costelivi, taranii inainteaza.

Copacii isi clatina coroanele. Se zbuciuma in vant, scuturand de pe ei zapada.

Carduri galagioase de corbi insotesc gloata tacuta, vanata‑alburie, a taranilor, plutind ravasiti prin viscol si croncanind.

Putini dintre barbati au sabii sau lanci. Cei mai multi, insa, tin in maini numai arcuri, facute de ei insisi, topoare sau seceri. Unii sunt foarte tineri. Iar cei care nu poarta barbi sunt copii.

Dinspre o latura a padurii, s‑a ivit domnitorul Vlad. Este urmat de scutierul sau Tit, de gramaticul Gheorghe si marele ban Ion. Vin apoi moldovenii cu capitanul Tamblac, transilvanenii si trabantii lui Bucur. Coloana o incheie palcul ostenilor straini: maghiari, germani si sarbi condusi de Mihailo.

- Unde ne sunt iscoadele? il intreaba domnitorul pe Ion.

- Asteapta dincolo de coltul padurii! ii raspunde acesta.

Iscoadele, doi ostasi de‑ai lui Bucur, inca destul de tineri, au descalecat langa coltul adapostit al padurii.

Vazandu‑l pe domnitor ca se apropie, amandoi se descopera.

Voievodul se opreste ii atinteste cu privirea si ii asculta.

Ostenii au ingenuncheat in zapada.

- Maria ta, graieste unul dintre ei - in vreme ce viscolul le ravaseste parul - Ali‑beg cu urdia lui si cetele boieresti ale lui Laiota.

- In totul cam treizeci de mii de oameni, adauga cel de‑al doilea.

- Inainteaza incet dinspre Giurgiu.

- Pe noul drum de la Calugareni.

Voievodul si‑a lasat in piept capul.

- Doresc numai sa stiu cam cati valahi din cetele boieresti se gasesc de partea lui Laiota? intreaba el.

- Cam trei sau cel mult patru sute!

- Nici noi n‑avem mai multi! se intristeaza Nastase. N‑au apucat sa se adune.

- Noi insa avem de partea noastra dreptatea si adevarul tarii! se involbureaza Tit.

- Si nu ne temem de nimeni! rosteste Bucur.

- Ba sa ne temem, capitane Bucur, glasuieste voievodul. Sa ne temem de ceea, ce vor spune si vor gandi, peste veacuri, urmasii nostri, cu privire la felul cum ne‑am implinit noi indatoririle in zilele acestea de restriste.

Zapada s‑a facut tare ca fierul si scartaie sub copitele calului.

In dinti cu gulerul mantiei stapanului, armasarul se retrage cu spatele cat poate mai repede.

Capul barbatului s‑a lasat intr‑o parte.

Mantia i s‑a desfacut. De sub ea se zaresc, lucitoare, platosa si camasa de zale.

Tarandu‑l neincetat, in acest fel, armasarul izbutise s‑ajunga pana intr‑un loc, unde padurea uriasa de cer si garnita se rarea, facand loc unei balti. Din suprafata inghetata a apei, se ridicau tufe impietrite de pestisoara, un fel de feriga a apei.

La malul baltii, se opri. Isi salta capul. Narile ii palpitara Ascutindu‑si urechile, incerca sa‑si dea seama unde ramasesera lupii.

Duhoarea sangelui lupanului sfasiat nu mai ajungea pana aici. Sau vantul o ducea in alta parte. Urechile sale atente auzeau insa maraiturile fiarelor.

Pe marginea acelei balti, rasariti cine stie cum in mijlocul Codrului Vlasiei, se vedeau niste molizi tineri. Armasarul porni mai departe, luand‑o printre molizii acestia de‑a lungul malului baltii cu apa vanata si inghetata.

Capul barbatului se izbea de zgrunturii ascutiti ai ghetii, ca si de ramurile rupte de vant si risipite pe jos.

In momentul acesta, Negru mai mult simti decat auzi zgomotul goanei fiarelor. Lupii isi terminasera ospatul. Si‑acum, intaratati, isi reluau urmarirea.

Aplecandu‑si scurt capul, Negru apuca iar gulerul mantiei stapanului si incepu sa se retraga mai repede ca pana atunci. Ranitul, cu obrajii arzand si buzele subtiate, ofta.

Lupta dureaza de‑aproape trei zile.

Pana atunci, ostenii domnitorului Vlad le‑au pricinuit navalitorilor pierderi dintre cele mai grele. Le‑au ucis noua capetenii. Au dat foc carelor cu hrana. Le‑au distrus sute de corturi. Iar dintre otomani au luat o multime de prinsi.

Nu se afla popas care sa nu‑i coste pe osmanlai si pe slujitorii lui Laiota o multime de morti.

Sub poruncile aspre ale lui Ali‑beg, oastea impartita in trei inainteaza, totusi, spre Bucuresti, Curtea de Arges si Targoviste. Dar numele banului Ion, al lui Tamblac, al capitanului Bucur, al lui Mihailo si‑al celorlalti munteni, transilvaneni si moldoveni din slujba mariei sale Vlad, pluteste deasupra osmanlailor, in mars, la popasuri sau in somn, ca tot atatea infricosatoare umbre. Niciodata navalitorii nu pot sa stie de unde, de cine si cand vor fi loviti.

Ostenilor din cetele boieresti ale lui Laiota, care ii insotesc pe navalitori, cand cad prinsi li se ciuntesc mai intai nasurile, urechile si buzele, apoi sunt trasi in tepi.

- Vanzarea de tara ii schilodeste pe oameni. Si schilodenia lor sufleteasca trebuie sa se potriveasca si cu cea trupeasca! le‑a poruncit alor sai maria sa Vlad.

Intr‑un luminis inghetat a fost adus Evrenos, capetenia achingiilor din oastea otomana. Azi‑noapte a fost rapit din cort de trabantii lui Bucur. Evrenos‑beg, este cea mai insemnata capetenie a armatei turcesti, dupa Ali.

Fiind un ostean destoinic, Evrenos nu se teme ca va fi tras in teapa. Sau, cel putin, nu lasa sa se vada.

Teapa i se ciopleste, cativa pasi mai incolo, de catre un taran din ceata lui Alexe.

Maria sa voievodul sta asezat pe‑un butuc din padure.

- Aveti cea mai intinsa imparatie a lumii, ii spune el lui Evrenos. Si nu va saturati. Va napustiti intruna asupra celorlalte neamuri!.

Evrenos isi ridica fruntea!

- Ghiaurii nu pot intelege. Noi ii eliberam pe oameni de negura nestiintei. Aceasta‑i datoria dreptcredinciosilor. Sa izbaveasca lumea.

- Voi ii eliberati pe oameni, robindu‑i, ingenunchindu‑i, rapindu‑le pamantul! Cine va da acest drept?

- Invataturile profetului nostru, slavit sa‑i fie numele!. Si Evrenos se indreapta spre rasarit, facand inchinaciunea otomana la frunte, la buze si la inima. Pentru aceste invataturi, noi suntem gata sa primim moartea‑n chinuri din mainile ghiaurilor. Caci ele‑nseamna adevarul.

- Fiece neam din lume are adevarul sau, care‑l indrituieste sa vietuiasca liber si dupa placul lui, pe pamantul strabun.

- Oricat va veti lupta, noi va vom nimici, caci suntem prea puternici.

- Cine se apara si lupta, pana la moarte, pentru dreptatea lui, poate fi invins, Evrenos‑beg, insa nu nimicit. El va trai in veci.

- Ii urasc pe ghiauri. Pe valahi cel mai mult. Caci din pricina voastra se intarzie drumul spre inima Europei. Dar nu ma tem de voi. Trageti‑ma in teapa. Ma simt gata sa mor.

- Ar trebui sa mori. Teapa ti‑e pregatita. Insa sultanul tau, odata, mi‑a crutat un ostean curajos. Si vreau sa ma platesc. Esti liber, Evrenos!.

Bucur ii da lui Evrenos un cal. Acesta il saluta pe domnitorul Vlad.

Si, inca nedezmeticit, incaleca si pleaca.

Numarul ostenilor mariei sale Vlad a scazut. Dintre tarani, ca si dintre transilvanenii si trabantii lui Bucur nu se mai afla in viata aproape nici unul.

Iar dintre moldoveni a mai ramas un sfert.

- Maria ta, il intreaba Alexe pe domnitor. Am ramas prea putini. Vom mai putea invinge?

- Nu! ii raspunde voievodul.

Nastase se nelinisteste:

- Si noi vom mai scapa cu viata vreunul?

- Nu cred! graieste voda.

- Atunci de ce nu‑ncetam lupta? De ce nu ne retragem? se mira Gheorghe.

Vlad Voda intoarce capul:

- Pentru ca soarta neamului nostru, in acest colt de lume, pare sa fie o necurmata lupta.

- Pentru pastrarea libertatii! recunoaste Bucur.

- Daca am parasi aceasta lupta, ar insemna sa parasim si gandul libertatii!.

- Gandul acesta nu‑l vom parasi niciodata! striga marele ban.

- Niciodata! repeta toti ceilalti.

- Niciodata! rasuna parca si padurea, ca un ecou.

- Niciodata! bubuie cerul acoperit de sutele de mii si milioanele de zabranice ale tuturor vaduvelor, mamelor, fiicelor, surorilor si iubitelor celor cazuti, de‑a lungul veacurilor, in lupta pentru apararea tarii.

- Niciodata!. Niciodata!. tuna pamantul si clocotesc apele. Niciodata!. Niciodata!.

- Tara noastra intreaga pare ca arde pe un rug, rosteste cutremurator voda. Dar flacarile acestea, ce‑au sa ne mistuie, vor lumina pamantul si vor arata lumii ca este la Dunare un neam ce nu va‑ngadui nimanui, vreodata, sa‑i smulga libertatea!.

Lupta. sange. si moarte.

Banul Ion, cu mica lui ceata, ataca, dinspre paraul Tancabestilor, pe cei trimisi in urmarirea mariei sale Vlad.

In jurul sau, voievodul imprastie prapad. Movile de lesuri se ridica unele peste altele.

Sub vuietul ciocnirii armelor si‑al strigatelor de ura sau deznadejde, care tulbura linistea stravechilor codri, cupele de lumina ale acestei ultime seri de lupta s‑au spart.

Din ele a inceput sa curga sange. Mult sange. Iar sangele acesta rece al serii s‑a amestecat cu cel fierbinte al luptatorilor, impanzind padurea si impurpurand, laolalta, albul, mai inainte nepatat, al zapezii.

Lupta se da nu prea departe de cetatea mariei sale Vlad: Bucurestii, in codrul cel negru al Vlasiei, intre cele sapte foste sanctuare dacice parasite, fiecare aflat in alt trup de padure: Scrovistea, Tancabestii, Piscu, Ciogaia, Ciolpanii, Cociocul si Baltenii.

Maria sa Vlad, numai cu‑o mana de oameni, a infruntat temeiul ostirii otomane de sub conducerea lui Evrenos. (Deoarece tot Evrenos a primit insarcinarea sa continue lupta.)

Dupa aceste trei zile de batalie necurmata, nici un ostean dintr‑ai lui Laiota nu mai traieste. Trabantii si transilvanenii lui Bucur i‑au nimicit pe toti. Si, pe cati i‑au prins vii, i‑au inaltat in tepi.

Pretutindeni, se vad ingramadite lesuri impietrite de ger in chipurile cele mai ciudate cu putinta.

Unii zac in zapada, lungiti pe spate, cu bratele deschise, ca si cum s‑ar gasi, intr‑o zi de vara, tolaniti pe iarba, asteptand mangaierile soarelui.

Altii se afla ingenuncheati, ca inaintea lui Alah sau a lui Dumnezeu, parca rugandu‑se fierbinte.

Unii stau indesati, cu genunchii la gura, doborati de dureri, altii incovoiati, cu gurile ranjite, inclestate sau strambe.

Ca un muncitor harnic, voievodul ii coseste cu sabia lui uda pe cati ii stau in cale. Cu cate‑o singura miscare a bratului, reteaza cate cinci capete deodata!

De cine se apropie el se poate socoti mort.

Numai ca oastea mariei sale Vlad s‑a micsorat intai pana la doua sute de oameni. Pe urma, a ramas numai cu o suta si, in sfarsit, cu cincizeci de osteni.

Oastea lui Evrenos care, la inceput, avea peste cinci mii de oameni, s‑a micsorat, de‑asemenea, cam pana la cinci sute.

- Voi alergati si‑ncepeti sa‑i loviti pe turci de pe margini, le porunceste voievodul lui Bucur, Mihailo, Nastase si Alexe. Ion sa‑i izbeasca din spate. Aici le vom tine piept eu, scutierul, gramaticul si capitanul Tamblac cu moldovenii lui.

Lupta reincepe cu si mai multa furie.

Pe voievod ranile nu‑l dor. Sangele, care‑i curge siroaie din trupul sagetat si sfartecat de rani, nu‑l vede. Insa de sabia lui nu scapa nimeni.

Dintre valahii mariei sale Vlad mai traiesc douazeci. Insa nici otomanii nu au ramas mai multi decat vreo suta optzeci sau cel mult doua sute.

Ion se sileste sa‑i atraga spre sine pe cei care se indeasa, cu laturile in maini, incercand sa‑l cuprinda pe domnitorul Vlad.

Deodata, il aude pe Bucur strigandu‑l de departe:

- Vino in ajutor!

Bucur goneste in galop.

- Maria sa a fost lovit de moarte!

Ion simte o sfarseala.

- Tata, care‑si daduse seama ca totul e pierdut, l‑a rugat pe voievod sa inceteze lupta. mai povesteste Bucur.

- Si ce‑a raspuns voievodul?

- «E cea din urma lupta. Si trebuie sa cad cu fata la dusman.»

- Maria sa e‑n sa?

- E fara cunostinta. Abia a mai putut sa sopteasca: «Instiintati‑l pe Ion!.»

- Tu, Tit, Mihailo, Gheorghe, Tamblac si moldovenii lui duceti‑l la Gherghita[26]. Sub beciul cetatuii se afla a intrare tainica intr‑un tunel din vremea dacilor.

- Tunelul unde duce?

- In Transilvania.

- Si tu ce‑ai de gand sa faci?

- Eu, cu Alexe, Nastase si cati mai sunt cu noi vom ramane aici, stavilindu‑i pe turci sa nu va urmareasca.

- Nu sunteti prea putini?

- Suntem cati e nevoie!.

Ajungand in dreptul locului unde balta se ingusteaza, formand un fel de gatuitura, armasarul incepu sa‑si tarasca stapanul pe gheata, urmat indeaproape de haita.

De‑aici, de pe gheata, pe malul celalalt, intr‑un desis de arbori, se puteau zari ruinele fostului sanctuar dacic, care fusesera transformate, cu cativa ani in urma, intr‑o bisericuta.

Inspre acest lacas - singurul in care se gasea o fiinta omeneasca: un pustnic - se indrepta armasarul.

Pustnicul, in acel ceas tarziu de noapte, ingenuncheat pe‑o lespede, se ruga.

Neslabit nici o clipa de haita manioasa a fiarelor, armasarul isi trage stapanul pe coasta inzapezita.

Trei dintre lupi o iau la goana. Facand un ocol mare, ies inaintea calului, pe coasta.

Armasarul lasa din dinti gulerul mantiei stapanului. Se repede la cei trei lupi.

Se intoarce cu spatele, fulgerator, si incepe sa‑si arunce spre ei copitele. Unul, izbit intr‑un copac, isi da in graba duhul. Pe altul il nimereste in pantec. Doar cel de‑al treilea apuca sa‑l insface si sa‑i insangereze putin piciorul. Numai ca si acesta este azvarlit, foarte departe, pe gheata.

Ceilalti lupi se retrag, urland.

Armasarul isi apuca din nou stapanul, de gulerul mantiei, tragandu‑l mai departe, pe coasta.

Ranitul a fost adus pana pe treptele bisericii.

Armasarul se culca langa el, cu capul indreptat spre lupi.

Trupul fierbinte al animalului ranit il dezmorteste pe barbat. Din cand in cand, armasarul isi intoarce catre el capul, si respiratia lui calda si aburita invaluie, dezmierdatoare, chipul osteanului cazut.

Lupii s‑au adunat in jurul treptelor bisericutii.

Ridicandu‑si mult capetele si dandu‑si‑le apoi pe spate, fiarele intaratate urla.

Pustnicul, ingenuncheat, asculta urletele infioratoare.

Carnea i s‑a incrancenat.

«Desigur, cugeta el, trupul meu il ravnesc. Dar nu au cum patrunde inauntru pana la mine.»

Mai bine de jumatate din noapte a trecut.

Lasati pe labele dinainte sau ridicati in picioare, clantanind de furie, cu capetele date pe spate, lupii urla.

Pas cu pas, fiarele se apropie de treptele bisericutei.

Indarjiti de preaindelungata urmarire a celor doi raniti, atatati de mirosul sangelui viu, ca si de apararea fara de seaman a calului, scot din gatlejuri niste maraituri lungi, groase, preschimbate intr‑un soi de chelalaituri, ca de vulpi sau de animale batute.

«Sa sfarsim odata cu ei!» se indeamna parca unii pe altii lupii.

Ar vrea sa se repeada, poate, cu totii deodata, dupa obiceiul acestui fel de fiare. Insa armasarul, care se afla langa, stapan, imprumutandu‑i acestuia caldura trupului sau, nu‑i scapa nici o clipa din ochi.

Din privirile lui, lupii inteleg pesemne ca, incepandu‑si navala, unii dintre ei vor pieri.

Chiar si atunci cand se intoarce catre stapan, armasarul inca le mai vegheaza pe fiare cu coada ochiului. Si, cum baga de seama ca au de gand sa‑l atace, se si ridica in picioare.

Da cateva clipe un ocol, nechezand amenintator si azvarlindu‑si copitele spre lupi. Si acestia, in chip cu totul de neinteles, desi sunt numerosi, schelalaie si se retrag.

Este adevarat ca, de indata ce armasarul se lungeste pe trepte, langa stapanul sau, fiarele incep sa inainteze din nou.

Cu toata impotrivirea vitejeasca a animalului, cercul continua sa se stranga.

Calul, la randul sau, este din ce in ce mai sleit, atat din pricina frigului, cat si a oboselii si‑a sangelui varsat.

Iar pustnicul nu stie ce se intampla afara. Nu stie ca, numai la cativa pasi de el, un om vegheat de‑un animal este gata sa moara.

Faclia galbena de ceara din chilie isi arunca razele ei jucause, slabe, palpaitoare, pe chipul scofalcit al celui care se afla ingenuncheat.

Au inceput sa se strecoare, printre coroanele inzapezite ale copacilor, cele dintai raze de lumina, ca niste duhuri albe. Dar lupii sunt tot mai aproape. Ochii lor arzatori s‑au preschimbat in niste mici flacarui de sange. Peste limbile rosii, coltii li se deschid taiosi. Si balele curg din boturi. Bale galbene, lipicioase, patate de suvite - inchise la culoare - de sange.

Isi musca singuri limbile, de lacomie si ciuda. Si urla. Urletele lor parca ar spune:

«Prada aceasta trebuie sa fie a noastra!.»

Nu‑i mai despart pe raniti - omul in nesimtire si animalul care il apara - decat trei pasi de lupi.

Atata tot!. Trei pasi.

Armasarul ar vrea sa se ridice.

Corpul insa ii tremura. Picioarele nu‑l mai ajuta.

Isi linge rana de la piept si isi indreapta capul catre stapan. Poate ca rasuflarea aceasta este cea din urma cu care il mai poate incalzi.

Necheaza apoi spre fiare, amenintator, asa cum cel putin ar dori. Dar pana si nechezatul sau nu mai are putere. Glasul, alta data puternic, suna jalnic, frant.

Ochii i s‑au umezit. De frig? Sau poate ca, intr‑adevar, asa dupa cum spun vechii povestitori, armasarul plangea?

Armasarul necheaza, tot mai incet, mai jalnic si mai sfasietor!

- Ridica‑te, stapane!. pare sa‑l cheme el. Ridica‑te!.

Negru a inceput sa simta rasuflarea fierbinte a lupilor aproape de picioarele lui. Picioarele lui inghetate si numai rani - pentru ca, de fiecare data, in cele din urma randuri cand se mai ridicase, ciorchini de lupi se repezisera sa‑l muste. Si numai cu puterea deznadejdii izbutise sa‑i mai loveasca si sa‑i indeparteze.

Lupul cel mai batran, capetenia celorlalti, maraie acum scurt, gros, ceva ca o porunca.

Este, poate, semnalul sa se repeada cu totii asupra celor doi raniti si sa‑i sfasie. Barbatul insa continua sa traiasca, nestiutor, in lumea amintirilor lui.

Lupta. Lupta cumplita. Marele ban Ion, Alexe, Nastase, trei moldoveni si trei transilvaneni se afla in mijlocul vrajmasilor.

Lumina lunii, scapata pentru putin timp dintre nori, falfaie argintie.

Rasuna zgomote ale unor copaci doborati de furtuna, tipete salbatice si gemete ingrozitoare, neomenesti.

Fulgere ii scapara marelui ban Ion din coif si din palos. Privirile sale sunt ucigatoare pentru vrajmasi.

Trambita lui Alexe rascoleste tacerile indurerate ale codrului, trezindu‑i pe zeii daci din somnul de milenii.

Copacii batrani se clatina. Se clatina padurea? Se roteste padurea! Mai iute. Tot mai iute. Se invarteste, innebunitor, padurea.

Faclii aprinse sau sabii inrosite in lupta se ridica. Ard. Palalaia lor cheama. Ii cheama pe viteji la lupta. Palalaia lor canta. Ii slaveste pe cei cazuti.

Din ochii marelui ban Ion si ai sotilor sai curge ura impotriva dusmanului, ca un rau mare, negru, cu involburari scanteietoare. Lumina lunii se topeste, in ceata rosie a furiei celor care ii infrunta pe vrajmasii libertatii patriei lor.

Transilvanenii si moldovenii, laolalta, au cazut potopiti de turci.

Cu‑o sulita in piept, s‑a stins Nastase. Alexe a murit mai greu. Cateva sageti l‑au lovit in pantec. O barda l‑a izbit in umar si‑o lance i s‑a infipt in sold.

In inclestarea aceea de spaima, dupa o lupta de‑un ceas si jumatate, pe cei din urma dusmani - cu totii noua - i‑a lungit, unul dupa altul, in zapada, Ion.

Un urlet de triumf i‑a scapat, in clipa aceea, din piept.

Nu mai traia nici un vrajmas care sa poata porni pe urmele voievodului sau, purtat spre cetatuia Gherghita de sotii lui de lupta.

In ce‑l priveste pe domnitor, fara indoiala ca se va lecui. Batranul Tit cunoaste nenumarate leacuri. Si nu numai o data a smuls el mortii oameni aproape dusi.

Cu‑atat mai mult, pe maria sa Vlad va gasi Tit mijlocul si puterea sa‑l faca iarasi teafar.

Intre timp vor veni, de asta data negresit, ajutoare, din partea mariei sale Stefan si a lui Mateias. Ali‑beg va fugi. Si Laiota la fel.

- Catre Gherghita!. Catre Gherghita! S‑ajung si eu, cat mai degraba! isi porunceste Ion.

Intoarce calul catre Gherghita.

Totul i se roteste in jur. Cine‑l va sprijini? Nimeni nu mai traieste. A ramas singur.

Au ramas singuri in viata, in padurea Baltenilor, din Codrul cel negru al Vlasiei, numai Negru si el.

Alexe si Nastase unde sunt?

Opreste calul. Coboara cu greu. Se clatina. Scoate, din buzunarul de la brau, amnarul. Aprinde o faclie. Ii cauta. Ii gaseste nu prea departe unul. de celalalt. Ii strange in brate. Atatia ani de lupte impreuna. Si de credinta.

Cat de nelinistit doarme Nastase! Alexe si‑a inclestat pumnii. Nici mort nu‑i iarta pe vrajmasi. Ar fi in stare sa se razboiasca, inca o data, de la‑nceput, cu toata oastea otomana.

Cu o lopata, luata de la oblancul unui cal, Ion sapa amandurora o groapa. Se vor simti mai bine laolalta.

- Dormiti in pace, fratii mei!.

Totul se sfarseste. Isi simte sangele scurgandu‑i‑se din vine, prin zecile de rani care i‑au brazdat trupul. Dar cel mai rau il doare izbitura din crestet.

Nu vrea sa se ingrijeasca. Incaleca. Cu greu incaleca! Picioarele abia mai poate sa le vare in scari.

- Hai, Negrule!. Calul porneste.

Nu zareste nimic. Oare sa fi orbit? Si, totusi, i se pare ca zboara. S‑a prins cu bratele de gatul armasarului.

- Catre Gherghita, Negrule!. Catre Gherghita!. Du‑ma la maria sa Vlad!.

Ce bine e sa zbori!.

- Catre Gherghita, Negrule. Catre Gherghita!.

Lupii, la semnalul capeteniei lor, s‑au incordat zburliti, cu boturile larg cascate si coltii ascutiti muiati in bale vrastate cu suvite de sange.

Negru a nechezat sfasietor.

Nu se mai poate apara. Cu trupul lui isi acopera stapanul.

Sfarsitul celor doi raniti a sosit. Moartea s‑a pregatit sa‑i prinda cu bratele osoase.

Ba nu. Inca n‑a venit vremea. Caci pustnicul, in sfarsit, a deschis usa sa vada ce se intampla afara. In mana dreapta, subtire si descarnata, tine o faclie.

Si vede - nici nu‑i vine sa creada - la usa bisericutii sale, pe treptele de piatra, zacand, un muribund vegheat numai de‑un cal, in fata unei haite de lupi. Cu toate ca au trecut atatia ani, pustnicul il recunoaste pe Ion. A fost el insusi, odinioara, trabant, in prima domnie a lui Vlad. Cati otomani si vrajmasi de‑ai domniei nu i‑a tras el in teapa! Pana si teapa netrebnicului pasa Hamza, care incercase sa‑l prinda prin inselaciune pe domnitor, la Giurgiu, de el a fost strunjita.

Negru, sleit, isi coborase botul deasupra trupului stapanului iubit. De copil l‑a slujit, si era hotarat sa se stinga impreuna cu el.

Gemea incetisor:

«Ramai cu bine, stapane drag!. Ramai cu bine!»

Pustnicul isi ridica faclia.

Cum ar putea sa se impotriveasca insa navalei unei haite de fiare el - un biet pustnic fara vlaga?

Lupii, o clipa impietriti de faclia din mana pustnicului, sunt gata sa se repeada.

Atunci. Atunci rasuna prin padure un tropait. Si, in goana cea mai mare, apar trei calareti.

- Ion! striga calaretul din frunte.

Insa, cu toate ca acest calaret este imbracat barbateste - cu cizme, coif si palos - glasul lui e de fata.

- Marele ban Ion este aici! se bucura al doilea.

- Bine ca l‑am gasit! rosteste vesel al treilea.

Baiatul cel cu glas de fata se repede la Ion. Ceilalti doi ii gonesc pe lupi, tragand in ei cu arcul sau spintecandu‑i cu sabiile.

Apoi batranul pustnic si fata imbracata baieteste il iau pe Ion in brate, ducandu‑l in bisericuta.

- Din fericire, rosteste pustnicul, am niste bauturi si unsori cu care ti‑l ridic pe‑acest voinic indata. Ti‑l fac precum a fost. Si calul lui la fel.

Cei doi voinici, care i‑au izgonit pe lupi - unul din ei fiind Bucur si celalalt Mihailo - s‑au reintors si ei.

- Ion va trai! ii vesteste, cu lacrimile bucuriei in ochi, jupanita Oltea.