Legenda valaha al. mitru - ienicerii, ahmet si iusuf

LEGENDA VALAHA AL. MITRU - IENICERII, AHMET SI IUSUF

Noaptea ce a urmat va ramane pentru totdeauna in amintirea Baiatului.

La venirea serii, se culcasera pe paturile de muschi, din coliba de crengi.

Intamplarile din timpul zilei si, mai ales, intalnirea cu voievodul Vlad, care le luase atat de hotarat partea inaintea comisului Ghilt, ii impresionase pe tustrei, peste masura.

Baiatul nu putea uita chipul domnitorului, privirea lui scrutatoare si felul parintesc cum il dezmierdase pe par.

In taina, isi mangaia palma. I se parea ca simte inca, lipita de ea, mana puternica si cu degete lungi, a lui Vlad.

Il rugase pe Tit sa‑i povesteasca tot ce stia despre tanarul domnitor, si papusarul primise cu bucurie.

Ca vechi ostean, cunostea cateva legende ce se alcatuisera despre Vlad si tineretea lui zbuciumata.

O mireasma puternica de ierburi umede venea din padure. Oltul curgea la vale, doinindu‑si vechile lui povesti. Prin deschizatura de la intrarea colibei, se vedea lumina rece a stelelor. Un cal fornaia pe nas si necheza prin somn.

Cel care daduse de stire ca se apropia o primejdie fusese ursul. Mormaise si‑si zornaise inciudat lantul, ridicandu‑se in doua picioare.

Numaidecat rasunara tropotul cailor si zgomotul armelor.

Nenorocul a fost ca ursul era legat cu lantul de trunchiul copacului pe care se sprijinea coliba. In felul acesta nu le putuse fi de nici un ajutor.

Tit iesise afara, dar asupra lui se repezise o ceata de oameni.

Incordandu‑si muschii, vechiul ostean ii rasturna in iarba. Din spate, sarira altii. Se rostogolira ca un ghem, pana pe malul raului. Luptand, se pravali, impreuna cu cei care se sileau sa‑l lege, in valuri.

Intre timp, copiii incercau sa se descurce singuri. Baiatul, cu sabia in mana, daduse cateva lovituri bune slugilor boieresti. Unuia ii taiase urechea. Acesta tipa ca din gura de sarpe.

Bucur puse mana pe cofaiesul cu miere si i‑l arunca boierului Ghilt in cap. Comisul crezu ca i l‑a aruncat Baiatul, si cum pe el avea cel mai mare necaz, fiindca il infruntase in fata lui Vlad, incepu sa‑i ameninte pe osteni:

- Daca nu‑mi veti prinde pe impielitatul acela, am sa pun sa va bata la talpi!

Baiatul, urmarit de slugile boieresti, se agata sprinten de ramura unui copac. Sarind ca o pisica si leganandu‑se printre crengi, trecu in altul. Ar fi putut sa ajunga astfel, din copac in copac, caci padurea era foarte deasa, pana in locul unde se gaseau legati caii. Dezlegandu‑l si incalecand pe Negru ar fi putut sa scape.

Dar la lumina faclelor cu care venise ceata lui Ghilt, il vazu pe Bucur zbatandu‑se ca un peste in varse, intre doi gealati. Acestia incercau sa‑i lege mainile la spate. De sus, isi dete drumul in capul lor. Gealatii cazura. Bucur o lua la goana, Baiatul dupa el. Numai ca in fata le iesira alti slujitori. Din spate, unul ii arunca Baiatului un sac in cap. Altul il lega cu un streang peste brate. Vru sa strige, dar o lovitura in tampla il ameti.

Cand se trezi era intr‑o caruta, impreuna cu Bucur, legati amandoi fedeles. Caruta sarea prin bolovani, si capul Baiatului se lovea, ca o minge, de marginea ascutita a unui butoi. Privi spre Bucur si vazu ca sotul lui de suferinta era inca lesinat si avea un calus in gura. Capul i se lovi inca o data tare de marginea butoiului, si isi pierdu cunostinta.

Abia tarziu si‑a revenit.

Amandoi, Bucur si el, au fost dusi cu caruta pana la tarmul Dunarii. Cativa turci i‑au luat in primire si i‑au azvarlit intr‑un caic. Caicul era intesat de copii intre unsprezece si cincisprezece ani. Dintre ei, cei mai multi erau sarbi, albanezi, bulgari si greci.

Comisul Ghilt ii vanduse turcilor.

Tit se inecase in Olt. Cel putin asa credea Ghilt. De cai si de urs, boierul nu mai avusese timp.

Pe acelasi caic, Ghilt impreuna cu cativa slujitori trecusera la osmanlai, de teama pedepsei domnesti.

Vlad facuse greseala de a‑l lasa pe comis sa se infatiseze singur la judecata de la Targoviste.

Greseala aceasta i‑a fost domnitorului de invatatura pentru toata viata.

Dupa o calatorie, care baietilor li se parea ca nu se va mai sfarsi, caicul ajunse la stravechiul Constantinopol, numit de turci, de cand il cucerisera, Stambul. In fundul vasului, fusesera inghesuiti aproape doua sute de copii, intr‑un loc larg pentru cel mult treizeci.

Dintre copii, cei mai slabi se prapadisera pe drum. Lipsa de aer, oboseala si ranile pricinuite de streangurile cu care fusesera legati ii facusera sa‑si dea sufletul.

- Asta le‑a fost soarta - Kismet, zisesera turcii nepasatori si ii aruncasera in mare.

La Stambul, copiii fura calauziti in curtea luminoasa a unei foste manastiri grecesti, transformata in moschee, unde primira fructe din belsug si apa rece pe saturate.

Se spalara pe maini, pe obraz si pe picioare, lucru care nu se mai intamplase de cand fusesera rapiti, si se simtira deodata inviorati.

Dupa aceea, un turc, span si slab ca o scobitoare, semanand cu o baba stafidita, in grija caruia fusesera dati, incepu sa le cerceteze vanjosenia, indoindu‑le si dezdoindu‑le bratele, deschizandu‑le gurile, sa le vada dintii, asa cum fac negutatorii de cai prin iarmaroace.

In timp ce‑i masura si‑i incerca in fel si chip, boscorodea cu ajutorul talmacilor, fericindu‑i pe copii ca‑si parasisera tarile de bastina, destinate pieirii, si le spuse ca vor fi dusi intr‑o tabara‑scoala de ieniceri. Ien‑cer in limba turca inseamna ostire noua, le talcui el, fiindca ei vor fi ostirea cea noua, formata din copii rapiti din alte tari, care vor starpi pana la unul pe ghiauri.

Adevarul este ca sultanului Mahomed ii placea de multe ori sa se laude ca va lua in stapanire intreaga lume, dar nu varsand sangele turcesc, ci pe al copiilor din tarile pe unde calcau ostile lui.

Cand veni si randul lui Bucur, acesta se impotrivi sa deschida gura ca un cal. Slabanogul ii stranse falcile cu degetele ca intr‑un cleste. Atunci Bucur il musca.

Turcul, cu degetele insangerate, dete un raget, sarind de durere intr‑un picior.

Baiatul gasi ca venise clipa prielnica de a incerca sa scape. Ii trase turcului turbanul pe ochi si ii dete un branci.

Amandoi baietii o luara apoi la fuga, sarind peste gardul de piatra al moscheii, caci portile fusesera inchise. Dupa ei se luara o multime de copii, sarind de asemenea gardul.

In curte nu ramasesera decat unii mai fricosi si cativa prinsi de slabanog cand se inghesuiau pe langa gard.

Restul se imprastiara ca un stol de potarnichi.

In spatele cladirii se aflau cei doi paznici inarmati, care‑i insotisera pe baieti din port pana la moschee. Dar acestia, obositi si toropiti de caldura, se culcasera la umbra, pe iarba, si adormisera tun, cu fesurile pe ochi.

Auzind tipetele stolului de copii si strigatele de ajutor ale slabanogului, sarira in picioare. Nedezmeticiti insa si neintelegand ce se petrece, nu stiau incotro s‑o ia, pierzand astfel o bucata de timp.

Copiii alergau pe strazile orasului si glasurile lor ascutite trezira din somn toti cainii Stambulului, facandu‑i sa latre inversunati.

Le‑au trebuit turcilor cateva zile ca sa‑i poata aduna pe copii, fiindca unii reusisera sa fuga pana departe, in cartierul genovez, Galata, altii se furisasera pe coastele marii si se ascunsesera prin scobiturile si gaurile dintre stanci. Vreo cativa, cinci sau sase, n‑au mai fost gasiti. I‑a adapostit si i‑a ascuns populatia greaca, genoveza sau armeana? S‑au inecat in mare? Ce s‑a intamplat cu ei n‑a putut sa mai afle nimeni!

Intorcandu‑ne la baietii nostri, acestia o luara pe o ulicioara, sarira peste un perete de piatra, nimerira pe niste trepte tot de piatra, si, de acolo, intr‑o straduta intunecoasa, unde se cunosteau inca urmele pustiirilor facute de osmanlai cu trei ani in urma, cand cucerisera orasul. Pe straduta vazura o saca, in care se aducea apa. Sacagiul lipsea. La saca era inhamat un cal rapciugos.

- Sa‑l deshamam si sa fugim calare! fu de parere Baiatul.

Unde? Nu stiau nici ei. Totul era sa fuga.

Numai ca, neavand hamuri, sacagiul, un armean batran, isi legase martoaga cu niste streanguri innodate in fel si chip. Minutele treceau, si ei nu reuseau sau nu stiau sa desfaca nodurile.

Din capul ulitei, se auzeau zgomotele celor care ii vanau pe copii. Renuntara deci la cal, si o luara iarasi la sanatoasa.

Nestiind incotro sa fuga, nimerira in port. Spre ghinionul lor, aici intalnira cativa spahii. Daca baietii si‑ar fi potolit pasul si s‑ar fi dat la adapostul unor ziduri de case, poate calaretii nu i‑ar fi dibuit. Dar baietii, vazandu‑i pe spahii, se intoarsera speriati.

Spahiii pornira dupa ei. Isi aruncara arcanele. Ii doborara si ii adusera taras la moschee.

Asa a inceput lungul prizonierat al celor doi copii.

Erau cat pe‑aci sa fie spanzurati. Si daca aga[1] ienicerilor n‑ar fi bagat de seama cat sunt de voinici, si ca s‑ar putea scoate din ei doi ieniceri foarte buni, altfel s‑ar fi intamplat, si povestea noastra s‑ar fi sfarsit aici.

Au fost crutati de moarte, hotarandu‑se, in schimb, ca baietii sa fie trimisi in cea mai aspra tabara‑scoala de ieniceri din cate se gaseau in imperiul turcesc. Cladirea si ograda asa‑zisei tabere erau inconjurate cu niste ziduri groase, si dincolo de ele se gasea un sant adanc si lat de peste douazeci de metri, unde se tineau tigrii. In tabara trebuiau sa ramana poate mai mult de trei ani, asa cum aflara cand sosira acolo.

Cei ce se aratau supusi, invatau Coranul[2] pe de rost si marturiseau ca doresc bucurosi sa devina robi ai sultanului - fiindca ienicerii erau dupa lege robi ai sultanului - primeau o plata si daruri bogate. Cine se dovedea insa ca nu vrea sa lupte pentru otomani era dat fiarelor, sa fie sfasiat.

Baietilor nostri li se mai hotari, drept pedeapsa, de catre aga ienicerilor cate o biciuire zilnica, vreme de trei luni, cu «coada de pisica» - un bici facut din douasprezece franghii impletite - pe pielea goala, uda.

- Ca sa se cuminteasca si sa prinda frica, zisese aga ienicerilor, fiindca, dintre toti copiii de crestini, valahii astia mici, pe care reusim sa punem si‑asa atat de greu mana, ne dau cel mai mult de furca.

Baietii n‑au avut ce face. Au trebuit sa se supuna. Lunile au inceput sa treaca.

Fiarelor nu li se dadea decat in zori sa manance. Noaptea ramaneau flamande, ca - daca vreunui copil i‑ar fi trecut prin cap sa incerce sa fuga - sa cada in sant si sa ajunga sub coltii si ghearele tigrilor. Fiind flamande, fiarele rageau. Ragetele lor ii zguduiau pe copii. Cateodata le venea sa se duca si sa se azvarle singuri in sant, si astfel sa se sfarseasca totul.

Dar cand pe unul dintre ei il apuca o astfel de stare sufleteasca dureroasa, celalalt il incuraja. Bucur isi amintea de tatal sau, Baiatul de Roxana, si isi spuneau unul celuilalt ca trebuie sa traiasca, sa se intoarca acasa, ca pe de o parte sa aduca mangaiere celor dragi, pe de alta sa plateasca raul ce li se facuse.

Cel dintai care trebuia pedepsit era comisul Ghilt. El ii adusese, prin ura ce o avea fata de domnie, in starea aceea nenorocita. Mai presus de orice, aveau insa datoria sa lupte, pana la moarte, impotriva asupritorilor necrutatori ai tarii lor, aceia ce voiau sa‑i nimiceasca.

Uneori isi mai racoreau sufletele si cu cate o sotie, punandu‑si pentru asta pielea in joc, si chiar viata, pentru ca osmanlaii aveau uratul obicei, pe acea vreme, ca nu stiau deloc de gluma. Dar puii de valahi, mai ales cand se trag din Oltenia - Valahia mica - nu se simt bine daca nu fac si cate una din astea, chiar daca ii pandesc, dupa aceea, primejdii.

Odata, pe la inceputul intemnitarii lor, viitorii ieniceri se gaseau in moschee.

Hogea ii invata versetele Coranului. La invatatura si la rugaciunile ce urmau, lua parte in acea zi si un pasa, venit anume de la Stambul sa vada cat au inaintat in studiul Coranului viitorii ieniceri.

Hogea isi pregatise pentru ziua aceea cele mai frumoase versete din Coran, niste intrebari bine alese pe care sa le puna viitorilor mahomedani[3] si se imbracase in vesmintele cele mai bune.

Fiindca ferastruica dinspre Mare era deschisa, prin ea patrundea din cand in cand cate o pala de vant si ii clatina incoa' si incolo barba subtire, lunga si galbena ca fuiorul.

Flautul si instrumentele cu coarde cantau.

Hogea incepuse sa vorbeasca. Pe nesimtite, pe cand vorbea, simti o mancarime ciudata pe piele. Se scarpina putin cu degetele, de‑a dreptul prin caftan, gandindu‑se ca trebuie sa fie vreun blestemat de purec ce nu‑i da pace.

- Sa nu uitati cat veti trai - rosti hogea cuvintele pregatite din vreme, anume ca sa‑l impresioneze pe aga - ca aveti cea mai mare cinste din cate se pot inchipui pe lume, aceea de a fi slugile cuceritorului Mahomed!.

- N‑o sa uitam cat vom trai! raspunsera, de asta data, cum li se poruncise, viitorii ieniceri.

Mancarimea insa se intetea vazand cu ochii. Hogea isi baga mana - fie ce‑o fi - pe sub caftan, sa se scarpine pe picior.

- Veti fi dervisi - propovaduitori ai Coranului.

Glasul, din pricina mancarimii, in loc sa arate bucuria cuvenita intr‑o asemenea imprejurare, ii era din ce in ce mai jalnic. Pe piele simtea o arsura, transformata, incetul cu incetul, intr‑un foc mistuitor. Ii venea sa lase totul balta. Sa alerge intr‑un suflet pana la mare si, aruncandu‑si caftanul de pe el, sa‑si dea drumul in valuri, doar, doar se va mai racori.

«Ce‑o fi?» se intreba deznadajduit bietul hogea, incepand sa‑si manance cuvintele, sa sara frazele atat de bine alese, scurtandu‑si cuvantarea si intrebarile, dornic sa se sfarseasca totul mai repede si sa scape odata din iadul acela de mancarimi.

- Veti face parte din ordinul bectasilor, al acelora care, luptand cu armele, sub steagul verde al profetului Mahomed, ii vor nimici pe nevrednicii ghiauri. se tangui el mai departe.

Si, deodata, nu se mai putu stapani. Se descheie la caftan si incepu sa racneasca spre pasa:

- Luminatia ta, ard. Ajutor! Ard. Seitan - diavolul ma arde de viu pentru pacatele mele.

Gemand, se repezi la usa, sub ochii holbati ai trimisului imparatesc si, scarpinandu‑se de sa‑si rupa pielea, o zbughi pe usa. In urma lui se ingramadira, uitand toata randuiala ostaseasca, viitorii ieniceri.

- Seitan ma arde. gemea hogea, fugind spre mare, cu aripile caftanului batand vazduhul si semanand cu o pasare mare, verde si schiloada, ce se rostogolea pe pamant.

Ce‑a fost este lesne de inchipuit.

- Priviti la hogea!. A innebunit hogea!. strigau dracii de viitori ieniceri, razand si nechezand ca niste manji scapati primavara la pasune.

La cercetare s‑a dovedit ca in hainele hogii fusese raspandit un praf scarpinator si usturator, facut din samanta de urzica si piele de broasca raioasa, uscate si pisate.

Ca sa spunem adevarul, nu fusese facut catusi de putin din piele de broasca raioasa, ci numai si numai din seminte de urzica uscate. Baietii nostri se strecurasera, in ajun, in locul unde vazusera ca‑si tinea hogea vesmantul pregatit pentru slujba. Bucur statuse de straja, si Baiatul presarase, pe de‑a randul, praful, in captuseala. Facuse asta, pentru ca hogea il varase pe Bucur la inchisoare pe nedrept, intr‑o celula muceda. Hogea il invinuia pe Bucur ca se incurcase la un verset, si il dusese el insusi in celula, dupa ce‑l batuse cu vergile.

Hogea fu pedepsit la randul lui de pasa, fiind mutat din tabara‑scoala de langa Stambul, undeva departe, in fundul imperiului.

Faptasii nu fura descoperiti si lucrurile mersera tot asa mai departe.

Si iata ca anii au trecut. Baietii se intrebau, de multe ori, cum au putut sa indure atatea umilinte si chinuri, incepand de la primele batai cu franghiile impletite, pe spinarea uda, si pana la necontenitele juraminte pe care erau siliti sa le faca, pe Coran, sultanului Mahomed al II‑lea, asupritorul patriei lor. Cum de nu au pierit? Cine le‑a dat puterea sa rabde si sa reziste? Si tot ei isi raspundeau ca puterea trebuie sa le‑o fi dat numai dorul de tara si nadejdea de a o mai revedea.

Au crescut mari, Bucur al carui nume ieniceresc era Ahmet, s‑a latit in umeri. Bratele i‑au ajuns la fel de lungi ca ale tatalui sau, si poate la fel de puternice. Baiatul, Iusuf, cum ii ziceau turcii, a crescut inalt, subtire si mladios. Este cel mai inalt tanar din intaia ortá - companie. De aceea este si capul de coloana in compania lui. Dupa el vine Bucur.

Afara insa de puful balai de mustata, inflorit pe buza de sus, figura lui isi mai pastreaza inca farmecul si dulceata copilareasca. Iar parul - sub turbanul mahomedan, facut din bucati impletite de stofa albastra si alba - ii sclipeste la fel de auriu.

Astazi este ajunul plecarii intaiei ortá de ieniceri, din care fac parte baietii, catre cetatea Nicopole, pe tarmul Dunarii, unde sunt trimisi, prin voia maritului sultan, sa stea la porunca unui anume Hamza Pasa. Din pricina aceasta, comandantul companiei, pe nume Mustafa, i‑a adunat pe terenul cel mare de exercitii.

Ienicerii, incremeniti, in haine verzi, groase, fiindca bate vantul si este frig, cu turbane pe cap si hangere cu lama scurta, incovoiata, la brau, asculta cuvintele lui Mustafa.

Imbracat intr‑o haina de aceeasi culoare ca si ienicerii si niste salvari purpurii, atat de largi ca ar mai fi incaput inauntrul lor inca unul ca el, invinetit la obraz de silinta ce si‑o da ca sa vorbeasca tare, fiindca este cam ragusit, comandantul da ultimele indemnuri.

Mustafa, imamul - preotul - un barbat scund si indesat, cu o barba creata, cenusie, si ajutoarele sale sunt adapostiti, dupa obicei, sub un soi de baldachin. Baldachinul acesta este format dintr‑un acoperamant de brocart scump de argint, tinut pe patru stalpi de lemn si avand deasupra o semiluna tot de argint, care este mereu zguduita de vant.

La cativa pasi mai incolo, se gaseste cazanul urias, de arama, cu lingura inauntru, din care se hraneste toata urdia, cazanul fiind simbolul oricarei tabere ieniceresti.

Pe comandantul Mustafa, pentru felul nedrept de a se purta cu ienicerii, nu‑l poate suferi nici un tanar, si cel mai mult baietii nostri.

In timp ce Mustafa vorbeste, iar imamul - venit anume ca sa le ia tinerilor ieniceri juramantul - il asculta, baldachinul se clatina.

Miscarile lui Mustafa, care este deosebit de gras, sunt atat de dezlantuite, din dorinta de a arata cat isi iubeste el de mult sultanul si cat ii este de devotat, ca mereu atinge unul din stalpii sau chiar acoperamantul baldachinului. Si deodata, tocmai cand comandantul ienicerilor rostea inflacarat si ragusit:

- Trebuie sa‑l slujim pe inaltimea sa sultanul pana la moarte, contra ghiaurilor, si sa nu ne temem de nimic, ca sa putem intra in raiul lui Mahomed!. - buf!. baldachinul se clatina mai mult si se prabusi.

- Seitan!. striga imamul de jos.

- Ma inabus! horcai Mustafa, pe capul caruia cazuse tot greul baldachinului. Si, zvarcolindu‑se ca un peste intr‑o varse, izbuti sa iasa, insa cu fundul inainte. Se legana putin si cazu peste cazanul de ciorba, rasturnandu‑l si oparindu‑se. Se trezi din lesin urland, in valmasagul cumplit ce se iscase pe terenul cel mare de exercitii. Imamul si ajutoarele sale, iesind pe branci de sub baldachin, o luara la fuga, randurile viitorilor ieniceri se rupsera, si nimeni nu putu sa‑i mai stapaneasca.

Ideea de a taia pe trei sferturi atunci cand nu fusesera observati de nimeni - picioarele baldachinului, inainte de ceremonie, fusese a lui Bucur, si baietii facura un haz nespus vazand ca sotia pusa la cale inca din ajun le izbutise atat de bine. Cercetarile ce se facura nu dusera iarasi la nici un rezultat.

Dupa ce zarva se potoli, li se lua totusi tinerilor juramantul.

In timp ce isi muscau buzele, fara sa spuna nimic, baietii nostri - si poate si altii ca ei - isi jurara in inima ca vor ramane dusmani neimpacati, pana la ultima suflare, sultanului.

Zidurile inchisorii, numita tabara de ieniceri, ramasesera in urma.

Baietii se indreptau catre un alt destin, pe care nadajduiau sa si‑l poata schimba cu bratele si mintea lor. Stiau ca nici un ajutor nu puteau primi de la nimeni in imperiul acesta urias, unde stapanea groaza, si moartea ii pandea la fiecare pas. Daca ne luam dupa varsta, ei erau inca niste copii, dar daca ne gandim prin cate trecusera, capatasera de pe atunci intelepciunea si prevederea unor varstnici. Aceste insusiri, imbinate cu curajul lor innascut, trebuiau sa‑i ajute sa‑si recapete singuri libertatea si sa‑si regaseasca patria.

Mai intoarsera o data capul si, de la o cotitura, zidurile mohorate, inauntrul carora statusera zavorati, pierira ca un vis urat.

In preajma Bosforului, in acel an, iarna continua sa fie geroasa, desi era pe sfarsite. Dar marea semana, in unele zile, cu o tipsie intinsa de arama, pe care aripile albe ale valurilor ei se zbateau linistit.

Ienicerii inaintau. In primul rand erau cei doi baieti, langa un tanar gruzin si altul sarb.

Vechile teritorii ale lui Constantin cel Mare se intindeau pustiite de razboi si de jafurile necurmate. Vitele fusesera luate pentru nevoile ostirii. Caii la fel. Ici si colo se vedeau cate o coliba saracacioasa sau tarani in haine zdrentuite, scosi la munca, manati cu garbaciul de turci.

Baiatului, de cand marsaluiau si intalneau din nou fete si femei, de vederea carora fusesera lipsiti, cat timp statusera in tabara‑scoala, i se reaprinsese mai viu dorul de Roxana. Nadajduia in norocul orb de a o reintalni.

«Poate, isi spunea, o fi fost dusa de achingii prin tinuturile acestea, aici o fi scapat si or fi adapostit‑o niste tarani.»

In gand se socotea cum, in asemenea imprejurare, s‑ar fi intors la un popas, ar fi luat‑o pe Roxana si, impreuna cu ea, infruntand orice piedici, ar fi ajuns in tara.

Pe Bucur, cata vreme Baiatul isi faurea astfel de visuri si nadejdi, il framantau alte ganduri. Il tulbura neinchipuit de mult privelistea taranilor flamanzi, slabi, numai pielea si osul, carora otomanii le luasera in cursul iernii si ultima farama de hrana, lasandu‑i sa se hraneasca doar cu faina din coaja de copac.

- Imi aduc aminte cat am flamanzit si noi! ii soptea Bucur prietenului.

Baiatul stia, din cate ii povestise Bucur, ca Tit, ce se reintorsese din nenumaratele lui rataciri prin tari straine, unde deprinsese mestesugul de papusar, incercase sa‑si dureze o gospodarie pe malul Oltului, in vecinatatea cetatii Turnu, unde sotia sa mostenise un petec de pamant. Muncise, alergand prin balciuri, sa‑si castige painea pentru sotie si cei trei baieti. Dar casa ii fusese arsa si baiatul cel mare rapit, in cursul unei navaliri otomane. Cu toate straduintele papusarului, care alergase in imperiul otoman, nu mai aflasera nimic despre el. Pe al doilea baiat i‑l ucisesera achingiii. Sotia cazuse greu bolnava. Ii trebuiau leacuri si hrana buna. Insa, in cursul domniei lui Vladislav, bantuise mereu foametea. Bucur si mama sa nu erau niciodata cu mult mai satui decat taranii acestia greci sau bulgari, pe langa care treceau ienicerii. Si mama sa se stinsese curand.

Lui Bucur ii ramasese in minte, nestearsa, imaginea mamei moarta de foame. De aceea il zgudui atat de mult intalnirea cu taranii flamanzi.

Folosind orice prilej, isi daruia hrana femeilor sau copiilor de tarani ce le ieseau in cale, ramanand el insusi, uneori zile intregi, flamand. Baiatul, la inceput, cufundat in visele si dorul sau de Roxana, nu bagase prea bine de seama ce facea pe ascuns Bucur. O data insa prietenul lipsi toata noaptea din locul unde facusera popas. Furisandu‑se printre strajeri, alergase pana departe, in urma, ca sa‑i duca merindele din acea zi unei sarmane mame cu un copil la san. Nu o putuse ajuta cand trecusera pe langa ea, in timpul zilei, deoarece in urma lor calarea aga ienicerilor, care l‑ar fi pedepsit aspru pentru o asemenea. nelegiuire. Isi pastrase deci hrana, neatingandu‑se de ea, si, la primul popas, fugise sa i‑o dea. Baiatul, descusandu‑l pe Bucur si afland ce facuse, fu nespus de miscat.

Impreuna incepura sa se strecoare, noaptea, pana la carele ce purtau merindele luate de la tarani, si le duceau departe, inapoi, pe camp, ca sa fie gasite de pagubasi a doua zi.

Trecura o data prin primejdia de a fi prinsi, dar izbutira sa se furiseze printre corturi si ajunsera in locul unde se odihnea ortaua lor. Li se paru ca sarbul care mergea in rand cu ei ii vazuse inapoindu‑se, insa acesta se intorsese pe partea cealalta si incepuse sa rasufle greu.

In sfarsit, intr‑o dimineata, se zarira Muntii Balcani. Frigul se mai potolise. Se vedea ca se apropia primavara. La poalele muntilor, colinele incepusera sa inverzeasca. Ici si colo se zarea cate un ghiocel.

Sarbul care mergea cu ei in coloana, si al carui nume ieniceresc era Ezid, nu mai inceta sa se mire de gingasia florilor. Din mers, le culegea, le prindea la haina, la turban si la saculetul de drum. Le mangaia ca pe niste fiinte si fata i se lumina de bucurie privindu‑le.

De aici, se trase si un necaz. La urmatorul popas, sarbul vazu, pe un pripor prapastios, o floare timpurie de primavara, deosebit de frumoasa, necunoscuta lui. Ezid, fermecat de frumusetea ei, lasandu‑si merindele neatinse, se urca pe o poteca, ajunse pe buza unei stanci si, tinandu‑se cu o mana, incerca sa apuce cu cealalta floarea. Din nebagare de seama, dupa ce rupse floarea, aplecandu‑se prea mult, luneca. S‑ar fi prabusit, fara indoiala, si ar fi murit spargandu‑si capul de pietre, pentru ca sub el se deschidea o prapastie de cel putin patruzeci de picioare, insa braul salvarilor largi i se agata, in cadere, de ramurile unei tufe de sambrior - un soi de pin - care se afla la vreo zece picioare sub stanca de pe care cazuse. Viata lui atarna acum numai de taria ramurilor de sambrior.

Cei de jos ramasesera incremeniti. Nu stiau ce sa faca. Sarbul se uita la ei, din inaltime, leganandu‑se in vazduhul amurgului si asteptandu‑si moartea, neindraznind sa cheme pe cineva in ajutor, banuind ca nimeni nu si‑ar pune capul in primejdie pentru el..

- Cade! striga Bucur.

Si, cu indrazneala, incepu sa se agate de fiecare coltisor de stanca, de fiecare tufa, care se desprindea sub greutatea lui, catarandu‑se pe peretele drept al muntelui, rupandu‑si unghiile, insangerandu‑si degetele, alunecand.

Sarbul se legana inca in vazduh cu ochii mari si speriati, privindu‑i pe Bucur cum se urca incet spre el, dar fiind sigur ca nu va putea fi salvat si avand inca in mana floarea aceea luminoasa.

- O franghie! striga Baiatul. Si fara sa mai astepte, desfacu o franghie de la unul din carele cu merinde si o lua la fuga pe poteca pe care urcase cu putin inainte sarbul. Ajunse pe aceeasi buza de stanca. Isi dete insa seama ca, incalcit cum era in ramurile tufei, nu l‑ar fi putut trage pe Ezid, sus, singur. Iar Bucur avea si el nevoie acum de ajutor. De aceea isi desfacu franghia, lasand‑o pe langa Ezid, pana in dreptul lui Bucur.

Bucur se prinse de ea, si Baiatul, incordandu‑se, incepu sa‑l traga. Il ridica pana ajunse langa Ezid. Atunci se opri si - cum franghia era destul de lunga, iar mai incolo se gasea un copac - ii lega capatul din mana lui de copac. Bucur, tinandu‑se cu o mana de franghie, il ajuta pe Ezid sa‑si desprinda braul din tufa, si amandoi, pe urma, se catarara, la rand, pe franghie, pana sus.

- Asta nu voi uita‑o niciodata. Mi‑ati salvat viata, le spuse Ezid cand se vazu scapat, strangandu‑le mainile celor doi baieti.

In zilele urmatoare, coloana patrunse tot mai adanc in munti.

In departari, culmile erau plesuve, brazdate de santurile adanci ale suvoaielor. In locurile umbroase se vedeau inca petice mari de zapada.

Aerul era proaspat, ametitor si rece, ca un vin bun si dulce din viile oltenesti ale Dragasanilor.

- Trebuie sa gasim neaparat o cale sa scapam! zise iarasi Baiatul, in timp ce coborau printr‑o padure de brazi, trecand pe deasupra unei prapastii, peste o punte din trunchiuri cojite de copaci.

- Aici nu putem. Sa ajungem la Nicopole, ii raspunse Bucur printre dinti, ca sa nu fie auzit de ceilalti.

Din nenorocire, trebuie sa marturisim ca destui copii se turcisera de‑a binelea. Otomanii aveau o deprindere de aproape o suta de ani in pregatirea de ieniceri.

La inceput, copiii erau imblanziti cu frica, apoi, incetul cu incetul, erau castigati prin daruri si trai indestulat.

Deznadejea celor care nu mai aveau pe nimeni in tarile lor, frica de moarte si pedepse a celor lasi si lacomia pentru bogatiile ce se puteau dobandi prin jaf, in razboaiele de cotropire ale lui Mahomed, erau aliatii ofiterilor turci.

De frica sau cumparati cu daruri, unii dintre ei devenisera spioni. Supravegheau fiecare ortá si ii informau pe comandanti despre orice gand primejdios al celorlalti. Baietii nu stiau cine erau iscoadele, insa ei se gaseau in fiecare ortá si nu se putea avea incredere in nimeni.

In afara de ofiteri, fiecare ortá avea osteni de origine turca, luptatori fanatici pentru imperiu.

Intr‑o dimineata, in timp ce inaintau in coloana, Baiatul izbucni de bucurie:

- Dunarea!. Dunarea!.

Si, intr‑adevar, de dupa un palc inverzit de salcami, se arata albia larga a Dunarii. Apa ei, usor incretita de vant, galben‑cenusie - fiindca plouase la munte si venea plina de namol - curgea grabita spre Mare.

Paseau pe malul bulgaresc.

Dincolo de fluviu se vedea Valahia.

Dealuri domoale se ridicau, acoperite de paduri. O geamie isi inalta semiluna spre cer, dar nu departe de ea se vedea turla unei biserici, cu crucea de lemn in varf.

Baiatul ii venea sa chiuie. Aceeasi simtire o avea si Bucur. Se uitara unul spre altul, cu inteles, bucurosi, si‑si zambira.

«Valahia!. Valahia!». cantau inimile baietilor, in timp ce, in hainele colorate de ieniceri, inaintau catre cetatea Nicopole, sub steagul verde al profetului Mahomed.

Soarta nu‑i crutase de aceasta umilinta. Baietii intelesesera insa de mult ca trebuie sa nu se lase infranti de soarta lor dusmanoasa, ci sa aiba rabdare si sa se pregateasca, plini de incredere si curaj, cu multa chibzuiala, pentru ceasul cel mare al eliberarii.

Pana atunci nu trebuia sa se cunoasca nimic pe chipul si in ochii lor. Trebuiau sa‑si vorbeasca numai in soapta si in gand.

«Valahia!. Valahia!». cantau deci in taina inimile lor, in vreme ce inaintau cu iataganele, hangerele si sulitele lui Mahomed, catre cetatea Nicopole.

Pasa de Nicopole, Hamza, era renumit in tot imperiul pentru rautatea sa.

Ochii lui mici, fiorosi si inecati in grasime, ca ai unui mistret, clipeau marunt si des, intotdeauna nemultumiti de ceva.

Nici dantuitoarele roabe nu si le cruta. Daca tambura suna prea tare, daca un zurgalau era agatat prea sus sau prea jos de picior, daca sarmana fata - sarboaica, grecoaica, bulgaroaica sau valaha - statea nemiscata, asteptandu‑i poruncile, sau daca, dimpotriva, voia sa danseze, pasa putea sa se supere. Poruncea ca fata sa fie cusuta in sac si aruncata in Dunare.

In cea din urma zi, il maniase un strajer, fiindca stranutase la usa sa. Trupul lui, scurtat de cap, i‑l mancau de azi, din zori, pestii.

Pasii ii trebuia un alt paznic.

Sosind noua ortá de ieniceri, hotari sa‑si aleaga un tanar dintre cei proaspat sositi.

Porunci ca ienicerii sa defileze, cu steagul inaltat, in sunetele fluierelor si in bataia tobelor.

Comandantul Mustafa, care nici el nu se simtea prea in larg in preajma lui Hamza Pasa, dadu poruncile trebuincioase.

Dupa ce privi defilarea, pasa porunci sa vie ienicerul cel mladios din capul coloanei. Se uita lung la el, il masura cu ochii mici si inecati in grasime, clipind des si marunt, si, pana in cele din urma, dadu din cap.

Miscarea lui domoala din cap insemna ca ienicerul trebuia sa intre chiar atunci in odaia lui, si acolo sa stea de straja.

Straja incepea la amiaza si se termina la lasatul serii, cand muezinul canta din minaret - turnul cu foisor al geamiei: «Alah e singurul Dumnezeu si Mahomed e profetul sau!» - chemandu‑i pe credinciosi la rugaciune.

Incaperea unde pasa statea in timpul zilei era destul de mare, insa intunecoasa. Neavand decat niste ferestruici inguste, lumina patrundea inauntru, in suvite galbene si prafuite.

Aerul era acolo imbacsit. Masutele sculptate in motive orientale, din jurul divanului pe care obisnuit statea pasa, erau incarcate cu o multime de dulciuri, mai mult halva, rahat si nuci insirate pe sfoara si muiate in must fiert cu faina, numite de turci sugiuc. Lui Hamza Pasa ii placeau dulciurile. Din pricina asta era si foarte gras, iar dintii i se innegrisera si‑i putrezisera, facand sa i se raspandeasca din gura o duhoare inecacioasa, de cate ori vorbea.

- Cum te numesti, ienicer? il intreba pasa cand, intrand in incapere, urmat de toata suita de pasale, capetenii de oaste si curteni, il vazu pe Baiat la usa, adus acolo de comandantul garzii.

- Iusuf! ii raspunse Baiatul, fara sa se clinteasca.

- Treci acum dincolo, Iusuf, si vegheaza la usa atata timp cat vor ramane la mine aceia carora le‑am poruncit sa mi se infatiseze. In restul timpului vei sta in incapere. Ai inteles? intreba el, lasand sa i se vada cioturile negre din gura si raspandind o duhoare de mort.

- Am inteles! raspunse ienicerul Iusuf.

Saluta si iesi.