Vulturii de foc al. mitru - turnul

VULTURII DE FOC AL. MITRU - TURNUL

Ceea ce a urmat, zadarnic ar cauta cineva prin cronici sau in istorii obisnuite. Nu se gaseste decat in cantece.

Iar noi nu putem face altceva decat sa punem aceste cantece cap la cap, in chipul in care ne vom pricepe, si sa alcatuim, cu ajutorul lor, restul de povestire.

In timp ce marele ban Ion, impreuna cu cei cativa viteji pe care si‑i pastrase langa sine, se luptau inca sa tina in loc, cu pretul vietii lor, ceata de otomani, Tit, Bucur, Mihailo, Gheorghe, Tamblac si cativa moldoveni - asa cum s‑a vazut - pornisera sa‑l scape pe voievodul ranit. Il purtau pe o targa.

Batranul slujitor al domnitorului plangea ca un copil.

La adapostul noptii, au izbutit intai sa treaca de padurea Ciolpani.

Au urcat apoi pe raul Ialomita.

In drum, au intalnit o ceata de spahii. Calareau dinspre Giurgiu. S‑a dat o scurta lupta, in cursul careia calaretii dusmani au fost toti nimiciti. La randul lor, Gheorghe si Tit, aparandu‑l pe domn, au fost si ei ucisi. Ceilalti au plecat victoriosi mai departe. Au ajuns la Gherghita.

Acolo, cetatuia - zidita de maria sa Vlad pe locul unei alte asezari dacice - se afla inca in mana ostenilor domnesti.

Vreo cateva atacuri date de otomani se sfaramasera pe paraul Vodnau, sub zidul cetatuii.

Puntea s‑a ridicat si cei care soseau purtandu‑l pe voievod au fost primiti cu cinste.

Voievodul a fost urcat in camera din turn.

Tit nu se mai afla, sa‑i poata pregati leacuri ranitului. In schimb, se cunostea priceperea in arta vindecarii pe care o avea pustnicul din Balteni.

Deodata, domnitorul si‑a revenit:

- Unde sunt? a intrebat. Si unde este Ion?

Afland ce s‑a intamplat si ca va fi chemat pustnicul din Balteni, domnitorul a spus:

- N‑am nevoie de leacuri. Nu‑mi mai sunt de folos. Alergati insa si mi‑l aduceti aici pe marele ban Ion. Pentru ca am sa‑i spun.

Voievodul mai rostise cateva cuvinte, din care cei de fata nu intelesesera nimic.

Tot atunci se vestise ca jupanita Oltea, calare, se gasea sub zidul cetatuii.

- Unde se afla Ion? ii intrebase fata pe Bucur si Mihailo, intalnindu‑i la porti.

- Mihailo si cu mine ne ducem sa‑l cautam, ii raspunsese Bucur. Maria sa‑i pe moarte. Doreste sa‑l vada si sa‑i spuna ceva.

- Maria sa‑i pe moarte?

- Totodata dorim sa‑l aducem aici, de la Balteni, pe pustnic, adaugase Mihailo. Caci Tit s‑a stins din viata.

- Va insotesc si eu! se hotarase Oltea.

Dragostea o purtase pe jupanita Oltea tocmai din Bucuresti, de unde izbutise sa scape, dupa ce otomanii, cu Ali‑beg in frunte, intrasera in cetate. Tot dragostea o sfatuise incotro sa se duca. Si‑asa s‑a intamplat ca au ajuns la timp in padurea Balteni, ca sa‑i scape de fiare pe pustnic si pe Ion.

Oltea i‑a picurat in gura bautura pregatita de pustnic. Cu degetele sale i‑a spalat ranile si i le‑a oblojit. Si sarutarile fierbinti ale fetei l‑au dezlegat de moarte. Sangele a inceput sa‑i curga prin vinele sleite.

Cand s‑a trezit in bratele Oltei, nu ii venea sa creada:

E ea, sau nu e ea?

- E logodnica ta! i‑a grait Bucur.

Cositele Oltei, in lumina facliei, straluceau ca un nimb.

- Si Negru, ingrijit de pustnic, s‑a inviorat! Te asteapta pe tine, tropaind fericit, in fata treptelor! a adaugat Mihailo.

Ion, ridicat din moarte, l‑a imbratisat pe Negru, ca pe un prieten drag.

Si cantecul ne spune ca Negru lacrima sub dezmierdarile stapanului iubit.

Voievodul abia mai rasufla. Spalat de sange, el fusese lungit pe‑o lavita asternuta cu cergi.

O faclie ii ardea la capatai.

Din cand in cand, isi intorcea cu greutate capul spre usa si privea.

«Unde e Ion? ii intreba, cu ochii, pe cei din jurul sau. De ce nu vine?»

In sfarsit, se‑aud pasi pe treptele de piatra. Palid, cu fata supta, dar mandru si neinfricat, in usa se iveste Ion.

Vantul urla salbatic in jurul turnului.

Vlad il priveste pe marele ban Ion.

- Vulturii. inca. n‑au cazut!. murmura el, intretaiat.

Vrea sa mai spuna ceva. Deschide gura. Inghite greu. Insa nu izbuteste.

Ochii lui mari, albastri, intunecati, i se rostogolesc sub frunte. Face totusi un semn prin care porunceste ca Ion si Oltea sa vina langa el.

Amandoi se grabesc sa ingenuncheze la capataiul lui.

Un firisor subtire de sange i se scurge voievodului din partea stanga a gurii, pe barbie. Oltea i‑l sterge cu naframa.

Voievodul isi misca incet bratul si isi asaza palma lui mare, cu degetele prelungi, pe capetele celor doi tineri.

- Logodna. v‑au intrerupt‑o dusmanii!. Sa va iubiti mereu!. Parinte, i se adreseaza el fostului trabant devenit pustnic, uneste‑i prin legatura nuntii pe acesti doi copii. Pe urma, le voi mai spune. ceva.

Pustnicul slab, batran, cu pletele si barba in neoranduiala, le cere celor doi prieteni, Bucur si Mihailo, sa fie martori. Tamblac tine faclia. Maria sa e nas.

Dar domnitorul nu mai asculta slujba care‑i uneste pe cei doi tineri. In minte isi retraieste intamplarea cand, pentru a doua oara, il intalnise in batalie, pe begul Evrenos.

Luptandu‑se cu el, se departasera de locul unde temeiul celor doua osti inca se infruntau, pe viata si pe moarte.

Begul cazuse de pe ca!. Maria sa il ridicase si‑l sprijinise de‑un copac.

- Te urasc, ii spusese begul. De nu ai fi fost tu, de mult s‑ar fi‑nscaunat pe pamantul valah puterea otomana. Eu stiu ca am sa mor. Dar ai sa pieri si tu. Si vreau ca inainte sa‑ti destainui ceva. Sa‑ti fac moartea mai grea. Si sa pornesti spre iad cu inima zdrobita!.

In intunericul padurii, ochii domnitorului Vlad scrutau chipul barbos, darz, al lui Evrenos.

- Cu‑aproape douazeci de ani in urma, incepe Evrenos, sultanul Mahomed a vrut sa puna mana pe singurul tau fiu. Ca astfel sa te aiba in mana. Sa te sileasca sa‑l slujesti.

Inima domnitorului batea nebuna. Asadar, azi, avea sa afle ceea ce douazeci de ani nu izbutise sa dezlege. Cine era feciorul lui? Si mai traia? Unde si cum?

- Din Valahia, achingiii ne‑au adus insa numai o fecioara. Numele ei era Roxana. A fost trimisa in haremul slavitului nostru sultan. Si un barbat, pe nume Brad.

- Fratele Ilincutei mele, murmura pentru el voievodul.

- Stiam ca era fratele celei care‑ti nascuse fiul.

Lui Evrenos i‑a scazut vocea.

- Unde e parcalabul Brad?

- L‑am chinuit ani indelungi, insa n‑a scos nici un cuvant.

Domnul intreaba - si cu teama, si cu speranta, totodata:

- Deci n‑ati aflat nici voi nimic?

- Ba da, gafaie Evrenos, caruia sangele aproape i s‑a scurs din vine. Deoarece, in temnita, l‑am varat, langa parcalab, pe un fiu al lui Vladislav, caruia ii fagaduisem scaunul domnesc in Valahia, de izbutea sa afle taina.

Vlad il strange pe beg de umeri:

- Spune‑mi mai iute. A aflat‑o?

- In ceasul mortii, parcalabul crezand ca valahul i‑e prieten, i‑a marturisit totul. Si noi am aflat restul. Fiul tau este capitanul. sau. marele ban Ion.

Voda ofteaza din adanc.

- Acesta este adevarul. Mi‑l spunea inima de mult.

Tocmai atunci se‑apropia Gheorghe, care‑l cautase pe voievod.

- Eu ti‑am daruit feciorul, horcaie begul Evrenos, dar tot eu te‑am facut sa‑l pierzi. Fiul tau astazi va pieri, asa cum vei pieri si tu.

Vlad isi desprinde mainile din umerii lui Evrenos. Si otomanul cade mort.

- Scoate un pergament si pana. Aprinde, cum stii, o faclie. Vei scrie‑ndata un hrisov, graieste domnitorul Vlad gramaticului.

Gheorghe isi pregateste totul. Cerneala insa ii lipseste. Si‑o pierduse in batalie. Voievodul isi desface pieptul, din care sangele se scurge.

- Inmoaie pana, porunceste, si scrie. ca‑l numesc urmas, in scaunul Tarii Romanesti, pe mult iubitul meu fiu Ion!

- Ion?. striga Gheorghe uluit.

- Ion!. ii raspunde domnul Vlad. Semnez. Si tu pune pecetea. Gheorghe a impaturit hrisovul.

Ii tine scara domnului, incaleca apoi si el.

Slujba nuntii s‑a terminat. Ion o saruta pe mireasa.

In locul cupelor cu vin sunt trupurile sangerande. Maria sa se zbuciuma si se ridica intr‑un cot:

- Unde e Gheorghe?.

Domnul nu stie ca Gheorghe se afla intre cei cazuti.

- Este aici, raspunde Bucur, ca sa nu‑l mai indurereze. Adevarat! Era acolo. Dar fara viata, jos, in cripta din beciurile cetatuii.

Hrisovul il avea in san.

- Aici e Diata. ii arata domnul capitanului Ion o lacrita aflata langa el. S‑o implinesti. Si, intinzandu‑i cu greu sabia domneasca pe care o tinuse in pumnul inclestat, abia mai izbuteste sa murmure: Si hrisovul. hrisovul. E scris. cu sange. impliniti. Marele ban.

Cade pe spate si se pierde.

- Voievodul nostru a murit!. rosteste pustnicul incet.

- Ce‑i cu hrisovul acela? Nu‑nteleg! rosteste capitanul Bucur.

- Inca o vorba de‑ar fi spus! murmura ganditor Mihailo. Fostul trabant ingenuncheaza:

- Sa facem slujba pentru morti!.

Un ostean soseste insa atunci sa‑i vesteasca domnului ca imprejurul cetatuii s‑au adunat mii de vrajmasi. In fruntea lor e Ali‑beg.

Vantul urla salbaticit, prohodindu‑i pe domnul Vlad care, cu falcile inclestate, nu poate sa se odihneasca.

- Mare ban Ion, tu ne conduci! ii cer cu totii, intr‑un glas. Umbrele lungi ale facliei mangaie chipul ascutit al domnitorului rapus de armele dusmanilor.

De‑afara, striga Ali‑beg:

- Predati‑ni‑l pe voda Vlad, ori mort, ori viu, si voi, ceilalti, puteti pleca!

Ion isi ridica sabia.

- Desi suntem doar cativa oameni, pe maria sa nu‑l vom da, nici mort cum e, vrajmasilor!

- Mai bine ardem cetatuia. Pierim toti sub cenusa ei! adauga capitanul Bucur.

- Raman cu voi! spune Tamblac.

Matahalos, sigur de el, pe‑un cal scaldat numai in aur, argint si pietre pretioase, cu un coif de otel pe cap, Ali‑beg a iesit in fata ostirilor otomane.

Un tobosar bate grabit.

- Domnitorul valah sa cada aici, in fata ostirilor, in genunchi. Si astfel sa‑si marturiseasca infrangerea si umilinta. Sa jure ca se va turci. Numai asa il vom cruta si il vom duce la Stambul. Altminteri il vom trage‑n teapa. mai ameninta Ali‑beg.

Rece si mohorata, in zori, cetatuia Gherghita tace.

Tunarii turci isi pregatesc bombardele grele de piatra. Viscolul sufla inabusit. Un stol mare de corbi pluteste, rostogolindu‑se in vant.

- Te socotisem un viteaz, mai tuna afara Ali‑beg. Da‑n loc sa vii sa te predai si sa‑i scapi pe ostenii tai, tu taci, ascuns in cetatuiei.

- Ha, ha, ha, ha!. rad osmanlaii.

- Sau poate voda Vlad e mort.

- Poate e mort! urla turcimea.

Deodata poarta se deschide. Puntea se lasa, scartaind. Oastea isi tine rasuflarea. Dar nu e domnitorul Vlad. Ci marele ban Ion, calare. Nu are nici o arma in maini.

Un freamat trece prin multime.

- Ce vrei? intreaba Ali‑beg. Unde iti este domnitorul?

Marele ban calareste in trap.

- Il vei vedea numaidecat.

- De ce vii inaintea mea?

- Pentru ca astfel se cuvine!.

Si, fara nici o alta vorba, Ion scoate latul si‑l azvarle.

Begul se simte tras din sa. Ion isi intoarce armasarul, luandu‑l, taras, pe Ali‑beg.

Pana sa‑si dea ostirea seama ce s‑a intamplat, Ion si ajunge eu Ali‑beg pana la punte.

Spahiii navalesc buluc.

Puntea insa s‑a ridicat. Si portile de lemn se inchid, cu zgomot mare, dupa Ion si begul luat taras de el.

O asemenea uimitoare rapire, chiar de sub ochii ostirilor, nu mai vazusera spahiii si achingiii niciodata.

- Begul a fost rapit de Ion!. Sa‑l salvam cat mai este vreme. Il vor ucide‑n cetatuie!. Porniti!. Trageti cu tunurile!. Nu trageti, il lovim pe el!. Alah, ce este de facut?. Moarte. Moarte ghiaurilor!.

Lumea se clatina de zgomot. Vantul urla, izbindu‑se de zidurile cetatuii.

Unii doreau sa inceapa atacul. Iar altii sa‑l intarzie.

Dar ce se intampla sus, in turn? Turcimea toata freamata.

Ion l‑a adus pe Ali‑beg, taras, de barba, ca pe‑un rob.

Ii smulge coiful de pe cap si il azvarle ostilor.

- Ali‑beg sta descoperit, colo, in fata ghiaurilor! racnesc otomanii. Moarte lor!.

O surla suna ascutit, sfasiind pacla zorilor. Si flamura valahilor, cu vulturul de foc pe ea, se ridica incet, in turn.

Si iata, apare domnul Vlad! (Pe‑ascuns, trupul i‑e sprijinit si de Mihailo si de Bucur).

Zorii inghetati ii poleiesc voievodului valah armura. Coiful i‑e inalt, stralucitor.

Panasul alb ii falfaie.

Ochii lui par ingrozitori din inaltimea turnului.

Turcimea toata tremura.

- Seitan!. Voievodul Vlad!. Priviti‑l! Il are‑n gheara pe Ali!. urla spahiii, achingiii si ienicerii infricosati.

Asa cum il zareau de jos, voievodul Vlad parea un zeu al dacilor, strabunii lui.

Marele ban smulge hangerul lui Ali‑beg. Il tine in dreptul inimii.

- Spuneai, ii glasuieste el, ca vrei sa‑l vezi pe domnul nostru. Si voia ti s‑a‑ndeplinit. Dar ai uitat ca te gaseai pe un pamant ce nu‑i al tau. Si ca aici, el e stapanul. Ca trebuie sa i te‑nchini. Sa‑i saruti incaltarile. Si, fiindca tu le poruncesti hoardelor ce se gasesc jos, cuvine‑se sa le ordoni ca sa ingenuncheze toti. Si‑asemeni tie sa rosteasca:

«Slava mariei sale Vlad, care si‑a aparat pamantul pana la ultima suflare!»

- Si daca nu vreau sa primesc?

- Vei ispasi numaidecat crimele ce le‑ai savarsit!

- Oastea mea e prea numeroasa. N‑o sa‑i puteti sta impotriva.

- Nici unul nu va fi prins viu. Iar cetatuia va fi arsa. Si vantul ii va spulbera cenusa in inima padurii.

- De ma scutesti de umilinta, iti jur ca va dau libertatea!.

- Daca nu te supui, eu insumi te voi rapune, Ali‑beg, si trupul ti‑l voi da la caini.

- Spune ce trebuie sa fac!

- Vei porunci ostirii tale sa paraseasca aceasta tara. Iar doi valahi o vor urma. Si daca ei se vor intoarce, vestindu‑ne ca oastea ta a trecut peste Dunare, iti jur si eu ca vei fi liber.

Ali‑beg isi intoarce chipul catre ostirea adunata si isi desface bratele.

Chipul i‑e negru, ca robia.

- Spuneti‑mi ce socotiti voi!.

Oastea priveste incremenita. Pe urma, unii incep sa strige:

- Alah poate ne‑a pedepsit!. Valahii ne‑au invins din nou. Dar tu nu trebuie sa pieri. Supune‑te, astazi, Ali. Mai tarziu, ne vom razbuna.

Apoi ingenuncheaza toti, se spune in cantecul stravechi. Isi pleaca fruntile in zapada si glasurile turcilor umplu vazduhul pana in cer:

- Slava mariei sale Vlad, care si‑a aparat pamantul pana la ultima suflare!.

Ali se lasa in genunchi in fata intregii sale osti, rostind, cu glasul sugrumat, cuvintele de umilinta. Barba lui neagra matura lespezile de piatra reci si buzele i se lipesc de incaltarile lui Vlad.

Dupa aceea, toata oastea isi strange iute randurile. Se intoarce catre rasarit.

Pe urma ei, pornesc calari Bucur si sotul sau Mihailo.

Un alt ostean o ia pe Oltea sa o duca la adapost, intr‑un loc hotarat de Ion.

Ali ramane sus in turn. De ciuda, isi musca buzele.

Sangele i se scurge in barba si pe vesmantul aurit.

Priveste in urma ostilor care se pierd, in pacle, in timp ce, pe deasupra lor, zboara un card negru de corbi.