Comunicarea politica

Comunicarea politica

Harold Laswell a afirmat inca din anul 1939 ca politica inseamna si se refera la cine obtine, cand si cum obtine. La aceste intrebari se poate raspunde ca indivizii si grupurile sociale obtin ceea ce doresc prin actiunile lor si ale altora de tip politic datorita modului in care este struc-turata societatea la un moment dat prin regulile si modalitatile ce guverneaza societatea respectiva.

Keit Dawing, in cartea lui “Puterea”arata ca pentru a spune povestea  cauzala a modului in care un individ sau un grup ajunge la un rezultat politic dorit, trebuie sa avem o abordare institutionala, adica sa intelegem natura regulilor si a conventiilor dupa care se comporta oamenii, apoi sa avem o abordare structurala, adica sa intelegem modul in care este structurata societatea si cum se naste aceasta structura. In al doilea rand sa avem o abordare comportamentala, sa intelegem modul concret al comportamentului actorilor politici.

Din punct de vedere al comunicarii, se pare ca ultima abordare raspunde cel mai bine nevoilor de relationare politica, pentru ca este demonstrat ca democratiile sunt produsul societatii, insa este tot adevarat ca ele sunt si producatoare de moduri de viata si de stimuli colectivi de existenta. Practica sociala demonstreaza faptul ca comunicarea politica s-a impus ca disciplina de studiu, relativ recent, fiind inteleasa ca o actiune ideologica, actiune orientala, programata si pro-iectata pentru anumite scopuri politice. Fiind o actiune strategica, este normal ca acest tip de co-municare implica o serie de reguli, proceduri, tehnici si resurse activate in anumite evenimente politice, astfel incat pentru francezul Gosslen comunicarea politica este un camp in care se intersecteaza diferite modalitati de persuadare a electoratului.

De asemenea incercand sa distinga specificul comunicarii politice Dominique Woltan da o definitie destul de restrictiva acestui fenomen, separandu-l de spatiu public, marketing politic sau de mediatizarea politicii. Pentru aceasta autoare comunicarea politica este spatiul in care se schimba discursurile contradictorii a trei actori care au legitimitatea de a se exprima public asupra politicii si care sunt : oamenii politici, ziaristii(mass-media), opinia publica prin intermediul sondajelor de opinie.

Fiecare dintre cei trei actori dispune de un mod specific de legitimare in spatiul public: legitimarea reprezentativa - pentru partide si oamenii politici, legitimarea statistico-stiintifica - pentru sondaje si opinia publica si legitimarea detinerii si utilizarii informatiei - pentru mass-media si profesionistii in domeniu.

Alti autori asimileaza acumularea politica relatiilor sociale tipice pentru procesul de influentare, o influentare voita, apoi transformarea in actiune sau intr-o actiune omisa.

De asemenea Ralph Negrine abordeaza comunicarea politica din perspectiva unui sistem complex de comunicare a informatiei politice, centrat pe practici jurnalistice pentru o anumita socializare politica a societatii si pe demoralizarea institutiilor statului.

In orice caz orice act de comunicare este o actiune reglementata nu numai de iden-titatile interlocutorilor ci si de situatia in care actul este initiat. Din acest punct de vedere, comu-nicarea este si un sistem de interactiune. Ea este o interactiune institutionala intre actorii politici, mass-media, public si electorat, adica intre participantii cu identitate formala, reprezentativa.

Actorii comunicarii politice constituie genuri institutionale cu resurse, proiecte, meditatii si mize diferite. Ei interactioneaza utilizand o serie de coduri si ritualuri menite sa produca vizibilitatea domeniului public, un domeniu destinat publicitatii. Din aceasta cauza nu de putine ori comunicarea politica trece drept apanajul unei alte institutii, acea a producatorului de imagine publica.

Pe de alta parte, comunicarea politica este asimilata unei actiuni dramaturgice, uitandu--se faptul ca avem de-a face cu o practica sociala care poate servi democratia. Pe de alta parte, daca analizam relatia dintre factorul politic, spatiul democratiei si spatiul public mediatic, ne vom da seama ca fiecare din acestea contribuie la producerea celeilalte astfel, spatiul public mediaza intre actiunea politica si normele democratiei, comunicarea politica este un produs al spatiului public in masura in care mediatizarea a devenit un proces constitutiv tuturor practicilor publice, inclusiv politicului, astfel incat se poate spune ca daca in publicitate tendinta este de a muta accentul de pe reclama unui anumit produs pe crearea si mentinerea imaginii de marca, trebuie spus ca nici in domeniul politic lucrurile nu stau cu totul diferit.

Daca in loc de publicitate am spune marketing politic, vom vedea ca si aici tendinta este de a acorda intaietate unei comunicari politice permanente in detrimentul unei companii electorale periodice si agresive.

Pe de alta parte la fel ca in economie, si in domeniul politic intregul creste in complexitate. La ora actuala votul nu mai este manifestarea rituala fata de-o anumita familie politica, el orientandu-se  dupa fiecare scrutin. La ora actuala, crescand importanta claselor de mijloc care sunt deosebit de sensibile la oscilatiile economice, scade in acelasi timp importanta programelor politice bazate pe doctrina.

Francezul Gabriel Thaveron in lucrarea “Comunicarea politica azi” remarca urma-toarele: „Pierderea increderii, criza de credinta politica duc la o depolitizare care obliga oamenii politici sa investeasca in comunicare: de indata ce apare vreo dificultate intre ei si aceia care ii mandateaza, aceasta este considerata imediat o problema de comunicare in sensul de a-i convinge pe cetateni de temeiul actelor si deciziilor lor.”

La ora actuala comunicarea politica este din ce mai standardizata atat la nivelul formelor, regulilor si strategiilor, cat si din punct de vedere al situatiilor de interactiune politica. Standardizarea comunicarii politice constituie unul din principalele argumente atunci cand se vorbeste despre globalizarea spatiului public contemporan. Din acest punct de vedere, asa numita americanizare a comunicarii politice, ne trimite la un model de comunicare politica aparut in spatiul american si difuzat apoi spre democratiile vest europene. Modelul acesta include o serie de strategii comunicationale pe baza carora politicienii sustin schimbul discursiv cu jurnalistii, cu publicul, cu contracandidatii si cu personalitatile politice. Aceste noi tehnici de comunicare ale politicului tranforma si conditia politicianului care devine asfel un profesionist, in sensul ca americanizarea comunicarii politice presupune adaptarea la actiunea politica a unor strategii specifice „pietei”. Aceste strategii permit ca politicianul sa devina un personaj pozitiv care face parte din memoria colectiva, fiind o prezenta in imaginarul social. Din aceasta cauza politicianul este cu mult mai usor recunoscut de electorat.

Aceste strategii sunt  urmatoarele

1)          Strategiile de proiectare importate din marketing – Ele proiecteaza si structureaza proiectul actorului politic, oferta actorului politic este destinata publicului tinta, grupurilor sociale ale caror nevoi sunt diagnosticate pe baza unor tehnicide sondare a opiniei publice. Oferta este proiectata dupa o harta electorala care indica segmentele sociale disponuibile sa accepte aceasta oferta.

2)          Strategiile de mediatizare care confera personajului politic vizibilitate in spatiul public – In conditiile in care televizorul a devenit principalul mijloc de mediatizare, politicianul trebuie sa-si proiecteze oferta in asa fel incat sa poata suporta constrangerile si situatiile specifice ale unei televiziuni. Din acest punct de vedere canalele de televiziune dar si realizatorii lor, ca voci publice, apeleaza la diferite formule de mediatizare care fixeaza anumite unghiuri de vizibilitate a ofertei.

3)          Strategiile discursive – importate mai ales din publicatii care sunt utilizate pentru a comunica mesajele politice si pentru ca actorul politic sa poata oferi electoratului versiunea accentuata a ofertei sale. Din acest punct de vedere aceasta strategie poate focaliza atentia publica asupra informatiilor pe care actorul politicle considera cele mai importante si la care electoratul trebuie sa reflecteze in mod expresiv.

Toate aceste strategii (3) implica utilizarea limbajului verbal si nonverbal astfel incat sa se poata genera efecte de credibilitate. Actorul politic actioneaza discursiv in sensul ca el orien-teaza electoratul spre o anumita interpretare a ofertei sale politice. Intrucat ei obisnuiesc sa-si co-menteze si sa valorizeze oferta, ei isi construiesc astfel personajul de care au nevoie sa isi etaleze credibilitate. Strategiilor enumerate li se reproseaza ca dezvolta prea mult comercializarea politi-cului si ca pe baza unui sistem de seductie sofisticat, publicul este indoctrinat nu cu ideologii ci cu imagini si pseudorealitati, prea multa comunicare elaborata scenic si prea putina substanta politica. Important insa in acest context este potentialul democratic a ceea ce specialistii numesc comunicare politica americanizata. In primul rand modelul nu inlocuieste ci atenueaza efectele modelului vertical de comunicare politica dintre aparatul politic centralizat si subiectii politicului.

In tiparele actuale, comunicarea politica se poate manifesta ca un schimb discursiv intre politician, mass-media si electorat. Din acest punct de vedere strategiile de comunicare poli-tica standardizate ii obliga pe politicieni sa asimileze logica de actiune a mass-mediei si electoratului. Acest model de comunicare politica creaza un spatiu de interactiune intre cei trei actori sociali, astfel incat apare posibilitatea ca monologul politicianului sa fie imediat evaluat de jurnalisti si de sondajele de opinie. Politicianul risca in regim de mediatizare ca actiunea pe care a dictat-o sa nu aiba rezultatele dorite. Politicienii si institutiile politice se afla in situatia de a-si adapta actiunea politica in functie de interventia mass-media si de sondajele de opinie.

In spatiul politic se instituie practica declansarii actiunii politice. Actiunea politica devine accesibila, cele trei strategii amintite socializeaza actiunea politica si din acest motiv ele constituie pretul platit pentru dezvoltarea unei mentalitati democratice pentru ca vizibilitatea politicului sa nu ramana doar o norma a democratiei ci sa devina o practica sociala. Se poate spune ca potrivit modului actual de comunicare politica, actiunea politica se intemeiaza pe evaluarea efectuata de mass-media si electorat.Fiecare dintre cei trei actori initiaza actiunea politicului in functie de actiunea celorlalti doi. Actorii politici mass-media si electoratul, dar si publicul sunt obligati sa raspunda unul altuia si comunicarea politica se instituie ca o practica publica si nu ca o practica subordonata spatiului public.

In legatura cu comunicarea politica specialistii subliniaza ca ea are un anumit specific si ca i se ataseaza si comunicarea simbolica. Aceiasi specialisti afirma ca la un moment dat s-ar putea ca oamenii obisnuiti cu o atitudine pasiva de consumator sa abandoneze grupul celor interesati de viata politica, lipsand astfel sistemul politic de legitimitate necesara perpetuarii sale.

Trebuie spus ca politicul are mijloace pentru a se apara de acest pericol. Din acest punct de vedere Philippe Brand in lucrarea “Gradina deliciilor democratiei”, identifica 3 mecanisme care mentin in echilibru indiferenta si participarea politica. Acestea sunt: realizarea disputata, iluziile benefice ale alternantei, utilitatea partidelor perturbatoare.

El arata ca in democratia pluralista marea majoritate a indivizilor nu sunt complet politizati, fenomenul acesta avand si partile lui bune. Indiferenta temporala si neatentia partiala prezinta avantaje indiscutabile. Intr-un sistem politic in care orice manevra delicata si orice pas gresit risca sa fie descoperita, mobilizarea rapida a opiniei publice ar duce la paralelizarea puterilor publice: “Provocata de saturarea de informare sau comlexit. excesiva a unei afaceri, indiferenta constituie un soi de contra a inchizitiei permanente exercitate de opozitie si de mass-media”.