Consideratii asupra unei teorii a proceselor de comunicare

Consideratii asupra unei teorii a proceselor de comunicare

Cea mai noua incercare interdisciplinara cu intentie de clarificare epistemologica este teoria proceselor comunicationale, lansata la inceputul anului 1998 de catre un grup de cercetatori condusi de cunoscutul psihosociolog A. Mucchielli[1]. Utilizand un concept extensiv al comunicarii (cvasitotalitatea expresiilor umane), grupul francez isi bazeaza constructia teoretica pe trei teoreme: teorema semnificatiei, teorema constructelor sensului prin contextualitate si teorema interventiei proceselor de comunicare. Se cuvine sa argumentam motivele pentru care ne-am oprit la aceasta teorie noua, care inca nu a primit consacrarea in comunitatea stiintifica a cercetatorilor din domeniile comunicarii.

In primul rand, teoria proceselor comunicationale care se axeaza pe elementul cel mai important, in opinia noastra - nasterea sensului. Este o dimensiune a procesului de comunicare la care o serie de teorii si paradigme nici macar nu raspund, lasand acest lucru in teritoriul implicitului.

In al doilea rand, teoria are un pronuntat caracter sintetic, constituind un cadru teoretic omogen pentru o serie de viitoare cercetari de sociologie, psihologie, semiologie sau lingvistica. In acest sens, consideram ca acest camp interogativ deschis de echipa lui A. Mucchielli va fi populat in viitor de echipe interdisciplinare.

In al treilea rand, aceasta teorie permite iesirea din mecanismul explicatiei de tip cauza-efect, generatoare de multiple erori in cercetarea comunicarii persuasive.

In fine, acest cadru teoretic permite eliminarea unor ideologii care au invadat teritoriul comunicarii si deschide teren pentru studii experimentale de explicare a unor fenomene care au facut obiectul initial al interogatiei noastre: comunicare persuasiva, manipulare, influenta sociala etc.  Fenomenele vizate beneficiaza de o serie de cercetari si explicatii care pun in evidenta vulnerabilitatea receptorului, caracteristicile comportamentului de masa, structuri ale mesajelor, multe dintre acestea fiind achizitii veritabile ale stiintelor psihosociale experimentale. Totusi, se simte nevoia unei integrari a acestor achizitii intr-un cadru teoretic capabil sa ne apropie de dezideratul nasterii comunicologiei. Evident ca ambitiile merg pana acolo incat s-a descoperit in aceasta teorie un cadru pe care il putem imbogati cu continuturi noi si in care putem aduce, prin reinterpretare, o serie de fapte sociale cunoscute in campul stiintelor umane.

Dupa cum remarcam anterior, teoria proceselor comunicationale (pe care o vom simboliza aici prin sigla T.P.C.) porneste de la largirea conceptului de comunicare. Vom considera, si noi, comunicari "orice expresii ale actorilor sociali purtatoare ale unei intentionalitati analizabile din punctul de vedere al observatorului avizat, deci capabil sa le inteleaga sensul intr-un context pertinent pentru actorii implicati'[2], intelegandu-le pe acestea ca decupari din lanturi interactive mult mai lungi. Se ia in calcul o arie de actiuni umane care depaseste cu mult sfera comunicarii scrise, audio-vizuale sau a comunicarii interpersonale. O serie de actiuni umane, care in mod obisnuit sunt catalogate ca noncomunicari, pot deveni actiuni comunicationale daca le putem decela o semnificatie prin gasirea unui context, de lectura pertinenta. Comunicarea devine un construct emergent intr-o situatie de interactiune sociala, construct care primeste sens intr-un context care ne convine sa-l circumscriem. Se depaseste astfel restrictiva definire a comunicarii ca act de schimb interindividual, definire implicita sau explicita a majoritatii cercetatorilor de psihologie si de psihologie sociala. Dupa cum se poate observa, T.P.C. porneste de la reliefarea importantei pe care o are contextualizarea in nasterea sensului unei comunicari. Sub diverse forme, acest lucru a fost pus in lumina de o serie de alte stiinte: lingvistica, semiotica, psihosociologie etc. Lingvistica enuntiativa a pus in evidenta, in ultimele decenii, faptul ca sensul depinde de conditiile in care a fost enuntata o comunicare. Altfel, locutorul, pentru a fi inteles, trebuie sa manipuleze situatia in asa fel incat sa ofere maximum de indici pentru a "construi" contextul in care sa-i fie receptat mesajul. Acest lucru este absolut necesar pentru ca actele de limbaj se situeaza intr-un context de enuntare. Acest context este generator de sens, sensul nascandu-se din punerea in relatie a actiunii comunicationale cu elementele contextului acesteia. Diversii actori care participa la situatia de interactiune efectueaza un travaliu continuu de interpretare sau inferenta. Astfel, locutorul trebuie sa uzeze de o serie de indici de contextualizare (intentii, accentuari, limbaj nonverbal etc), cu ajutorul carora destinatarul comunicarii sau participantii la structura sociala sa poata recunoaste o anumita schema interpretativa. In general, acesti indici de contextualizare fac parte din universul cultural si sunt invatati in procesul de socializare. Atunci cand spunem, de exemplu, "Esti liber!', in functie de contextul in care enuntam, poate fi vorba de o constatare filosofica de esenta existentialista autoadresata sau adresata fiintei generice, un indemn pentru cineva sa-si ia viata in propriile maini, un anunt pentru un detinut in ultima lui zi de detentie sau un indiciu dat unui subaltern la incheierea unei audiente. Sensul comunicarii fiind inseparabil de conditiile producerii discursului, fara indicii privind contextul destinatarul nu poate construi semnificatia dorita de locutor. Legatura dintre sens si context a fost evidentiata intaia oara de semantica traditionala pentru a se analiza semnificatiile cuvintelor ("Dati-mi contextul in care ati intalnit cuvantul si am sa va spun sensul sau' ).

Contextualizarea este un factor determinant al comunicarii. Analizand comunicarea din perspectiva T.P.C., observam ca procesele de comunicare sunt, in acelasi timp, procese de contextualizare, actiuni de influentare a contextului global pe urmatoarele dimensiuni: spatiala, fizica si senzoriala, temporala, de pozitionare (a actorilor), relationala, normativa si identitara. Aceste dimensiuni dau nastere unor contexte particulare prezente simultan, iar problema cadrajului este gasirea de catre actorii sociali a contextului cel mai pertinent.

a. Contextul spatial

Orice actiune umana se desfasoara obligatoriu intr-un spatiu materializat, contextualizarea spatiala fiind una din dimensiunile cu grad de generalitate in care are loc comunicarea. Asadar, luam in calcul faptul ca aceasta definire nu inglobeaza in acest context, cu necesitate, totalitatea elementelor de context, obiectiv care constituie mediul inconjurator al actorilor sociali. Imaginile vizuale pe care le percepem sau pe care le concepem spre a fi vizualizate depind in mare masura de contextul spatial constituit din elemente care se impun majoritatii actorilor, elemente de natura spatiala care comporta o pregnanta subiectiva. Multe experimente, mai ales din psihologia sociala, au pus in evidenta modul in care indivizii actioneaza asupra distantei pentru a modifica tipul de relatii ce se stabilesc si modul de comunicare. De acest fapt tin seama toti creatorii de imagini vizuale, fie ca acestea sunt destinate transmisiilor televizate, publicitatii, sau activitatii artistice. In studiile de sociologie, antropologie sau psihologie a comunicarii avem numeroase situatii in care participantii la procesele comunicationale actioneaza asupra elementelor de context spatial pentru a modifica sau manipula valoarea contextului pentru actori, aceste actiuni fiind numite, de obicei, procese de contextualizare spatiala. Prin modificarea distantei se transforma sensul actiunii comunicationale in noul context spatial, de unde decurg si experimentele demonstrand incercarile indivizilor, de multe ori inconstiente, de a conferi o anumita distanta de comunicare (intima, personala, sociala sau publica). Numeroase experimente au dovedit ca dispunerea spatiala a birourilor in cadrul institutiilor publice sau in cabinete de relatii cu publicul schimba substanta comunicarii.

Sunt clasice deja cercetarile in care s-a demonstrat existenta manipularilor,  in cadrul unor adunari publice. Influentarea senzoriala realizata prin spectacole de sunet si lumina, slabirea rezistentei individului prin asteptare indelungata, folosirea unor contexte senzoriale puternic contrastante pentru a slabi vigilenta senzoriala au devenit deja locuri comune ale psihologiei experimentale. Imaginea vizuala are un rol primordial in manipularea si transmiterea informatiilor. Contextul senzorial se dovedeste a fi de o o mare importanta in conjunctie cu cel spatial in cele mai multe din cazuri, dupa cum au remarcat o serie de cercetari recente. Psihologii au studiat influenta senzoriala a conferintelor de evanghelizare televizate si comportamentul spectatorilor de circ, concluzionand ca dispunerea spatiala, impactul senzorial multiplu (sunet, imagine, culoare, miros, atingere) si asteptarile spectatorilor (faptul ca asteptarile lor se centreaza pe un fenomen exceptional) sunt elemente de natura contextuala care bulverseaza individul, ii destabilizeaza elementele de sugestii care, cateodata, sunt contrare unor credinte si valori adanc imprimate in personalitatea sa.

c. Contextul temporal

Timpul si spatiul sunt, in expresia kantiana, forme apriori ale sensibilitatii noastre. Comunicarea se desfasoara pe coordonate temporale, este o inlantuire de contexte in care un mesaj, de exemplu, are sens in raport cu o serie de mesaje precedente. Apelul la memorie, la trecut, anticiparea consecintelor, anticiparea evenimentelor, ritmul unei comunicari, schimbarea ritmului sunt, procese de contextualizare temporala foarte des intalnite. Sondajele de opinie, des mediatizate de presa, sunt cele care construiesc o anumita imagine a socialului, punctand evolutii ale atitudinilor si opiniilor in comparatie cu trecutul sau facand, in cazul alegerilor, proiecte de viitor.

O problema deosebit de analizata de sociologii ultimilor ani este raportul dintre cantitatea si noutatea informatiei in mass-media contemporana in care imaginile vizuale au un rol decisiv. Este posibil ca datorita cantitatii mari de informatie, publicul sa nu aiba timp sa contextualizeze, sa refaca contextul social real al stirilor, astfel ca se construieste emergent un context informativ, un fundal abstract in care informatiile primesc doar valoare de curiozitate. Mai ales in domeniul politicului, ne gasim in numeroase situatii de ritualizare, in care esenta ritului rezida in contextualizare temporala, insa importanta cadrului temporal ni se arata a fi cea mai evidenta din perspectiva epistemologica: cadrajul temporal este deosebit de relevant pentru orice fenomen comunicational pe care il luam in studiu. Daca facem cadraje temporale scurte, multe fenomene de comunicare ne pot aparea ca inexplicabile sau avand explicatii false, iar una dintre cele mai semnificative dificultati pentru experimentul in domeniile studiului comunicational este tocmai recompunerea cadrului temporal, insa, in cercetarea noastra, trebuie sa avem mereu in vedere o serie de interogatii, cum ar fi: modurile si ipostazele in care subiectii comunicarii evoca anumite contexte temporale, felul in care constrangerile temporale influenteaza substanta schimbarilor comunicationale, cum se adapteaza actorii la contexte temporale schimbate etc.

Cicourel a observat ca in lumea sociala actorii isi construiesc roluri si in timpul interpretarii sau intelegerii rolului jucat de partenerul interactiunii sociale, numind acele structuri latente ale interactiunii procedee interpretative. Pe asemenea interactiuni necoordonate se bazeaza de fapt ordinea sociala. Sistemele simbolice pe care oamenii le utilizeaza pentru a construi semnificatii exista deja, si sunt profund inradacinate in cultura si in limba. Printr-un anumit consens, actorii sociali membri ai unei comunitati recunosc ceva care a fost facut dupa o anumita regula.

Este necesar ca acest context sa existe, pentru ca aspectul esential al rolului, rezida in faptul ca este construit, improvizat, de catre actorul social in timpul desfasurarii interactiunii.

In fine, schema explicativa hermeneutica, cea mai veche din metodele de gandire a lumii, postuleaza ca realitatea are o dimensiune perceptibila si una ascunsa, purtatoare de semnificatii. Aceasta schema, ce reclama comprehensiunea, este utilizabila in prima faza a oricarei cercetari; daca este luata ca metoda de analiza a datelor, poate produce rezultate deosebit de superficiale, relative la o viziune fragmentara, partiala asupra sensului.

In domeniul comunicarii simbolice, acest tip de analiza este foarte prezent si, in viziunea noastra, discrediteaza pe nedrept demersul de natura comprehensiva.