Forme de gestiune a serviciilor publice

FORME DE GESTIUNE A SERVICIILOR PUBLICE

In literatura de specialitate sunt identificate urmatoarele moduri de gestionare a serviciilor publice[1]:

1. Administrarea prin regii autonome sau institutii publice;

2. Contractul de concesionare;

3. Contractul de inchiriere;

4. Locatia de gestiune;

5. Contractul civil;

6. Contractul comercial.

Autoritatea publica insarcinata cu crearea unui serviciu public poate alege sa il gestioneze ea insasi, utilizand propriul personal si propriile bunuri. Este vorba de ceea ce numim gestiune directa sau gestiune in regie.

Formele cunoscute ale gestiunii directe sunt: regia directa, regia depersonalizata, regia autonoma[2].

In multe cazuri, autoritatea publica insarcinata cu crearea unui serviciu public incredinteaza gestiunea unei  intreprinderi publice sau private, pastrandu-si insa controlul asupra acesteia. Aceasta situatie este cunoscuta sub denumirea de gestiune indirecta sau gestiune delegata. In acest caz, autoritatea publica trebuie sa stabileasca misiunea generala a intreprinderii., adica serviciile cu care aceasta este insarcinata, "misiunea de serviciu public" si sa stabileasca obligatii precise prin care sa se asigure acest serviciu - "obligatii de serviciu public". Aceasta misiune si obligatiile sunt stabilite prin diferite proceduri sau tehnici de delegare a serviciului public.

Delegarea se poate realiza printr-o procedura unilaterala, prin care misiunea si obligatiile sunt stabilite prin lege sau regulament. Este cazul intreprinderilor publice, pentru care misiunea si obligatiile sunt stabilite prin textul legislativ de infiintare.

Delegarea se poate realiza si printr-o procedura contractuala,. Aceasta presupune faptul ca misiunea si obligatiile trebuie sa fie incluse intr-o conventie incheiata intre colectivitatea publica si intreprinderea insarcinata cu prestarea serviciului. Este situatia delegarii catre o intreprindere privata, dar se impune din ce in ce mai mult si procedura contractuala de delegare a serviciilor publice catre intreprinderi publice, mai ales pentru stabilirea "obligatiilor de serviciu public". 

Conventiile de serviciu public, se disting in functie de natura obligatiilor autoritatilor si operatorilor si dupa modul de remunerare a acestora.

O prima situatie este aceea in care operatorul se comporta ca un veritabil antreprenor, realizand activitatea cu care este insarcinat pe propriu-i risc. Autoritatea publica ii incredinteaza asigurarea unui serviciu, dar nu il remunereaza direct, acest lucru realizandu-se prin exploatare, prin perceperea de redevente de la utilizatori. Aceasta situatie cunoaste doua modalitati:

a) operatorul este insarcinat nu doar cu asigurarea serviciului, ci si cu realizarea cadrului necesar - de exemplu, instalarea conductelor pentru alimentare cu apa. Pentru aceste lucrari, autoritatea publica nu este implicata financiar, urmand ca operatorul sa-si recupereze investitia din exploatare.  Lucrarile nu reprezinta proprietatea operatorului ci a colectivitatii, care intra in posesia acestora la finele contractului. Aceasta tehnica este denumita concesiune, autoritatea publica fiind concedent iar operatorul - concesionar[3].

b) lucrarile necesare functionarii serviciului sunt puse la dispozitie de catre autoritatea publica, iar operatorul plateste o redeventa. Acest procedeu poarta de numirea de "affermage", dar in legislatia romaneasca nu se deosebeste de concesiune.

Deosebirea dintre "affermage" si concesiune consta in perioada contractului: pentru concesiune este o perioada mai mare, urmarindu-se recuperarea investitiilor. Alte deosebiri esentiale nu exista:; concesionarul si "fermier"- ul au aceleasi obligatii si aceleasi drepturi stabilite prin contract, conditii care fixeaza principiile generale si caietul de sarcini unde sunt stabilite detaliat conditiile de functionare.

A doua modalitate de delegare contractuala a serviciului are in vedere un operator remunerat direct de catre colectivitatea publica. Acesta nu percepe redevente sau taxe de la utilizatori, acest lucru fiind realizat de catre colectivitate. Remunerarea operatorului depinde de rezultatele activitatii sale, de obicei fiind vorba de un procent din cifra de afaceri.

Pe langa gestiunea directa si cea delegata, exista si gestiunea semidirecta care reprezinta un proces de administrare mixta a serviciului public, in sensul exploatarii in regie directa alaturi de prestarea unei parti a serviciului public de catre o intreprindere exterioara (din sectorul privat).

In Romania, potrivit legislatiei in vigoare[4], gestiunea serviciilor de utilitati publice se organizeaza si se realizeaza in urmatoarele modalitati:

a) gestiune directa;

b) gestiune delegata.

Gestiunea directa este modalitatea de gestiune in care autoritatile administratiei publice locale sau asociatiile de dezvoltare comunitara, dupa caz, isi asuma, in calitate de operator, toate sarcinile si responsabilitatile ce le revin potrivit legii cu privire la furnizarea/prestarea serviciilor de utilitati publice si la administrarea si exploatarea sistemelor de utilitati publice aferente.

Gestiunea delegata este modalitatea de gestiune in care autoritatile administratiei publice locale sau asociatiile de dezvoltare comunitara, dupa caz, transfera unuia sau mai multor operatori toate sarcinile si responsabilitatile privind furnizarea/prestarea serviciilor de utilitati publice, precum si administrarea si exploatarea sistemelor de utilitati publice aferente acestora, pe baza unui contract, denumit in continuare contract de delegare a gestiunii.