Natura imaginii si relatia de reprezentare

Natura imaginii si relatia de reprezentare

Wittgenstein este unul dintre cei ce au pus bazele filosofiei moderne a limbajului, considerand ca erorile de utilizare a acestuia este sursa principala a dificultatilor din filosofie. Tractatus logico-philosophicus a constituit punctul de plecare a doua dintre cele mai importante curente filosofice contemporane, pozitivismul logic si scoala analitica engleza fara sa fi fost adoptat ca atare de nici una dintre ele si fara ca Wittgenstein sa fi aderat la vreuna dintre acestea.

In Tractatus logico-philosophicus Wittgenstein considera ca forma logica a limbajului reflecta forma lumii, limbajul fiind o imagine a lumii. In acest fel, teoria imaginii, inclusiv a imaginii vizuale este strans legata de ontologie.

In acest cadru imaginea este un model al realitatii, ea reprezinta in spatiul logic existenta si nonexistenta starilor de lucruri. Spatiul logic se aseamana celui geometric prin aceea ca ambele reprezinta posibilitatea unei existente. Obiectelor le corespund, in imagine, elementele imaginii, care le reprezinta. Relatiile dintre elementele imaginii constituie structura imaginii. Relatia de reprezentare consta din modalitatile de coordonare ale elementelor imaginii si ale lucrurilor, adica dintre structura starii de lucruri si structura imaginii. O imagine, pentru a fi imagine, trebuie sa aiba ceva in comun cu ceea ce reprezinta, ceva identic pentru ca una sa poata fi in genere o imagine a celeilalte. Ceea ce imaginea trebuie sa aiba in comun cu realitatea pentru a o putea reprezenta in modul ei specific - corect sau fals - este forma sa de reprezentare sau forma logica, adica forma realitatii. Daca se picteaza o compozitie cu mai multe personaje si obiecte, pictura va reproduce structura dispunerii acestora daca respecta amplasarea lor relativa. Wittgenstein numeste aceasta structura reprodusa drept o forma de reprezentare. Ea face posibila relatia de reprezentare. Ceea ce este identic va fi aratat, nu reprezentat - imaginea nu reprezinta propria ei forma de reprezentare, ci doar o arata. Se reprezinta neidenticul, diferitul. In timp ce structura starii de lucruri este aratata, starea de lucruri, adica o combinatie de obiecte, va fi reprezentata. Realitati destul de diferite la prima vedere, precum discul, partitura, undele sonore si gandirea muzicala, se gasesc unele fata de altele in relatie de reprezentare, bazata pe asemanarea interioara. Tuturor acestora le este comuna constructia logica. Despre relatia dintre imagine si fapt Wittgenstein a formulat doar doua teze, foarte scurte: "Noi ne formam imagini ale faptelor" si "Imaginea este un fapt". Daca in interpretarea lor pornim de la sublinierea sensului totalizator al "faptului", ca fiind tot "ceea ce se petrece", tot "ceea ce este ca atare", "tot ce are loc", atunci vom accepta, cu o anumita probabilitate, ca textul lui Wittgenstein admite si posibilitatea de a modela in imagine chiar procesualitatea transformarilor, adica devenirea starilor de lucruri.

Este un truism sa afirmam ca traim intr-o civilizatie a imaginii. Sintagma lansata de E. Fulchignoni[1] acum cateva decenii este atat de reluata in ultimii ani incat a ajuns un automatism de exprimare, care parca nu mai transmite nimic. Explozia mediatica aduce concepte derivate, cum este cel de societate a spectacolului, in special a spectacolului vizual in toate formele sale. Dupa initiatorul acestuia, G. Debord , "acolo unde lumea reala se transforma in simple imagini, ele devin fiinte reale si motivatii eficiente ale unui comportament hipnotic. Spectacolul, ca tendinta de a face vizibila, prin diferite mediatii specializate, lumea care nu mai e direct sesizabila, gaseste in mod firesc in vaz simtul omenesc privilegiat, asa cum altadata a fost pipaitul. Vazul este simtul cel mai abstract si cel mai usor de mistificat si corespunde perfect abstractiei generalizate a societatii actuale' .

Termenul de imagine are un ansamblu atat de bogat de semnificatii atasate incat sarcina degajarii unei definitii nu este usoara. Termenul de imagine este asociat unor notiuni de multe ori vagi sau contradictorii. Platon, in Republica, ne da o definitie destul de complexa: "Numesc imagini mai intai umbrele, apoi reflexele care se vad in ape sau la suprafata corpurilor opace, lustruite si stralucitoare, si toate reprezentarile de acest fel'. Asadar, inca de la inceputurile gandirii sistematice, imaginea este asociata cu reprezentarea. Unul dintre cei mai importanti analisti ai imaginii, E. Fulchignoni , observand caracterul echivoc si confuz al oricarei definiri a imaginii, citeaza cateva acceptiuni principale:

Ipostaza exemplului concret, a modelului, a ilustrarii tipice sau simbolice folosite in cursul unei rationari generalizante;

Imagine mai putem considera a fi tot ceea ce, in limbajul artistic, este metafora, simbol, expresie concreta;

Fenomenul fiziologic de persistenta senzoriala, imaginile de pe retina;

Anumiti psihologi amintesc de imagini intuitive ca fapte intermediare intre imagine si perceptie, adica anumite reprezentari mentale spontane, fara vreo legatura directa cu realitatea, fantasmele, ecoul mental[5].

Am reprodus cateva din sensurile mentionate de E. Fulchignoni mai ales pentru a ilustra lipsa de precizie a demersurilor definitionale. Pentru o ameliorare a preciziei, autorul citat propune, stabilirea unei distinctii intre doua ordine ale realitatii; imagini obiective (ce provin din date senzoriale ale organului vizual in urma perceptiei directe a lumii exterioare) si imagini subiective (adica acele reprezentari subiective ale lumii provenite dintr-un proces de imaginare creativa).

Vom remarca doar una din cele mai frecvente utilizari ale notiunii. Se vorbeste tot mai mult despre imaginea politicienilor, despre imaginea unei tari sau a unei profesii. In acest caz este vorba, evident, de o serie de asociatii mentale sistematice, care servesc la identificarea unui subiect, obiect, institutie sau fenomen prin atribuirea unei calitati construite pe cale sociala in interiorul unei anumite culturi, o imagine cu valoare stereotipica. Pe buna dreptate, majoritatea autorilor nu se mai opresc asupra definirii imaginii pentru a iesi din acest labirint al definitiilor functionale, apelandu-se la contextualizari teoretice. O asemenea platforma este teoria semiotica si semiologica, care nu se mai intreaba asupra statutului ontologic al imaginii, ci asupra modalitatilor in care aceasta este producator de sens. Peirce, considerand ca icoana corespunde clasei semnelor in care semnificantul este intr-o relatie analogica cu ceea ce reprezinta, introduce imaginea ca subcategorie a icoanei, in relatia de analogie descoperind trei tipuri: imagine, diagrama si metafora.

Imaginea propriu-zisa traduce o analogie calitativa intre semnificant si referent prin preluarea unor calitati formale ale referentului: forme, culori, proportii. In schimb, diagrama se bazeaza pe o analogie functionala, ea reproduce organizari interne (ex. schema unui mecanism sau planul unei cladiri). In fine, metafora este o figura retorica, care porneste de la un paralelism calitativ. Imaginea metaforica se produce atunci cand se face un transfer de semnificatie: "Caracteristica principala a metaforei este impunerea unei schimbari care nu este pur si simplu de domeniu, ci si de regn. O eticheta, care este elementul constitutiv al unei scheme, poate fi desprinsa din regnul de origine al acestei scheme si aplicata pentru a tria si organiza alt regn.[6]

Se cuvine sa remarcam faptul ca nu doar marele semiotician Peirce, ci majoritatea autorilor sunt de acord cu faptul ca imaginile vehiculeaza mesaje vizuale, deci putem stabili o relatie de sinonimie intre imagine si reprezentarea vizuala. Cand ne raliem unei asemenea pareri operam o reductie necesara pornind de la faptul ca toate definirile se intalnesc in punctul in care imaginea este analogie: indiferent ca e obiectiva sau subiectiva, vizuala sau daca ea seamana cu ceva, este perceputa ca semn analogic. In cazul imaginilor virtuale, realitatea se imita pana la confuzie. In alte ipostaze, imaginile pot fi simboluri, trecand de la asemanare, imitatie, la conventie socio-culturala. Pe de alta parte, intreprinderea de a analiza imaginea pare, la prima vedere, blocata de o serie de argumente de bun simt. Dupa M. Joly[7], acestea sunt urmatoarele:

In primul rand, iluzia ca imaginea este un limbaj universal care, datorita capacitatilor analogice, transmite natural, firesc si instantaneu intelesul imaginii. Se face frecvent o confuzie intre perceptie si interpretare, faptul ca recunoastem anumite elemente ale imaginii neinsemnand ca am si inteles sensul transmis de autorul ei.

In al doilea rand, apare indoiala ca am putea percepe vreodata corect intentiile autorului, de multe ori nici el nefiind constient de adevaratele intentii, in special in domeniul artelor vizuale. A decela semnificatii si sensuri nu este o operatie ilicita, chiar daca, sa zicem, nu putem face o inferenta exacta la intentiile autorului, acestea, de altfel, neavand o prea mare importanta, suverana fiind interpretarea.

In ceea ce priveste imaginea publicitara, ea a devenit, datorita complexitatii ei, un fel de piatra de incercare pentru specialistii din multe domenii: de la estetica la semiologie sau hermeneutica. Aceste domenii aduc un fel de imagini prototip pentru imaginea mediatica si au constituit obiect privilegiat pentru primele demersuri semiologice din anii '50. Fiind o comunicare persuasiva, imaginea publicitara era evident incarcata de sensuri complexe, de aceea pe urmele revolutiei structuraliste din secolul nostru s-au creat o serie de modele de interpretare si teorii.

Concepand imaginea ca model, in sensul lui Hertz, Wittgenstein ii confera daca nu un statut autonom, atunci cel putin unul activ si, intr-o anumita masura, independent: "ea este aplicata ca unitate de masura pentru realitate". Imaginea devine o sursa de cunoastere a realitatii deoarece faptul ca elementele imaginii se raporteaza unele la altele in mod determinat arata ca lucrurile se raporteaza in felul acesta unele la altele. Prin structura sa imaginea este legata de realitate si ajunge pana la ea. Desi aceasta sursa este sigura, ea se situeaza totusi doar in zona posibilului, nu si a necesarului:

Forma de reprezentare garanteaza posibilitatea ca obiectele sa se comporte unele fata de altele la fel ca elementele imaginii. Relatia cognitiva porneste de la imagine spre realitate, in chip deductiv; imaginea nu este o "marturie", ci un instrument si, totodata, un argument. Ea da forma, deosebind esentialul de accidental. Temeiul acestui lucru este propria structura logica, prin care se delimiteaza posibilul de imposibil. Prin urmare, imaginea participa la procesul cognitiv in doua moduri diferite: ea reprezinta obiectele realitatii si, totodata, arata forma ei de reprezentare, adica acea parte care este identica cu lucrul reprezentat, forma logica. Unul dintre moduri este simbolic, celalalt ostensiv. In pofida diferentei dintre cele doua, ele pot fi totusi reunite datorita unei caracteristici comune. Intelegerea obisnuita evidentiaza in notiunea de imagine ideea de copie, de reflectare, de duplicat "imperfect" a ceva, adica de existenta secunda. Wittgenstein, spre deosebire, construieste o imagine a carei natura este prima, deductiva, nelegata de o anumita realitate concreta, pe care sa o reflecte. In schimb o poate masura. Acea realitate se regaseste sau capata sens prin raportare la imaginea devenita unitate de masura.

Insa Wittgenstein spune ca o imagine poate fi adevarata sau falsa, ceea ce implica faptul extrem de important ca imaginea nu este doar un obiect abstract, ci are si valoare de enunt, ea continand o afirmatie sau o negatie. Criteriul adevarului este elaborat in conformitate cu teoria adevarului-corespondenta: imaginea concorda sau nu cu realitatea; ea este corecta sau incorecta, adevarata sau falsa. Pentru a sti daca imaginea este adevarata sau falsa, ea trebuie confruntata cu realitatea. Imaginea in sine nu ne ofera garantia adevarului ei. Nu exista o imagine adevarata apriori.

Wittgenstein vorbeste despre doua categorii de adevar/fals in cazul imaginii. Una se refera la redarea - corecta sau incorecta - a configuratiei, a relatiei dintre obiecte si se regaseste in toate imaginile. Cealalta se intalneste doar in cazul imaginilor vizuale, fiind legata de perechile antinomice exterior-interior sau aparenta-esenta: "Imaginea reprezinta obiectul din exterior (punctul ei de vedere este forma sa de reprezentare), de aceea imaginea reprezinta obiectul corect sau fals". Adevarul tine de interior si de esenta; exteriorul este accidental, nenecesar si din aceasta cauza doar in mod intamplator el poate reda adevarata natura a lucrului. Vorbind de categorii de imagini, Wittgenstein aminteste doar trei forme de imagini, cea spatiala, cea colora si cea logica, dar lasa sa se inteleaga ca ar exista si altele. Orice imagine, indiferent de felul ei, este in acelasi timp si o imagine logica. Imaginea logica este aceea a carei forma de reprezentare are forma logica. Una din problemele ridicate de teoria imaginii la care Wittgenstein nu da si nici nu sugereaza un raspuns este cea legata de natura "obiectelor". Ce sunt acestea ? Ceea ce se intelege de obicei prin "obiect" are o anumita complexitate, are o structura, este divizibil si pare a fi tot o "stare de lucruri" - "in timp ce obiectele la Wittgenstein sunt simple, neschimbatoare si neanalizabile" Rezulta ca "starile de lucruri" sunt alcatuite nu din realitati autonome, ci din alte "stari de lucruri". Se pune imediat intrebarea daca nu cumva si noile stari de lucruri sunt alcatuite, la randul lor din alte stari de lucruri. Ramane de cercetat modul in care se va incheia aceasta regresiune in cautarea elementelor prime. Tinand seama de caracterul abstract al teoriei, precum si de faptul ca este o constructie deductiva, nu una inductiva, s-ar putea admite considerarea componentelor unei "stari de lucruri" drept "obiecte", adica simple si neanalizabile, doar ca o solutie ce implica un statut conventional.

In cercetarea istoriei religiilor Mircea Eliade foloseste un grup de notiuni - simbol, mit si imagine -, ce se suprapun partial, formand o "familie de cuvinte", in sensul dat de Wittgenstein; din aceasta cauza, pe de o parte, ele sunt greu de delimitat, iar pe de alta parte este iluzoriu sa se caute un set de trasaturi comune definitorii. Simbolul si mitul pot fi imagini, dupa cum si imaginea poate simboliza. In viziunea lui Mircea Eliade, simbolul are valoare cognitiva, este o "modalitate autonoma" si, totodata, un "instrument" de cunoastere, oferind o alternativa gandirii pozitiviste occidentale. Acolo unde ratiunea intampina dificultati, o alta modalitate de reflectare a lumii isi arata posibilitatile. Simbolul, mitul si imaginea tin de natura profunda a vietii spirituale, sunt consubstantiale fiintei umane - nu pot fi inlaturate ori cate eforturi s-ar face. Ele nu sunt un fenomen marginal sau unul exceptional: "Ne putem dispensa de poeti si de stari psihice in criza pentru a confirma actualitatea si forta imaginilor si a simbolurilor. In existenta cea mai stearsa misuna simbolurile, omul cel mai realist traieste din imagini"[8].

Gilbert Durand afirma ca "Mircea Eliade a formulat cel dintai, clar, ipoteza dupa care povestirile noastre culturale, si in particular romanul modern, sunt reinvestiri mitologice mai mult sau mai putin marturisite" . Imaginile si simbolurile preced limbajul si gandirea discursiva. Aceasta anterioritate cronologica nu presupune neajunsurile si slabiciunea unui stadiu primitiv, ci avantajele naturii originare. Pe de o parte, se afla regasirea si reintegrarea stadiului paradisiac al omului primordial , iar pe de alta parte sunt functiile cognitive specifice, ireductibile la cele legate de ratiune. Astfel, simbolurile, imaginile si miturile reveleaza cele mai profunde aspecte ale realitatii, inaccesibile altor mijloace de cunoastere: "spiritul recurge la Imagini spre a sesiza realitatea ultima a lucrurilor" (idem, p. 19). Specificul imaginii se dezvaluie insa mai putin in raport cu simbolul si mitul, cu care se suprapune partial, avand aceeasi natura; el va apare mai limpede prin comparare cu neasemanatorul. Astfel, imaginea este opusa conceptului. In legatura cu cele de mai sus este interesanta si opinia lui Fred Forest care analizand caracteristicile artei contemporane considera ca "Tehnologia si evolutia mijloacelor de comunicare determina noi mijloace de reprezentare in mod necesar inedite, o prezenta la distanta, o actiune la distanta si elaborarea unor constiinte planetare, care reactualizeaza in mod paradoxal in inconstientul colectiv miturile cele mai vechi, dimensiunea sacrului, notiunea magicului si a minunii" .

Orice imagine se caracterizeaza printr-un anumit grad de asemanare cu lucrul, fiinta sau faptul imitat, ea este mai mult sau mai putin fidela. Imaginile pot reproduce fie aparenta, inteleasa ca aspect exterior al lucrurilor, fie realitatea inteligibila, situata dincolo de vaz. Wittgenstein face o distinctie importanta, intre a arata si a reprezenta. Identicul din imagine si ceea ce se reprezinta este aratat, este vazut direct. Ceea ce este deosebit, se reprezinta. Aceasta observatie este extrem de utila in a judeca creatiile din arta plastica si in general imaginile vizuale create. Apropierea semantica, si chiar suprapunerea partiala dintre imagine si simbol exista la autorii antici si se continua si astazi. Celor doua notiuni, in opera lui Mircea Eliade le este adaugat si mitul. Spre deosebire de gandirea discursiva, imaginea reuseste sa surprinda, ingloband in sine, caracterul contradictoriu al realitatii. Sub acest aspect ea este superioara cuvantului, cum afirma Mircea Eliade, subliniindu-i valoarea cognitiva si calitatea de instrument specific al cunoasterii.