Un model "autohton"

Un model "autohton"

Din figura din Anexa III se poate intelege complexitatea fenomenului numit comunicare, precum si caracterul acestuia (dinamic si continuu, asa cum am mai spus). Tot gratie acestei figuri se poate puncta faptul ca abordarea semiotica este capabila sa evidentieze elementele care concura la un act de comunicare, dind astfel o imagine clara asupra procesului de comunicare in intregul sau. Aceasta schema poate constitui o baza pentru a ne imagina ca nu exista act de comunicare inocent (existenta intertextului cultural personal si a celui impartasit si rolul acestora in alegerea discursului ce va servi cel mai bine intentiei de comunicare), dupa cum nu exista receptare suta la suta inocenta a unui discurs (aceleasi elemente semnalate mai sus indica si modul de aprehendare a discursului nou receptat).

Pentru o mai buna intelegere a fenomenului numit 'intertextualitate', reproducem o parte de cele scrise de Matei Calinescu in A citi, a reciti[1]. Se va putea astfel intelege mai bine rolul intertextului comun (impartasit) in comunicare. Fragmentul pe care-l avem in vedere debuteaza, asa cum era de asteptat, cu referiri la abordarea lui Roland Barthes privind chestiunea primei lecturi a unui text.

"Un text ar trebui citit «de parca ar fi fost deja citit o data». (Prin modul in care intrebuinteaza locutiunea de parca, ne da el [Barthes] oare de inteles ca recitirea ar putea fi un caz special al unui joc de-a inchipuirea extrem de sofisticat si de constient, in care cititorul pretinde ca este re-cititor? )" .

In continuare, Matei Calinescu il citeaza pe R. Barthes: "Recitirea este propusa de la bun inceput, deoarece numai ea salveaza textul de la repetare (cei ce nu recitesc vor fi obligati sa citeasca pretutindeni aceeasi poveste), il multiplica in diversitatea si pluralitatea sa: recitirea extrage textul din cronologia sa interna (ceva s-a intimplat inainte sau dupa altceva) si recistiga un timp mitic (fara inainte sau dupa); ea contesta pretentia care vrea sa ne faca a crede ca prima lectura este o lectura primara, naiva, fenomenala, pe care ulterior nu va trebui decit s-o «explicitam», s-o intelectualizam (ca si cum ar exista un inceput al lecturii, ca si cum n-ar fi fost citit deja totul: o prima lectura nu exista, chiar daca textul se straduieste sa ne iluzioneze in acest sens .); recitirea nu mai este consumare, ci joc."[2]

Recitirea la care se face referire nu este menita, ni se spune, pentru a descrie structura unei opere; ea doar se va stradui "sa produca o structura mobila a textului (structurare care se schimba de la un cititor la altul, pe parcursul Istoriei)"[3]. In fine, chestiunea intertextului este explicit tratata la paginile care urmeaza din cartea invocata:

"Doar in jocul complex al recitirii pot fi descoperite multiplicitatea si, intr-adevar, «infinitatea» textului. Infinitatea aceasta deriva din «intertextualitate», acea remarcabila trasatura prin care un text intotdeauna citeaza sau se refera la alte texte de aceeasi categorie, inclusiv (dar nu numai) la sursele sale directe de inspiratie, sau la textele cu care polemizeaza (sau pe care le parodiaza). Barthes considera ca intertextualitatea este o notiune «valida indeosebi in cazul textelor literare, tesute din stereotipuri extrem de variate, in care, drept consecinta, fenomenul citarii sau al referirii la cultura anterioara sau la cea ambientala este foarte raspindit» (The Semiotic Changes, p. 231). El continua cu urmatorul comentariu important, care introduce o dimensiune noua in temporalitatea complexa a (re)citirii: «In asa-numita intertextualitate trebuie sa introducem texte produse dupa: sursele unui text nu sint situate numai inaintea lui, ci si dupa el. Acesta este punctul de vedere adoptat, atit de convingator, de Lévi-Strauss, cind spune ca versiunea freudiana a mitului lui Oedip apartine mitului lui Oedip: daca-l citim pe Sofocle, trebuie sa-l citim ca pe un citat din Freud, iar pe Freud ca pe un citat din Sofocle.» Asta sugereaza ca, in universul (re)citirii, scurgerea cronologic-istorica a timpului ca fenomen este realmente inversata, de vreme ce acceptam circularitatea esentiala a citarii."[4]

Intorcindu-ne la modelul pe care il propune cursul de fata, vom aminti ca pentru toate cele afirmate in primul paragraf, stau marturie elemente ale mediului social-cultural, precum si elemente ce tin de comunicarea prin obiecte (unde inscriem paralimbajul si limbajele non-verbale) sau de alegerea codului, alaturi de tot ce inseamna acumulari personale.

Producerea unui discurs este intotdeauna urmarea intentiei de comunicare a unui individ concret, aflat intr-o situatie concreta de interlocutie, aceasta din urma fiind de unul din tipurile de interactiune acceptate de un mediu social-cultural (adica de cultura unui spatiu, la un moment de timp dat). Vorbim aici despre situatia de discurs (sau de comunicare), or aceasta nu poate fi decit de ordinul evenimentelor posibile in cadrul social-cultural dat, adica ocurenta unei practici sociale. Pe holurile Palatului Natiunilor Unite, de la Geneva, nimeni nu se va astepta vreodata sa fie interpelat cu vreo formula specifica barurilor din Brooklin sau mahalalelor bucurestene. De altfel, nici n-ar fi posibila instantierea unui discurs in canoanele interlocutiilor negustoresti ale secolului al XVI-lea din tarile romane in galeriile Mall-ului din Iasii anului 2004.

Pe de alta parte, discutia practica se lasa vazuta ca un proces de punere de acord (intercomprehensiune) care, dupa insasi forma sa, asigura tuturor participantilor, simultan, adoptarea ideala a unui rol. Acest proces transforma, deci, adoptarea ideala de rol efectuata de fiecare in particular si in maniera privata intr-o operatiune publica, practicata de toti, intersubiectiv si in comun. Procedura discutiei trimite, atit prin mijloacele sale argumentatve, cit si prin presupozitiile sale comunicationale, la precomprehensiunea existentiala a participantilor in sinul structurilor celor mai generale ale unui univers de viata si acesta deja partajat intersubiectiv[5]. Chiar aceasta procedura a formarii discursive a vointei conduce la interpretarea unilaterala conform careia prin universabilizarea unor interese litigioase nu s-ar urmari garantarea decit a tratamentului egal al tuturor celor implicati. Prin aceasta se ignora celalalt fapt si anume ca fiecare exigenta de universalizare ar trebui sa nu aiba efect daca n-ar rezulta, din apartenenta la o comunitate ideala de comunicare, constiinta unei solidaritati inamovibile, certitudinea coapartenentei fraterne la un context de viata comun, asa cum predica J. Habermas.

Ceea ce mai lasa modelul nostru sa se vada este constituirea si apoi perpetua transformare a contextului[6]. Instantiat de discursul insusi (cu paradigma "eu/acum/aici"), el se va transforma pe masura ce participantii interrelationeaza, modificindu-si, fiecare, propriul intertext cultural si modificind astfel si intertextul impartasit. Referintele discursului se precizeaza cu fiecare actiune si cu fiecare reactie. O miscare a capului sau un gest cu degetul aratator intr-o directie oarecare va da un anumit sens termenilor precum "acolo" sau "acela"; odata numit un lucru, referirea la el prin anaforice va fi posibila, cu un risc scazut de ambiguitate.

De asemenea, pe modelul pe care il propunem se poate urmari cum acumularea personala a fiecarui participant la interlocutie face parte din cunoasterea comuna (cea care face, de fapt, posibila intercomprehensiunea) si cum aceasta este o parte din tot ce inseamna acumularile si tesatura de relatii care alcatuiesc o cultura. Fie ca face parte din cunoasterea comuna a celor implicati direct si concret in instanta de comunicare, fie ca nu constituie decit repere virtuale, mediul social-cultural este, in ultima instanta, cel a carui amprenta se va regasi pe fiecare act discursiv, atit la producere, cit si la receptare. De continutul sau depinde continutul tuturor celorlalte sfere sau relatii desenate in schema . El decide ce topoi functioneaza in inferentele pe care le facem in comunicare, el decide de reprezentarile si metareprezentarile care functioneaza in orice instanta comunicativa, el propune elemente de referinta in analiza discursurilor (dupa cum, natural, el va fi servit la formularea optiunilor in privinta continuturilor discursurilor construite). Tot mediul social-cultural decide si de non-verbalul participant la comunicare (para-verbal, non-verbal propriu-zis, totul regasindu-se in ceea ce apare numit "comunicare prin obiecte") . Pe baza continutului acestei imense sfere se va putea stabili gradul de coerenta, dar si gradul de pertinenta ale unui discurs.

Sa presupunem, de exemplu, ca o asertiune facuta de un personaj politic este in contradictie (din punctul de vedere al celor sustinute) cu programul electoral pe baza caruia acel om politic a dobindit pozitia de care se bucura. Daca o analiza - care transfera o parte din informatia aflata in mediul social-cultural in cunoastere personala si, apoi, in cunoastere impartasita - scoate in evidenta contradictia, atunci se va putea combate discursul desfasurat, ca fiind incoerent, adica imposibil de ancorat in realitatea lumii date prin experienta, pe motiv de abatere de la principiul logic al noncontradictiei. Si aceasta deoarece discursul unui politician este luat in ansamblu, cu toate discursurile sale anterioare si chiar cu toate actiunile care ii sint cunoscute.