Functiile cognitive ale imaginii

Functiile cognitive ale imaginii

Daca discutam relatia dintre vizual si verbal, din perspectiva comunicarii, vom constata existenta a trei zone: a) enunturi verbale, imposibil sau foarte greu de transpus in imagine, b) enunturi si informatii ce pot fi comunicate usor atat verbal, cat si vizual - "traducerea" lor reciproca neridicand probleme, c) informatii si idei de factura vizuala, foarte greu sau chiar imposibil de tradus in cuvinte. Existenta acestei din urma categorii a fost pusa la indoiala, mai ales in privinta valorii sale cognitive. Ea a fost acceptata, insa, mai usor in domeniul esteticului si al exprimarii simbolice.

Se pot aduce o serie de exemple care dovedesc ireductibilitatea unor informatii vizuale la limbajul verbal si in afara artei, si anume in domeniile stiintei si tehnicii. Pierre Francastel, in Realitatea figurativa, povesteste in ce a constat dificultatea restauratorilor de la Palatul Versailles, atunci cand au dorit sa redea forma initiala a curtii de onoare a regelui Ludovic-Filip: "Stiam ca era din marmura rosie, alba si neagra si nu cu un cadrilaj rosu si alb; stiam ca avea un ancadrament si o bordura; stiam ca era presarata cu flori de crin. Puteam deci sa o descriem, dar chiar daca aveam in mod teoretic toate elementele, suntem absolut incapabili sa o vedem si sa o reconstruim, pentru ca ne lipseste un desen care sa ne arate cum erau dispuse motivele a caror existenta o cunoastem. Iata un exemplu frapant al caracterului original al formei plastice; ea ne da elemente susceptibile de a fi comunicate prin alte mijloace de expresie decat formele, dar ne transmite si unele elemente care nu sunt exprimabile decat in mod plastic - fiind clar ca nu reuseste sa inregistreze alte valori a caror transpunere este rezervata altor sisteme inchegate de semne"[1].

Este greu de crezut ca produse atat de complexe precum un automobil sau un avion, ar putea fi realizate fara ajutorul a numeroase planuri. Este imposibil sa te orientezi intr-un mare oras necunoscut fara sa recurgi la o harta. Chiar si pentru a executa la strung o piesa simpla este nevoie de un desen tehnic. Nimeni nu se gandeste serios ca asemenea reprezentari grafice ar putea fi inlocuite de descrieri verbale. Nu vom reusi cu ajutorul vorbelor, decat aproximativ si metaforic, sa descriem fizionomia unei persoane pentru a exprima starea de spirit ei momentana. Dar pictorii vor sti sa reproduca o expresie sau alta intr-un portret. Unele rationamente pot fi mai usor urmarite daca sunt transpuse intr-o forma care, chiar daca nu este in totalitate vizuala, se desfasoara spatial.

Cunoastem din experienta directa drama strazilor din cartierul sau orasul in care locuim, felul in care ele se combina. Pentru aceasta nu este nevoie sa desenam o harta si sa obiectivam cunoasterea noastra. Daca o desenam o facem doar pentru a explica altcuiva cum sa ajunga intr-un anumit loc, sau pentru a demonstra cuiva ca, de exemplu, o anumita schimbare a circulatiei ar imbunatati traficul. Deci, pentru a ne face mai usor intelesi. Etalam pentru altii o cunoastere deja existenta. In cazul realizarii unor harti a structurii geologice dintr-o anumita regiune, procesul elaborarii hartii se suprapune procesului cunoasterii, face parte din el, constituind partea sa finala. De fapt, este doar o etapa, deoarece harta va constitui obiect de studiu, ceea ce inseamna, inceputul unui alt proces cognitiv. Putem conchide ca "intraductibilitatea" unor informatii vizuale in limbaj verbal are doua cauze. Una dintre ele consta in faptul ca putem decela in realitate entitati sau stari graduale a acestor entitati pentru care fie ca nu avem cuvinte, fie ca exprimarea ar fi imprecisa, recurgandu-se la "parafrazari" si metafore, ceea ce ar duce la o comunicare lenta, adica, pentru a folosi un termen din informatica, nu s-ar desfasura in timp real. A doua cauza consta in complexitatea potentiala a imaginii, a conexiunilor si corelarilor multiple realizabile in interiorul ei, complexitate ce nu va fi redata integral prin intermediul limbajului verbal, decat intr-un interval foarte lung. Functiile cognitive ale imaginii bidimensionale pot fi rezumate astfel: a) o functie ostensiva, de indicare a unui anumit referent individual sau clasa acestuia; b) o functie de investigare a realitatii situate in afara ferestrei perceptive, o mare parte din realizarile tehnologice ale ultimilor ani situandu-se in aceasta directie; c) o functie de modelare a realitatii, atat a aceleia abstracte, ideale sau imaginare, cat si a aceleia concrete (Aceasta inseamna, mai intai, "consemnarea" unor informatii vizuale, adica integrarea lor intr-o forma obiectivata, accesibila, ceea ce ingaduie comunicarea si arhivarea lor, iar modelul poate fi studiat interactiv, ca oricare alt lucru.); d) prin forma sa intuitiva, imaginea poate sa faciliteze intelegerea relatiilor si fenomenelor complexe, ea a avut si are un important rol didactic. Usurinta de a intelege imaginea se refera doar la acele imagini figurative pentru care este necesara doar experienta obisnuita. Ea se refera doar la imaginea obiectului, nu si la imaginea ca obiect ideal, care presupune o altfel de initiere si exercitiu. Adevarul, in cazul reprezentarilor vizuale, ar putea fi descris ca o corespondenta intre informatiile despre referent continute de imaginea sa si informatiile care descriu in fapt referentul. Aceasta acceptiune implica ideea gradualitatii adevarului, care are doua aspecte. Prima se refera la ce proportie din informatia disponibila despre obiect se regaseste in imagine, iar a doua, cat din informatia prezenta in imagine este adevarata. In privinta imaginilor artizanale, adevarul se intemeiaza fie pe principiul folosit la generarea reprezentarii vizuale (de exemplu, un anumit tip de proiectie pentru realizarea hartilor), fie pe marturia autorului (ca in cazul schitelor executate pentru presa in tribunalele americane, in timpul proceselor), cu toate inconvenientele care decurg de aici. Aceste observatii sunt valabile si la folosirea calculatorului in varianta artizanala. Si in cazul imaginilor instrumentale intervine marturia celui care le-a "ocazionat", mai ales in privinta variantelor nefigurative. "Transferul de realitate de la obiect asupra reproducerii lui", despre care vorbeste André Bazin in Ce este cinematograful, (Bucuresti, Editura Meridiane") este insotit si de un alt transfer, fie de subiectivitate, fie, doar, de "dezordine", alcatuita din elemente aleatoare, fara un tel precis, produse de factorul uman.

Pana in secolul al XIX-lea, imaginile artistice (picturi, desene, gravuri, mozaicuri etc.) sau cele cu o finalitate tehnic-utilitara, functionale, (planuri, harti etc.) au fost concepute si realizate direct de om. A existat o singura exceptie, camera obscura. Aparitia ei a constituit un fel de revolutie deoarece a aratat ca un aparat poate produce imagini ale realitatii, fara interventia directa a omului, oarecum independent de el. Inainte de a descoperi posibilitatea utilizarii fenomenului numit camera obscura la "transpunerea" pe hartie a peisajelor si a altor subiecte, pictorul, gravorul sau desenatorul au fost singurii mediatori intre realitatea reprezentata si reprezentare, ajutati de un set de norme, explicite sau implicite, ce au variat in functie de timp, loc si scop. Iata doua exemple de asemenea colectii de norme: Tratatul despre pictura, datorat lui Leonardo da Vinci si Erminia lui Dionisie din Furna. Unele prescriptii puteau fi constrangatoare chiar la propriu, coborand abilitatea omului la aceea unui aparat. Dupa descoperirea fotografiei, numarul tehnicilor si al aparatelor ce ofera "còpii" ale lumii vizibile, dar si invizibile, s-a marit continuu. In ultimii ani, datorita, printre altele, perfectionarii calculatoarelor electronice, acest proces a avut o evolutie exponentiala, cu implicatii greu de cuprins in toata amploarea lor. Modificarea de statut anuntata de camera obscura s-a implinit. Noile aparate de investigare vizuala a lumii au "preluat" regulile (citeste: legile) fizicii, chimiei etc. si acum produc reprezentari bidimensionale fara sa mai fi nevoie de medierea directa a omului. In acest sens, procesul castiga in obiectivitate. Noile imagini par a fi pe de-a intregul adevarate, constituindu-se in dovezi de necontestat ale unei anumite realitati. Schimbarea este esentiala: ea vizeaza statutul si valoarea epistemica a imaginilor. In fapt, aceasta problema necesita o discutie mai detaliata, in care sa se distinga intre diferitele categorii de aparate si tehnologii implicate. In general vorbind, interventia directa a omului a devenit mai subtila, vizand mai ales sensurile reprezentarilor vizuale, iar nu constituirea lor ca atare. Este imaginea doar un instrument auxiliar al cunoasterii sau este ceva mai mult, sa zicem o forma distincta a ei? Care ar fi temeiurile care ar ingadui sa se vorbeasca despre cunoastere prin imagini? Care ar fi slabiciunile si limitele ei? Si, in fond, ce ar trebui sa se inteleaga printr-un asemenea concept? Exista mai multe argumente pentru a considera deopotriva, dintr-o singura perspectiva, cea epistemica, a imaginilor artistice si a celor cu finalitate tehnic-utilitara. In primul rand, este imposibil de stabilit un criteriu sigur, universal, cu valoare practica, de departajare a lor. De fapt, in privinta unei imagini vizuale se pot spune doua lucruri distincte: daca intentia, respectiv finalitatea, autorului ei a fost sau nu de natura artistica si, al doilea, daca, indiferent de finalitatea ei, imaginea are sau nu valoare estetica. Astfel, se constata, pe de o parte, ca exista imagini tehnic-utilitare care sunt frumoase si pot fi contemplate estetic, iar pe de alta parte, imagini ce s-ar fi dorit opere de arta, dar care constituie lamentabile esecuri, precum cele subsumabile notiunii de kitsch. Referindu-se la lucruri in general, nu doar la imagini, Pierre Francastel remarca: "Exista obiecte utilitare care sunt opere de arta si care semnifica valori importante pentru a cunoaste o ambianta; exista tablouri si statui care nu semnifica nimic si care nu sunt, in definitiv, nici opere de arta si nici obiecte de civilizatie" . In al doilea rand, unele imagini, de exemplu: tablouri, ce apartin indiscutabil artei, chiar marii arte, ofera informatii de natura stiintific documentara, nu doar ca obiect, ci si ca imagine, mijlocind astfel o cunoastere de factura neartistica. Cercetarea imaginilor vizuale a avut ca obiect de studiu privilegiat artele plastice. Numeroase alte categorii de imagini, indeosebi cele aparute foarte recent in stiinta si tehnica, nu s-au bucurat de acelasi tratament favorabil. A continua aceasta discriminare prezinta riscul de a lasa deoparte un domeniu larg, cu multe directii si extrem de dinamic, aflat in plina expansiune. Numeroasele noutati aparute in imagistica stiintifica si tehnica au impus, credem, o schimbare de accent. Perspectivei traditionale, oferite de istoria si critica de arta, i s-au adaugat in ultimii treizeci de ani studiile realizate de pe pozitiile teoriilor semiotice si ale comunicarii. Analiza epistemologica ar putea sa constituie, probabil, viitorul pas. Cateva lucrari interesante au si aparut deja. Posibilitatile extraordinare oferite de calculatoarele electronice, posibilitati considerate pana nu demult, doar simple utopii, constituie astazi o adevarata provocare intelectuala nu doar prin performantele in sine, ci si prin larga lor raspandire. Aceste schimbari, nu cred sa exageram daca le numim fundamentale, ar presupune si noi modalitati de abordare a imaginii. Probabil ca ar trebui pornit de la reconsiderarea statutului ei. Imaginea vizuala nu mai este doar un obiect de arta, mai mult sau mai putin inspirat, sau un prilej de ieftina incantare, ci a devenit un instrument redutabil de cercetare stiintifica, cu aplicabilitate in numeroase domenii. Formele prin care contribuie la procesul cognitiv s-au diversificat. Ea participa atat in fazele initiale de colectare a informatiei, cat si in fazele ulterioare, de generalizare teoretica, de testare si de comunicare. Pentru a intelege mai bine natura imaginilor vizuale, indeosebi a celor ce nu apartin artei, le vom analiza din perspectiva modului in care sunt produse.

Se pot distinge trei mari categorii:

1) imagini artizanale - unde sunt cuprinse toate reprezentarile artelor plastice (picturi, gravuri, desene, mozaicuri, fresce etc.), precum si cele folosite in alte domenii, dar care au fost executate manual;

2) imagini instrumentale - realizate cu ajutorul aparatelor, fara interventia directa a omului;

3) imagini naturale - cum ar fi, umbra, urmele animalelor, amprenta intiparita in piatra a frunzelor sau a altor vietati fosilizate etc. Multitudinea de exemple apartinand celei de a doua categorii poate fi structurata pornind de la relatia de tip indicial existenta intre realitate si "consemnarea" ei vizuala. Imaginile din aceasta categorie sunt urme ale unui fapt concret, fara a se reduce in chip necesar doar la atat.

Exista urmatoarele situatii:

2.1 imagini tip "camera obscura" - se refera la fotografie, film si televiziune; avem in vedere doar ceea ce s-ar putea numi imagini "normale", asa cum rezulta dintr-o prelucrare obisnuita, care ofera cel mai mare grad de "realism". Lasam deoparte, pentru moment, toate acele posibilitati prin care rezultatul se indeparteaza de redarea "iluzionista" a subiectelor.

2.2 imagini obtinute prin proiectie - radiografiile;

2.3 imagini obtinute prin reflexia unor unde - realizate cu ajutorul unor aparate precum radarul, ecograful sau sonarul, ce folosesc acelasi principiu general, dar care sunt utilizate cu finalitati si in medii diferite;

2.4 imagini obtinute prin emisie - cu ajutorul unor tehnici speciale, cum ar fi scintigrafia, RMN-ul (la acestea s-ar mai putea adauga fotografierea in infrarosu, care, de fapt, reprezinta o combinare intre doua tipuri de producere a imaginii); mai pot fi incluse aici si imaginile pseudo-emisie, realizate prin alaturarea unor determinari punctuale, in vederea obtinerii unei imagini de ansamblu (de exemplu, termografia - stabilind temperatura mai multor puncte de pe suprafata corpului, se poate construi o harta a variatilor de temperatura);

2.5 imagini obtinute cu ajutorul calculatorului - aceasta categorie nu este unitara, dimpotriva prezinta o foarte mare varietate de tehnici si modalitati de construire a imaginilor, cum ar fi tomografia computerizata, realitatea virtuala, modelarea prin reprezentare vizuala a unor fenomene si procese complexe etc. Problema care se pune este aceea de a observa diferentele de natura dintre diferitele procedee. Imaginile ce apartin categoriilor numerotate de la 2.1 la 2.4 au drept element comun cate un principiu de generare - camera obscura, proiectia, reflexia sau emisia -, prin care fenomenele sau starile din realitate sunt transformate intr-un document vizual. Calculatorul, prin programele pe care le ruleaza, este eclectic. Sub ce aspect s-ar putea compara, in chip semnificativ, o tomografie cu reproducerea, pe calculator, a unui accident de circulatie ? El poate ingloba si imita orice fel de principiu de generare, ca apoi sa construiasca reprezentari vizuale in conformitate cu acesta. PC-ul isi poate asuma si rolul de instrument (complex) in mana unui artist, iar imaginile realizate astfel vor fi considerate, in contextul discutiei de fata, drept artizanale. O alta deosebire majora fata de celelalte echipamente rezida in faptul ca un calculator, oricat de performant ar fi, nu obtine, prin el insusi, informatii primare. Rolul sau incepe dupa aceea si implica doua aspecte:

a) asista aparate cu functie de senzor (chiar daca acele echipamente nici nu ar putea functiona fara actualele performante ale calculatorului, acesta doar primeste informatiile primare);

b) stocheaza si proceseaza datele primare, care adesea nu sunt de natura perceptibila, aducandu-le la o forma vizual-inteligibila, in conformitate cu un anumit cod; in urma acestor operatii, a caror varietate si complexitate este aproape nelimitata, se obtin noi informatii. Exista o serie de imagini situate la jumatatea drumului dintre procesul artizanal si cel instrumental: ele sunt executate manual, dar trebuie sa urmareasca un principiu de corespondenta foarte riguros. La determinarea valorilor primare ale unui parametru sunt folosite aparate de masura: barometrul pentru stabilirea hartilor barice sau termometrul pentru determinarea unei termografii. Fara indoiala ca asemenea reprezentari pot fi executate mult mai repede si mai precis de catre un calculator, comparativ cu varianta lor artizanala, dar intre cele doua modalitati nu exista, de fapt, nici o deosebire de principiu.

Camera obscura este un fenomen cunoscut inca din antichitate: daca se practica un orificiu mic in peretele unei incinte intunecate, pe peretele opus va aparea proiectata o imagine rasturnata a ceea ce se afla in exterior, in fata orificiului. Caracteristica principala a acestei imagini este ca ea apare "automat", fara interventia directa a omului. Acest fenomen produce imaginea in aparatele de fotografiat, de filmat si in camerele video. Diferenta dintre ele consta doar in modul in care se inregistreaza aceasta imagine si cum este ea apoi redata. W. C. Röntgen a descoperit radiatiile penetrante in 1895. Razele X strabat corpul uman si sunt absorbite diferit de tesuturi, direct proportional cu densitatea si grosimea acestora, iar la "iesire" sunt inregistrate pe o placa fotografica (sau creeaza o imagine efemera pe un ecran luminiscent). Cu cat intensitatea razelor este mai mare intr-o anumita portiune, cu atat "innegrirea" produsa prin disocierea cristalelor de halogenura de argint din emulsia fotografica va fi mai puternica. Astfel, portiunile cu grasime sau cu aer vor retine foarte putine raze, in timp ce oasele le vor absorbi aproape in intregime. In primul caz se va obtine o zona de griuri dense, iar in al doilea, o zona de griuri transparente. Prin urmare, se realizeaza o corelare, consemnata grafic, intre doua caracteristici ale tesuturilor corpului uman: densitate si grosime, pe de o parte, si un proces fotochimic, care produce un efect vizual numit "innegrire". Deoarece sursa de radiatie este, teoretic, punctiforma, prin proiectie conica se obtine reprezentarea contururilor si a structurii interne a diferitelor organe. "Semnificantii" pe care ii cerceteaza medicul radiolog sunt: forma, marimea relativa si structura interna a unui organ (de fapt, a configuratiei grafice care reprezinta un organ), pozitia acestuia in raport cu celelalte organe si densitatea caracteristica fiecarui tip de tesut. Pentru a interpreta o anumita radiografie, medicul va compara datele furnizate de aceasta cu un repertoriu memorat, in care sunt prezente modificarile caracteristice determinate de diferite boli, de varsta, sex sau alti factori. Cunoasterea se realizeaza mai intai prin identificare, prin recunoastere, adica prin transfer de informatie (si chiar de cunoastere) din repertoriul standardizat, iar apoi prin cunoasterea si intelegerea situatiei concrete, particulare, adica a ceea ce este ireductibil la un repertoriu standardizat. Concret, procesul cuprinde urmatorii pasi: a) reperarea unei configuratii grafice si identificarea ei ca fiind reprezentarea unui anumit organ; b) detectarea unei "anomalii", adica a unei abateri de la "aspectul" grafic normal al acelui organ; c) identificarea "anomaliei" grafice cu o anumita modificare anatomica sau fiziologica; d) stabilirea caracterului acestei modificari anatomice sau fiziologice, adica interpretarea sa ca fiind manifestarea unei anumite boli (avand in vedere ca aceleasi simptome pot fi produse de boli diferite). Imaginile prin reflexie se obtin trimitand un fascicol de unde electromagnetice sau de ultrasunete catre subiectul cercetat, de la care se intorc avand o intensitate ce variaza in functie de o serie caracteristici ale subiectului: densitate, capacitate de absorbtie, relieful suprafetei, departare etc. Prin reflectare, undele se modifica, iar apoi sunt receptionate si transformate in semnal electronic. Cu ajutorul calculatorului electronic, variatiile de intensitate ale semnalului se transforma in fascicule luminoase sau intr-o alta manifestare grafica a caror densitate se modifica analogic. Totodata, se respecta in planul imaginii structura topologica din realitate a punctelor (a zonelor) de unde se reflecta semnalul.

Si aici apare o problema similara cu aceea semnalata la radiografie, fenomene sau realitati diferite pot fi vizualizate asemanator, ceea ce este explicabil daca tinem seama de numarul mare al factorilor care influenteaza un numar restrans de parametrii ai undelor reflectate. Cu alte cuvinte, putem spune ca exista o discriminare standardizata la nivelul semnificatiilor si se cauta modalitatea de a realiza o discriminare adecvata la nivelul semnificantilor. De exemplu, in cazul corpului uman, o mare diferenta de densitate dintre tesuturi suprapuse va reflecta puternic semnalul ecografic, ceea ce va genera un efect vizual identic cu absorbtia totala a undelor datorata grasimii sau oaselor.

Imaginea prin emisie se obtine, in medicina umana, fie administrand un produs farmaceutic slab radioactiv, care, injectat in arterele pacientilor, este transportat de sange spre organele examinate, unde se depoziteaza pentru o perioada. Inregistrandu-se emisia de raze gama se poate obtine o forma ce corespunde unui anumit organ. Orice modificare in omogenitatea imaginii rezultate, printr-o concentrare prea mare sau prea mica a radiatiei, semnifica existenta unui proces patologic. Imaginile instrumentale, exceptie facand unele dintre cele realizate pe calculator, sunt si "concepute" si realizate de un aparat. Aceasta afirmatie transanta cere o nuantare: nu ignoram deloc rolul creator al fotografului sau al operatorului de film, fara de care nici nu s-ar putea vorbi de compozitie, cadraj etc., sau rolul reglajelor pur tehnice, care asigura obtinerea imaginilor in parametrii necesari. Calculatorul electronic poate "concepe" singur o imagine, pornind de la datele pe care le primeste, ori poate fi utilizat ca un simplu instrument. Distinctia aceasta admite si o situatie intermediara evidentiata prin comparatia dintre tehnica RMN, care, utilizand calculatorul, realizeaza direct imagini ale unor planuri care strabat corpul unui pacient, in timp ce, prin tomografia computerizata, planurile sagitale trebuiesc reconstruite pe baza unor informatii anterioare. Datorita tehnicilor care le genereaza, imaginile instrumentale au cateva functii de natura epistemologica. Una dintre ele consta in participarea la obtinerea unor informatii, care, altfel, ar ramane inaccesibile sau ar presupune un mare efort daca s-ar recurge la o alta metoda, nevizuala. Imaginea sectiunii unui organism viu, desi contine informatii adevarate, are un statut ideal - pur si simplu nu exista ca atare. Se vizualizeaza o constructie abstrasa din realitate. Chestiunea cea mai sensibila este legata de modul in care se realizeaza corelatia dintre elementele concrete ale subiectului si configuratia grafica. Dincolo de variatiile datorate solutiilor tehnice particulare, exista un principiu ordonator, care asigura legitimitatea si, in cele din urma, adevarul informatiilor consemnate vizual/analogic . Astfel este si cazul imaginilor artizanale care urmeaza un principiu obiectiv, ce reproduce principiul de reprezentare al unui aparat. Daca un desenator ar putea concepe imagini foarte asemanatoare fotografiei (sa zicem in maniera hiperrealistilor), nu doar in forma, ci si in continut, imaginea sa ar avea tot atat adevar ca si imaginea fotografica.

Daca acest exemplu este ipotetic, exista altele reale, cum ar fi releveele sau hartiile, unde principiul de reprezentare depaseste caracterul subiectiv (aparent) al executiei, prin impunerea unui mod obiectiv de a concepe imaginea. Prin urmare, analiza gradului de subiectivitate nu trebuie facuta pe baza modului de executie, ci plecand de la principiul care guverneaza conceperea imaginii. Inca din anul 1965, cand calculatoarele nu isi facusera prea mult simtita prezenta dincolo de domeniul cifrelor, iar televiziunea se raspandise doar de cativa ani, Pierre Francastel simtea, poate intr-un chip prea dramatic, apropierea unui moment ce va incerca sa schimbe ierarhii bine statornicite: "In ce ma priveste, inclin sa cred ca mergem spre o epoca in care semnul figurat si tehnicile artistice vor lua-o din nou inaintea semnului scris. Cinematograf, afis, reclama, pictura si arhitectura, omul este asaltat din toate partile prin ochi, de semne prescurtate, care cer o interpretare rapida. Mai mult ca oricand, oamenii comunica intre ei prin privire. Francastel afirma: "Cunoasterea imaginilor, a originii, a legilor lor este una din cheile timpului nostru."

Apar si afirmatii exagerate, de-a dreptul hilare, precum cea a lui Martin Esslin care considera ca varsta civilizatiei bazata pe citit, pe literatura scrisa, s-a terminat. Sunt hilare din doua motive. In primul rand, pentru ca de-a lungul istoriei (si preistoriei) imaginea vizuala a fost o prezenta constanta, cu valoare religioasa, artistica si tehnica. Cetatile si catedralele s-au construit conform planurilor concepute de arhitectii acelor vremuri, picturile cu subiecte biblice au avut, printre altele, rol didactic, iar chipul imparatilor romani de pe monedele emise de ei au jucat, de multe ori, un rol politic - monezile constituind unul dintre primele mijloace de comunicare in masa. In al doilea rand, este cu totul de neimaginat ca in viitor, orice performante ar atinge calculatoarele electronice sau alte mijloace tehnice de generare a imaginilor, sa se renunte, din aceasta pricina, la limbajul verbal. Prin urmare, reconsiderarea valentelor cognitive si comunicationale pe care le are imaginea vizuala nu se poate face in detrimentul cuvantului, ci doar in sensul complementaritatii lor.