Semiotica aplicata a lui Constantin Salavastru sau "logica, un alt nume pentru semiotica"

Semiotica aplicata a lui Constantin Salavastru sau "logica, un alt nume pentru semiotica"

Dintre preocuparile cercetatorului iesean, avem interes sa ne oprim cu precadere asupra celor care vizeaza studierea unui tip specilaizat de discurs: discursul puterii[1].

Constantin Salavastru inscrie studiul relatiei de putere in logica relatiilor si specifica mai departe ca avem de-a face cu o relatie esentiala, vizata si, totodata, reprezentata de discursul politic. Nu exista discurs inocent - remarca undeva Oswald Ducrot. Pe aceeasi linie, dar accentuind, Constantin Salavastru atrage atentia ca "faptele" vietii politice, dinamismul si tumultuozitatea lor, imprevizibilul care ne mira adesea nu sint chiar atit de "nevinovate", nu stau la mina provizoratului si a intimplarii, ci sint bine determinate de anumite fundamente logice ale relatiei de putere[2]. Puterea - concept si relatie - este prezentata ca subsumata autoritatii - concept si relatie -, iar acest raport (putere/relatie) este prezentat in cele patru manifestari ale sale:

1. +p +a (putere si autoritate)
2. +p -a (putere fara autoritate)
3. -p +a (lipsa puterii si prezenta autoritatii)
4. -p -a (lipsa puterii si a autoritatii)

dintre care, desigur, doar 1 si 4 sint acceptate ca normale.

Pentru interpretarea logica a relatiei de putere, Salavastru pleaca de la proprietatile relatiilor (reflexivitate, simetrie, tranzitivitate si conexitate), punind in evidenta caracteristicile relatiei care ne intereseaza. Se stabileste astfel ca relatia de putere este ireflexiva, asimetrica, tranzitiva si neconexa. Pentru cineva care incearca sa desluseasca interesul pe care l-ar avea aceste descoperiri pentru studiul comunicarii publice, mai ramin de specificat doar urmatoarele:

1. faptul ca relatia de putere este ireflexiva scoate in evidenta relatia  puterii cu sine;
2. faptul ca ea este asimetrica scoate in evidenta relatia puterii cu alteritatea;
3. faptul ca este tranzitiva scoate in evidenta ordinea ierarhica a puterii si, in fine,
4. faptul ca relatia de putere este neconexa scoate in evidenta mecanismele intime ale naturii acestei relatii.

Chiar cu riscul unei usoare dezechilibrari a acestei parti a prezentarii, vom detalia dor chestiunile legate de ultima dintre aceste proprietati. Conexitatea este fundamentul logic al naturii puterii. Astfel, starea de non-conexitate a relatiei de putere este fundamentul logic al regimurilor democratice, intrucit vorbeste despre caracterul selectiv al relatiei de putere, adica despre situatia in care individul are libertatea de optiune in ceea ce priveste relatiile de putere pe care le asuma; conexitatea este fundamentul logic al regimurilor totalitare, in care toti indivizii sint prinsi intr-o relatie de putere fata de un singur purtator al puterii; in fine, caracterul disconex al relatiei de putere este fundamentul logic al regimurilor anarhice, in care purtatorii de putere au doar iluzia ca detin si gestioneaza puterea. Regasim, in aceste ultime doua situatii legaturi cu simpatia, respectiv, antipatia, ca forme de apropiere propuse de teoria lui M. Foucault.

Reputat specialist in retorica contemporana, C. Salavastru propune abordarea studiului asupra discursului politic plecind de la asumarea retoricii ca fiind teoria discursivitatii performative, unde conceptul de baza este cel de performanta discursiva. "Departe de a sta sub semnul gratuitatii, actele umane - ne spune autorul de care ne ocupam - sint dominate de intentionalitate"[3] si de aceea e nevoie de conceptul de performanta discursiva pentru a da seama de ceea ce se intimpla pe drumul care duce de la intentionalitate la act.

Pentru investigarea mecanismelor performativitatii, analiza discursului politic trebuie angajata pe doua niveluri, intrucit sint doua tipuri de ordine care intereseaza: ordinea logica si ordinea retorica.

Pe palierul logicii, analiza dezvaluie faptul ca materia discursului politic este alcatuita din toate tipurile de argumentare, iar Constantin Salavastru procedeaza la investigarea tipurilor de argumentare, stabilind si gradul de eficienta al fiecaruia. O discutie aparte - si extrem de utila - priveste utilizarea sofismelor in discursul politic. Pe modelul unei pragma-dialectici conversationale, autorul descopera zece reguli ale dezbaterii publice critice in vederea solutionarii conflictelor de opinii.

Pe palierul retoricii, analiza vizeaza evidentierea modului in care discursul politic face uz de artificii retorice, plecind de la considerentul ca acest tip de discurs convinge mai sigur daca face si placere publicului receptor. Sint analizate: rolul sloganului, functiile interogatiilor retorice si prezenta figurilor retorice.

Desi, din ratiuni de claritate metodologica, autorul isi orienteaza separat demersul pe cele doua niveluri de analiza, el atrage atentia asupra faptului ca acest tip particular de discurs - cel politic - isi asigura performanta asupra receptorului numai ca integralitate, numai ca tot care actioneaza prin diversitatea mijloacelor de convingere si persuasiune, adica prin imbinarea profitabila a ordinii logice cu ordinea retorica[4].

Asa cum am vazut, autorul invocat leaga relatia de putere de relatia de autoritate (relatia de putere se manifesta intre autoritatea inscaunata si membrii comunitatii, iar puterea este capacitatea de a se manifesta cu autoritate si de a beneficia de toate mecanismele autoritatii instituite). Iata si cum se justifica aceasta legatura:

1. plecind de la ideea ca manifestarea individului sub semnul umanului nu se poate imagina decit in cadrele unor forme de comunitate/comunicare - chestiune pe care o vom detalia mai tirziu in cadrul prezentului curs - relatia individului cu alteritatea se concretizeaza in relatii de ordin economic, cultural, politic, juridic etc.;

2. multimea formelor relationale duce la o diversificare a intereselor, ceea ce are ca urmare fireasca o manifestare antagonica a acestora, fapt care poate pune in pericol echilibrul comunitatii.

Deci, solutia pentru evitarea/atenuarea antagonismelor este instaurarea unei autoritati, care are drept rol sa prescrie normele dupa care functioneaza colectivitatea, norme care servesc la asigurarea cadrelor de manifestare a individului.

Privitor la mecanismele instituirii/schimbarii puterii, aflam ca ceea ce este mai important este legitimarea puterii, or mecanismul legitimarii puterii este de tip discursiv, intrucit este vorba despre justificarea fata de alteritate. Discursul puterii - cu formele sale de manifestare: doctrina politica, propaganda politica, ideologia politica, publicitatea politica - legitimeaza cunoasterea politica si, prin aceasta, legitimeaza puterea politica. Cunoasterea politica nu este o cunoastere in sine, ci o cunoastere cu scop (scopul cuceririi/pastrarii puterii politice). De multe ori, nici nu este nevoie de cunoastere, ci doar de iluzia cunoasterii si acesta este un alt motiv pentru care discursul este calea catre dobindirea/mentinerea puterii. Discursul este - o spunem din nou - calea cea mai eficienta de a intra in legatura cu cei care pot sa acorde legitimarea accesului la putere. Reluind un citat din Bernard-Henri Lévy, vom spune ca discursul "este forma insasi a puterii, tot ceea ce este compozitia puterii pina la formele cele mai discrete ale ocolurilor retoricii sale"[5].

Sint, de asemenea, tratate si explicate mecanismele legitimarii puterii, vazind aici chiar si cazurile in care exista doar iluzia legitimarii. Legitimarea/iluzia legitimarii poate precede accesul la putere sau poate veni post factum si este necesara pentru a evita presiunea contestarii. Cea mai eficienta cale de a intra in legatura cu cei care pot acorda legitimitatea accesului la putere este discursul. Discursul doctrinar legitimeaza temeiul accesului la putere; discursul propagandistic legitimeaza rationalitatea accesului la putere; discursul publicitar legitimeaza mijlocul prin care se accede la putere; discursul ideologic il legitimeaza pe destinatarul sau, pe cel care va beneficia de cele spuse in discurs. Ar rezulta de aici - si autorul o spune explicit - o tripla intemeiere a legitimarii puterii prin intermediul discursului politic. De fapt este vorba despre un temei care vine pe trei canale diferite, canale ce tin de modul in care este adusa la cunostinta o anumita problematica (doctrina politica), de coerenta interna a acestei problematici si de expresivitatea formei discursive. Folosind teoria schematizarilor discursive (dupa Grize), Constantin Salavastru dezvolta cele de mai sus si precizeaza ca intentia de a aduce schematizarea discursiva la cunostinta auditoriului tine de incercarea de legitimare pe urmatoarele directii: o legitimare cognitiva a aspiratiilor celui care propune schematizarea (auditoriul trebuie sa cunoasca temeiul pretentiei de a accede la putere); o legitimare ideologica (auditoriul trebuie sa vada daca doctrina corespunde intereselor, aspiratiilor, sentimentelor proprii) si o legitimare pragmatica (din expunerea elementelor doctrinei, auditoriul ar trebui sa fie convins ca, prin legitimarea pe care o da, consecintele de ordin practic ii vor fi favorabile[6].

Plecind de aici, se pot intrevedea treptele legitimarii. Acestea ar fi, intr-o inlantuire logica: intelegerea schematizarii discursive, convingerea si actiunea. Intelegerea este neutra, in sensul ca trebuie vazuta ca intelegere a cel putin doua schematizari discursive opuse. Aceasta sta la baza unei optiuni rationale si duce la convingere (legata de una dintre schematizari, desigur). Convingerea - ca temei rational - duce la actiune (temeiul practic).

O sectiune importanta in lucrarea de care ne ocupam este dedicata studiului insemnelor discursului politic. Avem de-a face cu un tip particular de discurs, or acest lucru se poate evidentia prin creionarea caracteristicilor sale distinctive.

Discursul politic este caracterizat prin amplitudinea maxima a problematicii abordate, printr-o larga deschidere procedurala, prin ambiguitate intentionata, prin faptul ca este un discurs disimulat, imperativ si polemic.

Vorbind despre libertatile discursului politic, Salavastru subliniaza faptul ca este tipul de discurs care beneficiaza de o libertate maximala de miscare in sfera problematicii, ceea ce-i asigura o deschidere considerabila in raport cu auditoriul posibil[7]. Aceasta stare de lucruri se explica prin diversitatea intereselor publicurilor discursului politic, prin diversitatea ierarhizarilor intereselor in functie de public si degajarea interesului dominant al acestuia si prin posibilitatea de a inscrie in sfera "cautarii binelui general" a oricarei problematici (de ordin economic, social, cetatenesc etc.), optiunea fiind dictata de interesul dominant al publicului concret al discursului.

La nivel procedural, orice optiune este posibila, mergind de la naratiune si descriere pina la explicatie si argumentare (pe linia unei analize privind rationalitatea si performativitatea) sau de la discursuri orale tinute in fata maselor pina la discursuri televizate sau chiar la publicitate TV (pe linia unei discutii care are in vedere canalele de transmisie). Alegerea este dictata de public - in primul rind - dar si de chestiuni care tin de tehnica/tehnologia disponibila, de costuri, de moment etc.

In privinta celorlalte caracteristici ale discursului politic, sint multe de spus, dar alegem sa ne limitam la citeva trasaturi esentiale (vezi supra).

In general, ambiguitatea in discurs este condamnabila. In discursul politic, insa, ea este un instrument al persuadarii si vorbim despre persuadarea unui auditoriu cit mai vast (si, evident, extrem de heterogen). O exprimare ambigua lasa sa apara mai multe sensuri pentru continutul exprimat, ceea ce face ca un numar mare de receptori sa poata gasi ceva pe gustul fiecaruia in discursul receptat. In plus, receptorului i se transmite ideea ca e coparticipant la instaurarea de sensuri, ceea ce-l atrage, il maguleste, il cistiga. Avem de-a face cu acel tip de ambiguitate care este nascuta din suprasaturatie de sens.

Pe aceleasi coordonate se explica si caracterul disimulat al discursului politic, provenit din dorinta dictata de pragmatismul politic de a da auditoriului ceea ce acesta vrea sa auda. Aceasta tendinta face ca, prin eufemisme, consideratii aluzive, formule (clisee, sloganuri), sa se sugereze mai mult decit sa se spuna de-a dreptul. De aceea, discursul politic trebuie inteles, nu in litera lui, ci in spiritul pe care-l degaja. Desigur, orice exagerare duce la riscul de a fi obscur si, deci, de a risca pierderea contactului cu publicul vizat. Spune Reboul[8], vorbind despre forma verbala a discursului, ca "aceasta creaza iluzia de rationalitate proprie ideologiei: dind indivizilor sentimentul rationarii se creaza libertatea de a gindi prin ei insisi. Prin forma lor verbala, ideologiile gindesc pentru noi".

Daca ratiunea discursului politic este - asa cum am vazut - actiunea, atunci este limpede de ce avem de discutat si despre caracterul imperativ al acestui tip de discurs. In politica, esecul in actiune este, de fapt, esecul discursului. Pe coordonatele trasate de tipologia lui Morris (vezi supra), C. Salavastru semnaleaza prezenta discursului propagandistic la intersectia dintre modalitatea de semnificare prescriptiva si modul de utilizare evaluativ. Facind o trimitere la teoria morrisiana, amintim ca nu sint recomandate adesea utilizarile primare ale tipurilor de discurs. Cu toate acestea, nu se poate ignora pozitia tipului "propagandistic" in locul semnalat mai sus. Tot pentru evidentierea caracterului imperativ al discursului politic, autorul la care ne referim reia teoria actelor de limbaj (Austin; Searle), aratind ca acest tip de discurs ne plaseaza in miezul distinctiei dintre natura locutionara, ilocutionara si perlocutionara a actelor de discurs. Conform filosofiei analitice a limbajului (dezvoltata de celebra Scoala de la Oxford), anumite tipuri de expresii isi dezvolta importanta prin aceea ca trec dincolo de "a spune ce se spune", la "a spune ce trebuie sa se faca" si chiar la "a face ce se spune". In discursul politic, asumptia imperativitatii este, in general, pregatita prin descrierea realitatii, prin evaluarea acesteia (desigur, pe criterii care tin de proiectul de gestionare a puterii) si prin prescriptia prezenta (explicit sau nu).

Fiind mijlocul prin care se duce lupta pentru putere, discursul politic nu poate evita un puternic caracter polemic. Pentru receptor, acesta este semnul existentei mai multor alternative. Pentru constructorul discursului, este posibilitatea de a uza de cele doua dimensiuni ale argumentarii: sustinerea si respingerea. Modalitatea de expresie a caracterului polemic este diversa. "Polemic este - ne spune C. Salavastru - discursul candidatului care vorbeste in fata electoratului atacind cu toata puterea programul si ideile contracandidatului sau. Polemica, in totalitatea ei, este dezbaterea in fata alegatorilor pe diferite probleme si care angajeaza mai multi candidati. Dominant polemice sint intilnirile si discutiile pe care le organizeaza diferitele genuri de mass media cu oamenii politici. Polemice sint, chiar daca, in general, se trece usor peste acest fapt, doctrinele politice ale diferitelor grupuri de putere .

Pe componenta analizei logice (a rationalitatii), discursul politic este prezentat ca unul care se abate de la mai toate regulile. De exemplu, la nivelul relatiilor de intemeiere, discursul politic se plaseaza la mijlocul distantei intre lipsa de intemeiere si exagerarea in intemeiere, iar relatia de la temei la afirmatie este de cele mai multe ori de ordinul probabilului si nu al necesarului. In privinta coerentei problematice, discursul politic tine de ceea ce traditia logica ne-a lasat sub numele de ignoratio elenchi (adica ignorarea temei), ceea ce se opune maximelor de cooperare pe care le presupune dialogismul. Intr-o egala stare de suferinta se afla si coerenta referentiala a discursului, adica necesitatea de a acorda in permanenta acelasi sens notiunilor aflate in discutie. Mai grav, ignorarea cerintei principiului identitatii (adica ignorarea necesitatii de a mentine aceeasi referinta tematica) face unele discursuri greu de analizat, desi respectivele discursuri au avut mare succes la auditoriu.

In capitolul 4.3 Sofismele in discursul politic[10], autorul explica pe larg si cu sprijinul a multe exemple bine alese aceasta modalitate des utilizata in discursul de legitimare a puterii si care consta in a strecura ambiguitati de toate tipurile si de a propune schematizari discursive dintre cele mai convingatoare cu scopul unic de a produce un discurs eficace.

Ca o concluzie inglobatoare, reluam coordonatele de baza ale teoriei cercetatorului iesean referitor la discursul politic: acesta este un tip de discurs eminamente performativ, care isi cauta efectul (de la discurs, la actiune) avansind ca un tot, ca integralitate, cu componenta rationala si cu cea retorica, intr-un joc de echilibre instabile, menit sa obtina legitimarea puterii (cea deja obtinuta sau cea la care se aspira).

Desi este evident modul in care teoria lui Constantin Salavastru poate fundamenta actiuni din cimpul relatiilor publice, vom puncta, pe scurt, citeva din situatiile in care o vedem utila.

In primul rind, ca membru in staff-ul unui om politic (sau partid, sau formatiune politica), un cunoscator al acestei teorii are un instrument cu care sa "citeasca" discursurile adversarilor politici si cu care sa se asigure ca cel pentru care lucreaza va iesi in public cu discursuri capabile sa atinga cu maximum de eficienta scopurile urmarite.

In al doilea rind, un specialist in relatii publice va avea la indemina instrumente cu care sa descifreze, in discursul puterii, viitorul domeniului in care isi desfasoara activitatea organizatia pentru care lucreaza si va putea sa-si joace rolul de consiliere a managementului organizational cu privire la viitorul apropiat sau cel mai indepartat. De asemenea, el va sti cum sa-si asigure, prin discurs, cooperarea unui politician influent, spre beneficiul organizatiei sale.

Sint doar citeva exemple, dar este suficient pentru a lasa sa se vada ca este o teorie utila in practicarea inteligenta a relatiilor publice.