Mesaj si limbaj audio-vizual

Mesaj si limbaj audio-vizual

Fara indoiala exista numeroase puncte de incidenta ale limbajului televizual cu cel cinematografic, ceea ce a permis generalizari despre "codurile vizuale", elaborarea unor studii de semiologie a mesajelor vizuale bazate pe analize comune etc.

Limbajul audio-vizual are mai multe categorii de materii de exprimare:

imaginea obtinuta mecanic (imaginea electronica in cazul televiziunii), multipla, mobila;

elemente scrise;

trei categorii de elemente sonore:

o            cuvinte

o            muzica

o            zgomot

Televiziunea, asemeni cinematografului, ne pune in contact, cu un fenomen de comunicare complex, in care mesajele iconice, mesajele verbale si mesajele sonore intra in joc simultan sau alternativ, oferind o bogatie contextuala din care tasnesc diversele conotatii.

Informatia paraseste cercul limitat al cunoscatorilor si al privilegiatilor; ea se raspandeste in toate sensurile pentru a se propaga intr-un camp de masa compus din circuite noi si diverse. Nemai adresandu-se unui anumit destinatar, ea impresioneaza mii de receptori intamplatori; ea provoaca formatiuni mai mult sau mai putin stabile care, cand se cristalizeaza in public, cand raman asa, dac-am putea spune, intr-o stare gazoasa. Omogenizarea nu mai este o chestiune de elita; apar alte procese. Informatia de masa devine o productie; ea participa la eveniment; si poate ca ea e si pe cale de a-l crea.

"Articulatia vizuala ea insasi complexa (figuri care se combina in semne, semne care se combina eventual in sintagme, elemente x care se nasc din imbinarea semnelor,[1] integrate cu articulatiile complementare ale sunetelor si cuvintelor concura la formarea impresiei receptorului de film si televiziune de a se gasi in fata unui mesaj care ii restituie realitatea".

Problema analogiei intre imagine si realitatea reprezentata este unul dintre elementele de baza in studiul limbajelor care opereaza cu semne iconice, deci si el limbajul audio-vizual. Imaginea nu este simpla reproducere tautologica a unui obiect. Intre imagine si o anume parte a realitatii exista numai un raport de similitudine formala, semnul iconic fiind nu atat analogonul obiectelor, cat al proprietatilor obiectului reprezentat. Sau, cum precizeaza Umberto Eco, semnul iconic construieste un model de relatii omolog modelului de relatii perceptive pe care noi le construim, cunoscand si reamintindu-ne obiectul. Tocmai de aceea, iconismul unui mesaj, al unui mesaj apt sa ajunga la destinatar, deci decodificat de catre acesta, nu poate fi rezultatul unei optiuni arbitrare sau a unui act improvizat al creatorului. El este socialmente si istoriceste determinat, in sensul ca fiecare societate "vede" intr-o anume maniera, "deseneaza" sau "reprezinta" vizual dupa anumite conventii.

Asocierea unor imagini in care realitatea este reprezentata pe baza unor conventii cunoscute de receptor dintr-o experienta anterioara devine semn iconic, capatand uneori forta de simbol si obligandu-l pe spectator sa-l retraduca in limbajul unui discurs interior. In cazul telespectatorului acest discurs interior are sanse mai reduse de realizare comparativ cu spectatorul de cinema, din cauza discretismului, a alurii mozaicale atat a imaginii cat si a discursului televizual in ansamblul sau. Imprejurarea ca telespectatorul este nevoit sa treaca intr-un timp relativ scurt la perceperea altui mesaj de natura diferita, determina, se pare, o anumita superficialitate a participarii sale intelectuale. Televiziunea s-a nascut sub semnul "directului" si poarta inca in buna masura pecetea acestei modalitati de transmitere a imaginii.