ROLUL FAMILIEI IN FORMAREA COMPORTAMENTULUI POZITIV LA COPILUL PRESCOLAR

ROLUL FAMILIEI IN FORMAREA COMPORTAMENTULUI POZITIV LA COPILUL PRESCOLAR

Principii generale de comunicare in relatia "parinte-copil"

Comunicarea copilului cu mama, conform datelor stiitifice, incepe deja in perioada dezvoltarii intrauterine a fatului. Mama indrageste copilul cu mult inainte de aparitia lui, il asteapta, ii pune un nume, se pregateste sa-l nasca. Aceasta atitudine o face sa fie calma, increzuta in relatiile cu copilul, relatiile cu copilul, relatii care se vor stabili de curand. Copilul, la randul lui, se dezvolta bine si isi va bucura parintii prin sanatate fizica si neuropsihica.

Atasamentul de parinti ca forma de comunicare emotionala ii permite copilului sa fie liber, ii da incredere, siguranta, ii permite sa exploreze activ anturajul. Atunci cand copilul este separat de mama, el se simte nesigur si speriat, plange, protesteaza, poate sa cada in depresie, devenind detasat si indiferent. Cercetarile arata ca nelinistea aparuta la despartirea de mama se pastreaza la fetite pana la varsta de 2,5 ani si la baietei pana la 3,5 ani. Datoria parintilor este de a forma la copil increderea ca el este iubit, ca cineva ii poarta de grija-relatii in care el niciodata nu trebuie sa se indoiasca.

Interactiunea dintre copil si adult este reglata de principii atitudinale generale.

Acceptarea copilului

Acceptarea inseamna recunoasterea dreptului copilului de a fi individualitate, a fi deosebit de ceilalti, in acelasi timp si de parinti.

Cum poate fi realizata acceptarea copilului in cadrul comunicarii cotidiene?

In timpul comunicarii cu copilul este necesar sa fim foarte atenti in exprimarea aprecierilor. E bine sa ne retinem de a face aprecieri negative la adresa copilului sau a calitatilor de caracter specifice lui. Comunicarea apreciativa negativa dauneaza relationarii cu copilul, diminueaza increderea lui in dragostea parintilor. Aprecierea negativa a copilului trebuie substituita prin aprecierea critica a comportamentului negativ concret, a actiunilor gresite, negandite, pastrandu-i imaginea "Eu-lui" pozitiva. Copilul trebuie sa fie sigur de dragostea parintilor sai, indiferent de succesele si realizarile proprii curente. Acceptarea este reglata de formulele: "Eu te iubesc asa cum esti tu", dar nu de formula "Eu te iubesc fiindca tu esti bun, ascultator". O astfel de realtionare formeaza fundamentul interactiunii copilului cu parintii, cu educatoarea.

Aprecierea facuta de adult ii ajuta copilului sa inteleaga daca ceea ce face este corect.

Pentru ca imaginea "Eu-lui" pozitiva sa fie stabila si sa nu depinda numai de atitudinea binevoitoare a educatoarei/a parintilor, este important ca sursa unor astfel de aprecieri sa fie cat mai diversa: alti adulti (rude, adulti din afara familiei, copii mai mari, alte educatoare din gradinita, personalul de ingrijire etc.), alti copii-intr-un cuvant toti acei ce contacteaza cu copilul. Copilul se va convinge ca poate fi bun nu numai pentru parintii sai, dar si pentru alti oameni.

Respectarea individualitatii si personalitatii copilului

Acest deziderat poate fi realizat in cadrul comunicarii dialogate, bazate pe tendinte comune in realizarea scopurilor, pe comuniunea in perceptia situatiilor, pe orientarea actiunilor spre solutionarea conflictelor. Se schimba radical statutul relational al copilului-copilul, oricat de mic ar fi el, se transforma din obiect al influentelor educationale in subiect, aliat, partener, initiator ala actului comunicativ, creator. Apare egalitatea in pozitii, dispare educatia in interpretarea ei traditionala si apare dialogul educational.

Obisnuita pentru comunicarea adultilor/parintilor cu copilul este pozitia de "deasupra", de dominare manifestata prin stilul autoritar de comunicare, cand copilul este dirijat, controlat, apreciat de adult. La fel de negativa este ralatia ctnd adultul este "de desubtul" copilului, care, in astfel de situatii, se transforma in manipulator, incercand sa foloseasca adultul in scopuri si interese personale, aratand capricii, inaintand cerinte parintilor, modeland viata familiei in jurul propriei persoane. Pozitia "de la egal la egal" (pe orizontala), presupune recunoasterea rolului activ al copilului in procesul de interactiune, interrelationare, si formarea treptata la copil a necesitatii in autoperfectionare si autoeducatie.

Comunicarea de la egal la egal cere de la adultii care comunica cu copilul respectarea urmatoarelor conditii:

Formarea empatiei-cpacitatii de a se plasa imaginar in pozitia copilului pentru a intelege mai bine "Eu-l" lui, capacitatea de a vedea lumea "cu ochii copilului", prin prisma viziunilor si reprezentarilor lui.

Capacitatea adultului de a se ridica pana la nivelul de intelegere a adevarului copilaresc, dar nu de a se cobori la nivelul mentalitatii lui.

Constituirea comunicarii cu copilul in baza dorintei continue de a cunoaste specificului individualitatii lui, sensibilizarii fata de schimbarile ce se produc la copil, sesizarii starilor emotionale, a lumii lui interne. Respectand individualitatea copilului, tinem cont de nivelul dezvoltarii lui, intelegand ca el poate sa nu coincida cu legalitatile generale de dezvoltare, fiind in tempou de accelerare sau de retardare.

Formarea si respectarea independentei copilului

Independenta este dorinta si priceperea copilului de a actiona in viata in corespundere cu experienta personala, care intruchipeaza normele sociale de conduita. Cineva a spus: "Daca-i doresti binele copilului tau invatal sa se se descurce fara tine".

Pana la nastere copilul si mama formeaza un tot intreg. Din momentul nasterii copilul devine neajutorat, independenta lui fiind minima. Treptat el cunoaste lumea, o constientizeaza, acumuleaza expreienta comunicativa, tinde sa fie independent, cu toate intentiile adultilor de a reduce distanta dintre ei. Hotarele distantei optime sunt reglate in dependenta de varsta copilului, cunostintele, deprinderile si priceperile lui dintr-o parte, si, din alta parte, de personalitatea parintelui, motivele, sistemul de valori, atitudinea lui fata de copil. Marimea distantei intre copil si adult este relativa, se schimba situativ si este determinata de la inceput de catre parinti. Parintii, fiind egoisti, deseori declara: "Tu esti copilul meu!", manifestand in acest mod tendinta inconstienta de a nu permite distantarea copilului de ei.

Mecanismul de corelare dintre imitatie si independenta in conduita influenteaza acest proces. Cu cat este mai mic copilul, cu atat este mai mare caloarea imitarii pentru el in procesul de invatare sociala. Adultul pentru copil constituie un etalon, model de conduita, este purtatorul normativelor sociale, constituind o autoritate indiscutabila pentru el. Copilului de 3-4 ani ii vine foarte greu sa se retina de la imitarea greselilor comise de adulti, contrapunandu-le actiunile proprii corecte. Deja la varsta prescolara capacitatea de a se comporta independent se formeaza foarte repede. De la inceput ea se manifesta in legatura cu actiunile semenilor (5 ani), apoi si in raport cu adultii (6 ani), mai intai in plan verbal, apoi si in cel actional. Manifestand independenta, copilul insista asupra pozitiei proprii nu din capriciu, dar fiindca o considera corecta. Independenta se manifesta in situatii critice, conflictuale atunci cand copilul observa decalajul dintre comportamentul parintilor si al oamenilor de referinta si cunostintele, experientele proprii.

Independenta se bazeaza pe un complex de schimbari psihologice survenite la copil:

Programele si normativele comportamentale insusite;

Priceperea de a compara actiunile partenerului cu programul comportamental, de a observa greselile partenerilor adulti;

Formatiunile noi ca personalitate, schimbarea pozitiei sociale ale copilului.

Adultii deseori nici nu observa ca pozitia sociala a copilului in comunicare se schimba, ca treptat apar si apoi se intensifica elementele egalitatii, copilul capatand posibilitatea si dreptul de a realiza functii separate de contra si de dirijare in comunicare.

Copilul poate fi iubit, si stimat, dar nu poate fi dominat de cineva, copilul se naste nu pentru a corespunde asteptarilor parintilo sai, ci pentru a-si realiza scopurile si sarcinile, pentru a-si trai viata proprie.

Trebuie constientizam faptul ca la varsta prescolara se schimba structura comunicarii noastre cu copilul, se valorifica relatiile de egalitate, de parteneriat in diferite activitati (in joc, convorbire, construire) prin colaborare, cooperare. Imitarea globala este substituita treptat prin elementele atitudinii critice fata de actiunile semenilor si ale adultilor, apar primele forme de comportament independent.

Acest proces este definitivat de atitudinea noastra, de stilul de comunicare practicat.

Modalitati de stimulare a independentei copilului

In comunicarea noastra copilul nu trebuie sa apara in rol de elev, invatacel (care este scolit in permanenta); este important ca el sa inteleaga ca poate sa se egaleze prin ceva cu adultii. Aceasta valorifica increderea copilului in fortele si cunostintele proprii, il face apt sa aprecieze adecvat si sa insuseasca modelele sociale de comportament.

Prin stilul nostru de comunicare putem forma si stimula independenta copilului. Este binevenit sa cream situatii in care ar fi modelata necesitatea noastra in ajutorul copilului, situatii hazlii de intrecere concurenta, situatii de joc cu greseli programate pentru ca copilul sa le observe si sa le corecteze. Astfel incercam sa-i transferam treptat obligatiunile accesibile lui. Pornim de la insarcinari uzuale simple, pana cand stabilim un numar optim de obligatiuni transferate total responsabilitatii copiilor. In rezultat se va schimba atitudinea copilului fata de sine insusi, fata de propriul nivel de autoapreciere. Obtinand increderea adultilor, copilul va tinde si mai departe sa o indreptateasca pentru a pastra si consolida reprezentarea pozitiva despre sine, deja formata. In asa mod copilul va deveni treptat independent de controlul extern.

Ii permitem copilului sa-si exprime liber atitudinile, opiniile proprii, pentru a le cunoaste, a gasi cauzele celor neadecvate, pentru a le corija. Independenta copilului in judecata, in exprimare de atitudini va fi blocata daca ele vor fi filtrate prin cenzura dura a noastra, a adultilor. Putem supune controlului, cenzurii doar formele de exprimare a atitudinilor in cazul in care ele pot sa lezeze personalitatea cuiva. Copilul trebuie sa aiba dreptul la opinie si la exprimarea ei libera in interactiune cu oamenii. Exista doar urmari negative ale expresiilor, de tipul: "Ce drept ai tu sa judeci? Tu inca esti mic si nu poti si-mi dictezi, sa ma acuzi!". Copilul trebuie sa aiba dreptul sa-si exprime, fara ca el sa fie pedepsit, orice atitudine fata de adult, inclusiv cea negativa. Este o conditie greu de conceput si de realizat pentru adulti.

Aproape zilnic noi experimam copilului nostru (fara nici o cenzura) neplacerea, furia, nemultumirea noastra provocata de comportamentul lui, de faptul ca ne face incomoditati, cere atensie din partea noastra. Deseori in comunicare cu copiii noi ne permitem lucruri pe care nu le facem in comunicare cu adultii. Ofensand copilul, cerem in schimb recunostinta, dragostea si stima lui. Refuzam copilului stima noastra.("Asta pe cine eu trebuie sa stimez? Mai intai tu merita stima mea!"), totodata fiind siguri ca el, la randul lui, este obligat sa ne stimeze pe noi! Nu este obligat! Nu poti iubi si stima prin obligatie! In acelasi timp copilul este lipsit de posibilitatea de a invata cum s-o faca, fiindca noi ii modelam forme de comportament de nerespect, ii insuflam atitudini diametral opuse celora pe care le cerem de la el.

Este necesar sa dozam corect controlul extern asupra actiunilor copilului cu trecerea treptata la formarea autocontrolului (controlului intern), care se realizeaza din initiativa si necesitatea copilului.

Controlul extern (social) este realizat de catre adulti si, in primul rand, de catre parinti. Cu varsta copilul evolueaza in dezvoltare, comunica in diferite sisteme relationale, eliberandu-se de sub controlul parintilor. In relatiile lui cu lumea se formeaza o regiune inaccesibila controlului extern, un spatiu in limitele caruia copilul ramane singur fata in fata cu necesitatea proprie si norma sociala, obtinand in asa mod posibilitatea si libertatea de a actiona independent.

In cazul in care copilul este obisnuit sa fie mereu dirijat de influente stapanitoare ale controlului extern, realizate de catre adulti si copiii mai mari, ajungand la varsta preadolescenta el va avea probeleme comportamentale din cauza incapacitatii de a stabili distanta psihologica corecta in comunicarea cu alte persoane. Formarea independentei va intarzia din cauza ca se blocheaza orice initiativa a copilului care iese din limitele indicatiilor parintilor, nu i se formeaza capacitatea de a se orienta in circumstante neobisnuite si de a lua decizii. Fiind obisnuit cu supunerea indiscutabila vointei adultilor, fara sa constientizeze cerintele inaintate de ei, copilul devine lipsit de atitudine critica fata de actiunile proprii si cele straine si ajunge excesiv de increzator. Fobia, dar nu autoconstiinta si constientizarea responsabilitatii proprii, regleaza comportamentul copilului deja crescut, ceea ce franeaza formarea autoreglarii constientizeze.

Formarea comportamentului independent poate fi stimulata sau blocata de metodele stimulative aplicate copilului de catre adulti (parinti).

Cunoastem cu totii efectele stimularilor pozitive aplicate de catre adulti (parinti) pentru sustinerea comportamentelor dorite la copii. Privirea calda, intonatia binevoitoare stimuleaza toate formele de activism la copii (cognitiv, comunicativ, actional), in special manifestarea independentei. Nu trebuie sa avem frica in a le aplica, in a exprima atitudinea noastra binevoitoare fata de copil. Este important doar sa fim atenti la stimularile materiale: cadouri, dulciuri, jucarii etc. Cadourile le facem dupa posibilitati, fara a le racorda la actiunile dorite de noi: "iti daruiesc o ciocolata fiindca m-ai ajutat la curatenie", "iti dau o jucarie fiindca esti ascultator". Stimularea materiala pentru o activitate poate fi facuta doar in cazuir rare si numai atunci cand copilul a indeplinit benevol o actiune, care depaseste posibilitatile lui individuale si de varsta: de exemplu, si-a asumat responsabilitati suplimentare celor obisnuite, a indeplinit o munca fizica grea pentru el.

Multe probeleme apar in legatura cu aplicarea stimularilor negative. Necesitatea existentei si utilizarii stimularilor negative paote fi explicata prin obligatiunea asumata si tendinta adultilor de a realiza functiile controlului extern prin diferentele de statut social, de nivelul de cunostinte si experiente sociale ale adultului si ale copilului. Pledam nu pentru refuzul total de a aplica stimularile negative, dar pentru alegerea corecta a formelor de pedeapsa si utilizarea lor atenta, cu tact evitand urmarile psihotraumante pentru copil.

Aprecierile negative adresate copilului, in majoritatea lor, tin de calitatea efectuarii activitatilor si intr-o masura mai mica ele se refera la joc. Spunandu-i copilului: "Tu nu poti spala vesela", "Tu dansezi urat", noi putem frana impulsurile copilului de a actiona in cadrul acestei activitati, ii blocam increderea in posibilitatile proprii.

In timpul aprecierii negative a activitatii copilului se largeste volumul celor apreciate, facandu-se transfer pe personalitatea integra: "Tu numai te lauzi ca poti face ordine in camera ta, tu nu poti face nimica, laudarosule!".

Extrapolarea aprecierilor negative si transferul lor asupra personalitatii copilului franeaza dezvoltarea pe viitor a capacitatii de a reactiona adecvat la critica altora, blocheaza formarea autocriticii, conduce la subapreciere si la aparitia complexului inferioritatii.

Prin ce se explica influenta psihotraumanta a aprecierilor negative?

ii creeaza copilului disconfort intern, micsorandu-i posibilitatile adaptive;

ii coboara autoaprecierea;

coborarea brusca a autoaprecierii poate sa provoace o explozie afectiva;

fiind de lunga durata, ea poate sa aduca la franarea impulsului volitiv catre autorealizare;

impiedica formarea comunicabilitatii.

Influenta psihotraumanta a aprecierilor negative poate fi intensificata prin tonul emotional al expresiei, manifestarile mimico-gestuale respective. De regula, aprecierea negativa este exprimata cu ton acuzator, dojenitor, in forma grosolana, injositoare. Copilul deja la cateva luni este capabil sa reactioneze la intonatia si mimica negativa a adultului, manifestand reactii emotionale corespunzatoare.

Subcapitol din lucrarea de licenta