Semiotica dupa Charles Morris

Semiotica dupa Charles Morris

Charles Morris spunea[1] ca semiotica este stiinta care rezulta din studiul celor trei dimensiuni ale sensului si al interrelatiilor dintre ele. O stiinta care ar avea rolul unui novum organon pentru stiinte si pentru filosofia empirismului stiintific. Pentru a intelege aceasta definitie, trebuie sa intelegem modul in care ne invita filosoful american sa gindim sensul (ca legat de semn). Pentru Morris, semnele intretin trei tipuri de relatii:

cu obiectele

cu persoanele

cu alte semne

De studiul primei categorii de relatii se ocupa specialistii in stiintele naturii si empiristii; de studiul celei de-a doua categorii se ocupa pragmatistii, specialistii din stiintele sociale, biologii, psihopatologii; de studiul celei de-a treia categorii de relatii se ocupa lingvistii, logicenii, matematicienii. Dar fiecare grup de specialisti din cele mentionate are acces doar la o dimensiune a sensului:

la dimensiunea existentiala

la dimensiunea pragmatica

la dimensiunea formala

Atunci, sensul trebuie vazut ca rezultatul punerii la un loc a celor trei dimensiuni.

Se poate porni in investigarea sensului de la oricare dintre ele, dar niciuna nu poate fi lasata deoparte, ignorata, 'escamotata'. A gindi sensul, dupa Morris, inseamna a construi un model complex al unor lucruri a caror experienta am avut-o - adesea, ele insele, elemente ale unei structuri lingvistice - pe care sa-l intrebuintam pentru a orienta persoane in legatura cu anumite obiecte pentru care lucrurile respective au devenit substituti functionali. Se poate conchide, deci, ca, pentru Morris, sensul nu este o entitate (subsistenta sau existenta), ci un complex relational functional. In plus, in ciuda aspectului personal al experientei sensului, trebuie sa gindim sensul ca pontentialmente intersubiectiv (avind in vedere faptul ca chiar experienta personala presupune aspecte sociale intersubiective: gindirea se dezvaluie in cadrul procesului natural de ajustare a individului cu societatea si cu mediul).

Revenind la definitia semioticii, intelegem cu usurinta existenta tripartitiei in semantica, pragmatica si sintaxa. Din punct de vedere empiric si existential, obiectul semioticii este procesul de semnificare; din punct de vedere pragmatic, este studiata intersubiectivitatea, care decide de numarul infinit de utilizari diferite al unui corpus de semne, iar din punct de vedere formal, obiectul semioticii este sistemul de simboluri (avind o structura sintactica, capabila de o prezentare axiomatica).

Tripartitia morrisiana aminteste pe cea a lui Peirce, evocind totodata asociatia pe care acesta din urma o propune intre logica si semiotica. 'Logica, spune Peirce, in acceptiunea sa generala, nu este decit un alt nume pentru semiotica, care este doctrina cvasi-necesara sau formala a semnelor. Dind aceasta doctrina drept cvasi-necesara sau formala, ma gindesc si la faptul ca observam caracteristicile semnelor pe care le cunoastem si ca, plecind de aici, printr-un proces pe care nu voi ezita a-l numi Abstractizare, ajungem la enunturi eminamente failibile si, deci, intr-un fel, deloc necesare, despre ce trebuie sa fie caracteristicile tuturor semnelor utilizate de o inteligenta 'stiintifica', altfel spus, de o inteligenta capabila sa extraga stiinta din experienta'.

Punctul de vedere pragmatic al lui Charles Morris se gaseste exprimat mai succint si mai clar in lucrarea Logical positivism, pragmatism and scientific empiricism[2] . "Al meu" - spune Morris - are sens numai in opozitie cu "al tau", adica numai daca exista o dimensiune sociala sau comuna a experientei; altfel, notiunea de experienta individuala nu are sens. Situatia primara pentru observatie este un cimp in care eul (individul) se gaseste la acelasi nivel de imediatete cu alte euri (indivizi) si cu lucruri fizice. Celelalte euri nu sint complet date, dar asta nu inseamna ca ele nu sint date cu adevarat. Intr-un astfel de cimp, anumite continuturi (date, intelesuri, adevaruri) ajung sa fie referite la eu ca personale sau subiective, in timp ce altele se stabilesc ca obiective sau comune.

Pragmatismul a inceput ca o teorie empirica a sensului, iar teza asupra chestiunii sensului s-ar formula astfel: cind "sens" este utilizat cu intelesul de "semnificatie" si nu de "semnificanta", sensul a orice este identic cu multimea de expectatii pe care le ridica prezenta acelui ceva.

Din nou, aici, Morris il intilneste pe Peirce, care afirma[3]: "Daca cineva poate defini cu acuratete toate fenomenele care pot fi concepute experimental si pe care le poate implica afirmarea sau negarea unui concept, acel cineva va avea o definitie completa a conceptului si nu mai exista nimic in asta".

Pragmatistul (de tip morrisian) ar spune: "gaseste ceea ce astepti cind folosesti un concept si vei avea sensul deplin al acelui concept". Inainte de a fi postulata teoretic, comunicarea este observabila empiric: eu pot observa ca tu astepti ceea ce fac eu prin utilizarea cuvintelor si ca obiectul care-mi satisface mie expectantele ti le satisface si tie. Prin procesul de comunicare, sensurile - si multi ar spune "cunoasterea" - iau o dimensiune sociala (desigur, mai ales cunostintele stiintifice), iar a avea gindire si a te manifesta verbal inseamna a actiona asupra unei lumi mai mari decit cea data (acceptam rapoartele celorlalti despre ceea ce este dincolo de cimpul in care putem singuri verifica sensurile si adevarurile, or aceasta acceptare e o chestiune verbala).

Plecind de la orice situatie semiotica primara, semnele ni se dezvaluie ca dependente de: modalitate (ele nu sint produse de organismul care le recepteaza), receptor (denotatul si semnificatul difera dupa impulsul actional al receptorului), situatie (dispozitiile actionale produse de receptor difera dupa situatie), functie (declanseaza o faza ulterioara a actiunii receptorului numai in cazul unui lant actional continuu). Aceasta viziune morissiana asupra situatiilor semiotice ne poate intoarce cu gindul la schema globala a comunicarii de la Anexa III, unde elementele sint numite altfel, dar fiecaruia i se traseaza pozitia importanta pe care o are in actul comunicational.

Pe baza celor amintite pina acum din teoria semiotica a lui Charles Morris, vom sublinia cele doua puncte importante ale acestei teorii, redate comprimat, pentru a-si pastra claritatea si pentru a-si dezvalui importanta din punctul de vedere pe care-l sustinem (abordarea comunicarii din perspectiva semiotica este mai mult decit justificata). Aceste doua puncte sint:

1. Morris distinge in semne doua dimensiuni, una a semnificarii si una a utilizarii

si

2. ceea ce da sensul unui semn este tonalitatea dominanta a utilizarii lui.

La nivelul interpretantului[4] apare deosebirea dintre semne in functie de rolul pe care-l au in fiecare faza a actiunii. Astfel, se pot distinge semne designative, semne prescriptive si semne apreciative. Dezvoltind o teorie a ascriptorilor (formati, fiecare, dintr-un identificator insotit de un designator, de un prescriptor si de un apreciator), Morris ridica problema interpretarii semnelor complexe si sustine ca este important sa se acorde relevanta diferita interpretantilor semnelor componente. Rezolvarea chestiunii semnelor complexe este, deci, realizarea unei ierarhii, urmind ca ansamblul sa fie interpretat in functie de dominanta.

Luind in discutie dimensiunile utilizarii, Morris aminteste ca semnul este alcatuit din semnificat (este vorba despre proprietatile pe care trebuie sa le posede obiectul pentru a putea fi denotat de semn) si din interpretant (care este dispozitia comportamentala cu care trebuie sa reactioneze receptorul pentru ca sa inteleaga semnul).

Procesul semiotic declansat de comsimboluri[5] este independent de actiunea receptorului, ceea ce-i permite producatorului de semne sa le utilizeze in vederea indeplinirii scopurilor sale.

De exemplu, politicianul furnizeaza explicatii obiective (semne designative) pentru a se face apreciat!, ori ofiterul tradator da comenzi clare subalternilor (semne prescriptive) pentru a-l informa pe spion.

Reflectind la aceste exemple, se poate ajunge la concluzia ca existau si alte cai de a atinge aceleasi scopuri, numai ca acele cai - mai scurte si mai simple - nu ar fi fost tot atit de eficiente. Intelegem ca vorbim despre "utilizarea" unui semn atunci cind o persoana il foloseste ca mijloc pentru atingerea unui scop. Ca si in cazul semnificarii, Morris distinge trei dimensiuni ale utilizarii. Producatorul poate folosi semnele:

1. pentru ca interpretul sa fie informat asupra proprietatilor obiectului (utilizare informativa)
2. pentru ca interpretul sa perfectioneze intr-un fel proprietatile de prelucrare ale obiectului (utilizare injonctiva)
3. pentru ca interpretul sa aprecieze intr-un anumit fel proprietatile de satisfacere ale obiectului (utilizare evaluativa).

Nu in toate situatiile este oportun sa se utilizeze semne ce trimit direct la calitatile obiectelor (calitati ce satisfac impulsul agentului si care-l intereseaza pe emitatorul de semne). Este adesea de preferat ceea ce Morris numeste utilizarea secundara a semnelor. In astfel de cazuri, de exemplu, la o intrebare de tipul "Ce este de facut?" se rispunde cu un semn de tipul "Ce este" drept utilizare secundara, bazata pe procese deductive.

Iata si un exemplu: la intrebarea "Cum este drumul spre B?" s-ar putea da raspunsul "Ar trebui sa ocoliti pe soseaua laterala" (unde gasim prescriptori cu utilizare evaluativa), ori raspunsul "Soseaua e plina de gropi" (unde gasim descriptori cu utilizare evaluativa).

Pe asemenea procese deductive se bazeaza utilizarea secundara a semnelor, de la simpli ascriptori la texte intregi sau - intr-o expresie independenta de mediul de comunicare - discursuri[6].

Totusi, cind apare o astfel de situatie cind se apeleaza la aderenta directa a semnelor la realitate, Morris vorbeste despre utilizarea primara a semnelor. Atunci, designatorul este intrebuintat informativ (raspunde la intrebari de tipul "Ce obiect este acesta?"), prescriptorul este intrebuintat injonctiv (raspunde la intrebari de tipul "Ce sa fac?" sau "Ce este de facut?"), iar apreciatorul este intrebuintat evaluativ (raspunde la intrebari de tipul "Cit de bun este obiectul?").

Avantajul utilizarii secundare fata de utilizarea primara a semnelor poate fi evidentiat prin analiza de continut. In anii 40, empiric, s-a dovedit ca, in procesul comunicarii, comportamentul receptorului este influentat de scopul discursului si de dimensiunile dominante ale semnificasiei ascriptorilor. Vom putea remarca, in tabelul de mai jos, ca distribuirea modurilor de semnificare ale discursurilor este independenta fata de structura frazei si fata de modurile de semnificare determinate de gramatica propozitiei si de lingvistica frazei.

Prin dubla caracterizare a semnelor (din perspectiva dimensiunii semnificatiei si din perspectiva dimensiunii utilizarii), Morris a creat un instrument pentru clasificarea discursurilor.

"La intersectia dintre dimensiunea semnificarii si dimensiunea utilizarii se constituie un anumit tip de discurs, ca specializare a limbajului natural", sintetizeaza Constantin Salavastru, prezentind instrumentul creat de Charles Morris[7]. Si precizeaza mai departe: "Dincolo de observatiile care se pot face, modelul de analiza a discursivitatii promovat de Morris are meritul incontestabil de a fi una dintre cele mai pertinente analize a discursivitatii pe baza criteriului eficientei asupra receptorului".

Axata pe dimensiunea semnificarii, pe cea a utilizarii si pe cea a valorii[8], teoria lui Ch. Morris ii arata agentului cum sa actioneze adecvat pentru a-si putea satisface impulsurile, cum sa-si explice preferinta pentru o anumita dimensiune a valorii, cum sa-si organizeze impulsul actional pentru a nu intra in conflict cu semenii sai. Teoria aceasta nu este o gramatica prescriptiv-normativa si nu este o etica normativa; etica lui Morris este o etica situationala, care pledeaza pentru utilizarea tuturor datelor experientei in construirea teoriei semiotice: perspectiva exterioara, ca si perspectiva interioara; experienta personala, ca si experienta colectiva. Morris a introdus un punct de vedere semiotic natural: relativismul obiectiv, urmarind unificarea tuturor perspectivelor teoretice si practice asupra actiunii umane.