Tendinte principale ale limbajului in societatea contemporana

Tendinte principale ale limbajului in societatea contemporana

Nu putem sa vorbim despre imaginea vizuala, despre rolul sau in societatea umana fara a face referire la semiotica. Termen utilizat de Locke si Leibniz, dar incetatenit de C.S. Peirce, semiotica reprezinta o teorie globala a sistemelor de semne si a modului lor de functionare (care nu mai privilegiaza insa sistemul limbii naturale). Ch. Morris distinge semiotica pura (de elaborare a unui limbaj apt sa vorbeasca despre semne, in fapt metasemiotica), semiotica descriptiva (studiul anumitor sisteme de semne) si semiotica aplicata (unui text, tablou, mesaj publicitar etc.).

Dezvaluind contributia semnelor in formarea semnificatiilor, semiotica  permite intelegerea mai adanca a gandirii creatoare. Rene Berger spunea ca spiritul supravietuieste trupului deoarece are propriul sau trup: vorba. In si prin vorbire, ideile se formeaza, se pastreaza si, eventual, dureaza. Semiotica este o teorie critica a culturii.

Prin semiotica, cunoasterea s-a imbogatit cu o noua definitie a omului: Homo significans. Omul este singura fiinta creatoare de semnificatie. Numai el este in stare sa foloseasca materia pentru a semnifica, cu ajutorul ei, ideea. Daca prin semnale animalele se adapteaza la natura, prin semne, omul o transforma, dandu-i rosturi omenesti. Prin semnale, animalele raman in cadrul naturii; prin semne, oamenii izbutesc sa "iasa' din natura, sa se ridice deasupra ei si sa-i adauge cultura.

Semiotica studiaza sistemele de semne, analizand modul in care unitatile distinctive compun unitatile semnificative. Semiotica, stiinta a semnelor si a interpretarii lor, s-a apropiat cel mai mult de realizarea unei teorii a imaginii vizuale. Dar in aceasta privinta, sunt de facut doua precizari. Mai intai, ca o teorie generala a imaginii vizuale nu poate fi doar o teorie semiotica, ea ar trebui sa cuprinda si contributiile altor discipline, de la cele cu un camp restrans, cum ar fi psihologia si fiziologia vazului, la cele cu o arie mai larga, sa zicem sociologia comunicarii de masa. Prin acceptarea abordarilor multidisciplinare si interdisciplinare s-ar asigura obtinerea unei reconstructii care sa tina seama de complexitatea fenomenului in sine. In al doilea rand, trebuie remarcat faptul ca desi abordarea semiotica s-a dovedit cea mai deschisa spre generalizare, o analiza comparativa cu alte discipline semiotice, evidentiaza, dupa opinia unor autori, o situatie nemultumitoare: "Domeniul artelor vizuale este, fara indoiala, cel in care analiza semiotica a avut rezultatele cele mai deceptionante pana azi"[1], cauza fiind identificata in influenta negativa a lingvisticii.

"Ratiunea este un termen foarte nepotrivit pentru a intelege formele vietii culturale a omului in toata bogatia si varietatea lor. Dar toate aceste forme sunt forme simbolice. De aceea, in locul definirii omului ca animal rationale, ar trebui sa-l definim ca animal symbolicum. Prin aceasta putem desemna diferenta lui specifica si putem intelege noua cale deschisa omului - calea spre civilizatie".

Cultura este, sistemul de semne prin care oamenii isi regleaza relatiile lor cu natura si cu societatea. Insa, faurind unealta si vorbirea, omul a devenit singura fiinta capabila sa dea naturii semnificatii umane. Fiind un mijloc de comunicare si de elaborare a informatiei, semnul uneste in si prin el materia si ideea : materia semnificanta cu ideea semnificata. Semnul este important nu prin materia sensibila pe care o prezinta, ci prin ideea inteligibila pe care o reprezinta. Cresterea distantei dintre semnificatia ideala si semnificantul material sporeste tensiunea gandirii si duce la intensificarea elaborarii unor idei din ce in ce mai generale. Istoria culturii este istoria stilizarii semnificantului si a abstractizarii semnificatiei. In vreme ce, in structura semnalului, semnificatia si semnificantul nu sunt inca diferentiate, in structura semnului, semnificatia se indeparteaza din ce in ce mai mult de semnificant. Putem spune ca semnalul apartine naturii, iar semnul apartine culturii.

Legatura ce uneste semnificantul de semnificat este arbitrara. Pentru ca intelegem prin semn intregul ce rezulta din asocierea unui semnificant cu un semnificat putem spune mai simplu ca semnul lingvistic este arbitrar.[3]

"Totusi in lumea umana aflam o caracteristica noua care pare sa fie semnul distinctiv al vietii umane. Cercul functional al omului este nu numai extins din punct de vedere cantitativ; el a suferit de asemenea o schimbare calitativa. Omul a descoperit, cum se spune, o metoda noua pentru a se adapta la mediul sau ambiant. Intre sistemul-receptor si cel efector, care se gasesc la toate speciile animale, aflam la om o a treia veriga pe care o putem descrie ca sistemul simbolic. Aceasta noua achizitie transforma intreaga viata omeneasca. Comparat cu alte animale, omul traieste nu numai intr-o realitate mai cuprinzatoare; el traieste, pentru a spune asa, intr-o noua dimensiune a realitatii. Exista o diferenta clara intre reactiile organice si raspunsurile umane. In primul caz, este dat un raspuns direct si imediat la un stimul extern; in al doilea caz, raspunsul este amanat. El este intrerupt si intarziat printr-un lent si complicat proces de gandire."[4]

In prezent are loc un amplu proces de renovare a comunicarii in general, evident indeosebi la nivelul vocabularului, ce consta in tendinta sa de asimilare a numerosi termeni si sintagme din limbajele specializate si folosirea lor in cadrul unei sintaxe tolerante, neconstranse de criteriile coerentei specifice sistemelor semiotice de emergenta. O alta mutatie pare sa vizeze faptul ca, in pofida contagiunii superficiale intre diferitele limbaje ale culturii si limbajul cotidian, distanta de fond, la nivelul semanticii profunde dintre acesta din urma si principalele limbaje ale culturii, respectiv limbajul stiintific si limbajul artei moderne, tinde sa sporeasca.