Aptitudine, tact si competenta pedagogica - profesor

Aptitudine, tact si competenta pedagogica - profesor

Aptitudinea pedagogica este considerata unul dintre principalii factori de succes in procesul instructiv-educativ. Definitiile date acesteia sunt destul de numeroase. Stroe Marcus (1987, p. 32) o considera "o particularitate individuala care surprinde si transpune in practica modalitatea optima, conform particularitatilor elevilor, de transmitere a cunostintelor si de formare a intereselor de cunoastere, a intregii personalitati a elevului'. Pentru A. Chircev ea este "un ansamblu de insusiri ale personalitatii educatorului, care-i permit sa obtina maximum de rezultate in orice imprejurare, in orice clasa'.

Studiul aptitudinii pedagogice a fost orientat, in mod special, spre analiza structurii specifice a acestei aptitudini, precum si a posibilitatilor de a identifica prezenta ei. Astfel, Nicolae Mitrofan (1988) stabileste, pe baza unor cercetari experimentale, drept componente ale aptitudinii pedagogice: competenta stiintifica, competenta psihopedagogica si competenta psihosociala. Cele trei tipuri de competenta nu actioneaza izolat, ci sunt integrate in structura personalitatii profesorului.

Daca in privinta competentei stiintifice lucrurile sunt destul de clare, in sensul ca ea presupune o solida pregatire de specialitate, cand este vorba de competenta psihopedagogica si de cea psihosociala, autorul invocat face detalieri ale factorilor ce le compun. Competenta psihopedagogica este asigurata de ansamblul capacitatilor necesare pentru "construirea' diferitelor componente ale personalitatii elevilor si cuprinde: capacitatea de a determina gradul de dificultate al materialului de invatare pentru elevi, capacitatea de a face materialul de invatare accesibil prin gasirea celor mai adecvate metode si mijloace, capacitatea de a intelege elevul, de a patrunde in lumea sa interioara, creativitatea in munca psihopedagogica si capacitatea de a crea noi modele de influentare instructiv-educativa, in functie de cerintele fiecarei situatii educationale. Competenta psihosociala cuprinde ansamblul de capacitati necesare optimizarii relatiilor interumane, cum ar fi: capacitatea de a adopta un rol diferit,

capacitatea de a stabili usor si adecvat relatii cu ceilalti, capacitatea de a influenta grupul de elevi, precum si indivizii izolati, capacitatea de a comunica usor si eficient cu elevii, capacitatea de a utiliza adecvat puterea si autoritatea, capacitatea de a adopta diferite stiluri de conducere.

intr-o formulare mai sintetica, Pantelimon Golu spune ca aptitudinea pedagogica inseamna foarte multe lucruri: eruditie si cunostinte de specialitate, dar si cunoasterea practica a psihologiei individuale a elevilor; priceperea de a transmite cunostinte, dar si capacitatea de a relationa afectiv cu elevul si cu microgrupul de elevi, inteligenta spontana si inspiratie de moment in luarea unei decizii, precum si manuirea constienta a mecanismelor capabile sa optimizeze actul educational. Aptitudinea pedagogica este o sinteza de factori innascuti si dobanditi. Ea confera o mare flexibilitate comportamentului didactic, favorizand o adaptare rapida si usoara la cerintele unei situatii educative.

in aceeasi arie de preocupari privind determinarea acelor calitati ale profesorului care pot influenta si modela personalitatea elevului se inscrie si cercetarea lui Josef Stefanovic (1979) asupra tactului pedagogic. Autorul este de parere ca tactul pedagogic sau lipsa de tact apar numai pe fundalul interactiunii profesor-elev. De aceea, tactul pedagogic se defineste ca fiind "gradul calitativ al interactiunii sociale dintre profesor si elev, caz in care criteriile acestei calitati ar fi urmatoarele: a) gradul de adecvare a comportamentului profesorului fata de fiecare elev; b) gradul motivatiei pozitive a rezultatelor la invatatura si a comportamentului elevului;.c) gradul de dezvoltare a personalitatii elevului; d) gradul de respectare a particularitatilor psihice ale elevului si asigurarea unui climat psihic optim al activitatii instructiv-educative; e) rezultatele obtinute in atingerea obiectivelor propuse in activitatea instructiv--educativa' (Stefanovic, 1979, p. 13).

Interesant este faptul ca cercetarea pe care Stefanovic a desfasurat-o cu scopul de a detalia continutul notiunii de tact pedagogic, respectiv de lipsa de tact, s-a facut atat in randul profesorilor, cat si al elevilor, si s-au pus apoi fata in fata punctele de vedere obtinute. Astfel, in opinia profesorilor, tactul pedagogic se exprima in: capacitatea de a intelege elevul, respectarea personalitatii elevului, stapanire de sine, calm, echilibru, aprecierea corecta si obiectiva a elevilor, principialitatea si consecventa in aplicarea normelor pedagogice, nivelul profesional corespunzator, constiinciozitate, perseverenta, spirit de raspundere in activitatea pedagogica.

in ceea ce priveste opiniile elevilor privind caracteristicile tactului pedagogic, ele sunt parca mai nuantate, mai bogate in continut, mai legate de situatiile educationale concrete. Acest rezultat provine si din metodele de investigare folosite de Stefanovic. in timp ce profesorilor li s-au adresat chestionare, elevilor li s-a cerut sa descrie liber tactul si lipsa de tact, pornind de la diferite situatii, intamplari in care au fost implicati. Pentru elevi, tactul pedagogic este conditionat de: atitudinea corecta a profesorului fata de elev, respectarea trasaturilor individuale ale elevului, capacitatea de a-l motiva pe elev pentru activitatea de invatare (modul de distribuire a recompenselor si pedepselor, incurajarea elevilor in caz de esec, intarirea increderii in sine a elevului, starnirea interesului pentru obiectul de studiu), calitatile profesionale

(nivelul profesional ridicat, indeplinirea cu constiinciozitate a obligatiilor didactice, aprecierea corecta si obiectiva a elevilor), calitatile personale (caracter integru, discretie, stapanire de sine, echilibru, rabdare, politete).

Din compararea celor doua puncte de vedere rezulta ca, pentru profesori, tactul pedagogic este conditionat, in primul rand, de calitatile personale ale profesorului, in timp ce elevii pun pe primul plan relatiile bune, corecte existente intre ei si profesor. Analiza caracteristicilor tactului pedagogic arata ca dezvoltarea lui, la fel ca a oricarei aptitudini sau calitati profesionale depinde, pe de o parte, de predispozitiile innascute (intuitie, empatie), iar pe de alta parte, de anumiti factori cum ar fi cunostintele si experienta dobandite sau autoeducatia. A da dovada de tact pedagogic presupune multa inventivitate, ingeniozitate, ceea ce echivaleaza cu un autentic act de creatie.

Studiul corelatiei dintre trasaturile caracteristice ale profesorului si eficienta actului pedagogic a impus si un alt concept, corelat cu cel de aptitudine pedagogica: competenta didactica (S. Marcus, 1999). Spre deosebire de aptitudine, competenta are o sfera de cuprindere mai mare, ea presupunand si rezultatele activitatii, pe langa cunoastere si capacitatea de a efectua un lucru bine, corect. Cand se vorbeste de competenta profesorului, se pune problema eficientei predarii si a stabilirii unor criterii de eficienta. Chiar daca exista multe discutii cu privire la aceste criterii de eficienta, in mod evident se observa o deplasare a accentului de la construirea unor modele ale profesorului ideal, cu putine sanse de a fi regasit in realitate, la aspecte mai pragmatice, care vizeaza competenta de a produce modificari observabile ale elevilor.

Competenta didactica apare astfel nu atat ca o dimensiune intrapersonala, cat, mai ales, ca una interpersonala, cu multe fatete relationale. intr-un program de formare a profesorilor desfasurat in S.U.A., competenta didactica este operationalizata intr-un numar de cinci competente specifice (cf. Gherghinescu, 1999, p. 21):

competenta cognitiva, care cuprinde abilitatile intelectuale si cunostintele asteptate din partea unui profesor;

competenta afectiva, definita prin atitudinile asteptate din partea profesorului si considerata a fi specifica profesiunii didactice, fiind si cel mai greu de obtinut;

competenta exploratorie, care vizeaza nivelul practicii pedagogice si ofera ocazia viitorilor profesori de a-si exersa abilitatile didactice;

competenta legata de performanta, prin care profesorii dovedesc nu numai ca stiu, dar si ca pot utiliza ceea ce stiu;

competenta de a produce modificari observabile ale elevilor in urma relatiei pedagogice.

Accentul pus pe performanta, pe eficienta predarii a determinat orientarea cercetarilor spre profilul psihologic al profesorului, spre identificarea acelor trasaturi de personalitate care influenteaza randamentul la invatatura al elevului. Relatia dintre variabilele personalitatii profesorului este, incontestabil, una complexa si, din acest motiv, e greu de stabilit "reteta' cu cel mai mare succes. Unul dintre studiile referitoare la trasaturile definitorii ale profesorilor identifica trei structuri de comportament ca avand o importanta aparte (Ryans, 1960, cf. Ausubel, Robinson, 1981, pp. 536-538):

structura A - se caracterizeaza prin afectiune, intelegere si prietenie, fiind opusa structurii definite prin atitudine distanta, egocentrism si marginire;

structura B - se caracterizeaza prin responsabilitate, spirit metodic si actiuni sistematice, fiind opusa structurii definite prin lipsa de planificare, sovaiala si neglijenta;

structura C - se caracterizeaza prin putere de stimulare, imaginatie si entuziasm, fiind opusa structurii care se defineste prin inertie si rutina.

Comentand faptul ca acest studiu s-a ocupat mai putin de eficienta predarii, D. Ausubel si F. Robinson arata ca se poate stabili o legatura intre afectiunea profesorului si randamentul scolar al elevului. Profesorul "cald', descris in aceste studii, este acela care asigura un suport emotional pentru scolari, este orientat catre acestia si ii accepta in calitate de persoane. Autorii cred ca o analiza a relatiei dintre variabilele personalitatii profesorului si eficienta predarii trebuie sa ia in consideratie motivatia elevului si, in mod deosebit, principalele impulsuri motivationale ce se manifesta in procesul de invatare scolara (impulsurile de afiliere, de afirmare si cognitiv). Elevul dominat de un impuls de afiliere (este cazul scolarului mic) va avea tendinta sa se identifice cu profesorul asa cum a facut-o initial cu parintii si, in consecinta, sa invete pentru a-i fi pe plac invatatorului si pentru a fi laudat, recompensat. in aceste conditii, invatatorul trebuie sa personifice acelasi tip de om cald, avand rol de suport, pe care l-au reprezentat parintii. El distribuie mai multe laude si incurajari si tinde sa aprecieze conduita elevului cat mai marinimos cu putinta. Identificandu-se cu aceasta sursa de aprobare si acceptare, scolarul este dispus sa asimileze valorile promovate de educator si este astfel mai puternic motivat sa invete si sa obtina un randament scolar superior.

Pentru elevii a caror motivatie este sustinuta in primul rand de impulsul de autoafirmare, de trebuinta de prestigiu, mai eficienti sunt acei profesori care sunt orientati asupra sarcinii de indeplinit, sunt ordonati si sistematici in conducerea clasei si in organizarea activitatilor didactice, creeaza conditii ca nivelurile de performanta ale elevilor sa fie clar definite si recunoscute fara echivoc. in sfarsit, elevul cu un puternic impuls cognitiv va fi stimulat de profesorii capabili sa genereze efervescenta intelectuala, sa creeze conflicte cognitive, sa capteze interesul elevilor prin elemente de noutate, sa-i provoace pe elevi pentru a progresa in domeniul respectiv. Profesorii plini de viata, stimulativi, inventivi si entuziasti fata de materia pe care o predau au mai mult succes, iar comportamentul elevilor este si el mai productiv sub influenta acestui tip de stimulare.

Aceasta abilitate a profesorului de a evalua corect si realist trebuintele celui care invata implica, in primul rand, capacitati empatice, respectiv capacitati de transpunere in situatia psihologica a elevului si dorinta de a-l intelege de pe pozitiile lui. Existenta acestei capacitati a fost demonstrata experimental de Stroe Marcus (1987). El sustine ca profesorii trebuie sensibilizati spre o atitudine empatica, indispensabila in relatiile cu ceilalti. Empatia se insereaza in procesul intercunoasterii, fiind adesea conditia intelegerii psihologice a comportamentelor prezente si viitoare ale elevului. Constatam ca majoritatea studiilor insista foarte mult asupra necesitatii formarii unei competente

pedagogice relationale, a unor capacitati de gestionare interactiva a clasei, care sa faciliteze comunicarea cu elevii si sa-i determine sa se implice in situatia pedagogica. Din aceasta perspectiva, s-ar impune o analiza a stilului educational.