EDUCATIA PERMANENTA

Permanenta educatiei poate fi explicata prin raportarea la doua planuri1 :

a)     In plan filogenetic (social - istoric) - educatia este explicata pe baza prezentei permanente in evolutia umanitatii, fiind "nascuta" o data cu omul si dainuind cat va trai omul (societatea).

Continuitatea vizeaza:

relationarea generatiilor succesive intre ele;

relationarea prezentului cu trecutul si cu viitorul;

transmiterea, catre generatiile tinere, a valorilor create de spiritul uman in plan national si/sau universal;

etc.

b)     In plan ontogenetic (al dezvoltarii individului) educatia este conceputa ca dimensiune a intregii vieti sau istorii individuale.

In toate perioadele istorice au fost reflectii care sa exprime ideea educatiei (invatarii) pe intreaga durata a vietii. De exemplu: "Tota vita schola est" (Comenius), "Invatat e omul care se invata necontenit pe dansul si invata necontenit pe altii" (N. Iorga) etc.

Necesitatea educatiei permanente este relationata cu urmatorii factori:

dinamismul vietii economice si a mobilitatii profesiunilor;

transformarile continue si schimbarile continue din viata sociala;

succesiunea de "revolutii" in cultura, stiinta, tehnica, organizarea muncii etc.;

diversificarea si accelerarea difuzarii cunostintelor si a valorilor spirituale (prin multimedia, internet etc.);

democratizarea vietii sociale si ca prim efect democratizarea educatiei;

cresterea nivelului de aspiratii culturale si nevoilor spirituale la diferite varste etc.

In literatura socio si psihopedagogica se fundamenteaza tot mai temeinic ideea ca se poate promova un invatamant modern, flexibil, si deschis pietei muncii, adaptabil la cerintele schimbarii doar daca se regandeste si se renoveaza invatamantul si educatia din perspectiva conceptiei integratoare. Vectorul acestei perspective este educatia permanenta care trebuie privita ca o conceptie ce contine: fundamentare teoretica, organizare curriculara (strategii, metodologii, continuturi etc.) atat pe verticala (articularea ciclurilor vietii cu cele ale invatarii formale, informale, optionale, obligatorii etc.) cat si pe orizontala prin articularea domeniilor educatiei: (cognitiv, fizic, moral-civic, estetic etc.), continuturilor, formelor si metodelor.

Scopul declarat al educatiei permanente este de a asigura dezvoltarea armonioasa si la nivel inalt a capacitatilor cognitive, psihomotorii, afective, psihomorale ale fiecarei persoane contribuind la formarea personalitatii creative, cu un grad inalt de adaptabilitate si de deschidere la nou, apta de a se autoorganiza, autoeduca si autodezvolta integral si continuu de-a lungul intregii vieti prin asimilarea si crearea de valori morale, stiintifice si culturale (conform P. Muresan - Prefata la lucrarea Fundamentele educatiei permanente).

In rapoartele UNESCO si ale altor institutii internationale se concluzioneaza ca educatia "omului complet" trebuie sa fie globala si pe durata intregii vieti. Pentru a se realiza acest deziderat este nevoie sa dezvoltam doua aptitudini esentiale: EDUCABILITATEA si ADAPTABILITATEA.

Transformarile esentiale pe care le va produce educatia permanenta, asupra sistemelor de invatamant si educatie, decurg din functiile: corectiv-ameliorativa si prospectiva ale acesteia si se exercita in dezvoltarea curriculara (activitati scolare, planuri, programe), in metodologie prin trecerea de la predarea informativa la cea bazata pe actiune (o metodologie a "redescoperirii" sau chiar a cuceririi stiintei prin cercetare). In plan pedagogic aceste transformari implica insusirea limbajelor informative si metodologiilor si procedeelor de prelucrare, a metodelor si procedeelor de munca intelectuala, a metodelor de creatie, descoperire si inventie. In acelasi plan se va produce si o restructurare in elaborarea si predarea continuturilor, trecandu-se de la predarea monodisciplinara la predarea interdisciplinara (integrata), avand ca obiectiv educational direct pregatirea absolventilor pentru rezolvarea unor probleme de viata, munca si relatii umane in actualitatea lor, precum ti pentru dezvoltarea dinamica in piata muncii si in domeniile activitatii umane.

Dubla ipostaza a educatiei permanente - de forma si de principiu - necesita o abordare mai sistematica a acesteia.

BAZELE TEORETICE ALE EDUCATIEI PERMANENTE

Un fenomen este complexitatea educatiei permanente ceea ce reclama o abordare teoretica si practica. Fundamentele teoretice sunt de natura sa evidentieze elementele pe care unele stiinte (toate?!) le pot transfera pentru explicarea fenomenului mentionat.

Fundamente filosofice

Educatia permanenta implica "un intreg sistem filosofic centrat pe om si pe dezvoltarea sa creatoare".

Ideile principale ale fundamentarii filosofice sunt:

Problemele legate de educatia permanenta nu trebuie restranse la domeniul judecatii politicienilor care se ocupa de invatamant sau a teoreticienilor in pedagogie. Educatia trebuie vazuta in perspectiva transformarii in integritatea ei;

Tipul de societate pentru care militeaza educatia permanenta este cel al unei "societati care invata", care se intemeiaza pe valori umaniste si este opusa "societatii centrate pe consum" (dominata de "fetisismul" valorilor materiale);

Educatia estetica va deveni o componenta esentiala a personalitatii umane, deoarece, prin arta "poate fi un vehicul" de exprimare al valorilor si poate sa ajute pe oameni sa-si reinnoiasca, extinda si adanceasca contactele reciproce. Deci educatia estetica accentueaza valorile si comunicarea.

Fundamente istorice

Reperele istorice ale educatiei permanente sunt: atotcuprinzatoare si amploare. Ea transcede prezentul istoric si geografic si incearca o singura unitate umana in "diversitatea culturii" si in relatia trecutului cu prezentul. De asemenea construieste reperele viitorului prin definirea scopului educatiei "infaptuirea pacii si armoniei, prin stabilirea unei ordini globale noi, bazata pe principii umaniste" .

Caracteristicile care configureaza fundamentarea istorica a educatiei permanente sunt: caracterul cognitiv/formativ, caracterul national si caracterul prospectiv.

In fond, obiectivul general al educatiei permanente este de "a reinnoi spiritul omului" si de a infaptui o "noua calitate a vietii" derivata din "radacinile trecutului".

Valorile pe care educatia permanenta le promoveaza sunt: pace, noua ordine sociala, nonviolenta, democratizare etc., iar modalitatea prin care sa reuseasca consta in eliberarea umanitatii de: egocentrism, intoleranta, preocuparea aproape exclusiva pentru prezent, "lipsa de echilibru a mintii", "obsesiile fata de propriile preocupari si necesitati".

Fundamentele sociologice

Scopul fundamental al educatiei permanente este formarea capacitatii omului de a se adapta social, prin asumarea diverselor roluri. Fondul biopsihologic al adaptarii este educabilitatea, iar valorificarea pedagogica consta in autoformare si invatare autodirijata. "Tintele" educatiei permanente din perspectiva sociologica, sunt: simtul responsabilitatii, constiinta de sine, respectul identitatii altora, capacitate de cooperare in grup pentru teluri comune.

Menirea educatiei nu este de a produce o persoana desavarsita, ci una care se dezvolta si a fost invatata sa procedeze astfel.

Educatia nu se realizeaza numai pe toata durata vietii, ci si in toate imprejurarile ei.

Structurile pedagogice care sa faciliteze invatarea integrata trebuie sa fie flexibile, pentru a permite educatului sa se "plaseze" singur, potrivit caracteristicilor personale si prezentei sale in societate. Imperativele flexibilitatii sunt "integrarea scolii cu locul de munca" si "a invatarii cu actiunea"1 . Acesta atrage dupa sine necesitatea descentralizarii in "unitati de marime limitata care dispun de o autonomie functionala". Daca descentralizarea nu se realizeaza, initiativa si schimbarea vor fi inabusite de inertia marilor structuri birocratice. Un exemplu semnificativ din perspectiva sociologica este schimbarea functiei profesorului, care devine mai mult un consilier, un animator, un orientator.

Fundamentele psihologice

Schimbarile frecvente care apar in viata moderna reclama cu necesitate o fundamentare psihologica. Ipostaze care genereaza incertitudine si prin aceasta ameninta realizarea unui simt clar al identitatii, sunt localizate in familie, in grupul profesional, in mediul social etc. Schimbarile rapide pot suprima normele morale, relatiile interpersonale, valorile culturale etc. Toate acestea se rasfrang asupra persoanei, care simte nevoia propriei identitati ("cine si ce este?!"). Trebuie sa remarcam si ideea fundamentarii educatiei permanente inca din perioada scolaritatii.

O formulare emblematica pentru unul dintre scopurile educatiei permanente este "necesitatea pentru a face fata schimbarii" prin "insusirea de capacitati pentru a face fata in mod eficace". Formarea capacitatilor de invatare si de gandire se intemeiaza pe educabilitatea omului. Structurile pedagogice optime pentru "invatarea la orice varsta" trebuie sa contina secvente de interinvatare, de autoinvatare si invatarea capacitatii de a se schimba ca rezultat al "autoevaluarii".

Fundamente antropologice ale educatiei

A-l face pe om sa inteleaga faptul ca viata umana este numai un element intr-un ecosistem larg, integrat si global este un tel al educatiei permanente. Educatia omului trebuie sa-i infraneze potentialul de a distruge ecologia (baza fizica a supravietuirii) si pe cel de alterare a calitatii vietii emotionale (baza subiectiva a supravietuirii).

In procesul educatiei sa intelegem atat globalitatea cat si diversitatea:

care conduc la: dezvoltarea unor tipuri de personalitate foarte diferite; stiluri de viata divergente si un domeniu de institutii sociale de mai mare sau mai mica amploare. In agroecosisteme, aceasta abordare va fi analoaga mentinerii diversitatii plantelor si animalelor si intensificarii viabilitatii relatiilor si sistemelor stabile dintre specii.

Perspectiva antropologica si ecologica permite diversificarea modurilor de comunicatie, ceea ce face ca educatia sa nu se reduca la "capacitati ale limbajului asupra carora s-a insistat in mod traditional", iar invatarea nonformala, care este "participativa si orientata spre actiune" si invatarea autodirijata in care oamenii invata rolurile si capacitatile adecvate. Rezultatul va fi ca informatia este "utilizata", nu doar "prelucrata", iar structura educationala va fi "euristica sau cu sfarsit deschis", fiind organizata partial "in functie de ritmurile si ciclurile naturale".

Fundamente economice

Trebuie plecat de la ideea ca educatia are implicatii pentru producerea si distributia resurselor. In fond, acest lucru poate insemna angajarea educatiei pentru a sprijini reformele economice sau pentru a subjuga oamenii la presiunile economice.

Functionarea educatiei permanente implica integrarea orizontala a invatamantului cu viata, prin "asigurarea faptului ca experienta consta neincetat din situatii educationale"1.

Pentru ca experienta sa fie viata este necesar sa "transformam diviziunea sociala a muncii", ceea ce inseamna ca viata in productie a oamenilor sa ofere in mod continuu posibilitati de invatare prin alternarea ocupatiilor le intervale regulate de timp. Ar fi de dorit alternativa verticala si orizontala, in decursul timpului, ceea ce ar permite combinatii de tipul: executie - conceptie, munca manuala - munca intelectuala etc.

Rezumat:

Ideile precizate si scurtele explicatii referitoare la fundamentele educatiei permanente valorifica elementele din punctul de vedere al disciplinelor individuale. Daca vom relationa elementele de continut intre ele, putem evidentia idei si constatari comune, suplimentare sau complementare.

O sinteza a acestui demers poate pune in evidenta urmatoarele linii directoare si principii:

Educatia permanenta este un fenomen absolut necesar, de mare amploare si cu multiple semnificatii;

Infaptuirea educatiei permanente este posibila printr-o varietate de forme si modalitati;

Proiectarea si realizarea educatiei permanente trebuie sa tina seama de obstacole, preconditii si obiective de atins;

Continutul educatiei permanente se construieste in jurul a doua axe: obligatoriu - optional, vertical - orizontal;

Educatia permanenta se realizeaza efectiv prin procese de invatare, materiale, mijloace si strategii de invatare specifice;

Educatia permanenta se realizeaza tot mai frecvent prin organizare si structura specifica.

Liniile directoare si principiile mentionate pot fi detaliate prin dezvoltarea unor continuturi exprimate prin concepte sau propozitii.

Iata o asemenea dezvoltare:

Pentru prima directie:

incapacitatea sistemelor de invatamant de a face fata tuturor problemelor;

multitudinea de factori dau educatiei semnificatii precum: schimbarea si efectele ei;

relatia om - organizatii sociale - tehnologice;

aspecte ale crizei civilizatiei contemporane (alienarea, dezechilibrul mediului natural - structurile sociale - spiritul omului);

supraaccentuarea productiei si a consumului;

sporirea inegalitatilor, desertul spiritual;

invatarea orientata spre scop trebuie extinsa de-a lungul intregii vieti;

invatamantul si valorile umaniste etc.

Pentru a doua directie, aprofundarea vizeaza:

capacitatea oamenilor de a invata de-a lungul intregii vieti. Datele psihologiei evidentiaza plasticitatea si evolutia intelectuala a fiintei umane;

diversitatea mass-media si comunicatiile;

Cea de-a treia orientare poate fi detaliata prin referire la:

noua semnificatie a invatamantului;

cadrul educatiei permanente este eterogen si difuz;

obstacolele pe care educatia permanenta le are de depasit tin de: vointa politica, factori sociali, culturali si economici, tehnologie, rigiditatea cadrelor didactice, extinderea sistemului de invatamant, atitudinile si imaginea de sine etc.;

obiectivele educatiei permanente pot fi grupate astfel:

a)     obiective conventionale: priceperi, deprinderi sociale, practice etc.;

b)     obiective care necesita accentuare si reinnoire. Acestea tin mai mult de dezvoltarea societatii si se formuleaza astfel: dezvoltarea unei societati care infaptuieste "pacea", "democratia", sau ofera cetatenilor "libertatea", "fericirea", sau asigura functionarea cu "eficienta", fara "reprimarea spiritului uman" etc.;

c)     obiective de importanta centrala, prin asigurarea unei "noi calitati a vietii" (personale si colective). Ele vizeaza: stabilitate intrapsihica, vigoare emotionala, capacitate de optiune responsabila, reinnoirea cunostintelor etc.;

d)     "obiective instrumentale" ale educatiei permanente. Acestea pot fi considerate procese si in acelasi timp produse ale educatiei permanente. Exemple: interinvatarea, invatarea de a invata, invatarea de a fi, de a avea, de a deveni, sporirea educabilitatii etc.

Orientarea privind continutul educatiei permanente vizeaza:

integrarea cunostintelor;

legaturile dintre cunostinte - motivatie- afectivitate;

invatarea prin activitati sociale, culturale si extrascolare;

schimbarea/modificarea considerabila a continutului educatiei formale;

un continut relevant pentru eficienta personala, sociala si profesionala;

dezvoltarea si perfectionarea capacitatilor de comunicare;

"acoperirea" orizontala a educatiei: estetice, morale, profesionale, intelectuale, fizice etc.

A cincea orientare este de natura sa valorifice experienta persoanei pentru:

invatarea pe o baza larga (modele oferite de semeni, familie, comunitate etc.);

invatarea integrata orizontal si vertical (ocaziile oferite de viata cotidiana, ritmurile vietii, stadiile dezvoltarii cognitive, rolurile sociale etc.);

varietate de stiluri, modele si forme de invatare;

posibilitatile de invatare oferite de mass-media, tehnologia informatica, comunicarea extralingvistica;

vitalizarea invatarii (prin motivatie).

Ultima dintre liniile directoare ale educatiei permanente este de natura sa sugereze elementele structurale si organizatorice specifice, prin:

deformalizare, ca efect al introducerii principiului "autoeducatia adultilor in educatia scolara", pentru a pune bazele invatarii autodirijate;

descentralizare administrativa si pedagogica prin implicarea in luarea deciziilor, a echipelor de profesori locali, parinti, asociatii etc.;

un sistem flexibil de optiuni, care sa insemne o organizare mai libera decat clasa scolara si alegeri responsabile;

difuzarea educatiei prin "toate activitatile umane, oriunde s-ar desfasura ele" (universitatea deschisa, universitatea virtuala, centrele comunitare de invatare, emisiuni radio, posta electronica etc.);

integrarea surselor de invatare (muzee, teatre, galerii de arta, agentiile guvernamentale, institutiile publice, asociatiile cu scop recreativ etc.).