Relatia dintre pedagogie si psihologia cognitiva

Relatia dintre pedagogie si psihologia cognitiva

Dupa cum se cunoaste, psihologia cognitiva este o ramura mai recenta a psihologiei, dar ea a facut progrese foarte importante in ultimele decenii astfel incat, unele inovatii de natura cognitivista pot fi utilizate in activitatea cotidiana de instruire-invatare atat pentru a o facilita cat si pentru a-i mari eficacitatea si productivitatea.

In linii mari, cele mai semnificative inovatii ale psihologiei cognitive care pot fi aplicate in activitatea de instruire sunt circumscrise organizarii semantice a cunostintelor, aici decelandu-se mai multe posibilitati, fie ca este vorba de organizarea cunostintelor prin intermediul schemelor cognitive, fie prin intermediul retelelor semantice, fie prin intermediul scenariilor cognitive, toate aceste modalitati facilitand, pe de o parte, intelegerea mai profunda a acestor cunostinte, iar pe de alta parte, favorizeaza in mai mare masura fixarea si pastrarea acestora in memoria de lunga durata (M.L.D.).

Se intelege insa de la sine ca, utilizarea acestor inovatii cognitiviste, nu este posibila daca personalul didactic nu este bine informat in legatura cu avantajele acestei modalitati si nu dispune de abilitatile necesare reclamate de organizarea semantica a cunostintelor.

Dupa prezentarea diverselor ipostaze ale corelatiei dintre pedagogie si psihologie, pot fi aduse si alte argumente care demonstreaza similaritatea mare existenta intre cele doua discipline, care cu siguranta, n-a fost subliniata intotdeauna nici in lucrarile care au abordat aceasta problematica.

Dintre acestea primul, bineinteles, se refera la faptul ca multe dintre metodele utilizate de pedagogie in activitatea de instruire-invatare isi releva specificitatea prin intermediul unor considerente de natura psihologica.

De exemplu, expunerea sau cursul magistral, ca metode de instruire valorifica intr-un fel o forma a limbajului oral si anume, monologul, dupa cum, metodele conversative valorifica maximal avantajele altei forme si anume dialogul.

De asemenea, metodele moderne de instruire cum sunt invatarea prin descoperire, rezolvarea de probleme, instruirea programata pot fi sustinute in primul rand cu argumente de natura psihologica, urmand ca acestora sa li se adauge si argumentele de natura pedagogica, ceea ce demonstreaza inca odata legatura puternica existenta intre pedagogie si psihologie. In acest sens, trebuie mentionat faptul ca in multe cazuri, o metoda de instruire este tratata atat in lucrarile de pedagogie, cat si in unele lucrari de psihologie cum se intampla cu instruirea programata care este analizata de M. Reuchlin (1999) in tratatul sau de psihologie atat din perspectiva psihologica, cat si din perspectiva pedagogica.

Un al doilea argument il constituie faptul ca unele metode pe care actuala pedagogie le utilizeaza cu succes sunt de fapt metode de sorginte psihologica cum este cazul brainstorming-ului, inventicii, studiul de caz care, prin specificul lor, sunt metode de stimularea creativitatii in grup.

In sfarsit, poate n-ar trebui sa terminam prezentarea relatiei dintre pedagogie si psihologie fara sa amintim si contributia pe care a adus-o psihanaliza educatiei, deoarece aceasta a demonstrat rolul experientelor traite anterior de catre copil in dezvoltarea ulterioara a personalitatii sale.

Evident, educatia trebuie sa tina cont de aceste experiente trecute deoarece, pe de o parte, ele stau la baza etalarii unor comportamente a caror geneza poate fi ambigua si care poate sa-l deruteze pe educator, iar pe de alta parte, deoarece experientele traite isi vor pune amprenta asupra evolutiei ulterioare a personalitatii fie ca este vorba de dimensiunea cognitiva, afectiva, morala etc.