Scoala si descolarizare

Scoala si descolarizare

Modul devenit clasic de a intelege institutia scolara si importanta sa este acela de a vedea in ea una dintre parghiile principale ale progresului individual si social. Chiar daca organizarea si functionarea sa a fost supusa unor critici din ce in ce mai hotarate, pe masura ce limitele ei deveneau tot mai evidente, totusi nu se ajunsese pana acolo incat sa se conteste insasi existenta sa. Dintre principalele neajunsuri care constituiau obiectul criticii sale, retinem:

ritmul lent in care scoala asimileaza progresul stiintei si tehnicii, ea devenind de multe ori o institutie pietrificata, mai degraba o frana in calea dezvoltarii, decat un promotor al ei;

modalitatea paguboasa in care era conceputa investitia in domeniul invatamantului, respectiv ca o investitie nerentabila, care nu aduce un profit imediat, ceea ce nu o facea atractiva pentru investitorii particulari si pentru societate;

insuficienta fondurilor alocate de la bugetele publice, chiar dupa constientizarea valorii investitiei in invatamant, ca rentabila pe termen lung;

impactul constrangator al scolii, forta cu care propune si promoveaza o serie de modele, pana la nivelul manipularii clientilor sai si al tuturor membrilor societatii;

specificul organizarii si desfasurarii procesului de invatamant, dirijismul impus de metodele didactice, care conduc la distrugerea independentei umane si a curajului de a-si construi liber dezvoltarea;

imposibilitatea bugetelor nationale de a aloca fonduri pentru o eventuala modernizare si restructurare a scolii in raport cu aceste limite.

Pe un asemenea fond al analizei critice, dinspre continentul american s-a auzit opinia unui grup de studiu, constituit in Centrul Intercultural si de Documentare din Cuernavaca - Mexic, opinie care sustinea ca nu adaptarea si modernizarea scolii este solutia pentru toate neajunsurile sale, ci chiar desfiintarea scolilor, ca institutii. Principalul reprezentant si sustinator al acestei insolite teorii este Ivan Illich iar lucrarea in care isi argumenteaza teoria se numeste "Descolarizarea societatii". Desigur ca punctul de plecare al conceptiei sale il reprezinta neajunsurile sistemelor de invatamant, numai ca el isi va construi pledoaria de pe pozitiile teoriei lui Rousseau, combinata de multe ori cu accente marxiste.

Pentru autorul analizat, societatea trebuie sa-si intoarca privirea catre trecutul sau de aur, singurul care ii poate oferi solutii la dilemele sale actuale. Intr-un studiu publicat in revista "Esprit" nr. 3/1974 ( apud 1, p.233), el distinge doua tipuri de societate:

subdezvoltata, careia ii sunt specifice raporturi de convivialitate, intemeiate pe solidaritate afectiva;

avansata, caracterizata prin raporturi de productivitate, relatii ce au un caracter anonim si exprima dependenta, de stricta rationalitate, fata de o institutie supraindividuala.

Acest tip de societate are tendinta de a produce cat mai mult, pentru a consuma cat mai mult (societate de consum). Nepunandu-se nici o limita in actul de satisfacere a nevoilor, se declanseaza supraproductia, amplificand din nou tendinta de consum. Din aceasta perspectiva, individul nu mai este liber, el devenind conditionat de institutiile care-i asigura satisfacerea nevoilor si-i orienteaza/declanseaza atat consumul cat si ulterioarele sale nevoi. O astfel de societate dezumanizeaza fiinta umana in masura in care ea nu-si mai poate manifesta initiativa personala si libertatea nici in planul productiei, nici al consumului. Solutia intrevazuta de autor este disparitia institutiilor care genereaza trebuinte artificiale. Fiecare membru al societatii ar trebui sa refuze bunurile pe care i le ofera societatea si, reexercitandu-si initiativa, sa decida asupra propriului consum si actiune sociala. Aplecandu-se asupra institutiilor care manipuleaza cel mai puternic trebuintele umane, Ivan Illich considera scoala drept una dintre cauzele de baza ale acestui rau, pentru ca ea amplifica dorinta de a consuma, formand "capitalisti de cunostinte". Solutia pe care o propune este simpla "orice miscare de eliberare a omului trebuie sa treaca prin descolarizare" (apud 1, p.235).

Dintre criticile formulate la adresa scolii de I. Illich, retinem (apud 1, p.234):

scoala este o institutie cu maxim caracter manipulator, deoarece face sa creasca continuu cererea de educatie scolara, pentru toti oamenii si pentru un numar mare de ani. Cultivand mitul valorilor institutionalizate, ea ii invata pe oameni sa devina clienti ai altor institutii. De aici porneste critica acerba asupra obligativitatii invatamantului, care nu inseamna, dupa autorul citat, decat o stirbire a libertatii individuale, o subordonare a copilului sau tanarului fata de "cel mai important si anonim dintre patroni" (idem)-scoala;

Prin apelul la alt mit, cel al progresului etern, elevul este stimulat sa "consume"mereu tot mai multa stiinta, societate este indemnata sa mareasca bugetul scolar si sa inmulteasca anii de studiu. "Cresterea" productiei scolare determina o crestere a "consumului" de educatie;

- institutiile de invatamant, prin obiective, organizare, continut, tehnici de instruire alieneaza tanara generatie, pregatind-o pentru o viata de acelasi fel. Prin cultivarea nevoii de a invata, ea il face pe tanar dependent de institutie. Acesta nu va mai gasi curajul, taria si increderea de a se dezvolta independent.

Ceea ce se poate constata in raport cu aceasta analiza, este faptul ca neajunsurile pe care autorul le considera ca fiind ale scolii, caracterizeaza , de fapt, societatea. Iata de ce descolarizarea nu are cum sa reprezinte o solutie, scoala reprezentand si ea, cu toate insusirile sale, un produs al societatii si al ordinii sale politice. Pe de alta parte, exista in critica lui I. Illich o serie de aspecte de actualitate:

predominanta, inca, a aspectului informativ al procesului de invatamant, in defavoarea celui formativ;

insuficienta preocupare pentru cultivarea independentei tinerilor in directia rezolvarii problemelor de viata;

sufocarea, mai degraba, a creativitatii, decat dezvoltarea ei.

Desi aceste critici sunt cunoscute iar oamenii scolii se straduiesc sa depaseasca aceste neajunsuri, opinia lui I. Illich este ca nu trebuie alocate fonduri din ce in ce mai mari pentru imbunatatirea sistemelor scolare (pentru cercetare, pentru reducerea numarului de elevi cu care lucreaza un cadru didactic) ci scoala trebuie sa dispara dintre institutiile sociale. Scoala, nu insa si educatia. Ei i se recunoaste rolul esential in dezvoltarea individuala si sociala, numai ca trebuie sa fie realizata de fiecare individ. Pentru a deveni posibil acest lucru, autorul considera ca trebuie luate cateva "garantii"(2, p.64):

accesul liber al fiecaruia, in orice moment al vietii, la obiective educative tip uzina, muzeu, biblioteca;

dreptul fiecaruia de a preda - toti cei care vor sa ofere altora ceea ce ei stiu, sa-i poata intalni pe cei ce vor sa invete de la ei (autorul si-a exprimat in numeroase randuri neincrederea in educatorii profesionisti, apreciind ca orice tanar care este sumar instruit, poate fi un bun profesor);

dreptul de intrunire, care presupune libertatea de a participa sau nu la "intrunirile" de la scoala;

dreptul fiecaruia de a-si alege mentorul

Se poate constata ca , desi autorul proclama descolarizarea, nu poate fi consecvent pana la capat ideii sale, nu poate renunta definitiv la institutia scolara. Corespunzator acestor "garantii", el concepe tipurile de servicii sau "retele" care ar reusi sa asigure descolarizarea (apud 1, p.236):

accesul la lucruri, la "obiectivele educative" (unele, concepute in scop pur educativ, vor fi prezentate in biblioteci, laboratoare, sali de expozitie iar altele, utilizate in activitatea zilnica din uzine, ferme, aeroporturi, vor fi accesibile celor ce doresc sa le cunoasca);

accesul la oameni, la cei care vor sa-si puna cunostintele lor in serviciul altora;

accesul la cei de-o seama; o retea de comunicatii va inregistra lista tuturor celor interesati de aceleasi probleme;

accesul la "educatori", la persoane competente intr-un domeniu sau altul, profesionisti sau amatori; un serviciu special va intocmi un fel de anuar al acestora.

Prin acest sistem de retele se faciliteaza procesul de autoeducatie: fiecare este liber sa invete ce vrea, cand si cu cine vrea. Pentru ca aceste servicii nu pot functiona spontan, necesitand o coordonare, s-au constituit "trei tipuri de competente" (2, p.75):

"administratorii educatiei", care organizeaza si asigura functionarea retelelor;

"consilierii pedagogici", cu rolul de a calauzi pe parinti si copii in folosirea retelelor puse la dispozitie;

"initiatorii", cei care, facand parte dintr-o retea sau alta, vin in intampinarea celor care vor sa invete.

In concluzie, propunerea pedagogica analizata porneste de la o premisa falsa: aceea ca scoala are un caracter determinant in viata societatii. In realitate, scoala este un produs al unor anumite realitati sociale. Chiar daca independenta sa relativa ii ingaduie o prezenta activa, ea nu poate influenta hotarator evolutia vietii sociale. Libertatea individuala pe care o preconiza I. Illich, ca urmare a desfiintarii scolii, este una iluzorie. In afara de faptul ca nu exista libertate individuala decat intr-un cadru social, istoriceste constituit si cu rol modelator si normativ, tipul de educatie propus nu anuleaza actul manipularii, in masura in care individul se va raporta tot la institutii culturale, care, in esenta, au acelasi rol. Administratorii educatiei, consilierii si initiatorii nu sunt decat o alta forma de pedagogi, a caror activitate s-ar putea sa fie chiar mai costisitoare, financiar vorbind. Fata in fata cu o asemenea optiune, solutia reala nu pare a veni dinspre descolarizare, ci, mai degraba, dinspre perfectionarea scolii, ca parte componenta si semnificativa a unui amplu si permanent proces de perfectionare a insasi societatii. Ceea ce se poate pastra din conceptia lui I.Illich este, pe de-o parte, critica scolii contemporane, unele dintre limitele sale reale, si, pe de alta parte, ideea ca o parte din efortul educativ sa fie continuat, preluat, dezvoltat de alte instante educative, dupa terminarea unui invatamant obligatoriu, atat in munca de educatie cu tinerii, cat, mai ales, cu adultii, sub exigentele educatiei permanente. Practic, poate fi vorba atat de ponderea in crestere a educatiei de tip nonformal cat si de indreptarea actului educational spre ceea ce Ed. Faure numea "cetatea educativa", o extindere a actului educativ si a responsabilitatii acestuia la nivelul intregului sistem social.

Bibliografie

Stanciu, I., Gh. (1995). Scoala si doctrinele pedagogice in secolul XX, Bucuresti:E.D.P.;

Hannoun, H. (1977). Ivan Illich sau scoala fara societate, Bucuresti: E.D.P.;