Doctorul si motanul

Doctorul si motanul

Doctorul descoperise cindva cit de usor se naste disperarea. Din intimplari marunte, obisnuite. Din gesturi repetate zi de zi, de sute si mii de ori. Citeodata, din privirea staruitoare asupra unui obiect neinsemnat. In definitiv, nici nu e nevoie de o cauza anume. Deodata totul devine de neinteles, insuportabil, exasperant. In clipa cind descoperi ca traiesti intr-un singur sens, inchis in cusca fara gratii a timpului, de unde, orice ai face, nu poti evada.

O amintire din copilarie, un anumit detaliu precis, cum ar fi racoarea aerului si usorul iz de mucegai de pe scarile beciului, sau coltul mesei din bucatarie lovit piezis de lumina puternica a soarelui dupa-amiezii, evenimente banale si fragmente de trairi indepartate se impreuneaza intr-o emotie scurta, de o halucinanta intensitate. Asemenea linistii bizare ce urmeaza unui zgomot puternic, si care e chiar rezultatul paradoxal al acelui zgomot, acea emotie pare ca absoarbe intregul continut al fiintei, nelasind in urma ei decit pustiul si un infinit dezgust.

In urma cu mai multi ani, cind incercase sa obtina niste pastile care sa te ajute sa visezi in timpul somnului tot ce ti-ai propus seara, inainte de culcare - nu-si mai amintea in ce scop dorise sa obtina acele pastile, poate era vorba de fosta sa colega de liceu, sau poate nici macar nu urmarise sa viseze ceva la comanda, ci mai curind sa nu viseze anumite vise, dar primele rezultate, desi altminteri incurajatoare, produsera efecte secundare dintre cele mai dezagreabile, sub forma unor gaze intestinale cu miros insuportabil, ceea ce il determina sa abandoneze imediat cercetarea - reflectase indelung, desi fara vreun rezultat practic, asupra legaturilor obscure dintre materie si suflet. Era de neinteles cum atomii de carbon, oxigen sau azot din trupul lui reuseau sa-si invinga inertia si indiferenta minerala pentru a participa la constituirea simtamintelor si a produce sfisierea launtrica. Melancolia, teama, iluziile, plictiseala si celelalte continuturi imateriale aveau la baza citeva elemente chimice si cele saptezeci si cinci de procente de apa din organism, contau pe o anumita comportare a atomilor, pe modificarea concentratiilor si schimbul de ioni. Combinatii intimplatoare produceau lasitatea; unei anumite repartitii a energiilor i se datora nostalgia; frigul interior isi avea chimismul sau distinct

Orice explicatie ar fi incercat, doctorul sfirsea prin a se intrista si mai mult. Constient ca motivele zbuciumului sau ar stirni altuia hohote de ris, nu se putea opri sa-si imagineze atomii aceia ca pe niste minuscule basicute stravezii sau, altadata, fosforescente, inzestrate cu o anumita inclinatie spre rau, misunind neobosite prin trupul sau si secretind, in functie de imprejurari, lacrimile, sperma, saliva, mucii, unghiile, sau creind, prin vibratia lor, cimpuri depresive, palide voluptati, senzatii nelinistitoare. Isi contempla urina verzuie si se intreba ce anume o determinase sa plece, sa renunte la confortul si caldura corpului, sa se desprinda de el pentru a se ascunde in anonimatul naturii; saruri, proteine si celule moarte se amestecau acolo ca si cum, dezamagite, ar fi hotarit ca viata in organismul lui nu merita sa fie traita; paraseau interimatul ei amagitor si se abandonau imensitatii apatice a mineralului, unde vor astepta milioane de ani, poate miliarde, pina cind vor redeveni particele vii si vor produce in alt organism o mica scinteie de suflet, o tresarire de bucurie, glomerula unei dorinte.

Luind ca baza raporturile cantitative, se vedea nevoit sa admita ca viata e o anomalie logic inexplicabila, o maladie bizara de care sufera materia si, excluzind explicatiile mistice, nu-i gasea nici o ratiune intrinseca. Prin urmare, era produsa de ceva sau, mai precis, de undeva. Dar a crede ca exista un suflet corporal, alaturi de altul rational, cu instrumentele si organele actiunii sale imediate, un fel de fantoma care isi are sediul undeva in organism si, mai ales, a-l crede concentrat intr-un loc anume, bunaoara in creier, in corpul calos - pentru imaginatie, sau in substanta alba - pentru memorie, cum sustine Willis parca, e o prostie la fel de mare ca aceea de a crede ca temperatura corpului e produsa de ficat. Mai degraba, s-ar putea spune ca fiecare celula contine o cantitate infima de suflet si, in consecinta, isi are viata ei proprie, cu unele predispozitii si aptitudini care ii conditioneaza destinul; fiecare celula e o mica vietate care se hraneste, doarme, viseaza, lupta, fura, oboseste, sufera Insa cind te apuci sa cauti unde anume sta pitit sufletul in ea, te lovesti iarasi de aceeasi penibila neputinta. Crezi ca esti minios din cauza miniei tale, cind in realitate, minia este rezultatul sau alt nume al faptului ca esti minios - si la fel cu suferinta sau placerea, dragostea sau ura, mila sau cruzimea, si toate celelalte. Nici nu stii macar daca sursa, cauza determinanta a ceea ce cauti e in interior sau in afara. Caci daca organizarea pare a fi dictata din exterior, functionarea are desigur un temei intern, autonom; trebuie judecate intocmai ca omul, a carui infatisare se datoreaza altora, dar de ale carui fapte el insusi este raspunzator.

Din astfel de reflectii extragea consolari efemere; mituia indoiala cu promisiunea unui pol metafizic al fiintei, droga spiritul cu rationamente despre ordinea naturala stabilita cindva, in adincul timpului, incerca sa-si amine deceptiile prefacindu-se ca accepta directia absoluta a clipei Pina cind descoperea dintr-o data ca totul nu e decit o frenologie a cuvintelor, dilatare spre nimic, si realiza ca natura nu opereaza cu concepte si categorii, cuvintul ciine nu musca - din fericire, poate, caci daca ar fi fost obligata sa se subordoneze simplificarilor, aproximatiilor si ezitarilor omului, ar fi devenit cu atit mai monstruoasa. Natura isi desfasoara munca ei milenara fara sa ne ceara parerea, iar daca ar fi avut ceva sa-i reproseze, doctorul i-ar fi reprosat numai prea marea risipa de posibilitati. Mintea lui directionata refuza ideea de hazard si, prin urmare, jocurile gratuite, adesea crude, ale naturii i se pareau excesive. Pentru cel care nu cunoaste prea bine o limba straina, vorbind-o si intelegind-o cu efort, pare uimitor cit de multe cuvinte inutile folosesc vorbitorii acelei limbi pentru a transmite un mesaj oarecare; tot astfel, doctorul remarcase o risipire zadarnica a formelor in natura pentru realizarea celor citorva continuturi semnificative. Mecanismele ei i se pareau, de multe ori, redundante, ondulatiile substantei se dovedeau deseori sterile, nefolositoare, sensurile ii scapau sau le gasea vagi si derizorii; nu intelegea, de exemplu, de ce exista limbrici sau plosnite. Discursul naturii numara prea multe poticneli, intortocheri, divagatii inutile, repetitii si puncte de suspensie, i se parea adesea bilbiit si cu greseli de exprimare. Dar poate ca dintr-o astfel de bilbiiala se ivise cindva insasi viata

Viata, ce superba farsa!

El nu iubea viata si nu iubea nici oamenii, ci se temea de ei, iar uneori ii era doar mila: mincau mult, miroseau urit si faceau o puzderie de copii care zbierau fara motiv. Il speria mai ales risul lor, cind trasaturile li se deformau, gura se casca amenintator, fata se dilata si se schimonosea, iar hohotul avea ceva agresiv, irational. Nici nu-i socotea inzestrati propriu-zis cu spirit, ci vedea in ei niste lighioane lacome, stapinite de pofta de impreunare si de dorinta de a face rau. Oamenii erau adevarati numai in singuratate sau atunci cind sufereau. De aceea, in fata indivizilor izolati, singulari, era coplesit de timiditate, devenea credul si vulnerabil. Pentru a nu produce o impresie dezagreabila, din modestie sau dintr-un exces de amabilitate, se lasa cu usurinta pacalit de orice precupeata cit de cit iscusita. Pe urma, insa, ii parea rau, se simtea tras pe sfoara, se certa pentru prostia lui si reincepea meditatiile pesimiste asupra naturii umane. S-ar parea ca mizantropii au facut mai mult bine omenirii decit filantropii tocmai din acest motiv - pentru ei, binele e o moneda de schimb, un alibi al dezgustului si dezamagirii.

De-a lungul atitor mii de ani, in ciuda tuturor religiilor, cu profetii, reformatorii si sfintii lor, omul ramasese acelasi animal vorace, sclav al instinctelor, viclean, dezordonat si nestatornic. Dar poate ca nu omul e vinovat de starea lui nenorocita! Nefiind raspunzator de nasterea sa, individul uman nu poate fi facut raspunzator de nimic. Din acest punct de vedere, are oricind dreptul la recurs. A-i reprosa inclinatiile naturale e acelasi lucru cu a certa furtuna sau a biciui marea, ca personajul acela din antichitate, fiindca ti-a inecat corabiile. De altminteri, singurul mod in care omul isi intelege libertatea se limiteaza la exprimarea naturii sale bestiale si pacatoase; numim fericire satisfacerea instinctelor. Doctorul era convins ca maimuta cheala si becisnica din care se trage omul fusese alungata din rindul celorlalte tocmai din cauza apucaturilor sale ticaloase, dincolo de faptul ca lipsa de par pe mari portiuni ale corpului ii dadea un aspect oribil, iar atingerea pielii ei trebuie sa le fi produs bietelor maimute normale acelasi gen de repulsie pe care noua ne-o provoaca atingerea unui melc sau a unei rime; si, in definitiv, daca n-ar fi fost mai ticaloasa si mai cruda decit ele, mai lacoma si mai vorace, ci impunindu-si o conduita altruista, generoasa, le-ar fi iubit si respectat, asa cum de altminteri s-ar fi cuvenit, ca pe fratii sai, 'ca pe aproapele sau' - ar mai fi ajuns vreodata om?

Fireste ca acest gen de judecati critice globale e primit, de obicei, cu rezerva.  Ele ar fi perfecte daca ar veni din afara speciei. Asa, insa, pe linga deficitul de legitimitate pe care il acuza, lasa loc banuielii ca ar disimula un interes imediat, daca nu cumva sint expresia directa a unor tendinte si pulsiuni megalomane sau infirmitati de caracter. Pornind de la convingerea sincera ca nu poate fi contrazis cel ce vorbeste despre sine - veritabila axioma logica -, se vor putea imagina o multitudine de obiectii, in asa fel incit, oricit de necrutatoare ar fi regula generala, ea sa ofere totusi citeva privilegii, sub forma exceptiilor care, confirmind-o, nu-si fac decit datoria. In aceasta privinta nu e loc pentru prea mari iluzii. Nimanui nu-i displace mirosul propriilor subsuori, oricare ar fi parerea celorlalti; nimeni nu e complet nemultumit nici de aspectul sau fizic, nici de felul cum gindeste si, de cele mai multe ori, o parere excesiv de proasta despre altii constituie doar reflexul unei pareri exagerat de bune despre propria persoana, iar reprosul cel mai indreptatit pe care il putem adresa oricind semenilor nostri este ca nu sint identici cu noi.

Dar daca astfel de asertiuni, a caror frumusete consta mai ales in faptul ca nimeni nu se osteneste sa le contrazica (desigur, din motivul ca le recunoaste, in egala masura, adevarate si inofensive), au in general constitutia agreabila a unor adevaruri indiferente, asimilabile fara mustrari de constiinta, trebuie spus ca, in cazul doctorului, ele se dovedeau principial eronate - si anume, niste erori deosebit de active, pina la virulenta si obsesie. Caci, departe de a se considera mai presus de toate acele jalnice fiinte scoboritoare din maimuta belita si fara coada, sau de a nutri ambitia sa le domine sau sa le pedepseasca, in scopul de a le transforma intr-o specie superioara, se recunostea ca unul de-al lor, si anume, unul din exemplarele cele mai putin aratoase si cu un caracter cit se poate de suspect. Meseria de medic prosector il obliga sa lucreze mai mult cu cadavre decit cu oameni vii - atunci cind voia sa-l tachineze, comisarul ii amintea ca e doctor de morti - si din aceasta imprejurare dobindise, pe linga un acut simt al perisabilitatii substantei umane, in toate ipostazele ei, si o permanenta suspiciune fata de sine, caci nimic nu autoriza prezumtia vreunei diferente structurale intre organismul sau si cel pe care tocmai ii diseca: aceleasi raporturi intre aceleasi elemente dispuse in aceleasi configuratii

Cind intra gol in baie si vedea in oglinda cit de mult seamana cu cadavrele carora, cu numai citeva ore mai devreme, le facuse autopsie, se simtea vinovat pentru toate placerile pretinse vreodata propriului trup, oricit vor fi fost ele de neinsemnate, iar eventualitatea existentei reale a unei sau unor persoane identice cu el, situate fie in imediata apropiere, fie oricit de departe si oriunde in cosmos, in loc sa-i mingiie vanitatea, mai degraba il ingrozea. De altfel oglinda aceea avea foita de argint neuniforma si ii schimonosea in toate felurile chipul, ba lungindu-i nasul, ba umflindu-i un obraz sau subtiindu-i picioarele, facind-ul ba ridicol, ba sleampat, ba fioros, in functie de pozitia si unghiul din care se privea; pierdea adesea minute intregi pentru a obtine o imagine cit mai multumitoare, chiar daca nu neaparat cea reala, a celui care ar fi trebuit sa fie

Probabil ca intr-o zi va deveni posibil ca, pornind de la un mic fragment prelevat din organismul omului, sau al oricarei alte vietati, acesta sa poata fi reprodus si multiplicat in serie, prin operatii specifice de laborator, asa cum citise recent intr-o publicatie medicala, obtinindu-se sute si mii de indivizi cu caractere identice; cineva ar putea lua atunci citeva celule din corpul doctorului si, plasindu-le intr-un mediu favorabil dezvoltarii, asigurindu-le oxigenul, enzimele si principiile nutritive necesare, ar obtine embrionii din care s-ar dezvolta apoi, trecind prin stadiile corespunzatoare de morula, blastula si gastrula, o sumedenie de foetusi vineti, scovirgiti care, expulzati din lichidul amniotic si lasati sa creasca singuri, ar repeta toate erorile vietii lui, pina cind, ajunsi la virsta de patruzeci si doi de ani, ar deveni cu totii niste indivizi la fel de pesimisti si incrincenati, asupriti de aceleasi poveri launtrice, al caror aer vesnic posac i-ar amuza pe cei din preajma - fiindca un motiv in plus de amaraciune il constituia tocmai faptul ca figura lui de claun trist, nitel asimetrica, parea sa-i amuze pe ceilalti chiar si atunci cind era vorba de lucruri cit se poate de serioase, sau mai ales atunci. In imaginea despre sine a doctorului, totul era sumbru si tragic, si de fapt teama ca fiinta lui ar putea fi reprodusa de vreun savant al viitorului nu se datora nicidecum neajunsurilor ce ar fi decurs pentru sine dintr-o asemenea eventualitate, ci nenorocirilor aduse celorlalti; caci, fara indoiala, daca acele ipochimene identice lui s-ar raspindi pe suprafata pamintului, ar duce peste tot semnul crimei si groazei. Doctorul era convins ca numai strasnicia cu care isi pazea instinctele agresive il scutise de a deveni un criminal dintre cei mai odiosi. Oare faptul ca isi alesese aceasta meserie nu spunea destul? Domnisoara Orzan insasi afirmase cindva ca are o fizionomie de ucigas, si pentru a-si confirma acest adevar, doctorul se privi ore si zile intregi in oglinda, tresarind de fiecare data cind identifica vreuna din acele trasaturi simptomatice ale criminalitatii asupra carora mai toti fizionomistii, de la Charles Le Brun pina la Gall si Lavater, parea ca se pusesera de acord. Craniul mare, cu oasele parietale foarte dezvoltate, dar in schimb avind organul bunatatii redus, ceea ce se putea constata dupa cavitatea osului frontal, corespundea intrutotul diagnosticului de circumspectie si cruzime. Barbia patrata, pometii si maxilarele in unghiuri dure, gura lata dar strinsa, cu buzele subtiri, urechile mici si linia sprincenelor curbata in jos conturau, impreuna cu arcadele proeminente, responsabile in particular de afundarea ochilor, un caracter hipersensibil interiorizat, de o susceptibilitate morbida, predispus la idei fixe care, datorita expansiunii etajului instinctiv, se puteau lesne realiza in acte. Parul moale, care in limbajul fiziognomonic inseamna timiditate, nu constituia in nici un fel vreo circumstanta atenuanta, ci dimpotriva, adauga unui dosar si asa destul de incarcat elementul de lasitate. Numai usoara asimetrie a obrajilor parea sa indulceasca intrucitva fermitatea tuturor acestor sentinte, insa trebuie spus ca modul de a relativiza al acestei trasaturi era mai degraba neconvenabil, caci, datorita decalajului dintre obraji, chipul doctorului capata uneori un aer ghidus, complet neserios si care nu exprima in nici un caz adevarata lui stare de spirit. Altfel spus, uzind de un ultim siretlic, perfidia alcatuirii sale duplicitare ii desenase pe chip o falsa inocenta de copil imbufnat. Sa mai adaugam ca o caracteristica a figurii doctorului, micul ei secret, dupa cum observase cindva comisarul, era ca, de indata ce nu-l mai priveai, aveai impresia ca trebuie sa poarte barba, si apoi privindu-l, te mirai ca nu poarta, iti venea sa spui: ia te uita ce repede s-a barbierit!

E sigur insa ca intre parerea comisarului despre doctor si parerea doctorului insusi despre sine exista o mare diferenta. Caci comisarul nici nu banuia cu cita ardoare se masturbase doctorul in adolescenta, asa cum, la vremea aceea, colega de banca a doctorului (de fapt, a viitorului doctor) habar nu avea la ce cazne ii supunea trupul imaginatia bunului si blindului ei coleg. Existau, chiar la intrarea in laboratorul de biologie al liceului, in dreapta usii, doua animale impaiate, un lup si o caprioara, potrivite intr-o asemenea pozitie (didactica) incit sa sugereze privitorului atacarea caprioarei de catre lup. Acesta, urcat cu picioarele de dinainte pe spinarea victimei, isi infigea coltii in gitul fragil, rasucit intr-o pozitie de dureroasa voluptate, astfel incit scena evoca, in incremenirea ei, mai curind copulatia decit agresiunea. De nenumarate ori, elevul Marcu se oprise pentru a contempla cele doua animale si apoi, de nenumarate ori reconstituise in imaginatie scena agresiunii, numai ca in locul lupului era el, iar in locul caprioarei era Tincuta, colega sa de banca Si daca e adevarat ca inconstientul, prin posibilitatile sale metapsihice, ne conduce catre propriul destin, asa cum sustine Myres, ar trebui sa existe o legatura determinanta intre cele doua animale impaiate si faptul ca elevul Marcu indragise biologia si ajunsese in cele din urma medic (medic de morti, cum il necajea comisarul, adica tot un fel de animale impaiate), dupa cum pisica pe care o tinea in casa trebuie sa fi fost o ruda indepartata a celei pe care, in copilarie, o spinzurase pe scara beciului si-i scosese ochii. La fiecare doua saptamini, cind tensiunea arteriala ii crestea prea tare, doctorul isi extragea din vena citeva seringi de singe si i-l oferea, intr-o farfurioara, drept hrana, bizuindu-se pe acest remediu impotriva melancoliei, recomandat intre altii de Ettmuler, in a sa 'Chirurgia transfusoria', potrivit caruia motivul formal si cauzele melancoliei se afla in aburii care urca singele la creier si care au degenerat in abur acid si coroziv, 'cauza ei apropiata este cruditatea acida a stomacului; chilul fiind acid, calitatea singelui devine proasta: el nu mai furnizeaza spirite; limfa este acida, bila fara putere; genul nervos resimte iritatia, iar drojdia digestiva, viciata, este mai putin volatila si prea acida', sustine acest savant.

Era, de fapt, un motan. Ii pria singele doctorului, caci din anemic si sfrijit, cum arata cind aparuse prima oara in casa lui, devenise in scurt timp dolofan, ferches si nici nu mai tusea. Manifesta chiar un soi de aroganta, refuzind sa se mai atinga de cojile de piine sau de bucatile de cartof fiert. Dupa ce lingea pina la ultima picatura singele din farfurie, se retragea solemn in coltul ce-i fusese rezervat linga semineu si il urmarea de acolo pe binefacatorul sau, cu niste priviri echivoce; pesemne ca, pentru el, doctorul nu era decit un imens rezervor de singe cald, gustos si hranitor. Ochii i se inchideau lenes, atenti mai degraba la cele ce se intimplau inauntru, unde procesul asimilarii isca o senzatie dulce si ciudata, ceva ca o substanta tulbure si vie care crestea organic in el si emana o confuzie calduta de stari, decit la discursul doctorului, neinteligibil chiar si pentru o minte omeneasca; fiindca doctorul, vorbind de unul singur, chiar daca din necesitati retorice se adresa uneori si motanului, rostea la anumite intervale numai frinturi de gind, ca si cum astfel i-ar fi ajutat gindului sa se tina pe propriile picioare sau l-ar fi minat inainte cu cele citeva cuvinte rostite, apoi il lasa sa se descurce singur, si gindul isi continua drumul in tacere, apoi iar spunea alte citeva cuvinte unui alt gind In timp ce mii de suflete minuscule palpitind in leucocitele, hematiile si celelalte celule transferate din organismul sau migrau prin canalicule, interstitii, capilare si alte cai doar de ele stiute, raspindind in trupul motanului voluptatea tristetii de a fi, secretind germeni de melancolie, contaminindu-l cu setea maladiva de nefericire Mieunatul lui stins, somnolent trebuie sa fi fost produs de acei atomi de resemnare si indoiala, extrasi cu seringa de doctor, care ii atinsesera in sfirsit coardele vocale si i le gidilau cu radiatiile, vibratiile si irizarile lor. Nimeni nu stie cum gindeste, ce simte si ce viseaza un motan, dar nu-i exclus ca gindurile sa-i fi fost atunci tulburate de aceleasi fantome care, ceva mai devreme, bintuisera si prin cugetul doctorului, sau ca intr-un cotlon al mintii sa i se fi ivit grauntele aceluiasi vis pe care si doctorul il visase cu o noapte in urma; fiindca in clipele acelea o parte din fiinta doctorului pulsa in trupul motanului, citeva particele din sufletul lui, parasindu-si mediul originar, devenisera suflet de motan, fara a inceta cu totul sa simta omeneste. Daca se intimpla ceva neobisnuit, de exemplu se ciocneau doua obiecte, sau doctorul ridea singur dintr-un motiv oarecare, sau cinta, motanul isi facea deodata aparitia, afisind o mutra severa care arata clar ca nu-i place deloc ce se intimpla. Doar dimineata, cind doctorul isi facea gimnastica de inviorare, motanul, uimit de miscarile lui fara scop, devenea vioi, avea si el chef de joaca.

Uneori, din curiozitate, pentru a-si completa observatiile, sau fiindca nu rezista privirii pofticioase si insistente a motanului, doctorul isi extragea chiar mai mult singe decit ar fi trebuit pentru neutralizarea serozitatii acide, corozive, reci si uscate a umorii melancolice acumulate in creier. Ii placea  sa-l vada satul, satisfacut, incerca sa comunice cu starile lui interioare si se bucura atunci cind anumite previziuni in legatura cu reactiile sau comportarea motanului i se confirmau. Erau dovezi ale telepatiei dintre sufletul sau si al celulelor daruite, prefigurau posibilitatea transmigrarii controlate si-i intareau convingerea ca ar putea realiza un singe artificial purificat de tot ce face viata plictisitoare si oamenii respingatori; un singe din care sa fie eliminate toate enzimele indaratniciei, embrionii de rautate si violenta, ultima celula producatoare de teama si ultimul atom in care sta pitita lenea sau prostia, vehicul al unui suflet liber, fericit si bun, in stare sa poposeasca in orice fiinta doreste si poate chiar si in lucruri - caci doctorul observase mai demult ca orice obiect, oricit de umil, tinjeste sa aiba un pic de suflet

Dar, in ciuda legaturii de singe, care ar fi trebuit sa-i uneasca, relatiile doctorului cu motanul erau mai curind reci, indiferente: caci doctorul nu iubea nici pisicile. Nu-i vorbea zile intregi si nici macar nu incercase sa-i dea un nume. Fandoselile si permanenta lui inclinatie spre alintare il siciiau pe doctor si i-l facura in cele din urma antipatic. Iar daca in anumite zile se ocupa ore intregi de el, alteori treceau saptamini fara sa-l bage in seama. Daca ar fi fost sigur ca e un animal oarecare, supus conditiei sale naturale si deci inocente, l-ar fi tratat poate cu mai multa ingaduinta. Dar, paradoxal, tocmai din cauza legaturii lor, in buna masura incestuoase, devenise banuitor si descoperea in toate dovezile de recunostinta si afectiune ale motanului o anumita perfidie, un gind ascuns. Fireste ca un motan normal nu ar putea avea ginduri de nici un fel, si cu atit mai putin ascunse, dar doctorul il suspecta tocmai fiindca il considera capabil, gratie singelui prin care ii comunica o parte din gindurile sale, de un anumit grad de constiinta; or, constiinta e impotriva naturii si exclude candoarea - pe buna dreptate s-a spus ca, daca lupii ar avea constiinta, s-ar minca intre ei. Prin urmare, motanul era, intr-o proportie incerta, un pervers, tocmai fiindca nu era in intregime motan: era impur !

Nu acelasi lucru se poate spune si despre obiecte. Curate si cuminti, modeste si docile, ele se intemeiaza pe o substanta incoruptibila, constanta, epurata de orice ispite luxurioase, si poate ca din acest motiv le indragise doctorul. In nemiscarea si glacialitatea lor intrezarea marca dignitatii si nobletei, o senina, indulgenta detasare, refuzul oricarui compromis cu trivialitatea. Pozitia obiectului in spatiu ii confera distinctie si coerenta, iar relativitatea miscarii nu-l degradeaza citusi de putin, ci dimpotriva, il poate acredita oricind ca reper; din acest punct de vedere, un pai de chibrit este egalul unui bloc cu zece etaje, legile mecanicii nu fac nici un fel de discriminare. Pe doctor il satisfacea democratia ideala a obiectelor, a carei perfectiune se exprima in rigoarea formei si precizia coordonatelor, sustrase oricarui capriciu si oricarei inconsecvente. E drept ca in casa lui nu se gaseau prea multe obiecte, dar atitea cite erau, se bucurau de un statut privilegiat, iar daca motanului ii adresa rareori cite un cuvint, obiectelor le vorbea mai tot timpul, cu acea afabilitate severa specifica vechilor prietenii. Convins ca ele il intelegeau, ca se poate baza pe ele, pe discretia si increderea lor. Simtea nevoia sa le vorbeasca si apoi sa le asculte, incerca sa descifreze raspunsul lor in linistea plina de sens al carei influx, depasind simturile externe, reverbera in straturile adinci ale fiintei. Lucruri dintre cele mai banale, o simpla lingura, minerul usii, sau borcanul de marmelada, sfidau haosul cosmic prin formele lor atit de precis conturate, ritmul acestora comunicind cu cele mai subtile stari si predispozitii ale materiei. Atunci cind obiectele proprii nu-i mai ajungeau, le cauta in alta parte. Colinda ore intregi cartierele sarace ale orasului, unde se credea necunoscut, si, in lumina ambigua a inserarii, intra pe cite o straduta laturalnica nepavata, plina de hirtoape si baltoace, numai pentru a privi, peste un gard de nuiele gata sa se pravale, in batatura vreunui nevoias, unde o caruta pe jumatate rasturnata si fara roti zacea cu protapul azvirlit spre cer, linga o stiva de araci; un ciine dormita in umbra a doua butoaie vechi, cu doagele innegrite; pe o sfoara se aflau intinse la uscat citeva cirpe zdrentuite de atita purtat; mai incolo, amestecate cu praf si noroi, se zareau resturi dintr-o papusa de mucava

Raminea minute in sir in dosul cite unui stilp de felinar, de unde privea pe furis la vreo casa joasa, deselata, cu tabla acoperisului ruginita sau cu olanele napadite de licheni, si ale carei geamuri mici aproape ca nu se zareau dindaratul vrejurilor de fasole ridicate pina la stresini.

O adiere slaba, de amurg, aducea dintr-acolo miros de lut, de fum si ceapa prajita. El se credea neobservat, dar cei dinauntru isi spuneau in soapta: iar a venit doctorul sa se uite la noi, mincati frumos, fiti cuminti, nu va tot certati atita

Nu la ei se uita, ci la obiectele dimprejurul lor. Nu-l interesau oamenii deoarece ii cunostea prea bine, pina in strafundul maruntaielor, in schimb obiectele nascocite si mesterite de ei exercitau asupra-i o fascinatie aproape morbida. Le privea cu nesat, incerca sa se patrunda de duhul lor si sa le descifreze misterul formei, cauza ei ultima, punctul acela indepartat de unde iradiaza liniile de contur, izvor nesecat de proportii si simetrii. Cine insa ar putea spune ca-l stie si-l poate arata cu degetul? La fel cum despre culoare nu putem spune hotarit daca este o insusire a obiectului, a luminii, a ochiului, a spiritului sau a ceva ascuns dincolo de toate acestea, nu vom fi nicicind in masura sa raspundem daca forma desavirsita a unui pantof e determinata de forma piciorului, de privirea noastra sau de capriciul unui cizmar betiv si care-si bate zilnic nevasta. Mai ales aceasta din urma posibilitate il inspaiminta pe doctor, caci intre consecintele ei se vedea nevoit sa admita si eventualitatea ca obiectele pe care le indragise atit de mult sa-si revendice forma, modelul primar, din mintea zabauca a cine stie carei puslamale, si nu era exclus ca vreunul din nenorocitii aceia murdari, dezordonati, duhnind a tuica si salam stricat, pe care ii intilnea uneori seara, intinsi pe tarabele din piata, sa-i spuna intr-o buna zi pe un ton obraznic: uite, eu m-am gindit si am facut calimara aceea in forma de barcuta, care iti place atit de mult. Am visat-o si dupa aia am facut-o.

E greu de spus cite din zvonurile care circulau pe seama doctorului erau adevarate si cite nu, fiindca oamenilor le place sa mai vorbeasca si aiurea. Cu siguranta ca nu sterpelea rinichi din cadavre, pentru a-si hrani cu ei motanul, asa cum presupuneau unii, si nici nu facea injectii cu urina de catel bolnavilor de sifilis, desi in oras se stia ca vindecase pe citiva in acest mod. Dar atunci cind avocatul isi pierduse frumoasa tabachera de argint si facu un veritabil spectacol din chestia asta - se pricepea de minune - intrebindu-se cine naiba i-o fi luat-o, in gura mare, cine naiba, pe unde o fi ratacit-o, doar nu e un ac sa o piarda asa nitam-nisam, marturisindu-le, ca sa-i impresioneze si mai mult, ca era o amintire de la bunicu-sau si jurindu-se ca nu pierduse pina atunci niciodata nimic - nici macar un proces! - se gindira in primul rind la doctor, pentru ca il vazusera in mai multe rinduri jucindu-se cu ea, cind avocatul o lasa pe masa, admirindu-i forma si montura, arabescurile incrustrate in capac, socotind ca nu era exclus ca, macar din neatentie, s-o fi strecurat in buzunar. Fara sa-si marturiseasca aceasta banuiala, ramasera convinsi de temeinicia ei chiar si dupa ce, citeva zile mai tirziu, avocatul ii anunta ca-si gasise tabachera la una din amantele sale; rasuflara oarecum usurati, dar nu pe deplin convinsi, poate din acelasi motiv pentru care sintem inclinati sa admitem ca pina si cuvintele care nu inseamna nimic spun totusi ceva

Incidentul il mihni pe doctor si, o vreme, evita sa mai treaca pe la Concordia, sub pretextul ca are mult de lucru acasa. Cind reveni, asta se intimpla in aceeasi zi in care si domnisoara Orzan isi facu la rindul sau aparitia, dupa o indelungata si aparent inexplicabila absenta, profita de imprejurarea ca prezenta ei il punea oarecum in umbra, mai bine zis la adapost de orice insistente siciitoare, si, tragindu-se intr-o margine a separeului, se concentra exclusiv asupra cestii sale  de cafea, urmarind cu inversunare sedimentarea firelor de zat, de parca ar fi vrut sa le ghiceasca (sau sa le porunceasca) aranjamentul inainte de a o fi terminat de baut. In acest timp, avocatul, comisarul si chiar si grefierul se intreceau in a-i pune domnisoarei Orzan tot felul de intrebari banale, izvorite mai mult din curtoazie decit din curiozitate. Dar discutia era destul de insufletita, chiar daca si destul de frivola, pentru ca totul sa para autentic si pentru a nu lasa loc banuielii ca ar fi existat, fata de ea sau fata de doctor, vreun motiv de indoiala sau teama vreunui repros. Din fotoliul sau, judecatorul de instructie urmarea intreg acest joc cu un suris distrat si deci clement, caci totul avea un caracter demonstrativ si nitel caraghios.

Dupa ce le relata curtezanilor sai improvizati cum petrecuse concediul - pina la urma gasise acest motiv pentru lipsa prelungita de la intilnirile lor - si dupa ce ei, prefacindu-se ca o cred, obtinura toate amanuntele pe care le dorisera, domnisoara Orzan ii parasi si veni direct la doctor. Ii lua de dinainte ceasca de cafea, din care tocmai terminase de baut cafeaua, si sprijinindu-se un pic de umarul lui, intr-un fel care parodia comportamentul damelor de consumatie, incepu sa o roteasca incet, privindu-i neatenta interiorul, neasteptindu-se sa gaseasca ceva demn de a fi prezis. Dar deodata se incrunta si chipul ii deveni preocupat. Se trase mai aproape de fereastra, ca si cum insuficienta luminii se facea vinovata pentru ce vazuse.

- Doctore pe cine ai omorit? intreba pe un ton atit de serios si hotarit, incit numai avocatul gasi de cuviinta sa chicoteasca inoportun.

- Am omorit motanul, recunoscu doctorul, fara vreo urma de regret in voce. Ca de obicei, enuntul sau era precis si definitiv; o constatare pur empirica, daca se poate spune asa, cu totul detasata de semnificatia grava a continutului sau, ca sa nu mai vorbim de lipsa oricarui scrupul moral.

Primul care dadu friu liber curiozitatii, bucurindu-se ca va avea ce povesti seara, cind va ajunge acasa, fu comisarul.

- Cum l-ai omorit? se grabi sa intrebe, uitind ca doctorul nu le vorbise niciodata despre motanul sau si, prin urmare, n-ar fi avut de unde sa stie de existenta acestuia. Ar fi trebuit mai intii sa se mire si sa intrebe altceva, asa cum incerca, prea tirziu, grefierul:

- Ai avut un motan?

Doctorul aflase insa despre zvonurile care circulau in oras pe seama lui, incit intrebarea grefierului cazu inca mai nepotrivit decit a comisarului, divulgindu-i ipocrizia. La rindul sau, avocatul isi puse ostentativ tabachera pe masa, lua o tigara si incepu sa o roteasca intre degete.

- Am avut un motan si l-am omorit, spuse doctorul. A murit chiar in dimineata asta.

Era aici o contradictie ce ar fi trebuit explicata un pic, caci nu rezulta destul de clar daca motanul murise de moarte buna sau fusese omorit. Dar in clipa cind se asteptau cu totii sa inceapa sa povesteasca cum se intimplase, doctorul se ridica brusc, lua tabachera din fata avocatului, o baga in buzunar si iesi fara sa spuna o vorba.

- Ce faci, domnule, pleci? intreba fara rost in urma lui comisarul.

Avocatul, afisind un zimbet melancolic, isi aprinse tigara si spuse cu un fel de cochetarie generoasa:

- Ei, lasa-l, e a lui, noi toti i-am daruit-o

Bineinteles ca zvonurile care incepura sa circule inca de a doua zi pe seama acestui mic incident erau departe de adevar. Se spunea, de exemplu, ca motanul l-ar fi atacat pe doctor, deoarece in ultima vreme nu-i mai daduse portia de singe, sau ca l-ar fi muscat in timp ce dormea si ca, trezindu-se, doctorul il surprinsese sugindu-i singe din pulpa piciorului.

In realitate, fusese un experiment. Se trezise cu o puternica durere de cap si, ca sa si-o mai potoleasca, se gindi ca i-ar face bine sa-si scoata un pic de singe. Avusese, spre dimineata, visul de care se temea atit de mult si care ii revenea, ca o febra ciclica, la intervale aproape matematice; daca in noaptea in care stia ca va veni nu dormea, visul venea negresit a doua zi, in cursul celor citorva minute cit atipea in laborator, sau cel tirziu in noaptea urmatoare. De fapt, il presimtea, asa cum epilepticul isi presimte criza, fara insa a reusi sa o evite; un amestec de placere si aversiune, senzatia de pericol iminent, rusine si cainta, fulguratii ale unei ceremonii sacrificiale precedau cu citeva ore momentul teribil in care fata aceea alba si rece ca marmura, imbracata in mireasa, se apropia cu bratele intinse, il saruta brutal pe gura si isi lipea cu indrazneala pintecul de el. Stia ca e Shekhina, sora lui, si ca fac un lucru nepermis, dar ii lipsea vointa de a se opune. Chiar daca, atunci cind se trezea, isi dadea seama de absurditatea visului - fiindca nu avea si nu avusese niciodata o sora - rusinea, remuscarile si senzatia ca savirsise un sacrilegiu persistau, ca si cum totul s-ar fi petrecut aievea, cu sora lui adevarata, mai ales ca de obicei ejacula prin somn si pata de umezeala a pijamalei ii confirma, o data in plus, nelegiuirea la care fusese partas. Era o revansa perfida, revolta clandestina pusa la cale de fortele oculte, irationale ale organismului impotriva ratiunii misogine din el. Caci una din convingerile fundamentale ale doctorului era ca pentru intreaga mizerie si decadere umana trebuie facuta responsabila femeia; cine altcineva ar putea fi vinovat de perpetuarea de la o generatie la alta a murdariei si nepasarii, a apucaturilor salbatice si a intunericului mintii? Ori de cite ori era nevoit sa constate, a cita oara, prostia, rautatea si indolenta semenilor sai, doctorul nu ezita sa le incrimineze in primul rind pe cele care le dadusera nastere; la limita, orice criminal si orice violator sau alta asemenea bestie umanoida a fost nascut 'din dragoste' de o alta bestie care l-a hranit la piept, l-a alintat, s-a mindrit cu el, l-a invatat primele cuvinte si, mai ales: a pretins sa i se spuna mama! Ceea ce la odraslele lor e manifest (egoismul, prostia, violenta, lenea), la femei e ascuns, 'enigmatic', are un aer mai degraba seducator si, cel putin pina la o anumita virsta, poarta nume gratios-ipocrite, carora dorinta sexuala a barbatului le atribuie valori sublime: candoare, naivitate, zapaceala, inocenta, romantism. Daunatorul obicei al fumatului, de pilda, se transmite prin secole deoarece copiii il iau de la parinti; care, desi stiu din propria experienta cit e de daunator, nu se pot abtine sa fumeze, iar mintea simpla a copilului judeca pe buna dreptate: daca parintii spun despre un lucru ca e rau, de ce il fac totusi? Inseamna ca de fapt acel lucru nu e rau, ci doar interzis. Cind vor ajunge sa inteleaga, va fi deja prea tirziu: intre timp s-au obisnuit cu drogul si nu se mai pot desparti de el. Dar, in definitiv, ce anume vor intelege ei atunci? Ca nu au facut decit sa repete intocmai eroarea parintilor, care la rindul lor nu crezusera ce le spusesera parintii lor - si asa mai departe! Ceva asemanator se intimpla cu toate celelalte vicii si mizerii ale rasei umane, pe care femeile, ca niste zelosi mesageri, le preiau de la o generatie si le transmit generatiei urmatoare, aproape mindre de isprava lor Din cind in cind, un reprezentant al acestor mesageri diabolici il vizita pe doctor in somn, cotrobaia in sertarul cu otravuri al memoriei si scotea de acolo, spre a le razbuna pe toate suratele sale, tocmai lucrul de care doctorul se temea cel mai mult: o faptura plina candoare, naivitate, zapaceala, inocenta si romantism.

Atunci cind va descrie comisarului operatia (din intimplare, grefierul era si el pe-acolo), va face  mai intii o serie de aprecieri negative asupra caracterului indaratnic si nerecunoscator al motanului, a carui comportare nedemna sfirsise prin a-l enerva. Tocmai in timp ce-si extragea singe din brat, ii venise ideea de a nu i-l mai da sa-l linga, ci de a-l injecta direct in venele motanului. Planuia sa inceapa cu o doza mica, pe care sa o mareasca apoi de la o zi la alta pina cind ar fi obtinut inlocuirea totala a singelui motanului cu singele sau. Ca si cum ar fi presimtit ce-l asteapta, motanul se ascunse sub canapea si nu se dadu scos de acolo decit dupa ce doctorul il imboldi de mai multe ori cu coada maturii. Miorlaiala lui fricoasa si tertipurile prin care incerca sa se eschiveze de la indeplinirea unei firesti indatoriri fata de progresul cunoasterii continuara pina cind doctorul reusi sa-i faca injectia cu narcotic. Astfel turmentat, bietul animal paru convins de inutilitatea oricarei impotriviri si se abandona resemnat vointei oarbe a destinului. La mai putin de jumatate de ora dupa ce doctorul ii administrase prima doza de singe, incepu sa icneasca si sa sughite, iar curind dupa aceea vomita o pasta albicioasa cu dungi verzui. In scurt timp intra in coma. Cazu pe o parte, incerca sa se ridice, dar picioarele ii tremurau moi si neputincioase, incit abia mai facu citiva pasi, impleticindu-se ca un om beat, si se rasturna pe partea cealalta, cu o cautatura uimita in priviri, neintelegind ce i se intimpla. Transpirase si blana umeda i se rasucise intr-un fel de cirlionti uleiosi lipiti de piele, ceea ce il facea mai mic si desirat. Respira inegal, cu pauze lungi, in care parea ca asculta porunca vreunei voci interioare, urmate de reprize de gifiiala precipitata, cind burtica i se ridica si cobora cu repeziciune, ca si cum inlauntrul ei ar fi jucat o minge de ping-pong, iar la un moment dat scapa si un pirt

Doctorul asista pasiv la acest spectacol, absorbit de un virtej de ginduri confuze si imagini nediferentiate, orientate mai curind spre chestiunile generale ale existentei. Vorbindu-i comisarului (si grefierului, intr-o oarecare masura), in ziua cind ii invitase pe amindoi la el acasa, fara sa le fi spus de la inceput cu ce scop, mai adauga ca probabil in momentele acelea renuntase la proiectul singelui artificial. Daca motanul murise  - si intr-adevar, in cele din urma, dupa un moment de concentrare, necesara inaintea oricarui lucru important pe care urmeaza sa-l faca cineva, avu un fel de orgasm, se intinse din toate incheieturile si ramase pentru totdeauna asa - aceasta se datora unei incompatibilitati flagrante intre sufletele ce coexistasera o vreme in organismul lui.

Ascultindu-l, comisarul dadea afirmativ din cap, cu sirguinta unuia care se preface ca intelege ce-i spui, cind de fapt nu intelege mai nimic, si atunci doctorul se intoarse incruntat spre grefier si-l intreba ultimativ:

- Dumneata crezi propriu-zis in Povestea Marelui Brigand?

Se vede ca intrebarea il gasi pe grefier complet nepregatit. Raspunsul cel mai la indemina ar fi fost ca nu se gindise inca la asta; dar numai zimbea prosteste si ridica din umeri, intr-un mod pe care el il socotea ironic si interesant. Ce inseamna 'a crede propriu-zis'? Fiindca, mai ales, nu stia ce raspuns ar fi dorit doctorul sa auda. Dezamagit, doctorul se intoarse din nou spre comisar, care intre timp isi mai turnase un paharel de lichior.

Zise intr-un tirziu:

- A venit ingerul la mine Mai precis, eu am fost la el, dar important e ca l-am intilnit.

- Ingerul? intreba comisarul si lua grabit paharul in mina. Probabil ca in acest mod dorea sa-si exprime surprinderea; daca nu cumva incerca sa se ascunda indaratul unui gest.

- Asa cred, desi el nu mi-a spus ca ar fi inger. Mi-a spus insa altceva: daca intr-adevar cred in Povestea Marelui Brigand, sa parasesc cit mai repede acest oras de venetici.

- Cred ca e minunat sa vezi un inger! comenta comisarul, dupa ce daduse pe git paharul de lichior.

Era o nedelicatete din partea lui sa vorbeasca asa, la intimplare. Si totusi, doctorul nu se supara, aproape ca nici nu observase neincrederea lor.

- De aceea v-am chemat, fiindca de mai multe zile ma gindesc la asta. Voi pleca la un sanatoriu in munti. Voi ingriji oamenii bolnavi de acolo. Apoi adresindu-se din nou grefierului: Casa ti-o las tie, ca sa nu mai trebuiasca sa stai cu socru-tau.

- Dar de ce, sta foarte bine si la mine! se opuse comisarul.

- Eu am hotarit astfel, incheie doctorul si in aceeasi clipa se ridica in picioare, semn ca nu mai avea timp sa se ocupe de musafiri.

Abia citeva saptamini mai tirziu, cind comisarul primi o scrisoare de la doctor, grefierul vazu stampila postei si isi dadu seama ca fusese expediata de la spitalul de leprosi, dar nu vorbi nimanui despre asta, nici macar judelui de instructie.