Jocul ca element central al formarii si dezvoltarii intelectuale a prescolarului

JOCUL CA ELEMENT CENTRAL AL FORMARII SI DEZVOLTARII INTELECTUALE A PRESCOLARULUI

Cea mai importanta modalitate de exprimare a copilului prescolar o reprezinta jocul. O trecere secventiala in revista a istoriei culturii ne permite sa identificam o serie de abordari care ii confera jocului cu totul alte dimensiuni.

In domeniul educatiei, jocul a fost asociat cu libertatea de expresie asa cum rezulta din doctrinele timpurii ale secolului XIX: cele elaborate de Rousseau, Froebel sau Pestalozzi. In psihologie, notiunea de joc ca forma a liberei expresii si-a facut intrarea cu scrierile lui Herbert Spencer, care a preluat conceptia lui Schiller ca o asemenea expresie libera este determinata de surplusul de energie care exista la copil. Spencer va merge chiar mai departe in aceasta directie, ocupandu-se prioritar de implicatiile jocului pentru dezvoltarea copilului.

Acestor demersuri de interpretare pozitiva a jocului le putem anexa pe cele care pun in lumina ca:

- jocul este o necesitate pentru cresterea si dezvoltarea sa (K. Grees);

- prin joc copilul trece de la pasivitate la activitate (S. Freud);

- prin intermediul jocului, copilul devine stapanul propriei sale experiente (E. Erikson);

- jocul reprezinta un mijloc de realizare de sine (E. Claparede) si de formare a eului (Chateau).

Desi conceptul de joc este unul familiar si uzitat in mod cotidian el este mult mai dificil de definit decat cea mai mare parte a conceptelor psihologice.

Catherine Garvey (1977) enumera criteriile pe care cei mai multi analisti le folosesc pentru a defini jocul:

jocul este placut si produce placere;

- jocul nu are scopuri extrinseci, motivatiile copilului sunt subiective si nu servesc nici
unui scop practic;

- jocul este spontan si voluntar, ales in mod liber de catre jucator;

- jocul implica o angajare activa din partea jucatorului.

Psihologii, indiferent de scoala sau orientarea careia ii apartin, sunt aproape unanimi in a admite ca jocul aduce contributii importante la dezvoltarea copilului.

Acestea au in vedere urmatoarele aspecte:

Jocul este un vehicul al stimularii cognitive. Prin intermediul activitatii ludice, copiii fac descoperiri senzoriomotorii privind marimile si formele, notiunile de ,jos' si 'sus', 'tare' si 'moale' etc. Ei manuiesc, manipuleaza, identifica, ordoneaza, structureaza si masoara.

Inaltand si daramand, se familiarizeaza cu proprietatile lucrurilor si dobandesc cunostinte despre greutate, inaltime, volum si textura. Exersandu-si perceptia, abilitatea de a reactiona si abilitatea gandirii, copilul acumuleaza experienta directa  Jocul ii pregateste pe copii pentru viata, dar de o maniera specifica. Jucandu-se, copiii se experimenteaza si se exerseaza pe ei insisi ca agenti activi ai mediului si nu doar ca elemente reactive. In familie si la gradinita copiii sunt frecvent chemati sa actioneze in conformitate cu anumite seturi de modele, dar in lumea jocului ei pot fi cei care iau deciziile.

Jocul ofera copiilor oportunitatea de a exersa roluri ale adultilor (proces cunoscut sub numele de socializare anticipatorie). Copiii se pot juca 'de-a scoala', 'de-a spitalul', 'de-a magazinul' interpretand roluri de profesori, infirmiere, vanzatoare, etc. jocurile fiind mijloace efective prin care copiii invata sa-si adapteze actiunile.
Jocul este un exercitiu crucial pentru formarea si dezvoltarea responsabilitatii etice. In cadrul sau, copilul practica nu doar comunicarea si solidaritatea sociala ci isi configureaza totodata propriile sale valori de judecata cu privire la ce este bine si ce este rau intr-un context social. EI invata corectia sociala si interventia nu doar de la adultii care 'supervizeaza' ci mai degraba de la colegii de joc din aceeasi grupa de varsta, aflati in aceeasi situatie.

In activitatea ludica este, de asemenea exersata judecata estetica a copilului. El invata sa aprecieze lucrurile ca frumoase sau urate, sa opteze pentru anumite forme, colori si materiale.
Jocul stimuleaza fantezia, 'constiinta imaginativa' si un anume gen de perceptie a ideilor. Este vorba in fond, despre creativitatea jocului. Ea priveste aspecte foarte concrete si foarte practice.Copilul este stimulat, el are idei si, nu in ultimul rand este capabil sa faca legaturi intuitive intre lucruri care pot fi translate in actiuni care produc schimbari ale lucrurilor. Prin intermediul jocului, un copil poate realiza care idei sunt ale sale si, in acest proces, poate lua cunostinta de propriul sau potential inovativ si il poate experimenta.

Pe de alta parte dat fiind ca jocul face posibila atat realitatea cat si fantezia, el le permite copiilor sa se confrunte si sa-si rezolve indicele lor cele mai profunde (de vrajitoare, de fantome, de animale salbatice, etc.). Prin intermediul episoadelor imaginare copiii se pot infrunta fara riscuri cu aceste creaturi si pot sa le domine.

Prin intermediul jocului, alaturi de nevoia de a se integra, copilul experimenteaza si nevoia de a-si apara si de a-si afirma individualitatea. Obligat de context sa iasa din el insusi si sa se priveasca dintr-o alta perspectiva, copilul isi construieste un sens propriu al identitatii, sens concretizat in imaginea de sine.

Prin intermediul cuvintelor, notelor muzicale, al desenelor sau reveriilor fantastice, numerosi artisti si-au format inca din copilarie, deprinderea de a percepe obiectele si situatiile intr-o maniera unica, personala.

Nu trebuie sa cream insa falsa opinie ca doar artistii poseda imaginatie sau creativitate. Toti copiii in mod normal au, la randul lor, un mare potential de fantezie si joc. Dar pentru a-si valorifica aceasta zestre, copilul trebuie sa dispuna de:

- timp pentru activitatea ludica,

- spatiu de joc,

- oportunitatea de a repeta temele de joc (care, pentru educator, ca si pentru parinte, reprezinta o importanta sursa de informatie cu privire la starea psihica a copilului, relevand eventualele conflicte intrapsihice sau interrelationale);

- echipament pentru joc;

- aprobarea de a se juca si confirmarea de catre adult a faptului ca jocul nu este o experienta lipsita de valoare sau o pierdere de vreme, ci o activitate importanta, demna de interes si valorizata corespunzator.

Avand in vedere ultimul aspect, fundamental pentru punerea adecvata in valoare a potentialului creativ al copilului, nu ar trebui sa pierdem din vedere ca, in conformitate cu teoria stadiilor psihosociale a lui Erik Erikson, perioadei prescolare ii corespunde etapa cand asistam la o extindere si o imbogatire substantiala a repertoriului de abilitati motorii si mentale ale copilului.

Acesta este si motivul pentru care copiii au nevoie de oportunitatea deplina de a se juca liber, de a experimenta intens noile achizitii.

Parintii si educatorii care nu stimuleaza si nu sustin de o maniera pozitiva demersurile ludice ale copilului, ii pot crea acestuia un sentiment de vinovatie si de intruziune in lumea plina de miraje a oamenilor mari.

Scopul ultim al jocului practicat la varsta prescolaritatii este acela de a crea copilului un sentiment de implinire, de realizare, de dobandire a unor competente in organizarea si directionarea activitatii.

Repere importante cu privire la dimensiunile psiho-sociale ale jocului ne ofera si Muldred B. Parten care studiind copiii din institutiile prescolare a identificat sase tipuri de joc, clasificate in functie de natura si amploarea implicarii sociale a copiilor.

Acestea ar fi:

- jocul de neimplicare (unocuppied play) - copiii isi petrec timpul privindu-i pe ceilalti, plimbandu-se in jurul lor sau angajandu-se in activitati fara scop bine determinat (mutarea unui scaun, aranjarea hainelor proprii, plimbarea de ici-colo a unor obiecte);

- jocul solitar (solitary play) - copiii se joaca singuri, recurg la diferite jucarii, dar nu fac un demers de a se apropia de ceilalti copii sau de a vorbi cu acestia;

- jocul pasiv (onlookerbehavior) - copiii ii privesc pe ceilalti cum se joaca, in mod ocazional le vorbesc sau le pun intrebari, dar nu se implica efectiv in activitatea ludica;
- jocul paralel (parallel play) - copiii se joaca independent in proximitatea altor copii, dar nu cu acestia. Chiar daca se joaca alaturi si cu jucarii similare, ei nu interactioneaza;
- jocul asociativ (associative play) - copiii interactioneaza unii cu altii, schimba intre ei jucarii si incearca sa influenteze comportamentul celorlalti. Cu toate acestea, nu exista o diviziune sau o integrare a activitatii ludice;

- jocul cooperativ (cooperative play) - copiii se angajeaza intr-o forma organizata de joc in care rolurile sunt clar repartizate. Membrii grupului de joaca pot coopera in elaborarea anumitor proiecte, in dramatizarea anumitor situatii sau in coordonarea acestora (l W. Van der Zanden, 1985).

Studiu devenit clasic in domeniu a evidentiat ca acei copii care se situeaza in jurul varstei de 3 ani prefera jocul paralel (ei se joaca langa ceilalti copii, dar nu cu ei). Copiii mai mari prefera jocul asociativ sau cooperativ (ei interactioneaza cu ceilalti, mai intai de o maniera dezorganizata, apoi tot mai structurat, angajandu-se in activitati coordonate si ierarhizate). Exista o varietate de jocuri desfasurate de prescolari.

Urmarirea atenta a modului in care se joaca copilul ne poate furniza date pretioase care sa ne edifice daca un copil prefera jocul solitar deoarece este timid sau pentru ca ii lipsesc abilitatile de a se integra in jocul asociativ sau cooperativ,.

O alta constatare este aceea ca prescolarilor le place jocul dramatic. Cele mai multe teme pe care le inventeaza au la baza propria lor experienta sau programele TV. Exista numeroase discutii daca tematica acestor jocuri ar trebui lasata totalmente la voia lor. Un exemplu il reprezinta jocurile de razboi. Unii specialisti le considera necesare, sustinand ca in acest fel copiii s-ar elibera de agresivitate si de tensiunea pe care aceasta o induce. Alti autori considera ca, dimpotriva, acest gen de jocuri i-ar predispune pe copii la violenta si ar reduce semnificativ empatia acestora cu suferinta celorlalti.

Dincolo de aceste consideratii teoretice, concluzia care se desprinde in mod evident este aceea ca un parinte sau un educator poate argumenta capacitatea de joc a copilului si prin aceasta incurajare constanta, insotita de o ghidare corespunzatoare, copilul poate obtin beneficii reale. Cercetarile au relevat, de-a lungul anilor, existenta unei legaturi indubitabile intre joc si prezenta zambetului, rasului si a altor expresii de bucurie.

Copiii care se joaca folosesc mai multe cuvinte si un limbaj mult mai elaborat din punct de vedere sintactic in raport cu cei care nu se joaca suficient. Sa luam in calcul doar cuvintele si expresiile la care un copil recurge atunci cand se joaca 'de-a zborul cu avionul': bilete de avion, tipuri de avioane, pilot, stewardesa, aterizare, decolare, centura de siguranta, nume de aeroporturi si orase, etc. Concomitent, copilul care practica acest joc isi dezvolta un simt al ordinii, al secventialitatii si al timpului. Avionul nu poate decola atata timp cat nu a fost alimentat cu combustibil, pilotul soseste, pasagerii isi pun centurile de siguranta, decolarea este aprobata, semnalul este dat. Timpul trece si in acelasi timp avionul aterizeaza si pasagerii parasesc avionul. Se realizeaza in acest fel, o elaborare a spatiului si timpului senzorial, in paralel cu elaborarea timpului si spatiului mintal.

Printre functiile jocului se numara si aceea de a asigura o dezvoltare fizica sanatoasa, echilibrata copilului. A ajuta un copil sa se simta bine in corpul sau inseamna a-l sprijini, in fond, sa achizitioneze o serie de abilitati de baza, necesare intregii sale vieti ulterioare. Copilul care isi tine capul plecat, a carui postura este nesanatoasa sau al carui corp este rigid ne transmite semnale despre o anumita nesiguranta si un cert inconfort interior. Copilul care este hiperactiv si care pune mana pe orice apare in raza sa vizuala interiorizeaza, manifesta pe aceasta cale, o evidenta lipsa de autocontrol. Constientizarea faptului ca mainile si picioarele, la fel ca si fata si intregul corp, reflecta emotiile si sentimentele noastre il poate ajuta pe copil sa inteleaga si sa reactioneze adecvat la semnalele faciale si corporale ale colegilor, parintilor si educatorilor. 

Imbogatirea zestrei ludice a copilului ar trebui sa fie un obiectiv primordial pentru acestia mai ales in conditiile in care cercetarile psihologice si pedagogice demonstreaza ca fantezia ii poate ajuta pe prescolari sa faca cu succes tranzitia catre scoala, sa fie pregatiti si disponibili pentru o invatare eficienta si plina de succes.