ASPECTE CLINICE ALE ADOPTIEI

In mod traditional adoptia a fost vazuta ca fiind un act decizional cu caracter legal ce confera unei familii statutul de familie adoptiva. S-a presupus ca, odata decizia luata si formalitatile legale indeplinite, familia se va "normaliza" rapid si va fi un fel de prototip al familiei biologice. Atat familiile adoptive cat si unii dintre profesionistii din domeniu au fost tentati sa considere ca procesul adoptiei s-a incheiat cu succes in momentul in care familiile adoptive au inceput sa semene cu cele biologice din perspectiva modelelor interactionale si emotionale (Hartman, 1984).

Desi sunt evidente similaritati intre familiile biologice si cele de adoptie, exista, totusi, diferente reale ce trebuie luate in considerare si studiate cu mai multa atentie. Krause Eheart, B., Bauman Power, M. (1988) considerau adoptia, nu ca pe un fenomen static ce se implineste odata cu intrarea copilului in noua familie, ci ca pe unul dinamic de interactiuni mediate de istoria de viata a parintilor si a copilului, cunostintele acestora, emotii etc. O baza de studiu ar fi, in acest caz, interpretarea interactionista, o abordare sociologica de tip calitativ dezvoltata de catre Norman K. Denzin.

Copil adoptat

Din 1996 avem un baietel, pe nume Nicu. El a avut 18 luni cand a intrat prima data in familia noastra. Am primit un telefon neasteptat de la agentia de adoptie si a doua zi l-am vizitat pe Nicu la spital.

Nicu a fost un copil prematur. Mama lui nu a avut asigurare pe vremea cand era gravida. Copilul s-a nascut pe ambulanta. Pana la atingerea greutatii normale de nastere, Nicu a fost mentinut la spital, dar nu a fost vizitat decat de doua ori in perioada aceea. Ulterior a fost dus la medicul pediatru prima data la varsta de 8 luni, iar la 10 ani cunostinte de-ale parintilor au internat copilul la spital. Copilul era cu scabie, malnutrit si cu retard in dezvoltare. La externarea din spital, copilului i s-a recomandat ingrijire la un centru de zi, pentru recuperare. Parintii nu au dorit sa coopereze cu acest centru. Serviciul de protectie a copilului nu a considerat ca este cazul sa intervina in aceasta situatie, decat la varsta de 17 luni, cand Nicu a fost din nou internat in spital. Cantarea abia 6 kilograme si incetase sa mai creasca in greutate. Nu comunica cu cei din jur. Diagnosticul de atunci era complicat, greu de retinut. In momentul acela medicilor pediatri le era clar ca Nicu nu avea nici o sansa in propria lui familie.

Noua ni s-a explicat ca situatia lui Nicu e clara, el va putea fi adoptat, imediat ce parintii lui consimt la adoptie, ceea ce se va intampla curand. Adoptia nu se punea la indoiala, fiind clar ca era vorba de un caz de neglijare severa. Am semnat documentele de acord din partea noastra cu privire la adoptarea copilului, documente care excludeau ajutorul privind centrul de zi, dar si orice forma de ajutor financiar pentru asigurarea nevoilor speciale ale copilului.

Saptamani si luni am asteptat adoptia, dar aceasta intarzia. Ni s-a dat de banuit ca tatal refuza sa renunte la copil si sa-l dea in adoptie. Dupa mai multe luni a avut loc o prima intalnire intre asistentul social, parintii baiatului si noi. La aceasta, tatal a refuzat adoptia in mod clar. La cererea serviciului de asistenta sociala ulterior au mai avut loc intalniri cu familia, dar nu s-a putut ajunge la vreo intelegere. Asistentul social a considerat ca parintii nu erau cooperativi, fiindca nu vroiam sa il luam cu noi pe Nicu la aceste vizite. Ulterior am telefonat familiei in absenta asistentului social si ne-am inteles cu tatal sa ne intalnim si sa discutam. Am povestit despre nevoile si tratamentul pe care il face. Au mai trecut cateva luni pana cand am prins curaj si am convenit sa-l vada pe Nicu. Aceasta s-a intamplat dupa ce ne-am convins ca familia naturala nu ne deranjeaza, nu ne cauta, se pare ca au acceptat ca baiatul e crescut de noi. Asta ne-a dat incredere ca sa ducem copilul in vizita. Intalnirea s-a desfasurat bine, parintii au fost uimiti cand au vazut ce bine arata copilul. Curand dupa acea data tatal a fost de acord cu adoptia. De doi ani este un copil adoptat si suntem foarte multumiti de felul in care se dezvolta. Mai important este insa ca din clipa in care a intrat in familia noastra dragostea noastra fata de el a crescut incontinuu.

Influenta familiei si a societatii asupra adoptiei si a plasamentului

Aceste influente se exercita sub forma unor relatii circulare multidirectionale intre copil, familia care preia copilul, familia de origine, comunitate si societate. Fiecare dintre aceste componente ale sistemului isi pune amprenta asupra procesualitatii si succesului adoptiei in functie de caracteristicile lor, care pot fi analizate din multiple puncte de vedere.

1. copilul, care are:

• propria sa experienta de viata
• propriile sentimente fata de cei din jur (atasament)
• un anumit nivel intelectual
• caracteristici de varsta
• a preluat anumite valori si mentalitati
• propriul temperament, aptitudini si alte trasaturi de personalitate

familia, care are:

• o anumita istorie
• un anumit nivel cultural
• un anumit climat de interactiune familiala
• o anumita retea de familie extinsa
• un set de valori
• o mostenire de experiente sociale
• o anumita religie
• o experienta a parintilor in calitate de parinti
• un anumit stil de disciplinare
• un anumit stil de viata familiala
• anumite roluri si relatii familiale

comunitate, caracterizata de:

• anumite valori, un climat de opinie, atitudini etnice
• un anumit nivel de trai si de educatie
• anumite conditii de locuinta
• un anumit nivel de suport pentru membrii sai
• un anumit nivel de risc (violenta, consum de alcool sau droguri, delincventa) pentru membrii sai
• anumit cerc de prieteni
• anumite locuri de munca
• anumite oportunitati de scolarizare
• anumite tipuri de eroi
• anumite tipuri de distractie

si societatea, care are:

• un climat de opinie privind adoptia si plasamentul
• un anumit grad de discriminare de sex, de clasa, de etnie
• un anumit nivel de egalitate/inegalitate de sanse la locuinte, la locuri de munca, la educatie si la ingrijirea sanatatii.

Cateva dintre rolurile asistentului social in cursul procedurii adoptiei implicite in dispozitiile legale cu privire la Directia Generala de Asistenta Sociala si Protectia Copilului:

• Directia in a carei raza teritoriala domiciliaza copilul este obligata sa ofere copilului informatii si explicatii clare si complete, potrivit varstei si gradului sau de maturitate, referitoare la etapele si durata procesului de adoptie, la efectele acesteia, precum si la adoptator sau familia adoptatoare si rudele acestora.
• Anterior exprimarii consimtamantului, Directia in a carei raza teritoriala domiciliaza copilul care a implinit varsta de 10 ani il va sfatui si informa pe acesta, tinand seama de varsta si de maturitatea sa, in special asupra consecintelor adoptiei si ale consimtamantului sau la adoptie si va intocmi un raport in acest sens. Acest raport va fi solicitat ulterior de instanta judecatoreasca.
• Directia in a carei raza teritoriala locuiesc parintii firesti sau, dupa caz, tutorele este obligata sa asigure consilierea si informarea acestora inaintea exprimarii de catre acestia a consimtamantului la adoptie si sa intocmeasca un raport in acest sens. Acest raport va fi solicitat ulterior de instanta judecatoreasca la indeplinirea formalitatilor de autentificare a consimtamantului.
• Evaluarea garantiilor morale si a conditiilor materiale ale adoptatorului sau familiei adoptatoare se face, pe baza solicitarii lor, de catre Directia de la domiciliul acestora si trebuie sa aiba in vedere: personalitatea, starea sanatatii si situatia economica a adoptatorului sau familiei adoptatoare, viata familiala, conditiile de locuit, aptitudinea de educare a unui copil; motivele pentru care adoptatorul sau familia adoptatoare doreste sa adopte; etc.
• Pe baza rezultatelor evaluarii prevazute legal, Directia in a carei raza teritoriala se afla domiciliul adoptatorului sau familiei adoptatoare decide in termen de 60 de zile de la data depunerii cererii de evaluare de catre adoptator sau familia adoptatoare daca acesta sau acestia sunt sau nu apti sa adopte. In cazul unui rezultat favorabil al evaluarii, Directia va elibera atestatul de persoana sau familie apta sa adopte.

Difera copiii adoptati ?

S-a sugerat ca adoptia nu confera un sentiment al identitatii suficient de puternic, respectiv copiii adoptati ar avea tendinta de a dezvolta diverse fantezii referitoare la parintii naturali pentru a compensa lipsa de informatie sau informatia saraca in date.

Freud afirma in 1957 ca acesti copii pot sa-si imagineze ceea ce el a numit "romante de familie" cu privire la niste parinti imaginari. De obicei aceste fantezii descriu parintii imaginari ca fiind persoane cu un statut social ridicat si avand toate atributele dezirabile pentru un parinte, cu precadere cele care sunt considerate de copii ca fiind mai putin dezvoltate sau lipsind de la parintii lor. Aceasta fantezie despre un cuplu alternativ de parinti este susutinuta in realitate cu atat mai mult la copiii adoptati care au realmente doua cupluri de parinti. Acestia sunt mai predispusi sa faca aprecieri transante de genul: un set de parinti sunt buni, altii rai, unii permisivi, altii severi etc. Diferiti autori s-au preocupat de aceasta problema atunci cand au studiat problemele de identitate la copiii adoptati. Dupa Smith (1993), copiii adoptati "reprezinta un teren potetial mai fertil pentru dezvoltarea starilor neurotice si psihotice".

Datele oferite de cercetari arata ca nu existau diferente semnificative intre baietii adoptati si cei neadoptati referitor la statutul perceput in familie sau fata de perceperea parintilor adoptivi ca modele de rol. Sentimentele de respingere parentala nu erau mai frecvente la copiii adoptati, iar atitudinile ambivalente fata de parinti au fost exprimate de toti copiii intr-un grad similar. De asemenea, nu au fost identificate probleme ale formarii superegoului la majoritatea celor adoptati. Din anii 1960 stim ca acesti copii sunt capabili sa dezvolte forme adecvate de control si sa accepte valorile de baza si a interdictiilor impuse de parintii lor (Smith, 1993). Cea mai mare diferenta intre grupul de copii adoptati si cei neadoptati a rezultat in cadrul raspunsurilor la Testul Tematic de Aperceptie pentru Copii. Un numar semnificativ de copii au sugerat teme legate de adoptie (23) dar doar 2 copii au perceput parintii biologici mai buni decat cei adoptivi. In general, cand faceau referiri la parintii biologici, acestea erau in termeni de curiozitate cu privire la aspectul lor fizic sau legat de motivul pentru care au fost dati inspre adoptie. Rezultatele nu au aratat dificultati serioase in formarea identitatii sau legat de o formare defectuoasa a superego-ului (Smith, 1993).

Perspective teoretice in domeniul adoptiei copiilor

In cadrul acestui capitol vom incerca sa prezentam succint o parte dintre perspective teoretice care s-au conturat de-a lungul timpului in domeniul adoptiei copilului. Vom aduce in discutie teorii din domeniul sociologiei, psihologiei si asistentei sociale din dorinta de a intelege mai bine procesul adaptativ al actorilor implicati in adoptie.

Teoria rolului social

Teoria rolului social, al carei initiator este David Kirk, poate fi considerata o piatra de temelie pentru dezvoltarea ulterioara a teoriilor moderne in domeniul adoptiei copiilor. Rezultatul unei intense munci de teren, intinsa pe o durata de timp de aproximativ 10 ani, teoria a fost considerata de multi specialisti ca fiind prima incercare sistematica de a explica adaptarea la adoptie in termenii patternului de interactiune familiala (Brodzinsky si Smith, 1998, Zamostny et al, 2003).

Asumptia centrala a teoriei este aceea ca, parintii adoptivi prezinta un handicap de rol rezultat din diferentele existente intre parentalitatea biologica si parentalitatea adoptiva, pentru care nu exista prescriptii culturale si care determina solicitari, provocari si conflicte unice. Acestea sunt intarite de atitudinile celorlalti care, desi par a accepta adoptia, o considera a fi o alternativa inferioara nasterii unui copil si totodata o alternativa riscanta. Kirk (1964) sugereaza ca, parintii adoptivi tind sa-si internalizeze aceste atitudini, sa se simta alienati si sa vorbeasca despre sine ca apatinand unui grup minoritar. Pentru a face fata handicapului de rol si sentimentelor de alienare, adopta unul dintre cele doua mecanismele de coping: de constientizare si acceptare a diferentelor, respectiv de negare si respingere a diferentelor. Autorul teoriei considera ca, cu cat experienta deprivarii rezultata din lipsa copiilor determina trairi negative mai intense, cu atat tendinta parintilor de a adopta mecanisme de rejectare a diferentelor va capata o amploare mai mare. Kirk a sugerat existenta unei relatii liniare intre comportamentul de recunoastere a diferentelor si bunastarea psihologica a familiei adoptive. De altfel mecanismele de respingere a diferentelor sunt asociate cu o slaba empatie a parintilor adoptivi fata de nevoile copilului adoptat si cu o comunicare deficitara in familie care tinde sa intareasca sentimentul copilului ca "a fi altfel" inseamna "a fi deviant". Lipsa comunicarii nu permite explorarea deschisa si onesta a semnificatiei si rezultatelor adoptiei, inhiband astfel dezvoltarea unei relatii de incredere si acceptare intre copilul adoptat si parintele adoptiv.

Mecanismele de acceptare a diferentelor servesc la o mai buna comunicare si aceasta la ordine si stabilitate dinamica in familiile adoptive. Membrii familiei isi pastreaza libertatea de a vorbi liber despre adoptie, de a explora sentimentele produse de experienta adoptiei si de a le face fata in mod pozitiv.

Cercetarile empirice realizate pentru testatarea teoriei sunt limitate si indica rezultate mixte. De pilda, atat Brodzinsky (1987), cat si Kyle (1990) au aratat prin studiile lor ca, relatia dintre recunoasterea diferentelor si adaptarea copilului este mai degraba curbilinie decat liniara, prin urmare cele doua extreme - rejectarea totala a diferentelor, respectiv puternica insistare pe diferente - conduc la rezultate adaptative negative pentru copil. Brodzinsky si Jackiewicz (1987) sugereaza analiza eficientei strategiilor de coping in contextul solicitarilor impuse de diferite cicluri ale vietii. Acestia au aratat ca, patternul de coping bazat pe rejectarea diferentelor, este comun in randul parintilor care au copii foarte mici, dar descreste in intensitate, odata cu cresterea copiilor. Astfel, parintii cu copii prescolari si scolari, tind sa adopte un stil de coping bazat pe acceptarea diferentelor sau o combinatie a celor doua forme de coping (cf. Brodzinsky, 1990, pp. 21-22).

Indiferent de rezultatele studiilor care au testat sau vor testa teoria lui Kirk, importanta acesteia nu poate fi negata, ramanand o teorie de referinta in domeniul adoptiei copiilor, influenta ei resimtindu-se si in conceptualizarile actuale.

Teoria stresului si a copingului

Teoria stresului si a copingului are la baza conceptia lui Lazarus si a colegilor sai cu privire la stres, evaluare si coping. Lazarus si Folkman (1984) definesc termenul de stres ca fiind o relatie intre individ si mediul socio-cultural, in care persoana evalueaza mediul ca impunand solicitari care exced resursele proprii ale individului si ameninta starea sa de bine. In centru teoriei stau doua concepte - evaluare si coping - care impreuna explica de ce persoanele evalueaza, raspund si fac fata in mod diferit unor situatii similare. Aceste procese sunt contextuale si dinamice (Folkman si Markowitz, 2004, p. 774).

In domeniul adoptiei copiilor, teoria stresului si a copingului, incearca sa explice procesul de adaptare la adoptie dintr-o perspectiva multidimensionala, imbinand factorii dezvoltarii individuale cu factorii contextului social. Cei care au contribuit la dezvoltarea acestei teorii in acest domeniu sunt Barth si Berry (1988), prin construirea unui model explicativ pentru adaptarea copiilor adoptati la o varsta mai inaintata, respectiv Brodzinsky (1990) care a dezvoltat un model explicativ pentru adaptarea copiilor adoptati de timpuriu.

Esenta teoriei o constituie asumptia potrivit careia copilul asociaza faptul de a fi adoptat cu sentimentul pierderii. Aceasta traire este considerata a fi comuna tuturor copiii adoptati, dar este traita si resimtita diferit de fiecare in parte. Adaptarea copiilor in procesul de adoptie (atat pe termen scurt, cat si pe termen lung) este mediata de procesul de evaluare cognitiva a pierderii si de eforturile de coping destinate depasirii acestor sentimente (Brodzinsky, 1990).

Evaluarea cognitiva include atat interpretarea de catre copil, a semnificatiei faptului de a fi adoptat, cat si evaluarea optiunilor sale de a face fata conflictelor, intrebarilor, provocarilor, stigmei etc, considerate a fi parti integrante ale experientei adoptiei. La randul ei, interpretarea este influentata, pe de o parte, de o serie de variabile personale precum: stima de sine a copilului, capacitatea de autocontrol si stapanire de sine, increderea interpersonala, valorile si, in mod deosebit, de dezvoltarea cognitiva. Experienta clinica sugereaza ca, acei copii, cu stima de sine scazuta, un sentiment al eficientei scazut si un simt al controlului slab tind sa evalueze negativ experinta adoptiei si sa utilieze strategiile de coping mai putin eficiente in procesul de adaptare. De aici se structureaza doua categorii de copii: cei care se autoinvinuiesc pentru ca au fost abandonati determinandu-i sa manifeste adeseori un comportament depresiv, de retragere in sine si lipsa dorintei de comunicare. In mod contrar, cealalta categorie de copii tinde sa invinovateasca pe altii pentru propriul status, fie pe parintii biologici, fie pe parintii adoptivi. In acest caz, dificultatile de adaptare se manifesta sub forma externalizata prin: furie, agresivitate, comportament de opozitie, minciuna, furt etc. (Brodzinsky, 1987, 1990).

Alaturi de variabilele anterior mentionate, Brodzinsky mai adauga increderea interpersonala, respectiv angajamentul fata de familia adoptiva, ambele influentand evaluarea si procesul de coping. Aceste doua variabile sunt considerate a fi parti integrante ale procesului de adoptie.

Variabilele personale anterior mentionate influenteaza procesul de evaluare a pierderii atunci cand copilul dobandeste maturitatea cognitiva necesara intelegerii semnificatiei adoptiei. Abandonul unui nou nascut, urmat de plasarea copilului intr-o familie adoptiva, nu determina in sine, un sentiment al pierderii. Atunci cand copilului este adoptat imediat dupa nastere, prima relatie de atasament a copilului este formata cu familia adoptiva. In acest caz, sentimentul pierderii se formeaza treptat si, in mod tipic, nu apare inainte de implinirea varstei scolare. La varsta prescolara, cand majoritatea parintilor incep sa dezvaluie copilului informatii despre adoptie, exista putine dovezi ale unor reactii adverse imediate fata de aceste informatii. In fapt, copiii prescolari si scolarii mici care afla ca au fost adoptati, adeseori au o reactie pozitiva (Singer, Brodzinsky si Braff, 1984). Reactia initiala fata de propriul status familial are la baza doua cauze: in primul rand parintii adoptivi aleg sa dezvaluie copilului ca este adoptat intr-un context plin de caldura, care induce sentimente de protectie si iubire din partea intregii familii, copilul asociind in acest fel adoptia cu un sentiment pozitiv fata de familia adoptiva si o imagine de sine favorabila. In al doilea rand, la varsta prescolara copilul nu intelege semnificatia faptului de a fi adoptat (Brodzinsky, Singer si Braff (1984)). Stadiul de dezvoltare cognitiva atins incepand cu varsta de 7-8 ani, nu doar ca-i permite copilului intelegerea diferentei dintre a fi copil biologic, respectiv a fi copil adoptat, ci patrunde si alte semnificatii ale adoptiei. Prin comparatie cu ceilalti copii, copilul adoptat realizeaza lipsa legaturilor de sange intre el si membrii familiei adoptive si totodata se percepe pe sine ca fiind un copil abandonat. In acest moment copilul priveste adoptia nu doar in termenii constructiei unei familii, asa cum este ea zugravita de parintii adoptivi, ci si in termenii pierderii unei alte familii (Brodzinsky, 1990, pp. 11-14). Toate acestea ii creeaza copilului sentimente de ambivalenta: pe de o parte poate resimti un sentiment nedeterminant de securitate si permanenta in cadrul familiei adoptive, iar pe de alta parte sentimentul pierderii ii determina copilului schimbari atitudinale, reflectate in stari de manie, de agresivitate, comportamente de opozitie, refuzul comunicarii, depresie (Brodzinsky, 1987, 1990). Odata cu inaintarea spre varsta adolescentei, sentimentul pierderii este resimtit si mai profund. Aditional resimt acum si pierderea legaturilor genealogice si implicatiile sale asupra propriei identitati.

Alaturi de variabilele personale, doua seturi de variabile de fond se considera ca au o influenta asupra procesului de adaptare in adoptie: variabila biologica si variabila sociala. Dintre variabile biologice, semnificative sunt zestrea genetica si experienta prenatala, iar dintre variabile de mediu importante sunt solicitarile, constrangerile si resursele disponibile, asociate practicilor culturale si atitudinilor sociale cu privire la adoptie, ca si cu experientele copilului inregistrate in familie si in afara acesteia. Istoricul de plasament al copilului este considerat de asemenea important in adaptarea la adoptie.

Eforturile de coping manifestate de copii includ o varietate de strategii centrate fie pe problema (ex. actiuni instrumentale, negociere, suport de mobilizare, cautare de informatii, schimbare expectantelor sau a aspiratiilor etc), fie pe emotii (ex. minimizare, negare, fuga de realitate, distantarea, auto-blamarea si redefinirea) (Brodzinsky, 1990).

Cercetari empirice. Eforturile de a testa acest model sunt inca la inceput. Cu toate acestea, primele studii sunt favorabile. Astfel, Smith si Brodzinsky (1994) au realizat un studiu pe un esantion format din copii adoptati, cu varsta cuprinsa intre 6 si 17 ani, cu privire la semnificatia pe care copiii o atribuie faptului de "a fi adoptat" si a modului in care fac fata sentimentelor si gandurilor cu privire la statusul familial adoptiv. Rezultatele au indicat ca, majoritatea copiilor au perceput faptul de a fi adoptat ca fiind oarecum stresant, stres definit prin sentimente ambivalente si ganduri suparatoare referitoare la adoptie. Sentimentele negative si ambivalente despre adoptie au corelat pozitiv cu strategiile de coping cognitive si comportamentale de evitare, in timp ce, gandurile suparatoare cu privire la adoptie au fost asociate cu rezolvarea problemelor cognitiv-comportamentale, cautarea de sprijin si comportamentele de evitare. O limita a acestui studiu este aceea ca, nu au fost examinate relatiile dintre stres si coping asociate adoptiei si adaptarea psihosociala a copiilor. Mai mult nu se stie exact ce semnificatie este atribuita de copii sintagmei "a fi adoptat", cu ce anume au asociat-o si ce anume au evaluat prin ea (Smith si Brodzinsky, 1994). Prin studiul realizat in 2002, autorii au incercat sa depaseasca limitele expuse anterior, urmarind relatiile dintre evaluarea de catre copii a pierderii parintilor biologici, strategiile de coping pentru managerierea unei astfel de pierderi si modul in care atat parintii cat si copiii au raportat adaptarea lor in procesul de adoptie. Studiul a fost realizat pe un esantion format din 82 de copii adoptati cu varsta cuprinsa intre 8 si 12 ani si unul dintre parintii fiecarui copil. Rezultatele au aratat ca, acei copii care preinta un nivel inalt de afectare privind pierderea parintilor raporteaza de asemenea un nivel inalt de depresie si o apreciere de sine scazuta. Comportamentul de coping de evitare a fost asociat cu un nivel mai inalt de anxietate si comportamente externalizate in timp ce, strategiile de coping centrate pe rezolvarea problemei a fost asociat cu competente sociale crescute (Smith si Brodzinsky, 2002).

Teoria atasamentului

Teoria atasamentului isi are originile in lucrarile lui John Bowlby si integreza concepte din etologie, teoria psihanalitica, psihologia devoltarii si teoria controlului social. Principala asumptie a acestei teorii este aceea potrivit careia, fiinta umana, inca de la nastere, simte nevoia apropierii de persoana care-l ingrijeste, apropiere care-i confera securitate si reprezinta o baza pentru felul in care copilul se va dezvolta psihologic si va interrelationa mai tarziu. Esecul in formarea unei astfel de legaturi bazate pe securitate sau intreruperea/pierderea acestei legaturi atrage dupa sine o serie de riscuri pentru bunastarea copilului.

In domeniul adoptiei copiilor, teoria atasamentului isi gaseste utilitatea pentru a oferi un raspuns cu privire la efectele separarii asupra copilului adoptat si abilitatea acestuia de a forma o noua legatura de atasament cu parintii adoptivi (vezi Tizard si Rees, 1975, Singer, Brodzinsky, Ramsay, Stern, Water, 1985). Totodata explica abilitatea parintilor adoptivi de a intelege si raspunde nevoii de atasament a copilului si de a-i oferi ingrijirea necesara in conditiile in care au trecut peste o serie de evenimente deosebit de importante din istoria relatiei parinte-copil si in special mama-copil: perioada prenatala si momentul venirii pe lume a copilului. Potrivit lui Bowlby (1984) comportamentul parental are puternice radacini biologice fiind raspunzator de emotiile profunde asociate lui. Formele specifice in care se manifesta tin insa in mare masura de experientele parintelui din timpul propriei copilarii, a adolescentei, dinainte si de dupa casatorie.

Alti specialisti in domeniul adoptiei au utilizat aceasta teorie ca baza pentru explicarea adaptarii la adoptie a copiilor cu nevoi speciale (vezi Barth si Berry, 1988), a copiilor care au fost institutionalizati o perioada semnificativa de timp (Tizard si Hodges, 1977, Groze si Rosenthal, 1993), a copiilor abuzati in istoria lor sociala (Beauvais-Godwin, Godwin, 2005), a copiilor adoptati la varste mai mari, respectiv a copiilor adoptati transrasial, transetnic (vezi si Singer et al., 1985).

Dupa 1989 este binecunoscut faptul ca, numerosi copii din institutiile de ocrotire din Romania au fost adoptati international. O serie de specialisti in domeniul au studiat fie prin studii transversale, fie prin studii longitudinale dezvoltarea atasamentului in cazul acestor copii (vezi tabelul 1). Aceste studii au aratat ca acei copii care au petrecut o perioada mai lunga de timp in orfelinate au prezentat un pattern de atasament mai putin sigur decat copiii adoptati din Romania la scurt timp dupa nastere. In timp insa si copiii din prima categorie au devenit mai atasati de parintii adoptatori fara neaparat a putea vorbi despre forma de atasament bazat pe securitate. Copiii care au continuat sa aiba probleme importante de atasament dupa trei-patru ani de la adoptie au fost cei care au prezentat probleme de sanatate sau probleme psihologice asociate, cum ar fi, de exemplu, prezenta unui nivel de dezvoltare intelectuala scazut.

Tabelul Dezvoltarea atasamentului la copiii romani adoptati international

Continuare
Rutter, (2000)	Grupul de studiu: - 58 copii romani adoptati in UK in perioada 1990-1992 inainte de varsta de 6 luni; - 59 copii care au avut varsta cuprinsa intre 6 si 24 de luni Acesti copii au fost studiati la 4, respective 6 ani; - 48 copii care au avut varsta cuprinsa intre 24 si 42 luni  - copii studiati la varsta de 6 ani. Grupul de control: - 52 copii nascuti si adoptati in UK, plasati inainte de a implini varsta de 6 luni. Au fost studiati la 4, respectiv 6 ani.	- Scalelor de Abilitati McCarthy - Scalele de Dezvoltare Denver - Scale pentru masurarea problemelor de comportament la copiii prescolari (Elander si Rutter, 1996) - Indexul deprivarii nutritionale pentru copii cu varsta cuprinsa intre 4 si 6 ani - metoda observatiei - metoda interviului	- s-a inregistrat o rata ridicata de patteruri de atasament atipice (mai degraba decat nesigur) la copiii care au petrecut o perioada mai lunga de timp in institutii; nu s-au inregistrat ameliorari semnificative intre cele doua etape de studiu 6% dintre copii au manifestat paternuri de comportament autist sau cvasiautist
Fernyhough, Audet si Le Mare, (2002)	Grupul de studiu:  Grupul de studiu: - 32 copii romani adoptati in Canada; copiii au petrecut cel putin 8 luni in institutii inainte de a fi adoptati (RO) Grupuri de control: 1. grup format din 42 copii nascuti in Canada, crescuti in familiile biologice (CB) 2. grup format din 24 copii adoptati inainte de a implini 4 luni (EA)	Studiul a fost de tip longitudinal: - faza 1 - la 11 luni post adoptie, - faza 2 - la varsta de 4,5 ani, - faza 3 - la varsta de 10,5 ani, Atasamentul a fost masurat in fazele 2 si 3 In faza 2 s-a utilizat testul Strange Situation, adaptat dupa Crittenden; In faza 3 s-a utilizat Separation Anxiety, adaptat dupa Hansberg (1980);	Tabel de rotatie privind dinamica relatiilor de atasament din faza 2 a studiului in faza 3: Faza 2 Atasament bazat pe insecuritate Faza2 Atasament bazat pe insecurizant RO Faza 3 Atasament securizant Faza 3 Atasament insecurizant CB Faza 3 Atasament securizant Faza 3 Atasament insecurizant EA Faza 3 Atasament securizant Faza 3 Atasament insecurizant - atasamentul prietenos nediferentiat este o alta problema identificata la copiii RO; chiar si in faza a treia, la varsta de 10, 5 ani, copiii adoptati au prezentat o medie semnificativ mai mare pe aceasta dimensiune decat copiii CB, respectiv EA; intre grupurile din urma diferentele mediilor fiind nesemnificative Atasamentul prietenos nediferentiat Grup Media RO CB EA

Clinicienii care au lucrat in mod deosebit cu copii adoptati international au identificat o serie de cauze care stau la baza dificultatilor copiilor adoptati de a-si manifesta comportamentul de atasament fata de membrii familiilor biologice. In primul rand copilul care a petrecut o perioada de un an sau doi intr-o institutie de ocrotire nu si-a format si nu intelege conceptul familie. De aici apare dificultatea copilului de a asocia receptia hranei si a confortului cu alte semnificatii ale schimbului social. Totodata, pentru copilul care a fost institutionaliat parintii pot parea initial ca simpli ingrijitori. In cazul in care copilul a dezvoltat relatii de atasament bazate pe insecuritate cu ingrijitorii, nevoile lui au fost frecvent ignorate, dezvoltarea in raport cu parintii adoptivi a unei relatii bazate pe incredere poate solicita o durata mai lunga de timp (Chesney, 2006).

Perspectiva biologica. Riscuri in dezvoltarea copiilor adoptivi

In ultimele decenii se poate remarca o preocupare deosebita pentru studierea actorilor implicati in adoptie. Doua motive stau la baza acestei preocupari: pe de o parte aceste studii sunt importante ca urmare a faptului ca reprezinta una dintre putinele metode disponibile pentru separarea celor doi factori ereditatea si mediul ca factori determinanti ai dezvoltarii (Horn, 1983, p. 268); pe de alta parte, teoria biologica a dezvoltarii a fost preluata si utilizata de numerosi specialisti in domeniul adoptiei copiilor, pentru a explica influenta ereditatii asupra dezvoltarii ulterioare a copiilor adoptati si posibilele riscuri ereditare pe care acestia le pot dobandi.

Principala asumptie a acestei teorii este aceea potrivit careia, dezvoltarea si adaptarea individului sunt, in mod esential, determinte de mostenirea genetica. Infatisarea fizica este determinata genetic, la fel cum sunt si "regulile" dezvoltarii fizice si psihice. In acest context mediul si experienta nu actioneaza decat ca declansatori pentru manifestarea unor trasaturi si abilitati, capacitati si talente dobandite (Howe, 1997, p. 2). Mai mult decat atat specialistii in adoptie, adepti ai acestei teorii considera ca, vulnerabilitatea psihologica si riscurile considerate a fi specifice copiilor adoptati (ex. consumul de substante, tulburarile de natura psihica etc) sunt determinate de background-ul genetic (Cadoret, 1990, p. 28).

Preocuparea pentru studierea influentei pe care mostenirea genetica o are asupra dezvoltarii copiilor adoptati a aparut in deceniul al VI-lea al secolului XX, odata cu studiile lui Heston asupra schizofreniei. Anterior, asa cum sesiza Cadoret (1990), analizand o recenzie a cercetarilor intreprinse intre 1948 si 1965, in Canada, Statele Unite si Marea Britanie, recenzie realizata de Pringle in 1967, nici unul dintre cele 353 de studii la care se face referire, nu pun in legatura problemele psihopatolegice sau dificultatile de adaptare ale copiilor adoptati cu particularitatile parintilor biologici. In ultimele decenii insa, diferiti specialisti, pornind de la teoria biologica, au cercetat legaturile existente intre ereditate si particularitatile de dezvoltare si adaptare ale copiilor adoptati, demonstrand efectele geneticii in aproape toate ariile psihologice. De exemplu, cercetarile genetice, au demonstrat, in mod consistent, influenta ereditatii asupra dezvoltarii personalitatii si mai ales a temperamentului (vezi Plomin si Defries, 1985), asupra abilitatilor cognitive (vezi Munsinger, 1975, Horn, 1983, Plomin si DeFries, 1985), asupra declansarii si manifestarii unor tulburari psihopatologice (Mendlewicz si Rainer, 1977, Cadoret et al. 1987, Bohman et al, 1984), asupra declansarii ulterioare a unor comportamente antisociale (vezi Mednick si Hutchings, 1974, Mednick, Gabrielli si Hutchings, 1984, Bohman et al., 1982, Cadoret et al., 1985) si a abuzului de substante (Godwin et. al, 1973, Cadoret et al., 1985). Surprinzatoare au fost influentele genetice asupra randamentului scolar, stimei de sine, intereselor si atitudinilor (Plonim si Crabbe, 2000, p. 806).

Cu toate ca rezultatele studiilor sustin influenta ereditatii asupra diferitelor dimensiuni ale dezvoltarii, trebuie sa acceptam in egala masura importanta mediului. Separarea intre ceea ce este mostenit, respecitv ceea ce este dobandit nu poate fi facuta decat in mod artificial. Studiile arata ca, cei doi factori interactioneaza si se determina reciproc. De pilda, Ruter (2000) scria ca, anumite gene opereaza numai daca exista factori de mediu declansatori, iar pe de alta parte, ereditatea pare a influenta mediul pe care individul il alege pentru a trai.

O sinteza a factorilor care contribuie la succesul adoptiei

Barth, Gibbs si Siebenaler (2001) considera ca, multe familii adoptive trec prin perioade dificile atat inaintea cat si dupa procesul adoptiei. In literatura de specialitate internationala se folosesc doi termeni pentru a sugera esecul adoptiei: "disruption", pe care-l vom traduce "intrerupere" (pentru a sugera intreruperea procesului de adoptie inainte ca el sa se finalizeze legal), respective "dissolution" tradus prin "desfacere" (pentru a sugera desfacere adoptiei dupa incheierea legala a procesului). Procentul adoptiilor intrerupte este semnificativ mai ridicat decat procentul adoptiilor desfacute.

Rata de intrerupere a adoptiilor inainte ca ele sa se finalizeze se situeaza intre 10% si 25%, depinzand de populatia studiata, de durata studiului, de aria geografica etc. De exemplu Festinger (1986) identifica o rata de 25% a intreruperilor, semnificativ mai ridicata pentru copiii adoptati la o varsta mai inaintata. Barth, Gibbs si Siebenaler (2001) au raportat o rata a intreruperilor cuprinsa intre 10 si 16% la copiii cu varsta de peste 3 ani. Goerge et al. (1997) au semnalat ca, aproximativ 12% dintre adoptii sunt intrerupte inainte de a fi declarate definitive. Barth si Berry (1988) au raportat o rata a intreruperilor si a disolutiilor de 10% pentru copiii cu varsta mai mare de 3 ani, adoptati din sistemul de protectie din California, iar ulterior, in 1990 au descoperit o rata a intreruperilor si a disolutiilor de 24% pentru copiii cu varsta cuprinsa intre 12 si 17 ani (cf. Child Welfare Information Gateway, 2004)

Datele referitoare la desfacerea adoptiei sunt mai dificil de obtinut ca urmare a faptului ca dosarele sunt inchise, copilul isi reia numele purtat anterior adoptiei si reintra in sistemul de protectie. Studiile arata insa o rata a desfacerilor de 1 pana la 10%. Intr-un studiu al agentiilor publice din Illinois se arata o rata de 6,6% intre anii 1976 si 1987 (Goerge et al., 1997). Datele statistice ale Guvernului Statelor Unite arata o rata a desfacerilor pentru agentiile publice, in perioada 1999-2000 de 1% (U.S. GAO, 2003).

La nivelul Romaniei nu s-au identificat statistici care sa evidentieze rata de desfacerea a adoptiilor sau rata de intrerupere - ne referim cu precadere la adoptiile efectuate prin intermediul serviilor publice. Exista insa cateva rezultate care ne indica factorii de succes si factorii stresori pentru familiile care au adoptat prin intermediul unor agentii neguvernamentale.

Astfel, Groza (1999) constata ca pentru aproximativ 91% dintre parintii adoptivi din Romania, care au adoptat prin intermediul Holt International, adoptia a avut efecte pozitive. Au existat variatii insa in ceea ce priveste opiniile asupra usurintei adoptiei: 31% au declarat ca adoptia a decurs mai usor decat s-au asteptat, 28% au declarat ca aceasta experienta a decurs conform asteptarilor si 31% considera ca adoptia a presupus mai multe dificultati decat s-au asteptat. Desi majoritatea familiilor nu s-a gandit niciodata sa anuleze adoptia, aproape 25% s-au gandit la aceasta posibilitate si 19% nu au raspuns la aceasta intrebare. Cel putin 20% dintre familiile care nu au raspuns acestei intrebari au constituit cazuri in care persoanele intervievate nu au putut crede ca o asemenea intrebare poate fi pusa. Marginean, Cojocaru, Furman (2006) aratau ca nu au existat solicitari de desfacere a adoptiei. 28% dintre parintii adoptivi au indicat dificultati de-a lungul derularii procedurilor de adoptie. Dintre acestea au fost identificate multe motive de frustrare pentru familiei, consum de timp si stres. Una dintre marile dificultati a fost confruntarea cu birocratia: prea multe documente si prea multe audieri. Schimbul legislatiei a adus intarzieri in unele cazuri. Intr-un singur caz nu s-au putut gasi parintii biologici ai copilului pentru a obtine consimtamantul, iar in alt caz parintii adoptivi au intampinat probleme cu propria lor familie. Cu toate dificultatile intampinate nu s-a inregistrat nici un caz de desfacerea a adoptiei, mai mult parintii marturisesc ca nici nu s-au gandit vreodata la aceasta posibilitate. In 84% dintre cazuri s-au raportat schimbari pozitive in familie dupa adoptie. Intr-un singur caz schimbarile au fost negative. De asemenea s-a inregistrat si un refuz de a raspunde. Succesul adoptiei in aceste cazuri se pare ca a fost determinat de o serie de factori dintre care: varsta mica a copilului, sanatate buna, originea etnica dezirabila, istoria pre-plasament pozitiva, o buna colaborare cu DGASPC-ul.

Profesionistii in protectia copilului tind sa fie de acord cu rezultatele cercetarilor care prezinta factorii de risc pentru desfacerea adoptiei. Bazandu-se pe experienta, acestia au identificat o serie de factori asociati cu riscul desfacerii adoptiei, grupati in patru categorii: factori care tin de particularitatile copiilor adoptati (varsta copilului in momentul adoptiei, abuzul si neglijarea copilului in istoria sa sociala, multiple pierderi si relatii de atasament intrerupte, traume timpurii, plasamente multiple, probleme de comportament severe, probleme in dezvoltare, probleme severe de sanatate fizica si mintala, dificultati in manifestarea comportamentului de atasament, rejectarea familie adoptive de catre copilul adoptat si dorinta acestuia de a se reintoarce la familia biologica, continuarea relatiilor cu familia biologica care pune bariere impotriva adoptiei), factori care tin de particularitatile parintilor adoptivi (expectantii nerealiste, acceptarea copilului in familie intr-un moment in care aceasta nu are capacitatea de a preintampina nevoile copilului, deceptia constienta sau inconstienta rezultata din evaluare adoptiei, nerezolvarea problemelor cauzate de infertilitate, eventuala pierdere a unui copil anterior adoptiei, lipsa exeperientei in raport cu cresterea copilului, incapacitatea de a constientiza importanta diferentelor culturale/rasiale in special in cazul adoptiilor internationale), factori asociati programului/strategiei adoptiei (pregatirea precara a parintilor anterior adoptiei, informatia inadecvata conferita parintilor vis-a-vis de nevoile copilului, conferirea unui suport inadecvat familiei pre si postplasament si postadoptie, planificare saraca si fisuri in procesul de matching intre parintii adoptivi si copilul adoptat, lipsa suportului material si financiar, servicii scumpe, esec in conferirea informatiilor si servicilor si in indicarea modului in care aceste se pot obtine), respectiv factori asociati cu sistemul adoptiei in general (lipsa disponibilitatii, a accesibilitatii serviciilor din diverse domenii, lipsa expertizei in ceea ce priveste sanatatea mentala si educatia profesionala, lipsa suportului si a resurselor adresate familiilor sarace in general pentru a se reduce nevoia de adoptie, lipsa angajamentului, a dezvoltarii profesionale, a managementului personal, a abilitatii de interventie, lipsa resurselor pentru a dezvolta servicii de furnizare a sistemului, politici care sa asigure accesul neingradit la servicii de calitate) (Casey Family Programs, 2003).

Cercetarile din domeniu s-au centrat cu precadere asupra primelor doua categorii de factori. Evidentele acestor cercetari pe categorii de factori vor fi prezentate in rindurile care urmeaza.

Dintre particularitatile copiilor care influenteaza succesul adoptiei cele mai studiate sunt: apartenenta de gen, varsta in momentul adoptiei, istoria sociala a copilului si starea de sanatate.

Studiile care au incercat sa determine influenta genului copilului asupra succesului adoptiei ofera rezultate mixte (Kadushin si Seidl 1971; Rosenthal et al 1988; Berry si Barth 1990; Smith si Howard 1991; Coakley 2005). In schimb, cercetarile referitoare la varsta sunt mult mai relevante. O serie de studii au demonstrat ca, varsta inaintata a copilului este asociata cu un risc crescut de inadaptare si esec al adoptiei. (Kadushin si Seidl, 1971; Feigelman si Silverman, 1983; Boyne, 1984; Barth si Berry, 1988; Fratter et al, 1991; Hoksbergen, 1991; Groze, 1996, Coakley 2005) si cu probleme de comportament (Verhulst et al, 1990). In studiul lor, Kadushin si Seidl (1971) au aratat ca, pentru copiii cu varsta cuprinsa intre 0-2 ani riscul desfacerii adoptiei este mai scazut decat pentru copiii cu varsta cuprinsa intre 2 si 6 ani. Coakley (2005) a identificat o rata de crestere a numarului de desfaceri a adoptiilor de 1,4 pentru fiecare an in plus adaugat la varsta copilului. Dintr-o alta perspectiva, Smith si Howard (1991) au studiat 74 cazuri de desfacere a adoptiei cu 74 de cazuri in care adoptia a fost considerata de succes. Ei au descoperit ca, acei copii pentru care adoptia a esuat au avut o varsta mai inaintata in momentul despartiri lor de familia biologica (media varstei lor fiind 4,6 ani), decat cei pentru care adoptia a fost considerata de succes (varsta medie a despartirii lor de familia biologica era de 3,6 ani).

Un alt factor important il constituie calitatea plasamentului din perioada preadoptiei (Jerome et al, 1987). Quinton et. al (1997) au aratat ca, abuzul si neglijarea din perioada preadoptiei sunt asociate frecvent cu probleme de comportament si dificultati de relationare intre copilul adoptat si membrii familiei adoptive, ducand la o satisfactie redusa a mamelor adoptive. Smith si Howard (1991) au constatat ca, acei copii abuzati sexual se afla adeseori in situatia de risc de a fi separati de parintii adoptivi.

Succesul/esecul adoptiilor copiilor cu nevoi speciale, mai exact a copiilor cu probleme emotionale, cognitive, de comportament. Aceasta categorie de copii este gasita in majoritatea studiilor ca fiind suprareprezenta in categoria adoptiilor intrerupte (Barth et al . 1988; Rosenthal et al. 1988; Berry si Barth 1990; Smith si Howard 1991). Rosenthal et al (1988) au gasit o asociere semnificativa intre caracteristicile emotionale si comportamentale ale copilului si rata adoptiilor desfacute, dar s-a gasit numai o mica asociere intre intarzierile sau lipsa unor abilitati intelectuale si desfacerea adoptiei.

Un numar insemnat de factori caracteristici parintilor adoptatori au fost asociati in unele studii cu succesul adoptiei. Dintre acestia amintim: motivatia pentru care s-a recurs la adoptie, varsta parintilor adoptatori, nivelul educational (al mamei in special), stabilitatea si durata casatoriei anterioare adoptiei, prezenta copiilor biologici asociata cu experinta in cresterea unui copil (vezi O'Connor, Groothues, si Beckett, 1998)

Motivatia adoptiei a fost analizata in diverse studii (Brebner et al, 1985). Un aspect important relevat de mai multe studii a fost faptul ca, motivatia altruista, centrata pe copil nu este asociata cu succesul adoptiei (Nelson, 1985). In alte studii, ca de exemplu cel realizat de Thoburn et al (1986), s-a aratat ca, nu se poate stabili o relatie intre motivatia pentru care se adopta un copil si reusita adoptiei.

Potrivit lui Coakley (2005), o serie de studii au investigat impactul pe care il are nivelul educational al parintilor, in special al mamelor adoptive, asupra esecului adoptiei. In majoritatea studiilor s-a aratat ca mamele cu un nivel educational ridicat sunt mai predispuse sa inregistreze un esec in construirea relatiei cu copilul adoptat si desfacerea adoptiei (Festinger 1986; Rosenthal et al. 1988; Berry si Barth 1990). Berry si Barth (1990) au sugerat ca exista o legatura invers proportionala intre nivelul educational al mamei si experienta acesteia in cresterea unui copil. De asemenea este posibil sa existe o asociere intre nivelul educational al mamei si probabilitatea ca ea sa lucreze in afara casei. In plus, parintii adoptivi cu un nivel educational ridicat prezinta expectatii si rigori ridicate in raport cu copilul adoptat pe care adeseori copiii adoptatori nu le pot satisface.

O serie de cercetatori au incercat sa identifice importanta duratei casatoriei anterior adoptiei si compozitia familiei in raport cu rata desfacerii adoptiei. Westhues si Cohen (1990) aratau ca exista o corelatie pozitiva intre durata mariajului si stabilitatea adoptiei. In cazul adoptiei unui copil cu nevoi speciale s-a constatat o mai mare implicare a ambilor parinti in vedere obtinerii succesului adoptiei.

Rezultatele referitoare la impactul structurii familiei (mai ales prezenta sau absenta altor copii in familie (biologici, adoptivi) sunt in multe cazuri contradictorii. O serie de studii au aratat ca, prezenta copiilor biologici in cadrul familiilor adoptive, si cu atat mai mult a copiilor de varsta apropiata cu cea a copiilor adoptati creste riscul unei dificultatii de adaptare (George, 1970; Quinton et al, 1997). Aceste rezultate nu au fost confirmate de alte studii (Boyne et al, 1984; Festinger, 1986). Barth si Berry (1990) au aratat ca, impactul difera in functie de raportul celorlalti copii cu parintii adoptivi: copii biologici, copii adoptivi, posibil frati. Berry (1997) arata ulterior ca, adoptia fratilor nu influenteaza nici negativ, nici pozitiv stabilitatea adoptiei, dar plasarea unor frati intr-o familie in care exista copii biologici determina un risc mai mare de esec decat in cazul familiilor fara copii. Festinger (1986) arata ca, acei copii plasati singuri prezentau o rata crescuta de risc de desfacere a adoptiei (10.7%) comparativ cu copiii plasati impreuna cu fratii lor (5.6%).

Analiza studiilor ne permite sa evidentiem multitudinea factorilor care contribuie la definirea succesului adoptiei. Acolo unde am avut posibilitatea am incercat o comparatie intre parintii adoptivi romani si parintii adoptivi din alte tari, in special din Vestul Europei si Statele Unite ale Americii. Prin urmare, acolo unde nu avem cercetari la nivelul Romaniei putem presupune doar, ca parintii adoptivi sunt similari. Cu toate acestea, dupa cum am evidentiat in analiza anterioara exista multe date care ne indica particularitati specifice ale parintilor adoptivi romani in comparatie cu cei din alte tari.

copil societate

familie comunitate

Pentru ilustrarea efectelor prejudecatilor, prezentam efectele rasismului din Marea Britanie asupra copiilor

In cateva orase mari ale Marii Britanii, mai mult din jumatate dintre copiii aflati in plasament sunt copii de culoare, de origine africana sau indusa. Aceasta intrece cu mult rata populatiei de culoare din aceste orase. Copiii provin din familii cu venituri extrem de scazute, cu locuintele cele mai insalubre, cu posibilitati foarte scazute de ingrijire a sanatatii sau de gasire de noi locuri de munca. Asistentii sociali din Marea Britanie trebuie sa raspunda la niste intrebari foarte incomode in privinta acestei disproportii de copii de culoare aflati in plasament. Este indiscutabil ca familiile de culoare se afla in situatia cea mai nefavorabila, iar copiii sunt si ei, din start, dezavantajati. Rasismul este puternic resismtit, nu numai in privinta neincadrarii in munca, dar si in privinta unor aspecte mai subtile ale politicilor sociale, care se manifesta in directia copiilor.

Intrebare:

Cunoasteti din experienta romaneasca un fenomen social echivalent cu cel mentionat? Explicati-i mecanismul de functionare.