Ce este interventia sociala?

Ce este interventia sociala?

Termenul "interventie", inserat de aproximativ trei-patru decenii in limbajul de specialitate al stiintelor sociale si al practicii asistentiale, trimite in principal la o actiune de schimbare planificata, destinata sa modifice cursul unor evenimente, sa modeleze comportamente si atitudini, sa refaca sistemul relatiilor interpersonale, sa gestioneze crize si conflicte sociale, sa reformeze institutii, sa impuna o alta ordine valorica si normativa. In sens larg, "notiunea de interventie implica deci cel putin trei acceptiuni: a) acordarea unui ajutor; b) organizarea unui camp de securitate sociala; c) coercitie, adesea prin violenta. Scopul interventiei este sa schimbe, sa modifice, sa restructureze, sa refaca structuri, organisme, grupuri" (Adrian Neculau, 2000). Interventia in campul social presupune, asadar, initierea unui proces de schimbare centrat pe obiective (schimbare ghidata, planificata) cu privire la evolutia persoanelor si/sau a structurilor sociale.

Chiar daca in practica asistentei sociale se aplica forme de interventie combinate, acestea pot fi totusi delimitate si analizate in functie de anumite criterii precum:

natura problemei vizate: economica; administrativ-juridica; psihosociala; educationala;

dimensiunea clientului: interventia sociala personalizata sau case work; groupwork; community work;

perspectiva teoretico-metodologica pe care se bazeaza interventia: abordarea psihosociala; asistenta sociala comportamentala; interventia sistemica; interventia apreciativa; interventia participativa;

gradul de libertate al actiunii: strategii executorii si strategii creative;

obiectivele propuse si strategia de lucru: interventia centrata pe client; interventia in criza; interventia centrata pe sarcina; interventia centrata pe problema; interventia centrata pe oportunitati, interventia directa; interventia indirecta; interventia generala sau specializata etc.

nivelurile de interventie in practica asistentiala generala: interventia la micronivel: indivizi, familii, grupuri mici; strategii si metode de lucru: interventia de criza; terapia de familie; conexiunea si referatele de trimitere; utilizarea proceselor de grup; interventia la nivel intermediar: organizatii, grupuri formale, reteaua de servicii (interventia inter-institutionala); interventia la macronivel: comunitati si societati; planificare comunitara; educatie publica; actiuni sociale; formularea unor politici sociale; lobby; interventia asupra profesiei: sistemul profesiei de asistent social; organizare profesionala; pregatire profesionala; stabilirea de standarde si responsabilitati

Optiunea pentru o forma sau alta de interventie depinde de mai multe variabile dintre care decisive sunt: obiectivul schimbarii propuse, evaluarea situatiei clientului si contextul in care se actioneaza, dimensiunea clientului, experienta si formatia profesionala a practicianului.

Modelul (eco)sistemic al interventiei - schimbarea paradigmei in practica asistentei sociale

Pentru ca interventia se produce in spatiul de interactiuni si interdependente ce caracterizeaza sistemul social, teoreticienii au construit un model sistemic al interventiei format din cinci subsisteme:

intervenientul social (persoana, grupul, institutia specializata care, in baza unui contract de asistenta/interventie isi ofera serviciile);

situatia (vizeaza contextul in care se realizeaza interventia, ansamblul factorilor implicati, respectiv resursele umane si materiale disponibile);

clientul (sau beneficiarul - poate fi o persoana, un grup, o organizatie, o comunitate);

sistemul-tinta (aspectele ce urmeaza sa fie schimbate: conditii de viata, comportamente, atitudini, reprezentari, relatii etc.);

actiunea (strategia prin care se reconfigureaza sistemul-tinta, impunandu-se un nou model functional) (A. Neculau, 2000).

Punerea in ecuatie a acestor elemente presupune o actiune organizata metodic (proiectarea interventiei) de catre specialisti (sociologi, psihologi, asistenti sociali, medici etc.) in cadrul unor proiecte de interventie avand ca etape: identificarea problemei sociale, culegerea datelor, evaluarea preliminara si operationala, planificarea interventiei, realizarea acesteia, analiza si evaluarea rezultatelor.

Preluand si dezvoltand teoria sistemista clasica (in varianta prezentata de  L.von Bertalanffy in anii '60) si teoria ecologista, perspectiva ecosistemica se impune ca abordare operationala si integratoare in practica asistentiala actuala. Presupozitiile explicative ale perspectivei ecosistemice, pe baza carora se deruleaza investigarea si interventia asistentiala de tip participativ sunt (Miley, O'Melia, DuBois, 2006: 53-75):

intre oameni si mediul lor fizic, social, cultural se realizeaza interactiuni si tranzactii permanente;

oamenii si mediul lor evolueaza impreuna prin raspunsuri adaptative reciproce;

tranzactiile se concretizeaza in schimburile de resurse dintre sisteme (individ; familie; comunitate) si mediile lor; tranzactiile productive asigura functionarea si dezvoltarea sistemelor, in timp ce tranzactiile nereusite dezechilibreaza sistemele si inhiba evolutia lor;

orice comportament (pozitiv/acceptabil sau inacceptabil/negativ) poate fi privit ca o forma de adaptare la o anumita situatie si, prin urmare, nu trebuie etichetat ca "inadaptat" sau "disfunctional";

etichetarea indivizilor sau a sistemelor sociale ca disfunctionale sau patologice este o abordare neproductiva pentru interventia asistentiala;

nu exista adaptare perfecta, fiind nevoie de inducerea schimbarii si sustinerea sistemului client concomitent cu a mediului sau; atat oamenii, cat si mediul se pot schimba in sens evolutiv;

analizand interactiunile si tranzactiile dintre sisteme si mediul lor, asistentul social identifica si activeaza resursele de putere existente la nivelul acestora;

asistentul social este un facilitator al dezvoltarii sistemelor-client, care devin subiect al schimbarilor proiectate.

Aceste presupozitii de baza sunt integrate in cele trei etape ale interventiei apreciativ-participative: "etapa de dialog" - ca interval de investigare a situatiei clientului si de construire a unei relatii participative intre asistentul social si sistemul-client in care ambii actori sa fie implicati in identificarea si mobilizarea resurselor;  "etapa de descoperire" - identificarea si evaluarea "punctelor tari" la nivelul clientului si a mediului sau, in raport cu care se proiecteaza strategia de schimbare; "etapa de desfasurare" - aplicarea strategiei stabilite, mobilizarea resurselor, evaluarea succeselor si integrarea castigurilor (Miley, O'Melia, DuBois, 2006).

Teoria si practica interventiei psihosociale au ca precursori pe sociologii americani Kurt Lewin si J.L. Moreno (anii '30 - '40 ai secolului XX) care, impunand ca deziderat al stiintelor sociale demersul cercetare-actiune, marcheaza, deopotriva, implicarea teoreticienilor in rezolvarea problemelor societatii, in previziunea si controlul proceselor de schimbare sociala si ridicarea gradului de activism al practicienilor. In acelasi registru epistemic se inscrie si interventia sociologica - tehnica practicata de sociologul francez Alain Touraine, pentru care sociologul este un agent al istoricitatii, interesat de conflictele si miscarile sociale ale epocii sale si nu un observator neutru. De numele lui A. Touraine se leaga abordarea actionalista in sociologie si metoda interventionismului social cu ajutorul carora sociologii studiaza miscarile sociale care induc schimbari majore, participand direct la ele. Touraine si colaboratorii sai au initiat o serie de interventii sociologice de referinta pentru studierea schimbarii sociale, angajandu-se activ in miscarile studentilor si muncitorilor din 1968.

Aceste reconfigurari epistemologice au avut impact si asupra domeniului asistentei sociale determinand, pe parcursul deceniului sapte al secolului XX, redefinirea rolul asistentului social conceput nu doar in ipostaza de normalizare si control social ci, mai curand, ca agent al schimbarii, initiind strategii creative de interventie privind clientul individual, grupul si comunitatea (!!! Exemple). Racordarea asistentului social la o "ideologie a schimbarii" pune in valoare dimensiunea militanta a profesiei, menirea acesteia de a face opera de educatie, de constientizare si evaluare a problemelor sociale, de a actiona in vederea obtinerii unor drepturi pentru categoriile defavorizate si a depasirii situatiilor de criza. Rolul asistentului social de agent al schimbarii se concretizeaza in identificarea unor strategii active de adaptare si integrare sociala, bazate pe o logica a responsabilizarii si contractului, in virtutea carora beneficiarul devine actor si partener in gestionarea propriilor probleme. In teoria si practica asistentei sociale din ultimele decenii, se remarca prin eficienta si flexibilitate modelul interventiei in sensul schimbarii, care nu se limiteaza la un tip sau altul de ajutorare, ci proiecteaza strategii combinate si integrale (Cristina De Robertis, 1995). Aceste strategii de interventie marcheaza trecerea de la o logica asistentiala (paternalista si protectionista), specifica metodei case work, la o logica a responsabilizarii si participarii care are un impact pozitiv asupra dinamicii relatiei asistent-asistat.

La sfarsitul anilor '80 se produce o schimbare de paradigma in abordarea actiunii sociale si a practicii asistentiale concretizata in translatia dinspre paradigma cercetarii-actiune a anilor '40, care a generat modelul interventiei centrate pe problema (paradigma deficientei), inspre paradigma apreciativa care propune un model al interventiei centrat pe identificarea si valorizarea aspectelor pozitive ale sistemelor sociale si ale traiectoriilor individuale. Managementul clasic al schimbarii, ipostaziat in demersul cercetare-actiune "clasic", se fundamenteaza pe paradigma deficientei orientata spre identificarea problemelor, deficientelor, limitelor si obstacolelor sistemului client si rezolvarea acestora. Principala critica adusa acestei metodologii traditionale de interventie consta in faptul ca limiteaza potentialul inovator si regenerativ al unui sistem, incorsetandu-l in niste tipare actionale neproductive si scheme mentale cu conotatii negative. Demersul traditional prin care izolam o problema, o diagnosticam si identificam o solutie adecvata produce insa un "efect pervers", adesea ignorat, prin faptul ca centrarea pe problema dezvolta anumite cadre mentale si comportamentale care conduc la amplificarea si conservarea problemei.

In contrast cu paradigma deficientei, abordarea apreciativa este un demers de cercetare-interventie inovator prin faptul ca propune o proiectare interactiva ce reuseste dizolvarea problemei prin schimbarea sistemului care o genereaza (St. Cojocaru, 2005). Paradigma apreciativa porneste de la o viziune pozitiva asupra realitatii ("jumatatea plina") si cauta sa descopere aspectele pozitive din viata unui sistem, valorizand scheme de actiune generatoare de succes, in baza carora proiecteaza un viitor optimist. Aceasta noua filosofie a interventiei se vizualizeaza in etapele anchetei apreciative, sintetizate in "modelul celor 4 D" (Discovery, Dream, Design, Destiny). In prima etapa (Discovery- "descoperire apreciativa") se identifica, impreuna cu sistemul client, aspectele si experientele pozitive ale acestuia, pe baza carora se va proiecta schimbarea dorita. In etapa a doua (Dream) se contureaza o viziune asupra a ceea ce este de dorit, o imagine ideala spre care se tinde. In etapa a treia (Design) se construieste noua structura posibila, configurata in raport cu viziunea imaginata in etapa anterioara si cu experienta pozitiva deja probata. In etapa a patra (Destiny) se implementeaza planul conceput prin mobilizarea actorilor si a resurselor necesare obtinerii rezultatelor.

Aplicatie: studentii sa exemplifice o interventie dupa modelul celor "4 D".

Demersul apreciativ propune o strategie de schimbare a sistemelor sociale centrata pe descoperirea a ceea ce merge bine intr-un sistem si identificarea resorturilor prin care strategiile de succes pot fi replicate si permanentizate ("invatarea din succese"). Acest demers se detaseaza mult fata de traiectoria traditionala a interventiei (bazata pe modelul medical si pe demersul cercetare-actiune a anilor '40), orientata spre localizarea problemelor, a deficientelor si constrangerilor abordate in urmatoarea succesiune de etape: identificarea problemei; analiza cauzelor; identificarea posibilelor solutii; planificarea actiunii; derularea planului; analiza si evaluarea rezultatelor.

Interventia apreciativa, care se concentreaza asupra punctelor tari ale clientului si mai putin asupra deficientelor lui, dezvolta comportamente participative la nivelul clientului asistentei sociale. Valorizarea punctelor tari ale clientului ca si resurse in procesul de schimbare reprezinta punctul central al abordarii contemporane a practicii asistentiale. Din aceasta perspectiva, interventia nu se mai concentreaza asupra etiologiei problemei si asupra a ceea ce nu a mers bine in trecut, ci se concentreaza asupra prezentului (identificand "punctele tari") si proiecteaza o viziune asupra viitorului. Practica asistentiala orientata spre punctele tari lucreaza cu clientii in calitate de parteneri, contand pe competenta, participarea si implicarea acestora in procesele de schimbare. Importanta este mobilizarea si capacitarea (empowerment) clientului. Cele doua tipuri de practici (perspectiva "punctelor tari" si practica participativa) se completeaza si se sustin reciproc.

Teoretizarea modalitatilor de planificare si control a schimbarii la nivel micro- si macrosocial are in atentie gasirea unor repere normative si valorice care sa asigure echilibrul dinamic al sistemului social. Perspectiva acestui deziderat releva, deopotriva, importanta si dificultatea actiunii asistentiale, situata la intersectia dintre libertatea de initiativa si constrangerile institutionale, dintre functia de conservare si reproducere a normelor si modelelor de comportament socialmente acceptate si functia de schimbare sociala, de promovare si stimulare a autonomiei clientilor.

Etapele procesului de interventie (vezi reader Manualul Participantului)

Cele cinci intrebari care indica traseul procesului de asistenta sociala (Howe, 2001):

Care este problema? Sesizarea cazului; Identificarea problemei; dinamica nevoi/probleme

Ce se intampla? Evaluarea initiala: dinamica nevoi-probleme-resurse

Ce este de facut? Planificarea interventiei; stabilirea obiectivelor si activitatilor

Cum trebuie procedat? Strategia si metodele de interventie

S-a facut tot ceea ce trebuia? Monitorizarea constanta si evaluarea finala

Aceste intrebari, care ghideaza asistentul social in procesul de interventie, descriu, in fapt, etapele acestui proces:

1. Sesizarea
2. Evaluarea initiala a nevoilor si problemelor clientului
3. Elaborarea planului de interventie
4. Implementarea planului
5. Monitorizarea
6. Evaluarea finala

In practica asistentei sociale, aceste etape se deruleaza in spirala (nu succesiv)si permit frecvente reintoarceri la analiza cazului si la etapele anterioare pentru clarificari si adaptari.