Consecinte ale abandonului

Consecinte ale abandonului

Prima consecinta este traumatizantul sentiment de abandon. Producerea sentimentului de abandon este determinata de absenta fizica sau afectiva a adultului de langa copil.

Dezvoltarea normala a copilului inseamna dezvoltarea abilitatilor de adaptare si a

mecanismelor de a face fata situatiilor de stress, mecanismele de coping. Stressul inseamna nu doar stimuli durerosi dar si tot ceea ce este nou se poate constitui ca un stress pentru copil. Capacitatea de a face fata stress-ului si de a trai ca pe o stare reversibila, bunele mecanisme de coping, tin de bagajul genetic precum si de calitatea interactiunilor precoce intre copil - mama. Comunicarea emotionala intre mama - copil sta la baza constituirii tipului de atasament. Emotiile sunt cele care regleaza fluxul energetic si informational in creier. Emotiile sunt asadar reglatoare pentru individ dar sunt reglatoare in spatiul interpersonal. Cand mama este sursa de alarma, teama, teroare, copilul este neputincios si lipsit de o figura de atasament care sa-l poata calma. Dezvoltarea mentala, emotionala, sociala a copilului se bazeaza pe tiparul de comunicare dinre copilul mic si cel care il ingrijeste (mama).

Primul an de viata lasa amintiri implicite, traite la nivelul senzorio - motor, care nu pot fi evocate.

". desi nu vom putea niciodata sa ne amintim explicit ceea ce ni s-a intamplat in primul an de viata, experienta din acel timp pe care am trait-o cu cel care ne-a ingrijit a lasat un puternic si greu impact asupra proceselor nostre implicite. Aceasta experienta atinge procese emotionale, comportamentale, perceptive precum si modelul mental al lumii celorlati si al propriei noastre lumi." (Siegel, 2001)

Dar:".Oamenii trebuie sa-si aminteasca pentru a se putea vindeca. Daca nu-si amintesc nu vor sti de ce corpul le joaca feste." (van der Kolke)

Abia pe la mijlocul celui de-al doilea an de viata se dezvolta memoria explicita cu amintiri care pot fi actualizate (memoria factuala, semantica si memoria autobiografica, episodica). Memoria autobiografica da sensul continuitatii sinelui in timp.

Sinele se dezvolta in primii ani de viata in cadrul relatiilor interpersonale, prin experiente succesive care incep la o anumita varsta a maturizarii individului dar care se continua de-a lungul celorlalte varste (Stern, 1985):

de la nastere la aproximativ 2 luni - corpul inregistreaza senzorial experientele si copilul traieste un inceput de organizare a lumii;

de la 2 - 3 luni la 7- 9 luni - instalarea nucleului, a celei mai importanete scheme a sinelui, cu recunoasterea sinelui ca sursa de actiune si schimbare in acord cu dorinta, senzatia de coerenta (integrare) corporala, emotionala (afectiva) si senzatia de continuitate (pastrrea sensului sinelui de-a lungul timpului):

de la 9 la 18 luni - intra in functie "sinele subiectiv", sensul sinelui si a sinelui impreuna cu altii impartasind momente de atentie, intentie, emotie, cu cel care-l ingrijeste;

in jur de doi ani - "sinele verbal", cand se instaleaza schimbul de cuvinte intre copil si cel care-l ingrijeste;

peste aceasta perioada functioneaza "sinele narativ" in care povestirile autobiografice joaca un rol major in definirea sinelui.

Viziunea nasterii prezentata asupra nasterii si functionarii sinelui (care nu este

singura) ne ajuta sa intelegem importanta fundamentala a colaborarii si comunicarii emotionale cu copilul mic pentru dezvoltarea lui si de asemenea pentru buna functionare a individului de-a lungul vietii.

O observatie interesanta pentru intelegerea problemei abandonului este ca unuldin cei mai importanti factori predictivi al tipului de atasament al copilului fata de parinte este coerenta narativa autobiografica a parintilor. Povestirea autobiografica arata capacitatea mentala de integrare si functionare. Integrarea il face pe individ sa aiba un sentiment al conectarii cu trecutul, sa traiasca cu un sentiment de sens si implinire in prezent, si il pregateste pentru viitor in acord cu datele trecutului si ale prezentului.

Gravitatea consecintelor abandonului depinde de:

caracteristicile copilului (varsta la care s-a produs abandonul, tipul de atasament de care a avut parte inainte de abandon, gradul de rezistenta a copilului);

tipul de acompaniere ulterioara a copilului (relatie de sprijin, comunicarea emotionala);

masuri reparatorii, de vindecare a traumei sau a doliului (din punct de vedere lagal, al starii de sanatate fizica, mentala, educative, reteua sociala)

Studiile care se ocupa de aprofundarea importantei afectivitatii in dezvoltarea psiho-comportamentala a personalitatii au elaborat o serie de teorii/sindroame care pot fi grupate astfel: sindromul de hospitalism, sindromul carentei afective, sindromul abuzului parental, teoria atasamentului, teoria identitatii, teoria pierderii.

Separarea de familie - reactii

Separarea copilului de familie in conditiile grave ale desertismului familial, ale abandonului real sau simulat genereaza fenomenul de frustrare/stresare prin privarea acestuia de satisfacerea in familie a trebuintelor primare (de ingrijire, securitate afectiva) si a trebuintelor psiho-sociale (de apartenenta, identitate, comunicare).

Termenul de "frustrare" a fost introdus de Sigmund Freud ca "denumire a starilor de privatiune pe care le resimte subiectul in conditiile nerealizarii libidourilor sale"; frustrarea a fost apoi extrapolata in cele mai diverse domenii, inclusiv psiho- sociale, fiind interpretata ca un fenomen central al vietii si relatiilor afective.

Succint, notiunilor de frustrare, stress, toleranta la frustrare, compensare, decompensare - pot fi astfel definite:

Frustrarea - concept destul de controversat - este fenomenul de dezechilibru biologic si psihic cauzat de interpunerea obstacolelor in calea satisfacerii trebuintelor, dezechilibru ce se manifesta atat la nivelul pulsiunilor - instinctelor (frustrare primara), cat si la nivelul trebuintelor psihosociale (frustrare secundara).

Dupa Laplanche si Pontalis (1994, 173 - 174), frustrare/frustratie constituie "conditia subiectului caruia i se refuza sau care isi refuza satisfacerea unei cerinte."

Frustrarea. Un subiect (S) este motivat in actiune (1) catre un scop, intalneste

un obstacol (2), este blocat si incearca diferite raspunsuri (3) pana la

identificarea solutiei corecte (4) (Sawewy, Telford, 1968, 235)

Frustrarea ca fenomen cuprinde: situatia frustranta, starea de frustrare si reactii la frustrare.

Situatia frustranta este cauzata de obstacole externe si interne generatoare de stari de tensiune si conflict care afecteaza echilibrul biopsihic al individului si impiedica satisfacerea trebuintelor.

Dupa Rosenzweig situatiile frustrante sunt determinate de:

lipsa mijloacelor pentru atingerea scopului;

pierderea privatiunilor;

starile de conflict.

Sursa situatiilor frustrante se afla in mediul extern - fizic si social - (obstacole materiale si relatiile interpersonale conflictuale) si in mediul intern (incompetentele individului).

Starea de frustrare este determinata de dezechilibrari biologice si psihice manifestate activ producandu-se decompensarea personalotatii. În functie de durata obstacolelor si de gradul de periculozitate, starea de frustrare are un caracter tranzitoriu, temporar gasindu-se solutia de rezolvare sau un caracter cronic cand obstacolul este persistent si nu sunt posibile solutii de rezolvare.

Starea de frustrare se manifesta prin dezechilibrari ale energiei biologice si psihice exprimate comportamental.

Reactiile la frustrare sunt:

adaptative - de acceptare, consiliere sau de depasire de sine prin performantele

generatoare de succes;

fals adaptative - de consolare, autoamagire;

dezaptative - de ostilitate, agresive.

Dupa modul de exteriorzare sunt:

directe (se exprima trairile autentice);

indirecte (defensive, de reprimare, simulare, sublimare)

Manifestarile comportamentale sau reactiile de frustrare sunt trairi neconstientizate

si/sau constientizate, exteriorizate prin agresivitate (revolta, ostilitate, violenta), anxietate, depresie, inchidere in sine, apatie, regresii comportamentale, etc. Manifestarile comportamentale sau reactiile lafrustrare sunt de fapt modalitatile de aparare a individului fata de agresiunea situatiilor frustante.[3]

O clasificare a reactiilor constiente la frustrare a fost realizata de Rosenzweig, ce utilizeaza trei criterii: 1) economi - gradul de deposedare al trebuintelor frustrante;

2) sinceritatea raspunsurilor;

3) adecvarea raspunsurilor.

În cazul primului criteriu (economia trebuintelor frustrante) s-au identificat reactii de aparare a eului, reactii de persistenta a trebuintei si reactii care exprima inevitabilitatea obstacolului.

a.      Raspunsurile de aparare a eului. În functie de modul in care subiectul frustrarii isi asuma "agresiunea", pot fi grupate in:

a.1. extrapunitive - individul isi directioneaza reactiile spre ceilalti, isi exprima

furia si invinovateste pe altii pentru "lipsa sa de noroc". Elementele lumii exterioare devin tintele agresiunii si proiectiei sale, fara a se tine cont de situatia obiectiva. Patologic, acest tip este ilustrat de paranoia.

a.2. intra - punitive - implica trairea sentimentelor de vinovatie si umilinta. Persoana frustrata se considera responsabila iar reactia la frustrare este indreptata spre sine insasi. Acest tip de raspuns il poate determina pe individ sa se simta inferior si lipsit de orice fel de merite, existand posibilitatea de a se instala stari depresive, psihastenii si obsesii.

a.3. impunitive - presupune trairea sentimentelor de jena si rusine. Accentul nu se pune, de aceasta data, pe invinovatirea unei instante din exterior. Situatia este considerata inevitabila si minimalizata. În plan patologic, le corespund anumite manifestari isterice.

b.     Reactii de persistenta a trebuintei. Directioneaza activitatea si gandirea subiectului spre implinirea trebuintei frustrante.

c.      Reactii care exprima inevitabilitatea obstacolului. În acest caz, raspunsurile sunt stereotipe, ca urmare a "dezarmarii" individului.[4]

Cand obstacolul nu poate fi inlatuat si cand acesta agresioneaza excesiv individul, amenintandu-i rezistenta fizica si psihica, devine generator al starii de stress, numit de Hans Selye "sindrom general de adaptare".

Starea de stress dupa acelasi autor cuprinde trei stadii:

stadiul de alarma (individul este pus in garda);

stadiul de rezistenta (individul face eforturi de aparare, de rezolvare a situatiei);

stadiul de epuizare (uzura fizica si psihica).

Starea de stress cauzata de factori stresanti, determina soc emotional, suferinta,

dezorganizare atitudinala afectiva, intelectuala volitiva.

Stressul actioneaza atat asupra echilibrului biologic cat si asupra echilibrului psihic, el produce suferinta fizica si psihica prin suprasolicitare (cerintele depasesc posibilitatile individului) si prin subsolicitare (cerintele sunt sub nivelul posibilitatilor individului, facandu-l apatic, inactiv). Hormonii de stress conduc la tulburarea functiilor vitale ale organismului. De asemenea tulbura somnul copilului, ritmul veghe - somn. Hormonii de crestere se produc in timpul somnului copilului.[5]

Copii abandonati au o marca fizica evidenta fiind mai mici de statura. În raportul intocmit sub coordonarea Ecaterina Stativa, in anul 2000, in cadrul proiectului CERAB al UNICEF, in cateva institutii pentru protectia copilului, a condus la concluzia ca:"La toate grupele studiate, inaltimea mica pentru varsta inregistreaza o prevalenta mult peste cea a populatiei de referinta a copiilor neintitutionalizati; ea creste de la 36% la copiii sub 2 ani (31,4% la sugari, 41,4% la copii 1 -2 ani) la 51,7% la grupa 2 - 5 ani si este de 34,4% la copiii scolari".

Consecintele abandonului la nivelul dezvoltarii fizice a copilului sunt arareori luate in considerare. Scaderea imunitatii copilului abandonat, frecventele lui imbolnaviri, greutatea si inaltimea mica, nu sunt asociate de regula cu abandonul suferit de copil, cu suferinta ci cu conditiile nefavorabile dezvoltarii in institutiile pentru copii. Este o viziune unilaterala, reductionista care face abstractie de datele recente privind influentele experientelor precoce asupra dezvoltarii generale a copilului.

"Cand un bebe vine dintr-un alt mediu, alta cultura, el are toate sansele de a fi hipersensibil si depasite de schimbare. Oricat de sarac ar fi fost mediul din care vine, copilul s-a adaptat si suferinta este inevitabila. . Aceasta hipersensibilitate il va face sa intoarca spatele adultilor din noul mediu. Nu va vrea sa ii priveasca. Nu le va accepta avansurile. Nu va manca. El va ramane izolat si fragil."(Brazelton, Geenspan, 2001)

Functionarea normala a creierului uman are nevoie de trei conditii majore: afectiune, predictibilitate si continuitate.(Perry)[6]

Stress-ul genereaza frustrarea, frustrarea prelungita si nesolutionata devine la randul ei stress; cele doua fenomene se interconditioneaza si se presupune reciproc.

În conditiile trairii stressului si frustrarii, restabilirea echilibrului biologic si psihic se realizeaza prin strategia procesului adaptativ care consta in:

profilaxia frustrarii si a stresului;

apararea de agresiunea stimulilor frustranti/stresanti;

cresterea gradului de toleranta.

Profilaxia frustrarii si a stresului presupune prevenirea obstacolului, pregatirea

pentru evitarea lui inainte de a actiona nociv asupra individului.

Apararea de agresiunea stimulilor frustranti/stresanti se realizeaza prin inlaturarea (invingerea) obstacolului, evitarea lui.

Cand acest lucru nu este posibil, solutia este cresterea gradului de toleranta la frustrare/stress ce consta in acceptarea obstacolului, obisnuirea cu actiunea lui, rezistenta fata de efectul lui nociv.

Toleranta la frustrare/stress se realizeaza prin compensarea cu formele ei:

substiuirea (inlocuirea unei situatii defavorabile cu una favorabila echilibrului biopsihic si adaptatarii);

comutarea (depasirea starii de tensiune prin antrenarea in activitati generatoare de satisfactii);

proiectarea (exprimarea prin aspiratii si produse ale activitatii)[7]

Sindromul de hospitalism

Separarea mamei de copil determina un retard temporar, fenomen studiat de Rene Spitz si caruia i-a dat denumirea de depresie analitica sau hospitalism. El foloseste termenul de depresie in ratiunea similitudinii clinice, in caz contrar structurala, pe care o constata cu depresia adultului.

El a observat copiii dintr-o cresa timp de 10 - 18 luni, copii ai mamelor delicvente. A individualizat la 19 dintre copii un tablou clinic care a primit denumirea de

depresie analitica; dupa tipete, plans progresiv, intr-o luna, micii copii au devenit plangaciosi, ei adoptand o atitudine retrasa, refuzand sa ia parte la anturaj, protestul copiilor manifestandu-se printr-o letargie cu pierdere apetitului si scaderea in greutate, pierderea interesului fata de mediul inconjurator, dificultati de somn si in ultimul rand o pierdere aparenta a capacitatii de a crea relatii cu cei din jur. Astfel Spitz remarca:"cand ne apropiam, ne ignorau. Uneori expresia fetei era avida, incercand sa observe. Daca insistam, puteau apare lacrimile, adesea tipete ascutite, un astfel de comportament durand de la doua la trei luni. Ei pierdeu in greutate in loc sa creasca. Unii sufereau de insomnie toti manifestand o mare sensibilitate la rinite si eczeme. S-a observat un declin progresiv al coeficientului de dezvoltare. Dupa varsta de trei luni, dupa perioada galagioasa urma un fel de rigiditate inghetata a expresiei. Ei refuzau sa manance, ramaneau imobili, inexpresivi. Acest comportament se insotea de activitati auto - erotice orale, anale sau genitale. Contactul cu acesti copii ajunsi in aceasta stare deveneu totdeauna dificili si finalmente imposibili."

Conditia de aparitie a acestui tablou a fost separarea de mama intre luna a sasea si a opta de viata. În timpul acestor trei luni copilul nu putea vedea mama aproape de loc sau cel mult o data pe saptamana, in timp ce inainte, mama a fost cea care a ingrijit exclusiv copilul a carui mama nu a fost indepartata.

Aceasta separare, manifestarile sale a fost complet reversibila dupa trei luni de la intoarcerea mamei, sau acolo unde a fost posibila realizarea unei relatii privilegiate cu un substitut matern stabil si rabdator. "Singurele semne care arata ca s-a realizat contactul cu un substitut sau un observator sunt atunci cind sunt pe de o parte acceptate jucariile si pe de alta parte, exprimarea durerii prin plansul la despartire." (Pierreax - Antoine Y., 1957)

Masura terapeutica a reprezentat aducerea mamei la copil. "Schimbarea comportamentului copiilor a fost dramatica. Ei erau adesea amabili si veseli, iar coeficientul de dezvoltare s-a imbunatatit brusc." (Pierreax - Antoine Y., 1957)

Fara interventie, procesul nu are nici o tendinta la stabilizare spontana. El a fost descris in aspectul sau spontan sub termenul de hospitalism si observat intr-o casa "unde normele de echipament medical, de igiena, de hrana echivaleaza cu cele din cresa dar unde separarea a avut loc putin dupa luna a treia, cel mai adesea luna a sasea si unde obiectul dragostei nu a fost restituit. Pe de alta parte copiii erau grav carentati pe planul ingrijirilor materne, o sora avand grija de zece copii. Se instaleaza un tablou de "stupoare catatonica", cu o repulsie in a atinge obiecte; pozitiile neobisnuite si bizare ale degetelor si ale miinilor devenind activitatea esentiala a copiilor. Nici o interventie nu a fost eficace dupa lungi separari de casa" (Pierreax - Antoine Y., 1957)

Pentru Spitz "pierderea reala a obiectului dragostei echivala pentru copil cu o privare ostila. Din punct de vedere dinamic, mersul, motilitatea in general umpleau importante functii a unei cai naturale de descarcare a unei pulsiuni agresive. Deoarece activitatea motrica este inhibata din copilarie, toate descarcarile normale ale impulsiunilor agresive sunt blocate. În acest caz nu exista decat o singura posibilitate de drenaj: aceea de a dirija contra lui insusi pulsiunea agresiva." A fost emisa ipoteza ca o difuziune a celor doua instincte a avut loc si ca agresiunea separata a impulsului libidinal este returnata catre copilul privat de provizii afective si care ameninta sa se deterioreze. Activitatile auto - erotice inceteaza: copilul nu poate considera propriul corp ca obiect, cum este cazul in narcisismul secundar. La reintoarcerea obiectului dragostei, apare refuzul partial al pulsiunilor si copilul devine vesel. "Astfel putem intalni tablouri clinice de severitate crescuta, in functie de capacitatea institutiilor de a procura copiilor, privati de obiectele de dragoste, un inlocuitor sub forma unei locomotii libere (sau a unei motricitati stimulate) si obiecte de dragoste substitutive incurajand tendintele sale de a alege activ el insusi propriile obiecte de dragoste." (Spitz, 1948)

Spitz pune accentul pe :

rolul major al varstei in momentul experientei carentiale;

gravitatea pierderii obiectului dragostei, mai ales dupa instalarea de relatii obiectivale catre lunile 6-8;

importanta duratei separarii carentiale pentru a stabili prognosticul;

pe lipsa stimularii care decurge prin separare.

Tot Spitz observa, la acesti copii, aparitia bizareriilor in comportament dupa o

lunga perioada foarte saraca in stimulari afective si senzorio - mototrii:

jocul de a-si trece mana prin fata;

frica de a atinge obiectele si imposibilitatea de a le lasa cand sunt sesizati.[8]

Din perioada anilor 1960 si cu un elan crescut in anii 1970, in Occident s-a renuntat

treptat la "institutionalizare" copiilor abandonati de parintii lor. Internarea lor in case

de copii, fara o figura materna constanta, care sa asigure continuitatea relationarii copiilor cu adultul a fost inlocuita prin programe vaste de adoptie si plasament familial.

Neglijarea copilului intr-o institutie se datoreste reducerii numarului de contacte dintre adulti si copii la cele din timpul actelor de ingrijire fizica (imbaiere, alimentare, schimbarea scutecelor sau a imbracamintii). Aceasta conduce la dezvoltarea unui stil impersonal de ingrijire a copilului, care la randu-i conduce la aparitia simptomelor de hospitalism. Copilul hospitalizat devine, treptat - trecand prin mai multe faze - apatic si dezinteresat de ceea ce se petrece in jurul lui, dupa ce in prealabil a incercat, in zadar, sa atraga asupra sa atentia celor care-l ingrijesc. (Robertson, 1967). Dupa o prima faza in care copilul internat intr-o institutie plange mult, este agitat, isi exprima dorinta de a stabili relatii cu cei din jur, daca nu i se raspunde prin satisfacerea nevoilor sale emotionale, el va renunta la eforturile sale de a intra in contact cu ceilalti si se va inchide in sine.

Prima reactie a copilului dupa internarea sa intr-o institutie si separarea de mama sa este descrisa de Robertson ca faza de exprimare a tristetii. În aceasta prima perioada copilul da semne de suferinta pe care le manifesta activ, adesea zgomotos: se uita adesea la usa pe care a plecat mama, urmareste atent pe cei care intra, sperand ca persoana de care este atasat va reveni dupa el, doreste sa fie luat in brate, mangaiat sa i se arate interes. Deocamdata coportamentele de joc alimentar si de relationare ale copilului se pastreaza la nivel initial

Neconsolarea copilului conduce, intr-o a doua faza, la disperarea acestuia. În aceasta a doua perioada comportamentul copilului devine dezorganizat, el prezentand dese crize de plans, lipsa poftei de mancare, tulburari de somn, imbolnaviri, renuntarea la comportamentul de joc, pierderea interesului pentru relatiile sociale.

În ce-a de a treia faza, renuntarea, copilul pare detasat de relatiile din jur. Copii cu o buna capacitate de adaptare sau cei care au primit suport din partea celor care au preluat ingrijirea lor, vor incepe sa se dezvolte din nou, chiar daca vor relua evolutia de la un nivel mai scazut decat cel de la internare. Limbajul, jocul, interesele vor incepe din nou sa se dezvolte.

În privinta modalitatii de stabilire a relatiilor, s-a observat ca cei care au fost abandonati, stabilesc usor relatii, dar au mari dificultati, mai ales in adolescenta si la varsta adulta, de a se atasa in mod stabil de cineva.

Copii mai vulnerabili si cei care nu beneficiaza de suport din partea celor care le-au preluat ingrijirea, pot regresa in continuare in comportament si sa se retraga din ce in ce mai mult in sine, devenind apatici, inexpresivi, dezinteresati de lumea obiectelor si de persoanele din jurul. Prin acest mecanism se poate explica existenta unui numar mare de copii cu retard sever in dezvoltare si comportament de tip autist din leaganele de copii. (Roth, 1998). Formele grave de neglijare pot conduce, asadar, la tulburari de ordin psihopatologic in dezvoltarea copiilor.[9]

Însa, termenul de hospitalism si tabloul clinic pe care il implica nu trebuie sa ne faca sa subestimam faptul ca nu toti sugarii si copii reactioneaza de aceiasi maniera la deprivarea materna.

Sindromul carentei afective

Unul dintre factorii care intra in structura personalitatii, influentand-o in dezvoltarea sa ulterioara, este afectivitatea. Avand in vedere faptul ca exista o relatie stransa intre aceasta si dezvoltarea generala a personalitatii copilului, lipsa dragostei materne aduce perturbari ale normalitatii structurilor fizice si psihice prin actiunea / corozirea blocajului afectiv. Lipsa de afectivitate si de maturitate afectiva contribuie la aparitia unor dificultati adaptative si a unor devieri de comportament ca reactie de protest impotriva acestor lipsuri. Afectivitatea este considerata una din cele "sase mari forte" care determina cursul dezvoltarii si regleaza comportamentul, celelalte cinci fiind: factorii fizici, familia, scoala, conditia sociala, inteligenta. (Boccia Maria, 1994 si Bornestein M., 1992) Dupa J. B. Watson (1987). Viata afectiva este fondata pe trei reactii: frica, dragostea si furia. Aceste trei reactii "neconditionate" (sau naturale) compun toate celelalte reactii afective ulterioare prin jocul conditionarii, altfel spus achizitiile experientei.

Se poate spune ca doua influente opereaza in cursul dezvoltarii vietii afective: maturizarea si experienta.

Analizand raporturile dezvoltarii afectivitatii cu celelalte aspecte ale personalitatii, dupa Piaget, afectivitatea nu creeaza structuri, iar sentimentele nu se organizeaza prin ele insasi. Viata afectiva nu se organizeaza decat prin intelectualizare. Dezvoltarea inteligentei in fiecare din stadiile sale determina formele succesive de afectivitate, acesta furnizand elanul motor, dar modelajul afectiv al conduitei vine de la functiile cognitive (perceptie, inteligenta, judecata). Dupa aceasta conceptie, exista deci un paralelism limitat intre dezvoltarea afectivitatii si dezvoltarea cunoasterii. În final formarea stadiului operatiilor intelectuale poate dezvolta sentimentele socio - morale si sa organizeze viata afectiva personala.

Teoria lui Piaget acorda un loc important constituirii obiective a obiectului si normei (progresul cunoasterii realului) asupra formelor de exprimare a afectivitatii. Fondata pa analiza dezvoltarii si judecatii, aceasta teorie explica bine formarea sentimenteleor morale, tributare cunoasterii normelor. Relatia este astfel traita inainte de a fi gandita, valorile afective exista inaintea obiectelor, modalitatile emotionale ale perceptiei / reactiei sunt cronologic anterioare activitatii intelectuale.

Alti psihologi ai copilariei (Ainsworth, Bowlby, Cichatti, Rutter, s.a.) au sustinut in maniera convingatoare ca modul de existenta al copilui inainte de 6 ani este in intregime afectiv si ca la finalul acestei perioade principalele forme de afectivitate ale viitorului adult sunt stabilite. Dezvoltarea normala a inteligentei (obiectivarea lumii, apoi perceptia raporturilor intre obiecte si eu) nu se face decat daca relatia afectiva anterioara este normala, caci aceasta constituie soclul (securitate, realitate, interes pentru lumea exterioara, posibilitatea afectiva a descentrarii) pe care se construieste cunoasterea rationala. Astfel s-a constatat ca blocajele afective, obsesiile, regresiile, starile depresive la copil provoaca o inhibare intelectuala, astfel incat recordul intelectual este datorat in mod unic perturbarilor afective.

Separarea uni copil de mama sa inainte de 6 luni este mult mai traumatizanta decat cand copilul este mai mare. La varsta de 6 luni copilul deja a identificat persoana care ii este mama reprezentand o persoana importanta, deci manifestarile de anxietate sunt normale. De asemenea se considera ca separarea de mama la varsta de 6 luni este multe mai greu suportata comparativ cu copii la care relatiile afective pana la aceasta varsta au fost mai superficiale. Copiii sunt capabili sa-si identifice mamele dupa sunete, miros si infatisare dupa primele doua luni de viata. Este de fapt acel sistem complicat de relatii prin care mama si sugarul comunica intre ei si ofera in acelasi timp satisfactie unul celuilalt. Atunci cand mama nu este disponibila, un transfer rapid de la mama catre alta persoana nu este posibil, copilul pare nesigur si comportamentul sau se dezorganizeaza. Sugarii, a caror relatii externe initial au fost dezvoltate numai cu mama, sufera mult mai mult atunci cand este preluat de mai multe persoane de ingrijire decat daca ar fi preluat numai de o singura persoana.

Efectele secundare ale separarii variaza in functie de faza de reactie la separarea in care se gaseste copilul (a. faza de detresa acuta cu crize si plans; b. faza de disperare; c. faza de detasare in cursul careia copilul accepta ingrijirile, nu importa a carui substitut matern, parand sa piarda tot atasamentul pentru mama sa). Aceasta faza depinde de diferiti factori:

varsta la momentul separarii. Varsta copilului intervine in toleranta mai mica sau mai mare la separare, in masura in care conditioneaza capacitatea sa de a intelege ceea ce se intampla in jurul sau si ce i se intampla.

sexul copilului. Cateva studi au aratat ca baietii sunt mai vulnerabili la efectele separarii.

temperamentul copilului. Numeroase studii au aratat ca sunt mari diferente intre caracteristicile psiho - comportamentale ale copiilor, stilul comportamental si raspunsul la situatii noi. Importanta acestor diferente individuale au fost prezentate in asociere cu perturbarile comportamentale de mai tarziu si in performantele educationale.

motivul separarii si capacitatii copilului de a le intelege. Intra in joc o separare de mama pentru o boala a acesteia sau o plecare, nu are aceeasi conotatie ca spitalizarea copilului insusi.

durata separarii/deprivarii. Heinicke & Westheimer (1965) studiind 10 copii plasati intr-o casa de copii au gasit tulburari mai grave dupa o durata de 7 - 21 saptamani fata de lotul de copii la care separarea a durat mai putin de 3 saptamani.

experienta de separare anterioara. Este determinat ca la copii care au avut experienta anterioara de separare, ei devin mult mai sensibili la o alta separare, care este mult mai traumatizanta pentru ei, dar raspunsul depinde foarte mult de natura primei separari.

existenta unui substitut matern deja cunoscut si stabil in timpul separarii. Adaptarea la substitutul matern depinde de asemenea de calitatea relatiilor mama - copil inaintea episodului de separare si a unei eventuale mentineri a contactului cu parintii. Heinicke & Westheimer (1965) au gasit ca frustrarea se reduce atunci cand exista o persoana cunoscuta.

returul in nucleu poate realiza de asemenea o noua separare, dar de aceasta data substitutul matern, si calitatile reperatorii ale mediului familial pot fi alterate.

Efectele separarii asupra dezvoltarii copilui se impart in doua grupe (dupa J. Robertson):

Efectele separaii pe termen scurt . În separarile scurte, cand intoarcerea copilului mic se

efectueaza in momentul detresei se observa adesea comportamente de atasament anxios, fie imediat dupa intoarcere, fie dupa o perioada de indiferenta detasata cu ostilitate si respingerea mamei. Aceasta eventuala ostilitate induce aproape inevitabil la mama o contraatitudine care se apropie de culpabilitate.

O sensibilitate ulterioara la angoasa de separare pare sa fie unul dintre efectele manifeste ale separarii, dar poate ramane discreta chiar ascunsa pana ce un episod al vietii familiale a copilului o reinvie.

Douglas & Blomfield (1958) au gasit efecte ale separarii numai cand sunt insotite de schimbari ale mediului, de aceea ei considerand ca uneori tristetea la separarea pe terme scurt este mai mult determinata de mediul nou in care sunt plasati copii, decat de separarea in sine.

Deci atat separarea cat si schimbarea mediului poate produce frustrarea copilului, dar aceasta este mult mai marcata atunci cand intervin ambele.

Discutand implicarea separarii sau deprivarii de afectiunea materna a fost amplu evidentiat ca chiar si in institutiile care ofera conditii bune pentru copii, ingrijirea difera atat calitativ cat si cantitativ de cea de familie. Rezulta faptul ca separarea in sine nu este factorul cheie, dar distorsionarea sau ruperea relatiei mama - copil este cruciala, cel mai probabil ambii factori au o parte importanta in geneza frustrarii. Nu se poate determina care este mai importanta - pare ca variaza in functie de circumstante individuale.

Efectele separarii pe termen lung.  În separarile de lunga durata, prejudiciul carential

inevitabil, chiar daca mai mult sau mai putin profund, poate induce un comportament de detasare suficent de fix pentru ca apoi copilul sa nu poata reforma atasament normal.

Bender si Bowlby au aratat ca tulburarile de comportament si delicventa infantila sunt asociate cu separarile indelungate a copilului de familie si institutionalizarea. Alte studii ale copiilor separati de familie au aratat un ridicat nivel de retardare a limbajului si de inteligenta subnormala. Separarea determina anxietati care sunt recunoscute ca dezordini specifice si care joaca un rol cheie in aparitia depresiilor copilului si in dezvoltarea relatiilor intersociale.

Separarile repetate

Separarile repetate mai mult sau mai putin scurte ale sugarului sau ale copilului mic de mama sa sau de substitutul matern determina o afectare precoce, prelungita, mai mult sau mai putin severa. Distorsionarea investitiilor obiectuale de calitatea variabila dezorganizeaza pozitia copilului si de asemenea imaginea propriului sau corp si jeneaza progresiv instaurarea noilor legaturi sau la reinstaurarea celor vechi; toate noile investitii reactiveaza rani narcisiace de care copilul se poate proteja prin ostilitate sau o detasare aparenta.

Repetarea separarii complica de asemenea fiecare nou plasament si fiecare noua reintoarcere. Se formeaza atunci un nou ciclu infernal, in cursul caruia tulburarile de comportament in raport cu o intensa carenta afectiva niciodata satisfacatoare angajeaza o respingere mai mult sau mai putin constienta din partea mamei. Aceasta la randul sau, este din ce in ce mai tentata de a repune copilul intr-o institutie cu caracter sanitar sau social si pretextele nu lipsesc, pentru ca acesti copii au adesea o sanatate precara si evolueaza intr-un mediu precar pe plan social si cultural, incapabil de a rupe singur acest cerc infernal fara ajutorul lucratorilor sociali.

Separari iterative

Nu sunt totdeauna clarificate, acolo unde consideram doar o deplasare si o schimbare a mediului, copilul de fapt suporta mai mult separari succesive si mai mult rupturi a legaturilor cu adultul, el trecand de obicei prin locuri diferite (crese, perioade de observatie, locuinte provizorii) inainte de a regasi o stabilitate relativa.

Fiecare schimbare de loc se acompaniaza cu o schimbare a fetelor, a persoanelor inconjuratoare; copilul este totdeauna unul "nou si nimeni" in decursul acestei curse, de multe ori el nu poate percepe formele care cuprind suferinta sa pentru ca nimeni nu poate si nu are timpul de a le compara cu el insusi.

Pentru M. Mead impartirea ingrijirilor copilului intre mai multe persoane permite de a asigure o mai mare continuitate si o sensibilitate la traumatismele constituite de pierderea mamei. În acelasi timp, necesitatea unei figuri materne principale nu trebuie sa faca obiectul nici unei contestatii, chiar daca atasamentul trebuie sa fie temperat prin investirea de catre o alta persoana pentru care copilul este obiectul de ingrijire si de interes, in mod particular de catre tata. Obisnuinta unor separari fericite permite de a atenua inconvenientele unei separari triste. Daca mamele multiple sunt prejudiciabile, asa cum sunt in casele de copii, pentru ca nici una nu se simte atasata si nu vrea sa se dedice copilului, mamele suplimentare ca revansa pot combina efectele fericite si permite copilului de a suporta mai bine separarea.

Raspunsul sugarului la separarea in primul an de viata poate fi privit ca o dezorganizare generala, sentimentul de abandon cu reactia de furie si protest da sens senzatiei de disperare si nefericire a copilului. În contrast copilul 1-3 ani in cautarea unei explicatii priveste separarea nu numai ca un abandon ci mai mult ca o pedeapsa echivalenta cu pierderea dragostei. Sentimentuele de furie sunt amestecate cu cele de vina, copilul crezand ca probabil el este responsabil de disparitia parintilor. Copii mai mari pot reactiona cu enuriazis sau mai frecvent cu murdarirea. Tulburarile de alimentatie, tulburarile de somn, cresterea iritabilitatii, depresia si plansul sunt comune, uneori apar cosmarurile.

Uneori copilul mic se poate angaja intr-o permanenta cautare a parintilor punand mereu intrebari si in acelasi timp parasirea locului in care sta in cautarea acestora. Asigurarea data copilului ca parintele se va reintoarce dupa catva timp nu este de ajutor copilului pentru care notiunea de timp este putin formata. Uneori permisiunea de a se simti singur si trist este mai utila decat crearea uneo diversiuni.

Este de necontestat faptul ca fenomenul de carenta afectiva determina sentimentul de frustrare datorat in parte unei interferente cu relatiile de atasament si pe de alta parte efectelor unui mediu inconjurator nou, strain si rece. Retardarea intelectuala ce apare pare a fi datorata unei experiente neplacute si traumatizante, tulburarile aparand datorita perturbarii relatiilor interpersonale. Aceasta accentueaza importanta speciala a afectivitatii in primii ani de viata, in formarea relatiilor interumane, in dezvoltarea personalitatii si dezvoltare sociala.

Sindromul abuzului parental

Studierea acestui sindrom a intampinat mari dificultati care tin de ratiuni diverse: admiterea copiilor in servicii lipsite de mijloace de observatie psihiatrica, multitudinea instantelor administrative implicate, legatura lor adesea defectuasa, complexitatea fenomenelor, dispersia geografica. Exista numeroase necunoscute referitore la acest subiect in plina investigare.

Lucrarile publicate pana acum pe aceasta tema, a abuzului asupra copilului, au relevat o serie de constatari:

frecventa, care este mult mai mare dacat se crede in mod curent;

varsta mica a copiilor, in marea majoritate sub 3 ani, multi chiar sub 6 luni, uneori chiar nou-nascuti;

dificultatea de dignosticare, care rezulta direct din varsta mica, din expresia clinica adesea derutanta, din atitudinea de negare sistemica de catre autorii abuzului, din ignorarea si neacceptarea ideii de agresiune a copiilor de catre proprii parinti, din partea celor care trebuie sa intervina;

recidivarea, care este regula;

gravitatea prognosticului: un copil victima a abuzului corporal este aproape intotdeauna intr-un redutabil pericol. Mortalitatea nu este exceptionala. Pentru a nu mentiona decat cazurile depistate si remise ulterior famiilor lor, 10 % dintre ei mor (Kempe). Prin ignorare 50 - 60% dintre ei risca grave infirmitati sau mortea. Cele mai frecvente sechele sunt: ortopedice, neurologice, dismorfice si inainte de toate mentale.

inexplicabila ignorare a problemei din partea a numerosi medici in ceea ce priveste prevenirea uneia dintre cele mai grave afectiuni ale patologiei pediatrice.

De aceea pentru a preveni minimalizarea problemei abuzului fiecare suspiciune trebiue analizata cu mai multa acuratete indeosebi de catre serviciile de igiena mintala.

Trebuie analizat cu atentie comportamentul, structurile familiale si sociale, tipuri de studii care sunt suficient de fragile. Pana acum rezultatele cele mai fructuase au fost realizate prin investigarea complementara de catre psihiatru si asistentul social la nivelul familiei.

Analizand tipurile de leziuni care pot fi gasite la copii abuzati, in ceea ce priveste leziunile cutanate, atentia este adesea atrasa de : echimoze, hematoame, escoriatii, muscaturi, arsuri (cu fierul de calcat, tigara, arderea parului); topografia lor: fata si gura, gura (mai ales la copii anorexici) lombe, perineu (la copii enurezici); numarul lor, recidivarea lor.

Frecturile sunt frecvente la nivelul membrelor, fie izolate si recente, fie insotite de numerose alte leziuni mai mult sau mai putin vechi ale craniului, coastelor. Aceste fracturi multiple si vechi la copilul mai mic de 2 ani sunt adesea inaparente si se descopera la radiografierea scheletului efectuata in cazul suspicionarii maltratarii copilului. Din cauza structurii unui os in plina formare si crestere, ele nu releva o agresiune voluntara si directa asupra membrelor cu intentia de a face rau, ci pot rezulta din manipularea brutala, inadecvata (intinderea, torsionarea). Pot apare fracturi de craniu, ale piramidei nazale, coastelor, coloanei vertebrale, care implica totusi un traumatism direct.

Alaturi de aceste leziuni care apartin patologiei traumatice exista alte marturii ale abuzului care sunt mult mai frecvent intalnite atat de catre medici cat si de catre asistentii sociali: malnutritia, retardul staturo - ponderal mergand adesea pana la nanism psiho - social.

Hematomul subdurel care a jucat un rol esential in istoria copilului maltratat, are o importanta deosebita prin frecventa si gravitatea sa, fie singur, fie asociat la alte leziuni.

Denutritia este un tip de abuz particular care are o mare frecventa, uneori anticipand traumatismele dramatice.

În ciuda acestor enumerari de altfel incomplete, abuzul nu este totdeauna evident deoarece cel mai adesea este dificil de a diferentia agresiunea de nelijenta, de lipsa de ingrijire.

Pentru diagnosticarea copilului abuzat cel mai bun criteriu este contradictia dintre fapte si spusele persoanelor responsabile, avand de asemenea o mare importanta calitatea si experienta persoanei care vine in contact imediat cu copilul maltratat.

În ceea ce priveste conditiile si etiologia mai multe elemente au fost incluse. Cel mai semnificativ dintre toate este varsta, cu o prevalenta pentru copii pana la 3 ani si o proportie mare pentru sugari. S-a remarcat de asemenea la copilul abuzat un numar mare de spitalizari sau plasamente care agraveaza rejetul atunci cand se incearca reintegrarea in familie. Din contra sexul, rangul frateriei, tipul de comportament (anorexia, tulburari sfincteriene, insomniile) nu par sa intervina decat cu titlu secundar.

În fapt problema etiologica este dominata de conditiile sociale pe de o parte si aspectele psihologice pe de alta parte. Elementele patogene care inconjura copilul abuzat sunt complexe, unele intereseaza personalitatea adultilor, celelalte conditiile sociopatice.

Numerosi copii victime ale abuzului apartin la ceea ce s-a convenit sa se numeasca "cazuri sociale": familii deosebit de sarace pe plan socio-economic si cultural, impovarate de conditii grele de viata, nivel profesional scazut, somaj, izolate in cadrul grupului social in care exista promiscuitate si posibilitatea contaminarii imorale. Exista de asemenea numeroase situatii deviante: instabilitatea relatiilor conjugale, concubinaje succesive, copii din relatii diferite, mame celibatare sau abandonate. Aceste conditii formeaza "familiile cu riscuri multiple" - termen introdus de catre anglo - saxoni.

Deficienta conditiilor socio - economice apare cel mai frecvent in studiile care au ca tema copilul abuzat si neglijat, dar aceasta nu exclude faptul ca exista copii abuzati in familii constituite, cu conditii socio - culturale normale.

S-a remarcat astfel ca ameliorarea conditiilor sociale, de exemplu recalificarea profesionala sau gasirea unei slujbe, nu este suficienta pentru a preveni recidivele abuzului, fie asupra victimelor, fie asupra unor alti copii.

Autorii abuzului, parintii sau persoanele din anturaj, sunt de obicei tineri. Mama sau tatal sunt responsabili in proportie variabila conform statisticelor, dar cu o complezenta reciproca uneori chiar o complicitate cvasiconstanta. Ei sunt rari atinsi de tulburari mintale caracteristice si cel mai adesea considerati ca legal responsabili.

În ciuda caracterului artificial se pot separa doua tipuri de conditii psihologice:

decompensarile episodice;

personalitatile anormale

decompensarile episodice sunt adesea legate de circumstante suficient de precise: conditii familiale precare, nastere inoportuna, izolare, epuizare psihica si fizica, consumul de alcool. Toate aceste circumstante prelungesc si fixeaza decompensarea post - partum. Este vorba de personalitatile fregile cu componenta indeosebi nevrotica. Abuzurile asupra copiilor sunt episodice, neregulate, intermitente. În spatele acestor circumstante se gaseste un fenomen constant: aceste femei au incapacitatea de a investi afectiv in copilul lor.

La polul opus se afla personalitatile anormale care au grave anomalii caracteriale chiar daca ele nu pot fi inscrise intr-o nosologie psihiatrica. Elementele cele mai implicate ar fi: lipsa afectivitatii si absenta culpabilitatii, intoleranta la frustrare. Au fost calificate ca personalitati in mozaic pe un fond de imaturitate, de carenta. Ceea ce le caracterizeaza fara exceptie sunt sentimentul de fragilitate si de epuizare fizica si psihica,compensate de perioade de violenta fizica sau verbala, cu saracia sistemului defensiv care are drept consecinta evidentierea comportamentelor primare cu o exacerbare a pulsiunilor agresive.

Esentiale sunt doua elemente. Mai intai o incapacitate fundamentala si permanenta de a investi in copil, de a-si da seama de reactiile, nevoile sale, uneori chiar de cele fundamentale. Al doilea fapt remarcabil este atribuirea de catre acesti parinti copilului lor de sentimente aberante. Sunt reclamate adesea principii educative rigide, aplicate unui copil mic, de la care se cere o conduita exemplara. Nu mai putin sugestiva este incoerenta interactiunilor, in particular alternanta intre perioadele de rejet, cand copilul este abandonat ore intregi, si perioade de contact impulsiv, intens, uneori cu tonalitate erotica.

Unanim s-a considerat ca acesti parinti au primit la randul lor ingrijiri materne si paterne inadecvate, uneori ei insisi au fost victime ale abuzului, in orice caz sunt grav frustrati sau maltratati moral sub forma exigentei excesive si inadaptabile.

Implicatiile abuzului asupra dezvoltarii copilului au fost prezentate ca anomalii de comportament la aproximativ 64 % dintre copii.

Copiii sunt tristi, apatici, speriati, unii dintre ei prezinta agitatii patologice. La copii mai mici, retardul psihomotor, absenta limbajului sunt foarte frecvente si par a fi adecvate de inhibitie. Dupa aceasta faza de multe ori copilul progreseaza rapid, devin capabili sa achizitioneze cunostinte noi, se ataseaza de personalul care il ingrijeste si este indiferent atunci cand este vizitat de parinti. Aceasta reprezinta un adevarat test terapeutic, evocator nu numai a tratamentului la care a fost supus copilul ci si a carentei afective si educationale grave.

Plasat intr-un mediu favorabil, copilul se poate redresa, aceasta reversibilitate este spectaculara in nanismul determinat de suferinta psihologica cea mai evidenta si singulara a copilului victima a abuzului.

Efectele pe termen lung ale abuzului pot fi gasite peste ani prin tulburari grave de personalitate, semn de tulburare afectiva grave, afectiuni nevrotice.

Copiii care sunt scosi din mediul familial nociv si plasati in alte familii, cei mai multi par fragili, foarte dependenti de apartinatori, sentimentul de insecuritate fiind prezent permanent. Elementele fobice cum ar fi frica de a parasi casa, frica de intuneric, de a fi furat sau abandinat sunt foarte frecvent gasite.

Simptomatologia copiilor care se reintorc in familiile lor este dominata de impulsivitate, comportament predelicvent care necesita interventie din exterior, ajutor pedagogic, clase speciale, psihoterapie, reeducare.

Toate aceste elemente pun in evidenta faptul ca trebuie evaluata mai profund si pe termen mai lung situatia familiala si de analizat cu foarte mult discernamant daca mentinerea unui copil abuzat in familia naturala este benefica sau este mult mai utila plasarea lui intr-o familiei, unde poate exista o mai mare sansa de a se integra si de a reface relatiile afective interumane, mai ales atunci cand varsta copilului este mica, deaorece este mult mai dificil atunci cand copilul abuzat depaseste varsta de 3 ani.[11]