Conceptul de cunoastere la Karl R. Popper

Conceptul de cunoastere la Karl R. Popper

In secolul XX, in epistemologie a aparut o serie de noi orientari, in stransa legatura cu dezvoltarile teoretice si metodologice din stiinta. Pot fi astfel amintite filosofia analitica, rationalismul critic, epistemologia genetica s.a.

Printre marile personalitati ale vietii intelectuale si publice al secolului trecut care au exercitat o influenta considerabila asupra dezvoltarii domeniului cunoasterii si asupra reprezentantilor sai si care au avut contributii deosebite in diferite ramuri ale stiintei (logica matematica, logica cercetarii etc.), un loc aparte il ocupa K. Popper, B. Russell si J. Ortega y Gasset. Cei trei filosofi si-au pus amprenta asupra domeniului,

conceptiile lor constituind momente importante in evolutia teoriei cunoasterii.

In 1934 apare Logica cercetarii, lucrarea capitala a lui K. Popper, un reper foarte important in literatura epistemologica a secolului XX, in care sunt definite elementele de baza ale intregii sale filosofii, fiind singura expunere cuprinzatoare a conceptiei sale asupra metodei stiintei. Metoda rationala, critica este considerata de K. Popper definitorie pentru stiinta teoretica din toate timpurile, filosoful crezand in existenta unor caracteristici universale ale stiintei si metodei stiintei.

Temele centrale ale epistemologiei sunt, in viziunea lui K. Popper, cele care privesc “cresterea cunoasterii”, aspectul dinamic al stiintei, progresul cunoasterii stiintifice, selectia si evolutia teoriilor stiintifice.

In viziunea lui K. Popper, cea mai buna si importanta cunoastere pe care o detinem este cunoasterea prin stiintele naturii. Acest tip de cunoastere porneste de la probleme practice si teoretice, ceea ce inseamna  cautare a adevarului (teorii explicative, obiectiv adevarate), nu cautare a certitudinii. Orice cunoastere omeneasca este supusa erorii si, de aceea, este incerta.

Cea mai importanta contributie a lui K. Popper la dezvoltarea cunoasterii are in centru convingerea sa ca, in cazul cunostintelor stiintifice care sunt mereu ipotetice, avem de a face cu o cunoastere conjecturala,metoda cunoasterii stiintifice fiind metoda critica, “metoda cautarii erorilor si a eliminarii erorilor in slujba cautarii adevarului, in slujba adevarului“. Ipoteza si critica sunt elemente extrem de importante pentru K. Popper care spune despre cunoastere ca evolueaza printr-un sir de conjecturi si respingeri, sau solutii provizorii la probleme, verificate prin

cercetari si teste severe. Filosoful a subliniat rolul important al argumentelor negative in cadrul stiintei, ca si faptul ca o crestere continua este esentiala pentru caracterul rational si empiric al cunoasterii stiintifice.

Asadar, cunoasterea poate spori si stiinta poate progresa, tocmai pentru ca putem invata din greseli. Cresterea cunoasterii stiintifice nu este un proces repetitiv, nici cumulativ, ci este un proces de eliminare a erorilor, deci nu este vorba de acumularea de observatii, ci de rasturnarea repetata a teoriilor stiintifice si de inlocuirea lor cu altele mai bune sau mai satisfacatoare. Astfel, in masura in care invatam din greselile noastre creste si cunoasterea noastra, chiar daca nu putem niciodata sa cunoastem cu certitudine. K. Popper sustine ca in stiinta dispunem de un criteriu al progresului si anume, putem sti despre o teorie inca neverificata, ca daca

trece cu succes anumite teste atunci va fi mai buna decat o alta teorie. Iar o teorie isi aduce contributia cea mai durabila la cresterea cunoasterii stiintifice daca da nastere la noi probleme. La intrebarea cum creste cunoasterea noastra, solutia pe care o propune este o schema simplificata a metodei incercarilor si eliminarii erorilor:

“pornim de la o problema, fie teoretica, fie practica, [P1] pe care incercam s-o rezolvam prin producerea unei teorii ipotetice care constituie totodata solutia noastra ipotetica [TT]; aceasta este deci baza incercarii. Apoi supunem teoria noastra testarii, incercand s-o infirmam: aceasta este metoda critica a eliminarii erorilor [EE]. Ca rezultat al acestui intreg proces apare o noua problema, P2 (sau poate mai multe noi probleme). Progresul realizat, echivalent cu cresterea cunoasterii noastre, poate fi de regula estimat prin masurarea distantei dintre P1 si P2, dupa care vom sti daca am inregistrat vreun progres. Pe scurt, conform schemei noastre, cunoasterea incepe cu probleme si sfarseste (in masura in care ea se sfarseste vreodata) cu probleme.”

K. Popper face distinctie intre cunoasterea subiectiva care ar trebui mai degraba numita “cunoastere a organismului” pentru ca ea consta din dispozitiile, asteptarile, ipotezele proprii organismului uman si cunoasterea obiectiva care consta din continutul logic al teoriilor, ipotezelor sau supozitiilor noastre si chiar din continutul logic al codului nostru genetic si poate fi definita ca suma a ideilor ce au un grad de concordanta cu realitatea. Cand afirmam ceea ce gandim, cand scriem sau tiparim ceea ce gandim, cunoasterea subiectiva se obiectiveaza. Cunoasterea subiectiva presupune existenta unui subiect al cunoasterii in timp ce cunoasterea obiectiva este total independenta de pretentia oricui de a sti, este cunoastere fara un cunoscator sau subiect al cunoasterii, este independenta de credintele sau dispozitiile oricui de a consimti, de a afirma sau de a actiona.

K. Popper considera ca scopul stiintei este apropierea de adevar, iar

sarcina metodei empirice este evaluarea teoriilor din punctul de vedere al apropierii lor de adevar. Problemele centrale ale teoriei cunoasterii sunt in conceptia filosofului problemele teoriei metodei stiintei, ale metodologiei stiintei sau logicii cercetarii: formularea criteriului de demarcatie dintre teoriile stiintei empirice si teoriile speculative si criteriile evaluarii comparative a teoriilor stiintelor empirice din punctul de vedere al apropierii lor de adevar. Regula suprema a metodologiei sale este ca oamenii de stiinta sa procedeze in toate imprejurarile in asa fel incat o

eventuala falsificare a teoriei care este acceptata la un moment dat sa nu fie impiedicata, ci stimulata.

In ciuda contributiei sale la dezvoltarea domeniului, se poate afirma, totusi, ca teoria cunoasterii formulata de K. Popper este limitata in primul rand prin chiar obiectivele pe care si le propune, teoria explicand stiinta sub un singur aspect, ca „stiinta eroica”, ca formulare de ipoteze indraznete drept solutii conjecturale ale unor probleme teoretice deosebit de importante si ca punere in proba a acestor ipoteze prin propunerea unor teste tot mai severe. K. Popper             ingusteaza artificial domeniul teoriei cunoasterii, sustinand, ca si filosofii de orientare analitica, o distinctie rigida intre contextul genezei si contextul intemeierii, intre probleme de fapt (empirice) si probleme de drept (filosofice) in cercetarea fenomenului stiintific. Iar in ceea ce priveste viziunea sa istorica, in ciuda faptului ca subliniaza importanta unei abordari istorice a studiului cunoasterii, aceasta este abstracta, limitata si inconsecventa.

Bibliografie :

POPPER, Karl R. In cautarea unei lumi mai bune. Conferinte si eseuri din trei

decenii. Bucuresti: Humanitas, 1998

POPPER, Karl R. Cunoasterea si

problema raportului corp-minte. O pledoarie pentru interactionism. Bucuresti:

Editura Trei, 1997